Al. Florin ȚENE: Radu Vida „boxerul“ având mănușa cu ,,înveliș de catifea“

Cunoscutul scriitor și jurnalist Radu Vida, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști și al celor două organizații profesionale scriitoricești, este din nou în mijlocul cititorilor cu cartea “CEST cu înveliș de catifea “, apărută la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2020, conținând 62 de reflecții asupra unor evenimente sociale, politice, culturale și filozofice, inclusiv un “Argument”. Carte ce -mi amintește de tabletele argheziene. și prin unele fine ironii de Caragiale.

Volumul l-am primit, cu următoarea dedicație: “Domnului Al.Florin Țene-stima și considerația autorului, 29.I. 2021.ss. Radu Vida. “, pe o terasă relativ pustie, care altădată era plină de animație și visuri, în condițiile când între noi amintirile se desfășurau de pe ghemul anilor.

Radu Vida este autorul a patru volume de poezie, a unui roman, apărut în anul 2018, despre care am scris la timpul respectiv, fiind prezent și în mai multe dicționare.

Titlul volumului mă pune în gardă, cunoscând sensul cuvântului “CEST”, fiind un substantiv neutru, ce exprimă mănușa din piele armată cu plumb sau fier, de care se serveau atleții în luptele pugilistice, venind din latinescu caestus În această situație, autorul a ales forma amortizării „ loviturii„ cu “ învelișul de catifea“, adică în loc să folosească verbele dure la adresa unor subiecți și evenimente, folosește adjective, interpretări filozofice și jurnalistice aluzive, uneori ironice, punând punctul pe faptă și nu pe personaj. Aceasa nu din menajamentul subiecților ci cu scopul de a pune în conul de lumină acțiunile, pentru generalizare și analiză.

Cartea, are motto-ul “Quot capita, tot sensu“, în traducere “Câte capete, atâtea păreri”, cu scopul de a releva ideea fundamentală a scrieriilor respective, nu pentru justificare, despre care autorul conchide în “Argument” cu următoarele fraze.”Un sfat:Eliminați numele, persoanele și personajele! Ele au menirea doar să marcheze momentul.Dar nimic nu se vrea a fi atac la persoană. În acest fel rămân doar faptele și puterea lor de înrâurire asupra prezentului și viitorului. “Rabindranath Tagore spuea, completez eu, că”Cee ace e socotit de unii greșit poate văzut de alții ca o virtute. “

Prima tabletă din carte ”D.D.D”, inițialele latinescului “Dat, dicat, dedicat “, în traducere “Dă, spune, dedică “, rubrică pe care Radu Vida o ținea la cotidianul “Făclia”, din Cluj-Napoca, pe când era redactor șef, abordează tema poeziei, dacă se citește sau nu în această perioadă a internetului. Întrebare la care autorul răspunde afirmativ, abordând în câteva cuvinte istoria acestui gen literar în istoria omenirii.Autorul, pro domo face o pledoarie în favoarea veșniciei poeziei, ea existând atâta timp cât trăiește omul pe acest pământ.Sunt amintiți poeți care au trait prin poezie, ca: Shi Jin, Leopardi, Mistral, Valery, Dante, Esenin, Eminescu, Blaga, Li Bai etc.Iar citatele din poeziile lui Horia Bădescu, Al.Căprariu confirmă și întregesc afirmațile autorului.În acest context mi-am adus aminte de un poem de largă respirație al unui poet clujan contemporan în care se spunea:„Poezia trece/În vremuri ancestrale/Gânditorul din Hamangia/adăstând într-o vale/cu tribul său împreună/se temeau de apariţia scrisului,/sub lună,/acele semne de rău prevestitoare :“cine va mai asculta cântece şi gânduri/sub soare/când nimeni nu ştie să citească/şi scrisul pe piatră costă/cât un ciubăr de iască?”/Îşi ziceau ieşind dintr-o grotă/anostă…//Vremurile se rostogoleau vremuind generaţii/şi Gutenberg a înfipt un spin de teamă,/menestreli de prin toate castelele Europei/şi prelaţii/încălzeau saloanele cu incertitudini şi dramă:/“cine va mai asculta/cântecele noastre/sub fonta solară şi astre/când puţini ştiu să citească/iar cartea e scumpă şi fr agilă/şi poate să ardă ca o iască?/Nu e mai bine s-o facem din argilă?”/…şi Dumnezeu a mai întors/câteva secole de pagini/pe dos,/poeţii la colţurile pieţelor/unor simpozioane de imagini/prevesteau sfârşitul Poeziei,/sorbind laptele viei:/ “Nimeni nu mai citeşte o carte/şi internetul cititorii n-i împarte,”/nevăzând că Poezia/încălţată cu sandale/ din pielea cerului/şi talpă din scoarţă de tei/agale/venind din veacuri ancestrale/se strecoară printre ei/ca o femeie tânără/şi dornică de dragoste/în mână cu o carte/în mileniul viitor/mai departe…”(Al.Fl.Ț. ).

Radu Vida plongează în lumea economică și a impozitelor, subliniind că dincolod de poezie există lumea impozitelor (Ciobănaș cu 300 de…baiuri ), fapt ce mă duce cu gândul la ce spunea Heinrich Heine:”Legile nu sunt libertatea însăși, ci doar garanțiile ei. “ O altă temă este abordată este situația învățământului de la noi, autorul stăruind asupra ingerinței politicului în acest domeniu și al dorințelor învățăceilor de a studia în străinătate.Autorul dezvoltă un evantai de informații despre învățământul din Japonia, sau o întâmplare cu un copil ce-și dorește să studieze în țara lui Goethe, care spunea că : “Unde este multă înțelepciune, acolo este și multă suferință. “

În tableta unde se analizează politica din Orientul Mijlociu ( Cu cine se luptă? ) și situația emigrației, se concluzionează faptul că fenomenul globalizării impinge Europa spre Evul Mediu prin “ciocnirea civilizațiilor.“Această problemă mi-a adus aminte despre teza cărții lui Samuel P. Huntington, extrem de provocatoare, despre amenințarea crescandă ce rezultă din acutizarea conflictelor dintre țări și culturi care se fondează pe credința religioasă și pe dogmă.
Continue reading „Al. Florin ȚENE: Radu Vida „boxerul“ având mănușa cu ,,înveliș de catifea“” →

Nicholas DIMA: VASILE PUȘCAȘ – PHILIP E. MOSELY DESPRE TRANSILVANIA ȘI BASARABIA

Vasile Pușcaș

Philip E. Mosely despre Transilvania si Basarabia

Editura Scoala Ardeleana, Cluj-Napoca, 2017

Cartea cunoscutului istoric Clujean Vasile Puşcaş intitulată „Philip E. Mosely despre Transilvania şi Basarabia” reprezintă un bine-meritat aport la cunoaşterea politologului Philip Mosely şi a preocupărilor sale. Savantul american a studiat în România interbelică, a ajuns un foarte bun cunoscător al Europei de Est, şi a devenit prieten al României. Este însă important de menţionat de la început că Mosely a susţinut interesele româneşti deoarece s-a convins personal de justeţea cauzei ţării noastre. Profesorul Puşcaş dedica cea mai mare parte a cărţii sale vieţii şi activităţii omului de ştiinţă Mosely şi pentru edificare reproduce o parte din articolele savantului american despre România.

Mosely a fost istoric, profesor, sociolog, politolog şi diplomat, calităţi în care şi-a pus în practică cunoştinţele şi prin care a influenţat politica Statelor Unite faţă de România, Rusia şi Europa de Est. El şi-a făcut datoria de om de ştiinţă cu o exigentă şi imparţialitate demnă de toată admiraţia. Şi subliniez că nu e deloc uşor să transformi cunoştinţele academice în negocieri diplomatice şi apoi în decizii politice. Şi totuşi, în măsura posibilului, Philip Mosely a reuşit.

În ce priveşte drepturile României asupra Transilvaniei şi Basarabiei savantul american a scos în evidenţă în mod raţional şi obiectiv argumente istorice, etnice, economice şi geopolitice care toate au pledat în favoarea ţării noastre. Meritul lui Vasile Puşcaş constă în documentaţia pe care a adunat-o şi studiat-o şi care oferă cititorilor dovezi irefutabile că „Romania Mare” a fost total îndrituita şi ne aparţine.

În perioada interbelică, tânărul Mosely a făcut parte din echipa de cercetări a cunoscutului sociolog Dimitire Gusti şi a avut prilejul să viziteze toate provinciile României. Aici a luat contact nemijlocit cu oameni de ştiinţă, cu lideri politici şi cu oameni de rând din toată ţara. El îl admira fără rezerve pe savantul Dimitrie Gusti şi îi apreciază metodele de lucru şi obiectivele pe care le urmărea. Mosely înţelege din munca pe teren a sociologului roman legătura organică dintre studii academice şi aplicaţii practice. Această înţelegere îI va ghida tot restul vieţii în America. Iată un citat din Gusti, apreciat şi preluat de Mosely şi redat în carte: „Viaţa în sine înseamnă atât de puţin, dacă nu este trăită curajos, adică nu este închinata unei mari cauze. Să ne închinăm viaţa noastră ţării şi, că oameni de ştiinţă, să descoperim îndreptările pe care trebue să le ia şi mijlocele prin care trebue să ajungă la cel mai mare bine.” (pagina 44) Într-adevăr, studiile academice sunt pe deplin împlinite atunci când dau şi roade practice. Este ceace a învăţat viitorul savant Mosely din studiile sale în ţara noastră şi ceace l-a ghidat atunci când a trecut de la catedră la diplomaţie şi politică.

Cartea profesorului Puşcaş se concentrează pe probleme internaţionale legate de Transilvania şi Basarabia de la Primul Război Mondial până în perioada războiului rece. Aflăm, de exemplu cât de minuţioase şi de complexe au fost studiile şi negocierile cu privire la trasarea frontierei Romano-Ungare. În opinia lui Mosely varianta finală la care s-a ajuns a fost singura posibilă şi viabilă.

Pierderile teritoriale ale României din 1940 au fost deplânse de romani, de ziarişti străini, şi de Philip Mosely care între timp devenise diplomat. În 1940 România era în doliu, scria ziaristul American Robert John care la acea vreme se afla la Bucureşti (p. 59). Istoricul Nicolae Iorga afirma că pierderea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei reprezenta o „catastrofă unică în istoria lumii.” (p. 57) Omul politic Iuliu Maniu atrăgea atenţia că după pierderea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, România se afla „inaintei unei catastrofe ale cărei urmări nici nu le putem prevede.” (p. 57) Mosely a fost şi el indignat de acele dictate, a apărat drepturile României, şi a scris în presă Americană atât despre Transilvania („Transylvania Partitioned”) cât şi despre Basarabia („Is Bessarabia Next ?”)

În timpul războiului s-a pus din nou problema împărţirii Transilvaniei ori a organizării unei eventuale zone autonome a ţinutului secuesc. Mosely a respins ambele idei cu argumente logice. În studiul său „Transilvania Imparta”, publicat în revistă Foreign Affairs în Octombrie 1940, el afirmă că din experienţa sa personală reiese că nici maghiarii şi nici germanii pe care i-a cunoscut în Transilvania nu vedeau vreun beneficiu al autonomiei. (p. 284) Şi autorul cărţii, Vasile Puşcaş concluzionează: „Mosely şi-a folosit cunoştinţele istorice şi sociologice pentru a arăta, cu mijloacele savantului, realităţile despre Transilvania şi Basarabia. Iar în perioada celui de al Doilea Război Mondial a stat pe calea adevărului ştiinţific şi a sprijinit România.” (p. 194)

Şi totuşi, Vasile Puşcaş menţionează că Mosely: „nu vedea posibilă eliminarea iredetismului unguresc atâta vreme cât se continua cu plângerile şi pretenţiile secuilor. Expertul American considera că eliminarea acelui obstacol depindea de voinţă şi reformele politice, sociale şi administrative din Ungaria şi România” (p. 93) Mosely a avut dreptate. Iredentismul maghiar nu a dispărut pentru că în timp ce România a făcut reformele necesare pentru satisfacerea doleanţelor minorităţii maghiare, Budapesta şi-a continuat mentalitatea şi politica iredentistă.

Continue reading „Nicholas DIMA: VASILE PUȘCAȘ – PHILIP E. MOSELY DESPRE TRANSILVANIA ȘI BASARABIA” →

Mircea DAROȘI: ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, de Al.Florin Țene, un roman al iubirii creştine

Mereu inspirat şi atras de subiecte literare cu rezonanţă emoţională, Al. Florin Ţene se prezintă în faţa cititorilor cu un nou roman intitulat ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, în care personajul central este poetul Traian Dorz. Am citit cu mare plăcere romanele scriitorului clujean şi de fiecare dată când am scris despre ele, mă gândeam ca nu cumva cuvintele mele să fie prea sărace şi prea puţine pentru a reliefa anvergura operei şi a personalităţii sale. Evocarea poetului damnat pentru credinţă este o restituire absolut necesară pe care Al. Fl. Ţene o face în stilul său autentic şi foarte apropiat de sufletul cititorului. Traian Dorz a fost ţinut în umbră ca poet, n-a fost cunoscut, chiar dacă o mare parte din poeziile sale erau puse pe melodii religioase şi cântate în biserici şi mănăstiri. Puţini sunt aceia care ştiu că ,,Blândul păstor’’ sau ,,Vei veni, Isuse, vei veni’’şi multe altele, sunt creaţii dorziene. Punând într-o perfectă armonie binomul realitate şi ficţiune şi folosind un instrumentar stilistic exersat în acest domeniu, autorul reuşeşte să ne introducă în atmosfera tensionată în care a trăit şi creat eroul său. Nu se îndepărtează de la adevăr, îl respectă cronologic şi evenimenţial. Pe soclul biografic al poetului sunt aşezate construcţii imaginare, care dau contur întregii evocări. Cartea poartă un titlu sugestiv şi atractiv, reprezentând un vers din poezia ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, o poezie plină de semnificaţii şi cu trimiteri simbolice la viaţa carcerală : ,,Ce greu a fost în noaptea asta,/ ce lupte crâncene-am trăit,/ ce-nverşunat a fost vrăşmaşul/ şi ce sălbatic a lovit…/ Acum când se ridică fumul / şi când putem privi-napoi/ acum vedem ce pierderi/ câţi sunt căzuţi şi morţi din noi’’. Fiecare capitol este însoţit de câte un motto selectat din creaţia poetului, în aşa fel încât să sugereze momentele naraţiunii : ,, Era şi nor şi noapte şi iarnă şi război’’, ,, Fii voios că-n oastea sfântă eşti şi tu chemat’’, ,,Binefacerea primeşte-o, dar simţeşte-te dator’’, ,,Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe’’,, Azi nu mă-ntorc la nimeni’’, ,, Mai fi-va la sfârşit o judecată’’. Prin patosul ideilor şi calitatea expresiei cu un profund mesaj religios, opera lui Traian Dorz poate fi asemănată cu poeziile lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Vasile Militaru, trecuţi şi ei prin exerciţiul suferinţei din închisorile comuniste. Dar Al. Fl.Ţene nu analizează din punct de vedere literar creaţiile poetului, ci ne propune imaginea ,,unui psalmist bihorean’’, ,,poet al luminii, al iubirii, al credinţei şi smereniei’’ pe care vrea să-l actualizeze mai mult ca oricând. O face însă Ionuţ Ţene în peambulul acestei lucrări, care reuşeşte să ne dezvăluie sensurile adânci ale liricii dorziene. Sensibile aprecieri asupra romanului sunt făcute şi în textul de postfaţă a lui Anton Ilica, care spune că, Al.Fl. Ţene are déjà ,,expertiza unei garanţii calitative’’. Fiecare etapă a vieţii personajului este prezentată detaliat, dând evocării farmec şi culoare prin folosirea unei game variate de mijloace stilistice : limbaj expresiv, dialog viu, descrieri istorice şi pitoreşti, caracterizări nuanţate, simboluri prevestitoare, etc. Din coţinutul romanului aflăm că, personajul principal este un om modest, cinstit şi cumpătat la vorbă, iubitor de Dumnezeu, dar şi un luptător curajos pentru Continue reading „Mircea DAROȘI: ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, de Al.Florin Țene, un roman al iubirii creştine” →

Lucian GRUIA: GEORGETA BLENDEA ZAMFIR – SIMFONIE ÎN DOI

Recentul roman al scriitoarei Georgeta Blendea Zamfir, „Simfonie în doi”, reprezintă, aşa cum arată şi titlul, o poveste de dragoste. Dar nu oricum. Este un basm modern, eroii, Georgiana şi Nid comunică prin unde Theta, citindu-şi gândurile. Ei s-au cunoscut prin internet şi au ajuns la o dragoste necondiţionată. Cei doi aveau legături cu extratereştri, Nid poposind frecvent pe nava lor. Georgiana studiase Qigong şi Theta Healing reuşind să-şi vindece bolile ei şi ale familiei. Ea era şi scriitoare, propunând în scrierile sale o Nouă Ordine Mondială, bazată pe armonie.

În cuvântul de încheiere al cărţii, autoarea afirmă că a înţeles că astăzi nu se mai citesc tomuri masive şi ca atare scrie foarte concentrat. Ceea ce ne caracterizează astăzi este VITEZA. Iată că acest lucru a fost spus încă în 1910 de către F. T. Marinetti în manifestul curentului avangardist, futurismul. Cităm un fragment semnificativ: „Noi afirmăm că măreţia lumii s-a îmbogăţit cu o frumuseţe nouă: frumuseţea vitezei! Un automobil de cursă… e mai frumos decît Victoria din Samotrace.”

Ca atare, Georgeta Blendea Zamfir nu scrie cu pixul ci cu mitraliera. Ea descrie cu viteza gândului întâlnirile Georgeanei cu Nid, în Anglia (Londra, Guilford), Dubai şi România (Cristian, Sâmpetru, Sighişoara, Vărful Omul). Îndrăgostiţii, lideri mondiali, îşi construiesc un castel în Poiana Zimbrului într-un peisaj de vis.

Întâmplările au un liant, scenele de dragoste naturaliste dintre Nid şi Georgiana. Pe ei îi lega nu numai pasiunea fizică ci şi dorinţa de a face bine omenrii, opunându-se poluării şi parcticând gândirea pozitivă. În acest moment ne rupem de futurismul anarhist, care nega toate valorile artei dinaintea apariţiei sale, întrucât Georgeta Blendea Zamfir cultivă umanismul şi armonia în lume.

Dar relaţia Georgiana – Nid nu evoluează numai ascendent. Georgiana, cuprinsă de gelozie, ascultând de un zvon neîntemeiat precum că iubitul ei ar avea o metresă, rupe pregătirile de nuntă programată fastuos la Viena, şi se retrage în singurătate. Dar iată că nava lui Nid soseşte la Geogiana şi în final, autoarea lasă să se înţeleagă că îndrăgostiţii se vor împăca.

Continue reading „Lucian GRUIA: GEORGETA BLENDEA ZAMFIR – SIMFONIE ÎN DOI” →

Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC

GALINA MARTEA, Basarabia – destin și provocare. Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020, Editura TipoMoldova, Iași, 2020.

Universitara născută în Basarabia, Galina Martea, deține un palmares de titluri naționale și europene cu totul redutabil, unul care o recomandă drept o personalitate de marcă a țării ei în care s-a făcut cunoscută ca poetă, eseistă, critic literar, gata să abordeze multidisciplinar temele pe care și le propune pentru studiu. „Doctor în ştiinţe economice”, Domnia sa a dobândit în 2005 titlul elevat de Academician de onoare al învăţământului universitar, cel în care a activat la Chișinău între 1991- 2010, remarcându-se ca cercetător ştiinţific în domeniul managementului educaţional. O descoperim prezentă între personalităţile de onoare din Enciclopedia Localităţile Republicii Moldova, vol. 14, în Pedagogi Români Notorii din Basarabia Interbelică și Postbelică, vol. II și de când Galina Martea s-a stabilit în Olanda lângă copiii ei, în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, adeverind că a fost remarcată ca personalitate de elită a diasporei române.

În anul 2016, devine membru titular ARA, adică al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte,/ American-Romanian Academy of Sciences and Arts, USA, ca după alți patru ani, pentru activitatea sa poetică, autoarea celor 9 volume de versuri, dintre care aș selecta În lumea mea (1993), Îngerii sufletului (1995), Acasă (1996), Orbul dintre ani (2001), Durere tricoloră, Prin unda timpului/ Through the wave of time (ediție bilingvă), să intre în Societatea Regală de Literatură din Marea Britanie/ The Royal Society of Literature/, London, UK. Din anul 2018, este membru al Societății de Poezie din Marea Britanie Londra/ The Poetry Society/London UK, despre care puțini sunt cei care știu că este cea mai prestigioasă societate a poeților din Marea Britanie, fondată în 1912. O regăsim și în Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română, ca dovadă că pe bătrânul continent, de la Chișinău la Londra, numele Domniei sale este o prezență dinamică, în permanentă afirmare.

În țara noastră, Galina Martea este cunoscută și ca publicist, fiind primită în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România -UZPR- încă din anul 2014, ea desfășurându-și activitatea totodată în Forumul Democrat al Românilor din Moldova și în Consiliul Unirii. Scriitoarea captează problemele ardente ale societății, pe care conștiința sa le supune unui examen atent, cu instrumentele sociologiei, ale științelor economice, adevărate coloane de susținere a propriei observații directe, care totdeauna primează în fața teoriilor de oricare fel.

Atentă la tot ce apare mai reprezentativ în comunitățile românilor din întreaga lume, iată că tocmai a recenzat Istoria românilor canadieni 1890-2020, monografia românilor canadieni scrisă de Ștefan Străjeri din Michigan, SUA, carte monumentală care urmează să apară pe piață. Un exercițiu binevenit al criticii de întâmpinare. Este o dovadă că, privind lumea prin fereastra ei olandeză, nimic din ceea ce este valoros nu-i rămâne indiferent.

Așadar, un destin intelectual majusculat, ca experiență universitară și străbatere a depărtărilor, cum este cel al doamnei Galina Martea, ne dă de gândit și ne pune într-o nedumerire, întrucât aflându-se în Olanda, de acolo scrie cărți despre Basarabia. Citindu-i volumele de poezie și apoi eseurile, ajungem la concluzia că oriunde ar fi purtat-o viața, scriitoarea sociolog și poeta-savant, își întoarce cu mișcare de bumerang gândul spre locurile de baștină. O spun versurile ei sincere și tulburătoare: „Cântecul maicii răsună-n fuior/ Clipele deapănă țara natală /Codrul își scutură haina ușor.” (Cântecul neamului românesc ) Nici nu s-a stins ultimul ecou al crezului său artistic turnat în versuri prin care își propune „să-mi spăl întregul ținut/cu amurgul din inima mea”, când am decis să deschid volumul II al lucrării sale Basarabia – destin și provocare, ( cum se intitulează primul tom de proză scurtă și eseu apărut în 2016 la Editura Pontos din Chișinău, lucrare nominalizată cu Diplomă de Excelență de UZPR în 27 decembrie 2016.) și mă întâmpină un subtitlu lămuritor Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020. Autoarea fixează cadrul temporal al ultimilor 29 de ani la care se raportează meditația cuprinsă în elegantul tom publicat în anul 2020 la Editura Tipo Moldova din Iași. Cuprinderea noului tom în colecția Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan, promite o consacrare, dat fiind faptul din punct de vedere academic Consiliul Național al Cercetării Științifice recunoaște competența cunoscutei edituri ieșene pentru domenii ca filologie, istorie și studii culturale. O carte curajoasă, de stringentă actualitate, în care, după opinia franc exprimată de autoare în Nota introductivă, nu vor fi ocolite cauzele grave ale regresului înregistrat de R. Moldova în noul anotimp al independenței. Pe o anumită filieră ideatică, doamna Martea intră în consonanță cu americanul Thierry Wolton, autorul cărții Negaționismul de stânga (Editura Humanitas, 2020), pledând pentru privirea adevărul în față, într-o inițiativă de a revizui istoria contemporană, cu comunismul și nazismul, care „sunt două tragedii uriașe în istoria umanității”, în expresia americanului. De altfel, Thierry Wolton înțelege să combată negaționismul de stânga, propunând „să muncim cu adevărul, în adevăr. Să spui adevărul, să te încăpățânezi să spui adevărul”, ca astfel să se instituie „Cortina de Fier a memoriei”. Tot un „zid al memoriei” edifică și scriitoarea basarabeană, numai că Domnia sa raportează analiza socio-politică instituită strict la perioada 1991-2020 din țara sa, iar targetul este cu totul distinct, așa cum se va vedea în continuare.

Ca preambul la cartea Filozofia identității moldave…., Iurie Colesnic semnează o microrecenzie intitulată Parabola identității, în care maestrul literaturii adeverește avantajul privirii obiective, din afară, cu care Galina Martea „nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă.” Eseurile ce urmează în noul volum se constituie ca autentice lecții de sociologie politică bazate pe principii etice solide și focalizând interesul pe destinul noii Basarabii, privite de o conștiință ardentă și responsabilă.

Abordarea dintr-o asemenea prismă nutrește analiza politică și socială pe care o întreprinde Galina Martea în cele 45 de eseuri grupate în primul dintre cele trei capitole ale volumului. El se intitulează Omul și societatea acestuia-dependență de nonvalori și sacrificii. Formularea ne apare prolixă, dar anunță o raportare a destinului individual la scena evenimentelor colective. Capitolele următoare, mult mai reduse cantitativ, se intitulează Teorii ce ar putea contribui la salvarea poporului român basarabean, cu 5 eseuri și Învățături pentru omul societății basarabene, dar și pentru orice individ din astă lume, având 6 eseuri, accentuând nota etică a demersului autoarei.

Teoria despre lumina raportată la viața umană nutrește cel dintâi text eseistic. Intitulat Basarabia-între lumina răsăritului și asfințitului. Existență prin laboratoriul întunericului, el se axează polarizant pe două epoci succesive, cea a trecutului comunist și prezentul neclar ca orientare. „Epoca totalitarismului sovietic, cu cea mai dură ideologie în timp, a lăsat urme adânci în conștiința, mentalitatea și comportamentul omului din societatea basarabeană.” Autoarea evocă deportările în Siberia și detențiile pe viață ale celor nesupuși puterii sovietice. Rezultatul a fost atmosfera de teroare care a mutilat raporturile între oameni, instaurând frica, neîncrederea, izolarea, producând „ruinarea completă a noțiunii de identitate personală, de identitate socială, de identitate națională.“ Analizată comparativ, noua etapă istorică a Basarabiei, „drumul redeschis după anii 1991 îi acordă omului basarabean dreptul de a-și crea un stat independent, dar, cu regret, nu-i oferă posibilitatea de a forma unul autentic, bazat pe valori naționale și criterii umane în dezvoltare.”

Titlurile date eseurilor sunt dintr-adins larg explicitate, ca să nu lase loc niciunei confuzii, ele luând uneori forma propozițiilor propriu-zise: Aberațiile trecutului domină actualitatea incertă-societatea moldavă în derută, Datoria externă-responsabilitate statală și nu povară sau angajament civil etc. Alteori formularea titlurilor este încărcată de revoltă explozivă în fața unor realități intolerabile: Numai în societatea moldavă! Tabelele electorale arhipline de persoane decedate, Corupția -dezmățul social în limite nemaivăzute, Violența contra copiilor-consecință gravă pentru viitorul societății etc. Chiar termenii folosiți în intitularea eseurilor marchează o stare extremă, solicitând măsuri urgente de ameliorare: Letalitatea prematură-amenințare reală pentru omul basarabean, Școala basarabeană-prizonier al sărăciei și degradării sociale, Intelectualitatea între schimbări și provocări-victimă a regimului social. Diagnoza pe care o inițiază autoarea stigmatizează răul din Basarabia -model de asumarea suferinței și a nelegiuirilor, cum este intitulat un alt capitol, ca ideea să treacă augmentativ și în Basarabia-societatea celor oropsiți. În fiecare dintre aceste eseuri ideile sunt argumentate bogat, bazate pe date statistice, acte juridice, documente clare, evenimente politice, sociale, din domeniul educației și culturii. Autoarea reconstituie un autentic calendar al vieții în societatea basarabeană contemporană, unul în care simțim că implicarea ei a fost directă și plenară. De aici, și valoarea de document autentic al unei asemenea mărturisiri tulburătoare.Tocmai spre a sublinia ineditul noii sinteze, autoarea putea să însereze la capătul lucrării sale atât de ample, (450 pag.), având note bibliografice la final de eseuri, și o bibliografie generală a temei, ca bază pentru cercetătorii viitorului.

Realitatea este că în anotimpul postdecembrist în România s-au scris multe cărți despre Basarabia și s-au reeditat unele mai vechi, cândva interzise. În revistele culturale din România, Basarabia este o prezență familiară, dacă aș semnala fie și numai serialul din „Vatra veche” de la Tg. Mureș dedicat de Gicu Manole publicisticii lui Mihai Eminescu despre Basarabia.

Desigur că s-au creat și pagini beletristice pe o asemenea temă generoasă. Radu Theodoru a publicat în 2013 la Editura Paco romanul istoric Calea robilor. Basarabia în flăcări, din dorința de a-i da lui Mihai Sadoveanu o replică, evocând Moldova secolului al XVII-lea, din vremea lui Duca Vodă și a lui Șerban Cantacuzino, scriitorul recompunând evenimente militare, atmosfera epocii din Moldova medievală, proiectată pe cadrul larg al Europei. Spre deosebire de asemenea plămădiri ale fanteziei, Galina Martea nu-și propune o carte beletristică, ci una literară nonficțională, de argumentare a unei atitudini responsabile față de patria sa, aflată în suferință. În bună tradiție moldovenească, ea întreprinde un județ, o gâlceavă cu lumea cea nou instalată în țara moșilor și strămoșilor ei. Autoarea dorește să denunțe fără teamă netrebniciile conducătorilor politici, socotind că aceasta este calea unei viitoare asanări. O diagnoză exactă este singura linie de start solidă de la care poate porni viitoarea cursă a ameliorărilor necesare în Basarabia.

„Plângerea” Galinei Martea nu este o noutate pentru mulți dintre cititori. Despre drama istorică a Basarabiei au vorbit în lumea largă oameni de mare expertiză, invitați în comunitățile diasporenilor noștri. Poate că nicăieri durerea Basarabiei nu a fost prezentată de compatrioții autoarei noastre ca la reuniunile culturale de la Câmpul Românesc din Hamilton Canada. Acolo, istorici universitari, precum Anatol Petrencu, decan de facultate la Chișinău, care între 1998 și 2006 a fost președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova, și mai tânărul Alexandru Revencu sau acad. Nicolae Dabija, scriitor de un eclatant patriotism românesc ori Dorin Chirtoagă, jurnalist și fost primar de la Chișinău, au prezentat în răstimpuri pagini cutremurătoare din viața basarabenilor. De neuitat a rămas modul cum scriitorul Boris Leu Vasiliev a prezentat la Câmpul Românesc din Hamilton cartea Stalin mi-a furat copilăria, el care de la 9 la 14 ani a trăit în gulagul comunist din Siberia, acolo unde peste 200.000 basarabeni au umplut cimitirele. Cartea lui de evocare devine un document cutremurător al crimelor comunismului instalat după ocuparea în 28 iulie 1940 a pământului românesc de către sovietici. N. Dabija nu ezită să socotească această carte a prietenului său Boris Leu Vasile (nume schimbat de sovietici în Vasiliev) o „redută a neuitării”. În amintirile mele directe de la Câmpul Românesc, unde începând din vara anului 2006 am fost invitată permanent, apare, între alți basarabeni, prof. Iacob Cazacu Istrate, scriitorul care din Toronto își versifică simțirea: „Vom reveni la vatră în curând, / Chiar fie şi în chip de nepoţei, / Iar nucul şi căsuţa surâzând / Să zică: S-au întors ai mei!…” (Inima)” Să nu uităm că la Câmpul Românesc s-a stabilit sediu Forumului românilor de pretutindeni. Profesorul Cazacu este fondator al Consiliului Unirii, menit să înfăptuiască reîntregirea, și nu întâmplător Galina Martea este membră a acestui for.

Lucrarea Basarabia – destin și provocare, cu cele două volume ale ei, este o carte de atitudine curajoasă, patriotică în cel mai ales sens al cuvântului. Contrar uzanței oficiale, ce încearcă să ateste în prezent dincolo de Prut un popor moldovenesc autonom, autoarea folosește fără excepție formularea „poporul român basarabean”. Pentru noul stat, Galina Martea nu uzează forma Republica Moldova, ci recurge la o prescurtare diminuantă „R. Moldova”. Așadar, o formulare prin care simțim prezentă atitudinea ei contestatară.

Meditația autoarei are un reper cronologic în data de 27 august 1991, când R. Moldova și-a proclamat independența, devenind un stat autonom și liber. Iată un moment de luminoasă nădejde că viitorul va aduce românilor basarabeni triumful echității umane, al justiției și integrității, după atâtea decenii de suferință într-un regim totalitar sovietic comunist. Speranța în „reîntregirea neamului românesc cu patria-mumă, România, cât și o integrare în spațiul comunitar european” s-a izbit de o altă tendință, adversă și potrivnică, explicabilă prin politica de deznaționalizare acută suferită în timp de românii Basarabiei, „aspirațiile fiind diverse în dependență de originea omului.”, cum ține să explice autoarea. Seismica provocată de trecerea de la o economie centralizată la sistemul pieței libere este înregistrată în noua carte cu tot traseul ei de năruiri păgubitoare pentru cetățeni.

Discursul scriitoarei trece prin formulări interogative, ce cheamă cititorul la implicare activă. Formulările, în care ideile esențiale sunt subliniate prin scrierea în italic, abundă în enumerări ce fixează o stare dramatică: „Basarabia, cu o clasă dominantă extrem de neomenoasă și necinstită care nu-și îndeplinește cu demnitate îndatoririle morale și funcționale față de propriul popor și societate, este țara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul și tot ceea ce se numește existență umană și socială.”

Panoramarea vieții Basarabiei contemporane se realizează exhaustiv, marcând pe baza datelor statistice chiar și parametrii specifici calității vieții. În acest sens, concluzia cercetătoarei este că 20% din populația din R. Moldova viețuiește sub pragul absolut al sărăciei, mai vitregiți decât orășenii fiind locuitorii din mediul rural.

Sarabanda nelegiuirilor unor guvernanți, care aveau susținerea diferitelor formațiuni politice, indiferent de orientare, în egală măsură vinovate de decăderea țării, este panoramată cu aceeași forță acuzatoare. Cartea devine un rechizitoriu neiertător la adresa celor ce se fac vinovați de degradarea vieții în societatea basarabeană, care este pe cale să-și piardă cea mai prețioasă moștenire, conșțiința identității sale naționale.

Raza de speranță adusă de guvernarea din perioada 8 iunie-14 noiembrie 2019, având în frunte pe proeuropeana Maia Sandu, care “a încercat să schimbe cursul istoriei“ creând relații de înțelegere reciprocă atât cu Occidentul cât și cu Răsăritul, s-a stins prea curând. Socialiștii au demis această guvernare purtătoare de progres, trăirea scriitoarei relatând “cu mare regret” o asemenea răsturnare politică. Scriind pe baza unei documentări minuțioase, realizate prin coroborarea celor mai diverse surse, Galina Martea retrăiește ea însăși fiecare moment, de la ratificarea noii constituții din 28 iulie 1994, când s-a pus capăt conflictelor militare, cu “pierderi de vieți omenești”, prin declararea autonomiei Transnistriei și Găgăuziei, la revoltele declanșate în 1995 spre a dobândi drepturi nu doar economice și politice, ci și culturale. Revendicarea studenților și intelectualilor de menținere a limbii române ca limbă de stat nu a fost împlinită. Lăcrimând din tot sufletul, scriitoarea concluzionează: „Dar cu mare regret, nu a fost să fie așa…”. Cuvintele alese se asociază în perechi de epitete ( țara a devenit „un stat falimentar și nefuncțional”), de forme substantivale ( insuccesele au drept cauze “ incultura și egoismul clasei politice, neștiința și ipocrizia…”) ori cu valoare verbală ( „…personalitatea societății basarabene a fost umilită și trădată în cel mai real mod de către clasa dominantă”). Denunțând „obscenitatea puterii”, autoarea adoptă un stil direct cu inflexiuni de oralitate, recurgând la formulări ca „să-mi fie cu iertare această părere”, „sau mai bine zis…”, „nici nu este cazul să ne întrebăm” etc.

În optica tragică a scriitoarei, patria sa devine o vale a plângerii, pentru că „anii de independență din ultima perioadă s-au dovedit a fi cei mai grei și cei mai dezastruoși, -o rană imensă cu o pecete nemiloasă pentru poporul român basarabean.” În esența lor, cele 45 eseuri se constituie ca variațiuni pe aceeași temă, cu reluarea obsedantă a acelorași neliniștitoare constatări, conducând spre un diagnostic trist, descurajant.

Ce soluție propune eminenta basarabeancă, nutrind convingeri unioniste?

Capitolul secund cuprinde o teorie salvatoare pentru Basarabia ei natală. Eseul intitulat O națiune în două state separate are ca punct de plecare desprinderea Basarabiei din colosul sovietic multinațional, pe care Soljenițîn îl numea „statul-pușcărie”. Invocând exemplul unificării Germaniei, Galina Martea semnalează cu febrilitate faptul că aceeași situație „este, a fost și mai rămâne, cu regret, în sud-estul Europei…Două țări încă mai sunt la o răscruce de drumuri pentru a-și decide soarta reunirii.” Autoarea coboară până la nivelul de percepere a necesității acestei reunificări de către om, cetățeanul țării, care „este dezechilibrat și nu cunoaște esența valorii adevărate prin care se regăsește.” Într-un moment al lucidității, Galina Martea rostește cel mai dureros adevăr, recunoscând că „R. Moldova este o țară peste măsură de rusificată”, întrucât limba rusă este impusă pentru comunicarea interetnică între diferite naționalități ale republicii, dar și „pentru o mare parte din băștinași considerați moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă.” Așadar, procesul de rusificare continuă, unul de durată seculară, la care a fost supusă Basarabia își etalează în prezent rezultatele și aceste efecte dezastruoase fac superfluu pe moment orice comentariu.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC” →

Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste

Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează și pe cele ce au să urmeze în acest an, dar și în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranței : ,,Doamne, / nu-mi lua rugăciunea din gând, / s-o pot spune în dimineața aceasta minunată, / înainte de a întâlni lumea în care, / ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată.”

Simfonia Toamnei se numește această nouă carte de versuri (bilingve) ,,Made în SUA – LULU ENTERPRISES”, un titlu prin care autoarea își mărturisește statornica iubire pentru literatură și pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul și care îl însoțesc mai departe, ridicându-i la altitudini și mai înalte forța de creație. Căci omul este prin ceea ce face el în viață, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmașilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute și cu piciorul, dar mai ales cu mintea.

Sub citatul condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – ,,Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi și noi toamne”, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: Iubesc Toamna! Și oferă cititorului lămuririle cuvenite: ,,Iubesc soarele leneș al fiecărei toamne, / săruta-rea-i caldă, mângâietoare, / lumina palidă în jocuri de tonalități / zugrăvind figuri amăgitoare. / Port în suflet și pe trup / culorile ei pastelate (…) Liniștea toamnei poposește-n pleoape,/ adună în suflet cuvintele toate…” Pentru ca în următoarea poezie – Gingășia toamnei – să se mire de ,,Cât dor poate-ncăpea în suflet, / câte vise / și cât târziu în versurile scrise!” Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în Sufletul toamnei, purtată de ,,Pasărea universului trece / bătând din aripi, fluierând, / venirea toamnei atenționând (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă, / ușor psalmodiind.”

Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopește până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luîndu-l și pe cititor în peregrinările sale ideatice / artistice. Toamna, acest anotimp al belșugului, al culorilor curcubee și al melancoliei, naște în universul rațional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale. ,,Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă.” Simte cum ,,vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiași arbori, alt vânt… / Doamne, am câștigat sau am pierdut o toamnă?”

Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conțin cuvântul care denumește anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. Prin parcul desfrunzit ,,A venit toamna visătoare”. Poeta împunge Fuga de singurătate, recunoscând însă că ,,Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă.” În ,,Toamnă – tristă și sfântă / Mă ascund sub pletele salciei.” E Salcia plângătoare, e Jocul cu frunzele toamnei, e Libertatea frunzei. Toamna Și arborii scriu poeme. Pe neștiute poteci ascultă ,,cântul tăcerii”, dar e o tăcere care ,,fuge, gonită”.

Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc / armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiți pun ființa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că ,,Vântul lovește fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi.” Sau: ,,Vin insomniile, vin! / Vin clipele-acelea Continue reading „Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste” →

Ionuț ȚENE – Regina Maria: filmul despre complicatele culise internaţionale ale recunoaşterii României Mari

Un film de istorie, aşa cum nu s-a mai făcut de mulţi ani, am vizionat recent. „Regina Maria” este singurul film al Centenarului, din păcate. Ar fi trebuit realizate mai multe. Este o tramă excelentă bazată pe fapte reale, ce are în prim plan figura marcantă a Reginei Maria. Regăsim o Românie devastată de Primul Război Mondial, care era măcinată de boală, ținută captivă foametei și deznădejdei, soarta politică a naţiunii era extrem de controversată şi schimbătoare. Deşi am câştigat primul război mondial riscam să pierdem la tratativele de pace teritoriile româneşti promise de Aliaţi premierului Ion IC Brătianu în vara lui 1916 şi căştigate prin luptă sau plebiscit popular. Este un film al recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri, care s-a realizat nu numai prin sângele soldaţilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, prin adunarea de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, ci şi prin tenacitatea casei regale din culisele tratativelor de pace de la Paris. Ca să câştige diplomaţia românească între tigrii marilor puteri a trebuit să se apeleze la frumoasa Regină Maria. În primăvara anului 1919, Regina Maria pleacă, cu acordul regelui Ferdinand şi guvernului Ion IC Brătianu, la Conferința de Pace de la Paris să-i înfrunte pe cei mai puternici lideri ai lumii și să lupte pentru o Românie Mare. Cu o distribuţie de excepţie regizorii Alexis Cahill şi Brigitte Drodtloff reuşesc să surprindă perfect personajele istorice cât mai aproape de adevăr. Echipa de actori este internaţională şi joacă remarcabil ceea ce însemna la vremea respectivă fizionomiile diverse ale casei regale din România şi politicienii participanţi la Conferinţa de pace de la Paris din 1919: Roxana Lupu, Daniel Plier, Richard Elfyn, Richard Elfyn, Patrick Drury, Caroline Loncq. E interesant şi de apreciat că Regina Maria este interpretată excepţional de actriţa româncă Roxana Lupu. Ea a jucat magistral rolul de regină, reuşind să fie rece şi severă, hotărâtă şi tenace, dar şi caldă şi senzuală atunci când rolul a impus. Se vorbeşte mai multe limbi în film, elita ţării şi contextul extern era profund internaţional. Engleza, germana şi franceza erau limbi uzuale la Bucureşti.

Filmul prezintă participarea regală la Conferința de Pace de la Paris, care a avut loc în 1919, după Primul Război Mondial. Maria a petrecut săptămâni întregi în Anglia și Franța, negociind în numele țării ei și încercând să obțină recunoașterea deplină pentru schimbările suferite de România după Marele Război. Filmul examinează rolul personal al Reginei Maria în negocieri, precum și opoziția de care s-a lovit acasă și în străinătate, în timp ce familia regală are probleme într-o lume aflată în plină schimbare şi sub pericolul bolşevismului. Regizorul surprinde genial consiliile guvernamentale cu un prinţ Carol isteric şi răzvrătit împotriva mamei, Regina Maria, care s-a opus căsătoriei sale cu prinţesa Lambrino, care risca să dezechilibreze înţelegerea dintre domnul străin Carol I şi aristocraţia autohtonă în urma acordului din 1866. Când prinde prilejul, prinţul Carol se răzbună pe mama sa, umilind-o în şedinţele de cabinet. Dincolo de opoziţia lui Carol, dar şi a neîncrederii soţului ei Ferdinand, interpretat de actor cât mai aproape de personalitatea sa, Regina Maria urmăreşte cu tenacitate interesele României Mari la Conferinţa de Pace de la Paris. Frumoasă şi bine îmbrăcată, făcând parte din mariile familii regale ale Europei, Regina Maria reuşeşte să se impună premierului francez Clemenceau, supranumit „Tigrul”. Acesta îl tot amâna până la exasperare pe Ion IC Brătianu în privinţa unirii Transilvaniei cu România, acceptând doar revenirea Basarabiei la patria mamă. Regina Maria s-a folosit şi de presa mondenă care a urmărit-o pas cu pas prin oraşul luminilor, făcându-i o publicitate ce a stârnit curiozitatea politicienilor. Îl seduce cu privirea,inteligenţa şi câteva lacrimi pe premierul francez în audienţa privată şi acesta promite că va fi de partea României unite la conferinţă, mai puţin Banatul, pe care îl preferă împărţit între ţara noastră şi Serbia. La nceput, Lloyd George, premierul britanic, a ignorat-o pe Regină la un prânz de lucru. Aceasta pleacă intempestiv şi merge la verişorul său regele Angliei. Aici într-un cadru familial, de rude apropiate, reuşeşte să-i impună regelui George interesele României. La reîntoarcerea la Paris premierul britanic îi cere o audienţă şi regina aproape îi porunceşte lui Loyd George să recunoască sacrificiile poporului român în război şi să accepte România Continue reading „Ionuț ȚENE – Regina Maria: filmul despre complicatele culise internaţionale ale recunoaşterii României Mari” →

Veronica BALAJ: DRUM DE MAGIE – POEZIA

Silvia C. NEGRU

Harpa de piatră/The stone harp

(Traducere Olimpia Sârb)

Editura Eurobit,Timișoara, 2020

„Când picură viața, grădinile cântă” (Pag. 222)

După un număr remarcabil de volume, versuri, eseuri, biografii, proză scurtă, dramaturgie, Silvia C. Negru, membră UARF și la Societatea Enciclopedică Banatul, așa cum rezultă și din Fișa de autor, de la finele cărții în discuție, „Harpa de piatră”/”The stone harp”, intervine în spațiul literar cu noi pagini care întregesc frumos profilul său de scriitoare. Debutând la prestigioasa editură Facla din Timișoara, în 1985, cu volumul „Carnavalul florilor”, și fiind bine primită de confrații întru scris, {numim doar paginile de întâmpinare semnate de poetul vremii, Damian Ureche sau Aurel Turcuș}, Silvia C. Negru a străbătut un drum al creației literare fără sincope. De câte ori avem de-a face cu o asemenea implicare știm că este vorba de răspunsul dat la trăirile interioare. Se adaugă totdeauna, perseverența înrudită cu truda și pasiunea.

Deși s-au adunat sub același nume, de-a lungul vremii, volume cu trimitere la mai toate genurile literare, deși a fost prezentă cu articole în diferite reviste sau la conferințe, ori activități culturale, totdeauna, Sivia C .Negru s-a considerat în primul rând, poetă. Poezia este pentru ea o emblemă a existenței personale, drept pentru care, ne vom referi cu precădere la acest statut al său.

Volumul în discuție, recent apărut, invită încă din titlu, la o colaborare cu cititorul. La o descifrare a metaforei. „Harpa de piatră”, ni se sugerează, că va cânta cumva, nu este doar o imagine picturală, decorativă imprimată pe copertă. Cum și ce sunete va scoate o harpă din piatră? Cine o va însufleți oare? Poate versul. Poate imaginația poetică. Sau, ambele duse/aduse în rotundul expresiv prin harul creatorului de univers artistic. Oricum este un titlu inspirat și ne duce cu gândul la Eichendorff, care, nota, mergând pe linia magiei cuvântului stilizat în scris: „Dacă găsești cuvântul magic, lumea începe să cânte”.

Cartea de față, este un sumum de trăiri împletite cu o vibrație particulară. Spun particulară, întrucât, avem de-a face cu o derulare a acestora, într-un spațiu larg, între pământ și cer. Coordonata principală a stucturii volumului este însăși existența. Esența acesteia. Existența în poliedrice trăiri și reverberații artistice. De aici, desfășurarea unui mosor, adesea invocat în versurile volumului. Firul mosorului conduce sugestiv spre o notă magică. Magica traversare a vieții terestre, dublată de magica iluzie a percepției celeste. Două fațete ale simțirii profunde. Superficialul cotidian, mărturisește chiar un vers, o irită pe autoarea care, a avut chemarea spre esență, spre raportul om-univers încă de la volumele de început. Argumente sunt și unele titluri ale acestora, precum „Stihuri pentru cruce și destin” (Editura Pardon, 2006), „Altar” (aceeași editură, 2007), sau „Întrupare” (tipărit la Drobeta Turnu Severin, Editura Profin, 2013). Versurile volumului surprind intersectări frapante în derularea neliniștilor încercate în perimetrul existențial concret sau, imaginat, descifrat parțial, adică, om-cer-pământ-divinitate.

Ilustrăm citând câteva din multele versuri exemplificative:

„Aerul ne încearcă rezistența la mari înălțimi

Vocile spectaculare sunt pline de Cer

Mă mângâie atentă însingurarea.

Din Biblia gândirii noastre

Se rescrie seva spiritului ales”

(ecou modulat – pag. 42)

Existența terestră, umană, are sens doar în pandant cu imaginea sa celestă. Divinitatea fiind prezentă și când nu-i este pronunțat numele. Sugestia funcționează la parametri subtili, dar înalți ai senzorialului particular. Cititorul are avantajul de a se compara cu sine, în trecerea de la o trăire la alta. Citez poemele „Semn în imgine” (pag 154) adăugând și titlul altui poem „Trăite și nerostite” (pag. 174). Dacă poemele au marca existenței, a esenței, obligatoriu, în logica interdependenței, intervine firește, ideea de trecere. Și asta nu se poate imagina/defini, decât prin raportarea la durată. Timpul devine astfel, o altă coordonată de susținere a imaginilor poetice. Am putea spune că infiltrarea acestui concept în vers are dimensiuni absolut fascinante, de la incertiudine și flacără, la regăsirea luminii divine. Iată doar un exemplu de poem:

„Clipa se dezbracă pe calea căinței

În vetuste oglinzi,stă sacralitatea…

Priveliști,balsamuri și arderea Păsării

pe cântatul necântat,în derobarea clipei.”

(Pag .16)

Continue reading „Veronica BALAJ: DRUM DE MAGIE – POEZIA” →

Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019

Poezia domnului Mihai Păcuraru nu este mimesis, nu este deloc mimare și nici simplă versificare în stil clasic sau modern.

Mărturisesc faptul că m-a atras titlul acestui volum, care însă a zăcut câteva luni pe birou, fără să înțeleg de ce. Dar, deschizându-l și citind, am înțeles. Versurile nu ne transmit de la început mesajul. Trebuie să te lași cuprins de text ca să poți trece dincolo de acesta, în căutarea sensurilor.

Titlul conține imagini abstracte, greu de surprins cu privirea sau chiar cu imaginația. Putem totuși decodifica o stare de bine, de încredere a poetului în sine însuși. Volumul are trei capitole, fiecare cu titluri la fel greu de decriptat: a) Zbor într-un ochi de vultur; b) Puzzle aleatoriu; c) Ușa din întunericul verde.

Întregul volum are un stil singular, care m-a dus cu gândul la nedescriptibilul Ion Barbu. Aceasta deoarece, poezia domnului Păcuraru este una ermetică, de tip analitic, ale cărei sensuri se cer descifrate, lucru vizibil chiar din titluri: Ca un porumbel în gura unui șarpe; De la tălpile pământului; Rachete de îngropat dansul; Roșu de leagăn, roșu de plecare, Clovni de cuvinte, Copil alăptat de anotimpuri, Un pescăruș țipă numele tău; Rachete de îngropat dansul, etc.

Desigur, am încercat să înțeleg mesajul.

În centrul volumului se află trei strofe dedicate lui Alain Bosquet, poet și prozator francez al sec XX, care i-a fost autorului „un reper în poezie”, după cum ne-a mărturisit. Din cele „Trei poeme de inimă și creier” putem desluși care este scopul poeziei domnului Mihai Păcuraru: să cerceteze, să caute „jarul rece” „ce îl ridică în căușul din inimă/ aproape de creier, într-un mic/ joc nebunesc de-a poemul și poetul”.

Tot din aceste versuri putem reconstitui câteva tușe de portret care vor fi întregite pe parcursul volumului. Poetul se definește a fi un luptător prometeic, încrezător în zborul și misiunea sa. De aceea, mărturisește „Voi mai scrie în secunda ca un balon/ ridicat de la pământ în mine/ eu fiind infinitul și piatra/ pe care am însemnat/ anul lui Prometeu devorat de vultur”.

Căutând noi indicii ale eului poetic, vom găsi destul de multe versuri în care Mihai Păcuraru se dezvăluie. Nu o face în mod direct. Imaginile sunt insolite, iar uneori, „versul liber rupt”, după voința autorului, care caută sensuri, supunând cuvintele .

În „Regizor de lacrimi”, ca și în toate textele, de altfel, găsim elemente stilistice, pe măsura sensurilor ce se cer descoperite: metafore încifrate: simfonie ce-mi strânge trupul/ număr inventând cifre pentru fiecare arcuire); epitete în repetiție: lacrimi albe de copil, lacrimi albastre de tânăr, lacrimi verzi, galbele și mov…;. comparații: căldare imensă cât o poftă; saci grei în spinare ca animale.

De menționat că scopul propus de poet în versurile sale este „facerea nefăcutului”, iar acest lucru ne duce cu gândul la necuvintele lui Nichita Stănescu. Căci poetul se transformă într-un căutător de porți închise, într-un cercetător care analizează toate lucrurile pentru a le descoperi adâncul. Tocmai de aceea, în versurile sale predomină substantivele și verbele.

Timid dar categoric, domnul Mihai Păcuraru se vede nu doar un regizor, ci și un Pygmalion care are în el dorința de re-creare a frumosului. De fapt, este dorința autorului de a reconstrui lumea, de „a atinge neatinsul”.

„Am vrut să creez o imagine cât un zgârâie-nori/ și dimensiunile ei să cuprindă treptat iarba, / albinele, copiii, lunecând pe propriile vârste/ femei și bărbați, uitând de sentimente, cu/ dorința unui eden cât o curte de țară, cu pomi/ de dorințe prin care se joacă îngerii de-a v-ați ascuselea (…) Și-ncet, prin balada cu ninsori, am trasat/ un contur pe un bloc desprins din munte,/ unde marmura cântă în mâinile mele-/ vers răscolit pe o coală ninsă de hârtie.” (Pygmalion)

În această re-creare, volumul „Verde Traversând Amiaza” aduce în fața cititorilor universul, lumea și viața însăși, așa cum sunt surprinse în viziunea pătrunzătoare a domnului Mihai Păcuraru.

Fiind o poezie de cunoaștere, cititorul are nevoie mereu de decodificarea textelor. Deși versurile par greoaie, până la urmă, înțelegem că greutatea lor este dată de adâncimea semnificațiilor. Acest lucru te atrage, te obligă la analiza lor și la descoperirea semnificațiilor vizate de eul liric.

Lumea este, astfel, un cerc, „un dans de spirală și zvâcnirea pământului”, „o croială de timp/ dăruit, mișcare de dans larg cu brațele deschise/ spre micul infinit de la tine până la Adam”. (Cerc) Excelent este descrisă și în poezia „Bâlci”. Lumea este înfățișată aici prin elemente, simboluri care sunt luate din toate domeniile existenței: miticul, atmosfera, domeniul militar, jocul, natura, universul ființelor: „Călușei, tiribombe, păpuși trase de sforile/ vieții, femei cu barbă și fără, tăvălite prin grâul înflorit,/ înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,/ oglinzi, în care te vezi, te tot vezi, până ce/ nu se mai zărește prin pâclă/ decât muntele urcat odinioară de Sisif”.

Foarte multe texte prezintă natura și viața omului, surprinse în imagini și figuri de stil la fel de profunde. „Viața e focul și fumul de/ pe dealuri, aprins continuu, /veritabil incendiu planetar./ focul este viața, viața este focul,/ aprins șarpe ce mistuie lacom copaci,/ (…) Banală înșiruire primită de moartea jucăușă,/ ascunsă de altă apă adusă spre a/ încinge jocul pătimaș”. (Ca un porumbel în gura unui șarpe)

Comparația din titlul de mai sus acceptă coexistența binelui cu răul, așa cum, de altfel, este însăși viața. Pe de altă parte, titlul împinge inspirația poetului departe de lumea obișnuită. Prin ea, putem spune că eul liric tinde să reconstruiască, în viziune proprie, eternitatea universului. Scriptura conține, în cest sens, cunoscutul verset: „Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Sunt două ființe din zona necuvântătoarelor, a căror asociere poate primi multe semnificații. În creștinism, porumbelul semnifică pacea și bunătatea omului, pe când șarpele viclenia și instinctul de apărare. Asocierea lor de către poet simbolizează focul, arderea, scurgerea însăși a vieții, cu bune și cu rele.

Viața are și alte semnificații în poezia domnului Mihai Păcuraru. Este „un joc de la naștere/ până la săgețile în care ne înfingem trupul” (Vezi cum ne jucăm), dar…este și un etern „exercițiu cu zero”: „Lumina plus întunericul au semnul/ egal cu obscuritate./ Obscuritatea înmulțită cu întunericul/ multiplică felinarele sparte/ pe cărarea presărată cu cioburi / de gânduri (…)/ Dar, dacă voi scădea prăbușirea / din zborul scurt, topit, / totul este egal cu zero.”( Exerciții cu zero).

Extrem de interesantă și cu o semnificație amplă, cuprinzând în ea moartea, este definiția vieții în poezia „Treaptă”. „A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga. (…) Ți-ai înfipt unghiile în malul Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019” →

Nicholas DIMA: MIRELA ROZNOVEANU – POVESTIRI EPICE

Mirela Roznoveanu

EPIC STORIES (Povestiri Epice)

Editura Exlibris, USA, 2020, 381 pagini

Mirela Roznoveanu, conaționala noastră din New York, e profesoară universitară, critic literar și scriitoare. Anul acesta ea a îmbogățit zestrea exilului românesc cu un nou volum intitulat „Epic Stories”, volum apărut recent în Statele Unite. Jurnalista Roznoveanu s-a afirmat în publicistica românească încă din țara unde a prins-o revoluția plină de elan și de dorința de a milita deschis pentru adevăr și dreptate. Vechea securitate și colaboratorii ei, metamorfozați spontan în purtători ai valorilor naționale, nu i-au iertat însă probitatea, au amenințat-o și au determinat-o să părăsească România. În America, a întâmpinat nenumărate greutati, dar tenace si hotarîtă le-a depășit, și-a continuat cariera, și s-a afirmat din nou ca journalist si scriitor…

Cred că am văzut-o pe Mirela Roznoveanu o singură dată la o întrunire publică din New York, dar nu ne-am cunoscut personal. Ulterior, i-am citit mai multe articole si apoi am avut împreună câteva convorbiri telefonice. Am descoperit în ea un om informat si cumpătat; un om cu preocupari filozofice si spirituale. Asa am ajuns să primesc ultima ei carte intitulată „Epic Stories”. Lectura cărții m-a impresionat și mi-a stârnit un sentiment de admirație. Cartea mi-a declanșat totodată o curiozitate deosebită pentru că, deși eu sunt român în toată ființa mea, știu de la tata că o spiță a familiei noastre e de origine Vlahă, Armâni din Macedonia istorică, iar Mirela este si ea Armâncă după mamă. Populația originară din sudului Dunarii a fost numita Vlahi de slavi care au inceput să curgă din secolul VI, dar ei s-au numit pe ei înșiși Armâni.

Aici voi face o mică digresiune. Tata s-a născut la București în 1893 și a rămas orfan la vârsta de 7 ani. A fost crescut de bunica și nu a avut o viață ușoară. Apoi, a fost sergent în primul război mondial și a luptat la Mărășești, iar când s-a întors din razboi nu și-a mai găsit nici mama. Câțiva ani mai târziu și-a intemeiat o familie care a avut zece copii din care opt au ajuns la maturitate. Din cauza greutăților, tata nu si-a putut cauta mult timp rădăcinile genetice. În familie aveam însă certificatul de nastere al bunicului, Costache Dima, comersant angrosist născut în Brașov și stabilit ulterior în București. După pensionare tata a purces la căutarea rudelor si le-a gasit la Brasov, unde a aflat că familia Dima provenea din localitatea Moscopole din Epirul istoric, regiune azi în Albania sub numele de Voskopje. Vechiul oraș prosper Vlah/Armânesc întemeiat in jurul secolului al doisprezecela, fosta metropola Balcanică, a fost distrusă in 1788 de un pashă Albanez islamizat. O seamă de familii, între care și clanul Dima, au parasit atunci regiunea împreună cu cel care va deveni episcopul Andrei Șaguna. Unii fugari din Moscopole s-au așezat în Transilvania, alții în munții Dinarici, altii in regiunea Romanija din Serbia sau în jurul localitatii Mănăstiri/Bitola, vechi luri ale transhumanței. Unii au ajuns în Ungaria și în Austria unde au devenit oameni de afaceri ai imperiului Habsburgic.

Nenumărate sunt caile Domnului. În mod neașteptat, Mirela Roznoveanu m-a ajutat să refac o pare a traseului înaintașilor mei. Nu cred că din punct de vedere genetic sunt mai mult de 10-20 la sută Vlah sau Armân sau cum se mai spune Macedo-Român. Sunt în egală masura Ardelean, Basarabean, Bucurestean, dar mai presus de orice sunt Român și punctum. Citind unele capitole ale cărții m-a trecut însă un fior de neexplicat. Sângele apă nu se face. Am simtit chemarea străbunilor. Am trăit metafizica destinului! Noi Românii suferim de un mare pacat. Ne uităm strămoșii; ba mai mult decat atât: epigonii de azi își neagă strămoșii și unii iși ponegresc trecutul. Nu ne putem privi in oglindă dacă nu ne cunoaștem trecutul. Și nu putem spera la nici un viitor daca ne negăm străbunii.

Am inceput lectura cărții dela pagina 270 unde am găsit un capitol dedicat călătoriei autoarei – desfășurată in etape de explorare timp de un deceniu – prin satele și regiunile Armânești din Grecia, Croația, Peninsula Istria, Muntenegru, Macedonia de Nord și Albania. Apoi, am trecut la alte capitole și însemnări de călătorie, ca in cele din urma să reiau cartea de la început. Autoarea e un om complex, un observator fin și un scriitor talentat. Ea și-a studiat bine traseul călătoriilor și și-a făcut riguros lecțiile pregatitoare. Cartea ne plimbă prin peninsula Balcanică, prin Turcia si Asia Mica, prin India, și peste tot autoarea face referiri la istoria, cultura și obiceiurile locurilor vizitate. Mirela Roznoveanu face incursiuni psihologice, metafizice și filozofice; leagă trecutul de prezent și privește în viitor. Limba ei engleză e literară, e bogată, e frumoasă și e clară. Pe alocuri apar alegorii și ușoare ironii. E de admirat modul în care a reușit să-și însușească o limbă engleză atât de competentă. Ce păcat că scriitori și gânditori ca ea din exil sunt nu numai necunoscuți în țară, dar sunt în mod sistematic ocoliți ca nu cumva să zguduie fotoliile pseudo-valorilor post-decembriste.

Sunt impresionat în special pentru că sunt geograf și pentru că am călătorit și eu prin multe țări și meleaguri. Roznoveanu combină însă armonios descrierile geografice cu vastele ei cunoștințe și cu trăirile personale. Ne prezintă, de exemplu, Troia antică și se imaginează în acele timpuri de mit. Dacă în India trăirile ei sunt imaginative, în Rumelia – provincia otomană unde au trăit strămoșii Armâni – viața o aduce la realitate. Aici Armânii încă sunt în viață, dar îsi traiesc destinul în mod invizibil ascunși de ochii străinilor și ai autorităților. Mirela îsi urmărește însă pas cu pas strămoșii din partea mamei, îi caută și îi găsește, vorbește cu ei în dialect, le vizitează casele, vetrele, bisericile, cimitirile. Cu o tenacitate de neînchipuit, ea face singură ceace nu a a făcut întreaga Academie Română de la București.

Continue reading „Nicholas DIMA: MIRELA ROZNOVEANU – POVESTIRI EPICE” →