Am primit de la Drăgășani, orașul meu natal, un plic cu revista “Rusidava culturală “, care mi-a adus aminte de revista noastră,confecționată pe un suport din lemn, căruia i-am zis gazetă, așezată pe gardul liceului nostru din Drăgășani, confiscate de Securitate și de directorul de pe atunci.După care am fost exmatriculați trei zile, eu, Lică Liviu și Ilie Vulpe. Triste amintiri dintr-un regim al întunericului, criminal și ateu.Ferice de condeierii orașului meu că pot să tipărească o revistă interesantă și plină de lumina talentului.
În același plic am găsit volumul de versuri al prietenului Marian Bărăscu, poet și promotor cultural, plachetă intitulată “O clipă de albastru “, apărută la Editura “ Kitcom“, Verguleasa, 2020.
Dar să vedem ce simbolizează culoarea albastră. Dintre culori, albastrul este cea mai adâncă culoare, căci privirea pătrunde fără a întalni nici un obstacol. Albastrul este cea mai imateriala dintre culori. In general, natura nu înfațișeaza albastrul decat alcatuit din transparență, adică un vid acumulat, vid al aerului, al apei, vid al cristalului sau al diamantului. Vidul este precis, pur si rece.
Albastrul este cea mai rece dintre culori și, în valoarea sa absolută, cea mai pură, în afara vidului total al albului neutru. Albastrul deschis este calea reveriei, iar când se întunecă, albastrul devine o cale a visului.
Un mediu albastru calmează, liniștește, dar, spre deosebire de cel verde, nu tonifică, pentru că el nu prefigurează decât o evadare fără priză asupra realului, o eliberare care, cu timpul, devine deprimantă. Profunzimea verdelui conferă, dupa Kandinsky, o impresie de odihnă terestră și de mulțumire de sine, în timp ce profunzimea albastrului are o gravitate solemnă, supraterestră.
Albastrul și albul, culori ale Sfintei Fecioare, exprimă detașarea față de valorile acestei lumi și înălțarea sufletului către Dumnezeu, adică spre aurul care va întampina albul virginal, în timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc.
In budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Vairochana, a Intelepciunii transcendente, a potențialităților și, simultan, a vacuității, a carei posibilă imagine este aceea a imensității cerului albastru. Lumina albastră a Ințelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau conștiința originară) are putere orbitoare, dar ea este cea care deschide calea Eliberarii. Efectele fiziologice ale culorii albastru: scade presiunea sanguină, scade tonusul mușcular, calmează respirația și reduce frecvența pulsului.
Efectele psihologice ale culorii albastru: culoare rece, odihnitoare și liniștitoare, îndeamnă la calm și reverie, predispune la concentrare și liniște interioară, conferă seriozitate, reverie sublima, disponibilități evocatorii, senzație de spațialitate, îngăduință, pace inefabilă, dor, nostalgie spirituală, favorizează amplificarea proceselor de inhibiție și de încetinire a ritmului activității, face să apară senzatia de depărtare în spațiu, de detașare, de infinit și meditație spontană.
Să vedem ce înseamnă clipa.Clipa este cât ai clipi din ochi.Astfel se explică titlul acestei cărți. Cât ai clipi din ochi poetul se bucură de lumina albastră a înțelepciunii.Este o metaforă a unei înțelepciuni ce dăinuie între coperțile acestei cărți.
Volumul structurat în cinci cicluri și o Notă bibliografică deschis cu o prefață intitulată”A simți și a trăi prin poezie… “ de George Călin., este o vibrație a eului în fața unor realități prin care trece poetul.Esteticește, Marian Bărăscu este un spirit participativ, cult, ce pornește de la acea reprezentare religioasă a poeților de stirpe rară pentru care poezia nu este un incident, ci creația însăși, izbucnită într-un moment inanalizabil pe care biografia îl pregătește
.”Așa trecut-au ani la rând
Și jocul nostrum s-a schimbat,/
Reinventăm, din când în când,/
Ce-a fost frumos or ice-am uitat“(Căndva)
Există în poezia lui Marian Bărăscu o adâncime a perspectivelor ontologice, exemplificând spiritualismul cu extazul și teorile lui, o atât de strânsă omogenitate între ce este creat și trăit, încât poetul întruchipează o existență umană, dar și locală, în speță dealurile Drăgășanului, cu răsunet filozofic, desprins de cazul particular și de sentimentele pe care le trăiește poetul în diferite momente:
“Noapte albe, vise, muze,
Ești frumoasă ca-n trecut,
Diferența, mii de scuze,
Să o luăm de la-nceput “(A iubi, a ști să fii… )
Materia a câștigat un glas esențial, poetul vede în substanțe și fenomene-rotiri de obiecte, orologiu care bate, lebăda în cea din urmă oră, vânt tomnatic-sau vinul sorbit pe îndelete cu amici din urbea slătineană sau cea a lui Gib Mihăescu. Marian Bărăscu este un poet arhaic și expresionist prin aceea că ancestrația reverberează în el, bucuria trăirilor pe care o exemplifică nu e a unui individ, ci a unei lumi care și-a lăsat urmele vii în cronologie:
“De treci noaptea pe stradă
Să ajungi pe la vecini,
Sigur ești ușoară pradă
Pentru haitele de câini. “( Pe la Drăgășani).
Poetul are simțul ritmului și al muzicalității textului, dar și îndrăzneala metaforei își face locul. Temele expresioniste se văd, ca și, de altfel, teroarea din citadin pe care poetul o profesează în a doua parte a cărții sale.
Poetul Marian Bărăscu prezent în literatura română cu creațiile sale confirmă puterea de creație a scriitorilor din zona Drăgășani de unde răsar mereu talente ce se înscriu în marea Istorie literară a neamului nostru.
————————-
Al.Florin Țene