Vă aștept cu mare drag să participați, la o dublă lansare de carte, care va avea loc la Casa de cultură din orașul unde pentru prima dată am văzut lumina zilei și am făcut primii pași.
E atât de minunat să revii acasă după aproape 30 de ani …
—————————————
Florin-Cezar CĂLIN
19 mai 2019
Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, Duminică, 19 mai 2019, orele 12:30, va avea loc la Biserica Albastră de la Parohia Oradea-Vii, lansarea Monografiei „Cincizeci de ani în slujba Bisericii Ortodoxe și a neamului meu românesc”, autor preot Gheorghe Nemeș.
Înainte de lansarea acestei carți în două volume se va săvârși Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în biserica parohială oficiată de un sobor de preoți de la Centrul Eparhial și de la Protopopiatul Ortodox Român Oradea, aducându-se mulțumire Preasfintei Treimi pentru tot ajutorul și darurile revărsate asupra părintelui Gheorghe Nemeș și a familiei sale, în cursul celor peste cincizeci de ani de slujire în Ogorul Bisericii străbune, la parohiile Homorog, Tinca și Oradea-Vii, unde a înființat și Așezământul Pastoral, Cultural, Social și Filantropic, precum și proiectul „Agapa Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” binecuvântat personal de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Preasfințitul Părinte Sofronie Episcopul Oradiei, la data de 18 septembrie 2010.
Lansarea acestei Monografii se va mai face și pe data de 23 mai 2019, orele 17, în Sala „Florica Ungur” din centrul orașului Oradea, la care va participa Preasfinția Sa, Părintele Sofronie, Episcopul Oradiei, aducând tuturor celor prezenți „salutul pascal” și un frumos buchet de cuvinte alese cu, care Preasfinția Sa prefațează lucrarea.
În cele aproape 1000 de pagini și peste 1300 de fotografii sugestive se cuprind imagini și articole ale unor mari Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, ai Învățământului Teologic Universitar de la București, Sibiu și Oradea, precum și ale unor cărturari de frunte ce au vizitat bisericile și muzeele înființate de părintele Gheorghe Nemeș la Homorog, Tinca și Oradea.
Toate acestea și încă multe altele frumos rânduite după talentul și priceperea redactorului cărții, Pr. Dorel-Octavian Rusu și a Pr. Ștefan Avram, tehnoredactorul și tipograful cărții.
——————————————
Ioan MICLĂU-GEPIANU
Australia
14 mai 2019
Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.
Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor.
Lucrarea are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică, stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă, istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.
Acest demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.
Adrian Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.
Tratatul pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem, punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate, de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului, schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit, supus durerii, şi sfântul care duce povara.
Enumerările ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei este un alt aspect care merită accentuat – limita dintre poezie şi cuvântul inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman, sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.
Tratatul lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/ marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare, prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor. Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.
Adrian Botez notează, referindu-se la semnul poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei” (p. 89).
Referindu-se la conceptele de Logos-ul specific şi Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.
Mai reţinem, din introducerea la tratat, că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (…). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p. 11-19).
Elaborând tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a limbajului specific.
Autorul consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.
El scrie: „Noi considerăm, deci, că nu există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ” (p. 5).
Prin acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.
–––––––––
Constantin STANCU
Aprilie 2019
*Adrian Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a) „Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava” – Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c) Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…
„Monahia Mina Hociotă
Reconstituirea unei icoane de om”
Autori: Dragoş Lucian Curelea şi Daniela Curelea
Lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea, apărută la Editura Andreiana din Sibiu, în anul 2018, este prezentată de autori ca fiind o contribuţie la o posibilă monografie. Cartea apare cu binecuvântarea IPS dr. Laurenţiu Stereza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind dedicată tuturor celor care s-au jertfit pentru România, chezăşia fiinţei lor fiind temelia neamului românesc. Are 105 pagini, fiind structurată pe două mari capitol. La finalul lucrării întâlnim o anexă fotografică a monahiei Mina Hociotă.
Încă de la început pr. Constantin Neculai, pune în evidenţă icoana unei femei înviate, iar Cuvântul Înainte este cristalizat de drd. Mihai Octavian Groza.
În Capitolul I autorii prezintă un Orizont Istoriografic, prin care au trecut în revistă cercetarea corespunzătoare cu privire la viaţa, realizările şi faptele monahiei ofiţer Mina Hociotă, pe baza unor scurte articole şi un film de prezentare. Preţioase date au fost publicate în periodicile vremii precum: Viaţa Monahală, Apărarea Patriei, BOR etc, cât şi referiri tangenţiale în unele lucrări religioase de referinţă precum: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000 a lui Alexandru Moraru ş.a. Monahia Mina Hociotă, cu numele său de mireană: Marina, a participat in prima linie, în Primul Război Mondial, apoi în calitatea sa de monahie-sublocotenent şi la cel de-al Doilea Război Mondial.
În timpul luptelor din Primul Război Mondial, maica Mina a fost împuşcată, dar a supravieţuit. Pentru acest fapt i s-au dedicate mai multe studii: Victor Neghină, O sislişteancă pe Frontul de la Mărăşeşti; Petru Pinca, Maica Mina Hociotă (1896-1977), o eroină a monahismului şi neamului românesc etc.
Toate aceste studii, au servit la aprofundarea informativă în lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea.
Cunoscându-i, am constatat, o abilitatea introspectivă în manipularea informală a tuturor datelor, o curiozitate împinsă la extrem faţă de fenomene şi fapte, faţă de spiritul de sacrificiu pe care unii înaintaşi le-au promovat, din dorinţa arzătoare de a fi modele vii patriotice în Transilvania.
Lucrul în arhive, munca de teren informală, le-au dat satisfacţia de a finaliza multe lucrări cultural-spirituale, fiind astfel printre puţinele cupluri transilvănene, ce au aspiraţii intelectuale progresiste, spiritual patriotice, fiind unul din puncte forte ale acestora.
Am observant în gesturile şi efervescenţa patriotică a cuplului Curelea, o îmbinare armonioasă dintre dorul de glie si spiritualitatea profund creştină, spiritualitate ce-i apropie şi mai mult de esenţa Adevărului Unic.
A mai scrie azi cărţi despre cărţi este un act oarecum temerar, e ca şi cum ai încerca să aduni frânturi în cioburi de oglindă în ideea de a obţine întregul răsfrânt în oglinda compactă. Dar cu riscul că unele cărţi (poate cele mai multe) să se piardă printre puţinele care reclădesc principii şi configuraţii nebănuite, semănând miracole, esenţe şi trăiri solare, asumarea critică asupra lor încă se justifică, chiar în condiţiile în care ambiguităţile o duc bine, se desfăşoară în voie. Critica literară, fie ea şi de întâmpinare, vine înaintea cititorului debusolat pentru a-l ajuta să înţeleagă şi să discearnă între textele lipsite de valoare şi cele care oferă neîndoielnic mesaje, învăţăminte şi idei de a fi reţinute. Cititorii nu au cum să nu observe cum ei înşişi pot trage foloase în selecţia cărţilor. Între critica literară şi lectură se crează o punte necesară şi importantă, o relaţie interdisciplinară în care evaluarea critică şi receptarea textului intră într-o ecuaţie cu mecanisme subtile de funcţionare, cu un echilibru susţinut de simţul critic şi, pe cale de consecinţă, de gustul lecturii. Am citit cu interes manuscrisul (printul) doamnei Vasilica Grigoraş Seninul din inima cărţilor, manuscris care iată a luat înfăţişarea frumoasei cărţi pe care acum o răsfoim cu voluptatea celui atras de noutate şi prospeţime.
Vasilica Grigoraş se plimbă cu dezinvoltură printre cărţi, îi „parafează pe autori”, le analizează textele neforţând canoanele potrivit cărora mesajul etic al literaturii este integrat în emoţia generală. Miracolul operei conduce spre universul unei lumi expresive ca reflex al unei profunde cunoaşteri a lumii reale. Autoarea cronicilor literare (unele ar putea fi etichetate şi ca minunate eseuri) din volum, constat că pleacă de la ideea că este greu să te impui într-un noian de cărţi scrise sub semnul reflexelor reci de stele, altele inundate de metafora tandră până la iubire şi încă alte şi alte puzderii de pagini în care dau năvală, sub aripa ocrotitoare a (ne)inspiraţiei, ideile eului visător de iz baladesc şi romantic, metafizic şi realist, până la existenţa social-culturală din vremurile noastre. Vasilica Grigoraş desprinde cu uşurinţă abilităţile şi harul autorilor invocaţi, caracterele tipologice şi semnificaţiile intuite ale personajelor creionate în naraţiile în cauză, subliniază esenţele şi semiotica evenimentelor amintite. Vom întâlni surprinzătoare interpretări, este suficient să aruncăm o privire asupra cuprinsului cărţii pentru a ne forma o idee despre capacitatea de analiză literară, reţinând reunirea detaliului cu axioma, a meditaţiei cu iluzia, a exilului interior cu faptul divers, a misterului cu realul.
O primă investigaţie este cea asupra volumului „Căutând după mere”, în fapt o „căutare” a fericirii omului care se soldează cu eşecul căutării sau mai curând al necăutării cunoaşterii de sine, după care vom întâlni diverse scrieri ale căror autori sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Vasilica Grigoraş dispune de mijloacele identificării elementelor „de bază” ale cărţilor comentate, între care amintim: „Universul tainic între Dumnezeu şi umbră”, „Un pod binecuvântat între antipozi”, „Valeriu Lupu – cu paşii destinului”, „Urma Soarelui în lumina anotimpurilor Anei Urma”, „Valea poete – între ironie şi luciditate”.
Cum se ştie, cititorul este un „consumator” ce se lasă uşor influenţat de gust, în dauna exercitării unei judecăţi proprii, deşi a posteriori poate emite o justificare a actului lecturii. Gustă ceea ce i se oferă şi, până la urmă, hotărăşte singur dacă îi place sau nu ceea ce citeşte. El are o motivaţie afectivă sau intelectuală, funcţie de care se îndreaptă spre anumite genuri literare sau spre cărţile care-i oferă posibilitatea informării şi documentării într-un domeniu sau altul. Cartea Vasilicăi Grigoraş face parte mai mult din această zonă a lecturilor de ordin profesional. Criticul trăieşte în orizontul rigorii şi al cerebralului, într-o etică impusă de scrisul autentic, dar ideile lui nu sunt numai raţionamente reci, pot fi umplute de suflul existenţial al fiinţei autorului. În cazul de faţă luciditatea, într-un melanj firesc cu sensibilitatea, cu care construieşte discursul critic îi este de mare ajutor autoarei acestui volum pentru ca demonstraţia speculaţiei să fie cât mai convingătoare.
Referinţele pe care le are deja Vasilica Grigoraş o confirmă nu numai ca poetă, eseistă, publicistă, monograf, ci şi ca un impunător critic literar. Aici reţinem nume cunoscute precum Teodor Pracsiu, George Anca, Petrea Iosub, Mircea Regneală, Ioan Miclău, Dan Plăeşu, Cezarina Adamescu, Victor Cilincă, Mariana Gurza, Tudor Cicu… Autoare a peste 15 volume, cu o încrengătură literară diversă, Vasilica Grigoraş îşi leagă numele de viaţa cultural-literară vasluiană şi nu numai, de lumea filtrată coerent şi armonios chiar în condiţiile negării conştiente a neplăcutului înconjurător, ale refuzului asumat în spatele cuvintelor din cărţi şi chiar din Seninul din inima cărţilor la care se adaugă automat şi sufletul lor. Da, cărţile care nu sunt altceva decât oglinda timpului, un timp al memoriei şi al cunoaşterii umane.
––––––––––
Nicolae BUSUIOC
Iași
1 mai 2019
Motto:
‚‚Aceasta este o carte,
acesta este un om – spuse profesorul –
arătându-mi biblioteca înaltă
de unde vedeam întreg pământul.
Mi-era cu neputință să cred
că lucrurile esențiale aparțin antichității.
Căutând fereastra, Aristotel mototolise
cearceaful,
răbdării nu-i ajunsese marginea,
cărții nu-i slujise oglinda –
lângă trup, la intrare, lumina
ochiul sacru al măsurii tuturor lucrurilor.
Arătându-mi biblioteca înaltă
de unde vedeam întreg pământul…’’
(Ioan Țepelea – ‚‚Ochiul sacru’’)
Acum 17-18 ani, o rădăcină de gând dădu luminii mugur din prietenie și mugurul scoase mai întâi un vlăstar de S, căruia i se alăturară boboci de O, de M, de N…și tot așa…încât, din letargia unei rădăcini, ieșiră la lumină SOMNOSTIHII, nici mai mult nici mai puțin, trunchiul dădu 100 de ramuri înflorite cuvânt și-apoi, alte 100 – trunchi nou, aceeași rădăcină – se-ndeveniră METAFIZICA VISULUI.
Prieteniile sunt de multe feluri, cea care a dat naștere acestor cugetări este una reală, poemele își iau sevă din discuții și lungi frământări, din plimbările acelea pe care Poetul le amintește alături de prietenul său, Costică, înainte de toate Prieten (de specificat pentru cei care nu știu: Ioan Constantin Rada, Profesor universitar, Inginer și Doctor în Științe Economice din Oradea) și tovarăș în meditație.
Cei doi se întâlneau deseori în biroul Profesorului unde Poetul venea cu drag, se legau conversații aproape din orice zvâc de cuvânt și acolo, sub ochii lui Costică, Marin scria aceste poeme, de multe ori pe marginea celor discutate în precedență.
SOMNOSTIHII dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare ale poetului, uneori, cititorul pare că citește într-un DEX al sufletului, explicitări sunt pe gustul tuturor, nu lipsesc frustrări, furii, neîmpliniri, amintiri cu iz de pelin, dar nici iubirea, frumosul, omniprezența lui Dumnezeu în tot și în toate, predestinarea…
Și aici, sau mai mult aici decât în alte poeme, poetul atinge prin durutul durerilor sale filozofii desprinse din social, din politic, găsim o sumedenie de paralele din ieri și din azi, ruralul, explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte, dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe, prin așa-zisa emancipare, găsim picanterii și zeflemeli ale unor situații din care fiecare din noi putem culege câte ceva. Mintea, galopând printre versuri, poate simți uneori prelinsul unor picături ale unui umor cenușiu, chiar ușor negru, autoironii, ironii ale sorții. Poemele curg cu lejeritatea unor conversații care însă, la o analiză profundă, nu sunt deloc lejere. Deși interlocutorul nu ripostează, dialogul e peste tot prezent, sunt relatări care-l aduc în prin plan, Costică e Acolo și ascultă, poetul relatează reacții, cititorul percepe conversația care, deși nu e, există. Și sunt atâtea amintiri care curg din real, aici imaginarul se rezumă doar la construcția metaforică.
În SOMNOSTIHII putem găsi strigătul poetului către un cer parcă dormitând, surd la frământărilre mușuroiului de furnici de sub poalele lui, fiecare cu misia lui trasată pe traiectoria invizibilă, dar atât de bine conturată a timpului, e un strigăt care îndeamnă la trezire, la interacțiune, la ieșirea din stereotipuri, la implicare, s-ar vrea un strigăt către viață, care, de multe ori, te lasă să pășești pe potecile pe care le alegi ca să te conducă însă acolo unde-și vrea ea…mama ei de viață!…dar viața tace, nu răspunde, își construiește propriile meandre independent de curgerea vrerii noastre. Iar cerul își lasă doar visul la vedere, realitatea nu-i străpunge orizonturile, nu pare să-i pese de năzbâtiile vieții care dau bătăi de cap muritorilor, atât celor de rând cât și celor cu ștaif…cu mici diferențe însă, de nuanță!
Nu știu cine o fi inventat expresia sânge albastru, eu știu că sângele are acceași culoare și același miros, același gust dulce-sărat, încă nu s-au clonat hematii albastre în gena umană, dar, mă rog, e fără doar și poate limitarea a ceea ce am studiat la școală, mai știi?! Într-o lume în care nimic nu mai e ceea ce pare, ne putem pomeni cu ceva sânge extraterestru de transfuzie…dar visele, oare ce culoare or avea în genă?
Dar vine Poetul și spintecă viscerele somnului conștiințelor și scoate la iveală…METAFIZICA VISULUI!
Dacă în SOMNOSTIHII predomină frământul sufletului poetului chinuit de umbra cerului adormit, METAFIZICA VISULUI disecă filosofii, analizează substraturile societății în care trăim, transparentizează universul politic, pe care noi nu-l putem percepe datorită voalărilor celor care învârt pe degete mânjite adevărul. Aș spune că prima parte a cărții, SOMNOSTIHII, este izvorul din care METAFIZICA VISULUI își ia cursul firesc, albiile de început sunt ceva mai puțin incisive dar, odată ce s-au lăsat curgerii, se poate observa din lectură forța care debordează în vers, ideile rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice și nu e dig care să le țină piept.
Nu vin aici cu extrase de text, nu-și au rostul, e atâta tumult încât aș putea cita întreaga carte, las cititorul să lunece în poem, dar vă avertizez, lectura nu e deloc o plimbare pe faleză, s-ar putea să vă pomeniți direct în valul furtunos al Dunării, poetul o are în sânge, o veți simți și voi, puneți dar geamanduri la îndemână și vestă de salvare, s-ar putea să fiți surprinși de forța acestor versuri! Cu siguranță, o să aveți ceva dureri de cap, limbajul este unul autentic beșcucian, deși modern, păstrează ceva din sonoritățile unor timpuri apuse, veți avea surpriza să vă treziți transportați în lumea filozofilor greci, a matematicienilor, a fizicienilor, sunt și incursiuni care conduc în universul biblic, vă veți regăsi expresii de letopiseț alături de invenții sofisticate și semnificații inventate, ba chiar s-ar putea să vă găsiți fix in fabulam, veți avea și ceva ghicitori de deslușit, deci ambula in fabulam, n-o să vă pară rău!
Profesorul IC Rada a fost cel care a parcurs in primis, direct din izvor de cerneală, manuscrisele acestor versuri, iar la discuțiile lor, nu de puține ori destul de înfocate, participa și Profesorul-poet Ioan Țepelea. Deseori, conversațiile făceau picioare, iar pașii duceau la reședința lui IoanȚepelea, la Costică Rada sau pe Simion Bărnuțiu, la Marin acasă. Marin îi propusese încă de pe atunci Prietenului Costică să-l ajute să scoată aceste versuri la lumină, dar strigătul său rămase fără ecou timp de aproape 18 ani, însă, nu se știe cum, un altfel de ecou, din boală, ajunse la Costică și fluidul se reporni, Costică-i întinse mâna Poetului, SOMNOSTIHII se luară de braț cu METAFIZICA VISULUI și plecară la bal…gata cu spitalul!
Și ce poate fi oare mai frumos când Prietenia însăși se dă luminii?! Cât de puțină filozofie aici și câtă fiziologie umană! E o cunună poetică și spirituală acest volum de versuri, veți găsi un pic de gust din toate, dar mai ales multe ofuri ce răbufnesc din metehnele societății actuale, nu doar românești, ci și globale, oglindite de poet cu abilitate, substrase cu forță și uneori luate peste picior, darul românului cel mai mare fiind însăși arta de a face haz de necaz…dar nu găsim pe nicăieri poezica de foaie verde, totul aici se lăfăie-n metafora scăldată de cel mai înalt nivel al gândirii. Marin se joacă de-a dreptul cu metaforele ce aproape că-și dau coate în poem, e destul de dificil să ții gândul la pas cu gândul Poetului, care pare că aleargă, la întrecere cu viteza peniței în a i-l materializa. Și totuși, totul solicită ochiul și mintea la a nu se dezlipi de lectură, cele peste 550 de pagini sunt un deliciu pentru exercițiul acelor minți care nu sunt obișnuite doar cu cititul facil, pe fugă, poezia lui Marin incită la o lectură conștientă, iar dacă nu sunteți pregătiți pentru o astfel de lectură, merită să faceți oricum un efort, imaginarul dumneavoastră va avea doar de câștigat.
În 1996, Cristinel Cristea a fost ghidul unui grup turc (Hayfem, Haydarpasa folklor) participant la festivalul internațional de dans popular din Piatra Neamț. Managerul grupului, care avea un hotel în Istanbul, i-a propus ghidului să vină să lucreze la ei. Și Cristi s-a dus: „Am zis că pentru un an, dar anul s-a transformat în 22 și două căsătorii cu turcoaice”. Acum lucrează ca manager food & beverage la un hotel de 5 stele în Istanbul. Și scrie… poezie! Cristinel Cristea a publicat recent un volum de poezii intitulat „Arc peste timp”, versuri pline de sensibilitate, inspirate de dorul de casă, familie și meleagurile natale. L-am rugat să ne povestească despre viața unui român la Istanbul, cum s-a adaptat traiului străin și unei culturi atât de diferite de a noastră, iar Cristi povestește…
Reporter: De ce a plecat?
Nimeni nu pleacă de nebun, din țara lui, lăsându-și rudele, vecinii, aerul curat de munte, într-o țară musulmană, să dea piept cu singurătatea. Am plecat ca să lucrez câțiva ani, pentru a îmi ajuta familia de acasă, apoi pentru că aveam speranța ca o să mă întregesc și eu material, cu speranțe și visuri. Cu despărțirea de ai mei mai fusesem învățat, am lucrat patru ani ca miner în România, între 1988 și 1992, departe de casă, în condiții grele. Lovitura de stat din 1989 m-a găsit la Petrila, pe Valea Jiului, aveam 25 de ani și fusesem detașat acolo forțat, printr-un decret al lui Ceaușescu, ce ordona că tinerii până in 25 de ani să lucreze detașați, câte trei luni, la minele de cărbune. Când am ajuns acolo, cu o săptămână în urmă explodase mina de la Vulcan și muriseră 300 de oameni. Acolo am scris poezia „Casa mea” – pentru mine, cea mai frumoasă sau cea mai dragă poezie.
Reporter: Ce l-a impresionat în Turcia
Cristinel CRISTEA: Istanbulul e între primele 4 sau 5 orașe din lume, un megalopolis în care trăiesc în jur de 25 de milioane de oameni, de toate națiile. Un oraș imens, așezat pe două continente, legate acum prin trei poduri și un metrou submarin, ce trece printr-un tunel săpat la 60 de metri sub nivelul mării: Proiectul Marmaray. Acum s-a dat în folosință și tunelul pentru mașini.
În prima noapte, când am terminat munca, am ieșit pe terasa hotelului, de unde, la doar două sute de metri distanță, în Sultanahmet, se vedeau biserica Sfânta Sofia și Moscheea Albastră. Mahomed cuceritorul a transformat Sfânta Sofia în moschee în 1453, iar acum este muzeu, acolo nu se roagă musulmanii. Aceste două monumente, luminate feeric în noapte, cu pescăruși zburând la lumina minaretelor și marea Marmara la 30 de metri de mine, m-au făcut să mă simt cu sute de ani în urmă… Este sentimentul pe care îl are orice turist ajuns la Istanbul.
Reporter: Vorba bună contează
Cristinel CRISTEA: Când am ajuns la Istanbul, am fost nevoit să învăț turca foarte repede, fiindcă lucram în hotel, direct cu clienții. Am propus unui coleg, care era student, să ne dăm lecții reciproce: eu îl învățam pe el engleza, iar el, pe mine, gramatica turcă. Timp de șase luni am învățat gramatica. A fost greu, dar fiind logic, am învățat. Pe urmă, vorbind într-una am învățat și să conversez în limba lor și acum cred că am destule cunoștințe ca să o fac și pe translatorul în mai multe limbi și turcă.
Am început să lucrez în turism, în hotel nu știa nimeni limba franceză, engleza o știau prea puțini, iar eu vorbesc și italiana binișor. Eram singurul român între 130 de turci și turcoaice, personalul hotelului. Rapid mi-am recăpătat cursivitatea în conversație în cele trei limbi, am început să învăț bine și turca, mi-am făcut prieteni în toată lumea. Ați avut ocazia să dați mâna cu İsabela Rosselini, sau Madonna sau David Copperfield? Munca mea a oferit și aceste bucurii. Modul în care am fost primit aici m-a făcut să mă adaptez, să mă simt bine, să îndrăgesc țara, oamenii și munca mea și m-au determinat să rămân.
Știți cât de mult face vorba bună, zâmbetul și amabilitatea? Acestea au fost armele mele – dar din instinct, nu a fost un plan. Așa m-am împrietenit cu turcii, asa i-am câștigat, prin sentimente sincere și gesturi de prietenie și la fel am primit. Nu mi-a spus nimeni, niciodată să plec în țara mea, deși am mai avut divergențe, stresul își bagă coada uneori. Dar le-am respectat întotdeauna simbolurile naționale, religia, cultura și, fără eforturi mari, m-au integrat ei, eu nu am avut nevoie să muncesc prea mult în acest sens. Acum am și cetățenie turcă.
Învățând limba, am început să citesc ziarele, am început să urmăresc filmele. Să ascult și să înțeleg muzica și textele muzicale.Turcii sunt extrem de romantici, sufletiști, sunt popor mediteranean. Au cântăreți și actori extraordinari. Cine nu cunoaște cultura turcă, ar zice că exagerez. Nici pe departe! Nu uitați că acum câțiva ani Orhan Pamuk a luat premiul Nobel pentru literatură, acum doi ani au luat premiul Nobel pentru chimie prin Aziz Sancar. Kemal Sunal a fost un actor poate, de aceeași mărime cu Gheorghe Constantin, Amza Pellea, Birlic. Pe mulți îi cunosc fiindcă veneau la restaurantul pescăresc pe care l-am condus câțiva ani pe malul Bosforului.
Cunoscând bine un popor, ajungi să nu te mai deranjeze diferențele de cultură, faci similitudini, există mereu motivația acumulării și mirarea pentru inedit, iar cel ce câștigă cel mai mult ești tu. Eu merg la teatru frecvent și credeți-mă au actori extraordinari. Am ajuns să reușesc să scriu și poezie în limba turcă. Dacă aș ști turca precum un literat, mi-aș traduce singur poeziile. Le am traduse, unele, dar știu că mai sunt și greșeli.
Sărbătorile noastre dragi, ca nicăieri în lume, acele sărbători pe care le știu eu, când, pentru o clipă, redevenim cu toții aproape oameni buni. De 22 de ani nu am mai petrecut Paștele acasă și sărbătorile de iarnă. Bineînțeles că mă voi întoarce acasă, nici o clipă nu m-am gândit să rămân aici pentru totdeauna, deși m-am căsătorit de două ori, cu turcoaice. Eu sunt atât de legat de țara mea, atât de mândru de trecutul poporului meu și atât de trist de ceea ce se întâmplă acum în țara mea. Mă voi întoarce acasă și voi încerca, așa cum am făcut totdeauna, să-i fac să fie mai buni, măcar pe cei ce trăiesc în preajma mea. Dezbinare, ură, avariție, minciună, promovarea nonvalorii, distrugerea tradițiilor, ponegrirea strămoșilor, terfelirea dascălilor și a oamenilor de cultură – asta văd acum acasă și mă doare. Dar oricât de greu va fi, tot acasă mă voi întoarce și voi construi și acolo colțul meu de Rai. Ataturk spunea „Pace în casă, pace în lume!”
Majoritatea proverbelor turcești își găsesc înțelesul, asemănarea, în proverbele românești. Știu destule proverbe de la noi și când mai spun câte unul, turcii vin cu unul de la ei. E frumos și antrenant. Dacă ești om, ești luat de om și recunoscut ca om, în orice limbă, în orice țară, în orice cultură. Turcii îmi spun mie eniste. Asta ar însemna că am devenit rudă cu ei, fiindcă m-am căsătorit cu o femeie de-a lor. Și, cu toate că, până și autoritățile turcești au recunoscut că o româncă măritată cu un turc au tot văzut, dar român căsătorit cu turcoaică e prima oară când văd, nu am simțit niciodată ură, gelozie sau răutate în comportamentul lor. M-am căsătorit cândva cu o musulmană fiindcă există un singur Dumnezeu și o singură credință, credința în El.
Reporter: Schimbări recente
Cristinel CRISTEA: Îmi place dinamismul omului de rând, turcul muncește într-una, e modest, vesel și glumeț, precum Kadir din Tache, Ianche și Kadir. Lucrez cu turiștii străini dar și cu turci, lumea își vede de treabă, nu ai timp și nevoie să invidiezi, să observi ce fac vecinii, există mii de cafenele de mahala unde lumea joacă remi și batac (un fel de wist turcesc), bea ceai, se uită la meciuri, se discută politică. E o relație interumană permanentă. Lumea iese în fața casei în mijlocul Istanbulului ca să stea de vorbă, vecinii își oferă unii altora feluri de mâncare, vânzătorul ambulant dă orice îți vine pe stradă și cumperi orice la prețuri bune. DNA-ul turcesc nu arestează nici o bătrână care vinde zarzavat, nu se iscă certuri în restaurante, nu își are loc aroganța și, ca persoană publică, moderator tv, deputat sau ministru, nu prea îți poți permite să faci greșeli de pronunție, oamenii râd de tine și iau atitudine pe loc!
Atunci când ne risipim, poezia este cel mai frumos punct de reîntâlnire.
(Visar Zhiti)
Dorinţa de a scrie poezie este la fel de „veche” precum existenţa umanităţii. Ca şi nevoia oamenilor de a fugi în căutarea altor locuri, căutarea poeziei de sine, a esenţei, este, în final, doar o încercare de a descoperi frumosul. La afirmaţia des citată a lui Dostoievski că frumosul va salva lumea, mie îmi place să adaug că poezia este cea care ne salvează de inutilitatea şi devalorizarea lucrurilor, dăruidu-ne emoţia necesară si aptitudinea de a ne minuna.
Aceste gânduri mi-au trecut prin minte atunci când mi s-a spus că redacţia revistei “Albanezul” din Bucureşti a avut iniţiativa de a publica antologii ale poeţilor albanezi din exil, precum şi ale altor emigranţi din lumea întreagă. Proiectul îi dă fiecărui autor posibilitatea să „ia cu sine”, în antologie, un alt autor din ţara unde se află. Mi s-a părut o idee interesantă şi, când mi s-a cerut să scriu prefaţa, în mintea mea s-au amestecat pe neaşteptate cuvintele: antologie, femeie, român, albanez, Balcani, Italia, Xhejm Xhojs, diasporă, Eminescu, Naim Frashëri, mergere împreună, asociaţiile scriitorilor albanezi din Grecia, SUA etc., cartea din maşină, de pe pervazul ferestrei şi, apropo, am zis cu glas tare, „omului când călătoreşte îi este mai uşor să cânte.”
Albanezii sunt într-o mare călătorie. Nemaiputând să îndure, acum când Europa vrea să vină cât mai curând la ei, o parte au luat-o la fugă să găsească ei Europa mai devreme. Nu este vorba pur şi simplu despre vechiul continent, fiindcă glia albanezilor este fără discuţie în Europa, ci despre Europa ca metaforă a civilizaţiei şi bunăstării, a valorilor şi virtuţilor, mai direct spus, a Poeziei. Lucruri care se pot vedea şi pe alte continente, în America, dar şi în Asia şi Africa, şi în Australia, oriunde au ajuns albanezii. Şi, cum am spus, îşi însoţesc călătoria cu cântec.
Fii ai celei mai poetice peninsule, vecini cu grecii de la care au luat multe, şi cărora, cred, nu le-au dat nici ei mai puţin, cu slavii de Sud, cu care împart cu ei mituri şi legende, cu românii, de care îi leagă o strălucitoare colaborare renascentistă, albanezii sălăşluiesc acum în două state, Albania, o ţară antică, şi Kosovo, cea mai tânără republică din lume, dar şi în Macedonia şi Munte Negru, plus o diasporă împrăştiată prin toată lumea şi mai numeroasă. Albanezii vor să fie (şi sunt) o părticică a culturii comune a umanităţii, în care intercultura este mai importantă decât multiculturalismul. Sunt cuprinşi şi ei în această mişcare, în care vor să îşi dezvăluie sufletul, vor să obţină multe de la lume, dar şi să dea, dovadă fiind şi această antologie.
De fapt, ce este o „antologie”, ce înseamnă acest cuvânt? Ca şi cuvânt, se ştie, provine din greacă – „anthos” (floare, dună sau culege). Latinii foloseau şi termenul compus „florilegium” (tufă de flori, al cărui sinonim este şi cuvântul „miscellus”, care înseamnă amestecat, mixed, asortat, precum o tavă cu multe bucate). Poezia, astfel, era de timpuriu privită aidoma hranei. E momentul să adaug că latinii, conform dicţionarelor etimologice, aşa cum îi spuneau „sabaia” berii ilirice, tot aşa îi spuneau şi culegerii de poezie. Şi urmaşii noştri, ilirii, cu limba şi meşteşugurile lor, i-au influenţat pe ceilalţi, s-au amestecat şi au colaborat cu alte popoare şi în domeniul poeziei, şi în cel al războiului.
O antologie, până la urmă, începe însă să unească din ce în ce mai mult, dacă este posibil, tufefele de flori cu numele lor, mireasma lor cu parfumul cuvintelor, mâncărurile gustoase cu metaforele, îmbătarea cu băuturi şi cea cu sentimente, ca într-o sărbătoare comună. Îi cheamă şi pe alţii, în tăcere, cititori de dincolo de hotare, leagă prietenii, şi aşa mai departe. Într-o discuţie la Torino cu poetul român Marin Sorescu (căruia i-am scris prefaţa la antologia în limba albaneză), l-am întrebat, printre altele, care este mesajul lui pentru popoarele din Balcani, zdruncinate de conflicte şi lupte. Să citească poezie, m-a întrerupt el.
Antologiile „de la unul la altul” înfăptuiesc cel mai bine această misiune. Ele sunt culegeri poetice ale popoarelor. De aceea, frontierele pentru alcătuirea unei antologii sunt din cele mai diferite, din cele mai surprinzătoare, se bazează pe criterii de timp şi de spaţiu, continentale şi de epocă, de etnii şi limbi, sau de direcţii literare etc. Există antologii pe criterii tematice, numai cu poezii de dragoste sau despre muncă, despre cei căzuţi, despre Crăciun, cu poezii despre ape, despre pietre, cai, suferinţe. Există altele cu poezii doar pentru femei sau pentru elevi, aşa cum apar în ţara mea şi antologii cu scrieri ale deţinuţilor, care cred că sunt caracteristice şi altor ţări care au ieşit din dictatură. Fiindcă poezia, mai presus de toate, este libertate, este miracolul libertăţii. Dar antologia pe care o avem acum în faţă ce criterii are? Ea parcă vrea să ne arate că atunci când ne risipim prin lume, poezia este cel mai frumos punct de reîntâlnire.
———————-
Visar ZHITI
Prefaţa – Parathënia, la volumul ,,Daruri divine” (Antologie poetică – Antologji poetike)
Coordonator: Baki Ymeri
12 aprilie 2019
***
PE SCURT DESPRE BAKI YMERI
Este fiul unui filogerman pe nume Aivaz Voka. S-a născut la Şipkoviţa (Macedonia). Marin Sorescu îl considera un foarte bun român (după mamă) şi un foarte bun albanez (după tată). A absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din Priştina (Limba şi Literatura Albaneză). Între timp, a urmat cursuri de speializare a limbii române, la Universităţile din Viena şi Bucureşti. Este un tezaur de suflet românesc, doctorand al Universităţii din Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul, autor a 5 antologii a poeziei române în limba albaneză, autor a 35 de antologii comune cu poeţi români şi albanezi, autor a câtorva studii ştiinţifice despre inteferenţe culturale româno-albaneze, autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani, românii din Valea Timocului şi albanezii din Kosova. Pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii, a fost nominalizat din partea Institutului Biografic American (ABI), Omul Anului 2001.
De-a lungul timpului, a publicat mii de versuri din opera a peste 100 de scriitori şi istorici români în limba albaneză. Este considerat un aristocrat al legăturilor româno-albaneze, un tezaur de suflet românesc, colaborator al diverselor reviste literare din ţară şi străinătare, tradus în limbile aromână, slovenă, macedoneană, suedeză, germană, italiană, engleză; redactor şef al revistelor Albanezul și Kosova, prezent în numeroase antologii, laureat al câtorva premii naționale și internaționale pentru poezie, deţinător al Premiului Balcanică pentru traducere (Brăila, 2010), a altor premii literare, diplome şi a unui Certifcat pentru Drepturile Omului (Bucureşti, 21 octombrie 1994). Telefon: 0729698600. E-mail: alban.voka@gmail.com
Am primit volumele de versuri de la tipografie. Mulțumesc din suflet editurii Contraste culturale, editoarei Izabela Tănasă, domnului Arthur Weber pentru copertă și redactarea computerizată a cărților. Adevărați profesioniști.
Cine dorește ultimele două volume apărute să mă contacteze în privat pentru detalii și lămuriri.
AȘA ARATĂ ULTIMELE MELE DOUĂ VOLUME, APELAȚI CU ÎNCREDERE LA SERVICIILE EDITURII.
—————————————
Florin-Cezar CĂLIN
14 martie 2019
*Nota redacției: Felicitări autorului!
Am în mână o carte. Este un buchet de mici cărți deschise din sufletul a patruzeci și doi de autori, poeți și scriitori contemporani, între care și autoarea care a adunat cu migală florile de cuget ale acestora, Doamna Ligya Diaconescu, Directoarea Revistei ,,STSARPRESS-USA-Canada-România, dar trebuie să subliniem că însăși editoarea, Doamna Olimpia Sava este printre noi, nu numai spre a da la lumină această Antologie ,, Scriitori în Sărbători” , ci și participând efectiv cu partea sa de pagini oferite cărții, din spiritul său creator.
Iată-ne dar, în fața unei Antologii compusă din optimism, speranțe, viziuni poetice vizând abstractul sau materialul. Ca o explozie binefăcătoare de entuziasm , de împăcare, de calm, și veselie ne apar imagini care oglindesc într-un conglomerat aceeași fațetă de sărbătoare a cugetului, a limbii scrise, a sufletului nobil și deschis spre artă al românului.
Arta creatoare a românului este izvorâtă din efervescența plămădită în plaiul carpatin și din care au zburat spre lume descoperiri, idei mărețe, dăruiri, noi românii având suflet larrg, având multe genii în palmaresul creației și o mare dragoste de a ne bucura împreună cu alții de ,,bucatele” de pe masa noastră bogată. Noi creem perpetuu valori spirituale și materiale , dar nu le păstrătăm numai pentru noi, ci cu mult drag împărtășim și altora din ele, în altruismul nostru legendar.
De ce ? Fiindcă noi crem continuu, fiindcă suntem pașnici, cu sufletul deschis spre speranță, credință și iubire și voim ca peste tot și peste toate să planeze acel suflu care se numește bine.
Într-o culegere deosebită, această Antologie adună flori spirituale și ele sunt așezate într-o îmbinare floristică spre a alcătui un buchet, prin cugetarea și mâna Directoarei, scriitoarea și poeta Ligya Diaconescu.
Ca să ne cunoaștem- iar și iar- și ca să ne arătăm părticica noastră de suflet, am adăugat fiecare dintre noi, câte o imagine fotografică și câte o prea scurtă fișă de autor, care este cartea nostră de identitate scriitoricească și cu mici penelări am amintit despre fiecare, persoana care a înfăptuit acei pași de grație divină în literatură.
Răsfoim ordonat, prezența și un vers sărbătoresc, al fiecărui coautor, spre a face un mozaic de suflet, așa cum am învățat de la Mihai Eminescu, prezent și aci, chiar începând de pe coperta Antologiei, precum și în tot ce scriem noi.
Întâlnim o mare varietate de stiluri, sentimente, talente, inspirații, gândiri de valoare, un întreg florilegiu, cum am mai subliniat. Am recurs la stratagema enumerării autorilor și a prezentării domniilor lor, numai sub definiția strictă a sărbătoririi unui eveniment, redării unui fragment, a unei mici informații, deși paginile abundă de nenumărate fațete și realizări de maestru.
Volumul se deschide cu Prefața alcătuită de Domnul Președinte al Ligii Scriitorilor, Al. Florin Țene. Domnia sa spune, citez: ,,Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcașurile zeilor…În căutarea luceafărului poetul își străbate în felul său viața. Ceeace ne dezvăluie nouă este prin forța sa de a stăpâni Pegasul la modul sublim, daca stie să-l facă să poposească, pentru contemplația a ceeace zărește, sau dimpotrivă de a-l îndrepta să galopeze năpraznic într-un vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel își realizează Eminescu, partea sa de magie…!” ( AL. Florin Țene, din Prefața volumului)
Citând, fac o pajiște, cu flori , care puse alături ca un colaj, redau atmosfers de sătătoare a volumului.
Autori și citate din Partea I, Poezie
… /,,Păzitor al luminii am devenit /simt o ușoară atingere, / Un înger îmi trimite iubirea. / Asupra mea se revarsă ”/… ( Mariana Popa, din: ,,Poveste de iubire”).
… /,,Ziua scrie cu lumină în brazde poezie, / Holda aurie, mai trece și-n povești, / Iar poemul scris cu brațul ridică-n chindie / Imn Transilvaniei, Molovei și Țării Românești ” / ( AL.Florin Țene, din: ,,Dumnezeu, Țara Domnului o mirunge…”).
… / ,,Aș vrea să mă plimb prin pădurea străveche / Visând să găsesc chiar acolo / Stejarul ce mi-a zis că este poet / Îmi place să-i aud frunzele cântând… / Să iau și să port această zestre cu mine.” /… ( Melania Rusu Caragioiu, din: ,,Poet Român”).
… /,,Frunzele-mi de vânt luate hoinăresc / Răzlețe, cu alte frunze se-ntâlnesc, / Se îmbrățișează cu altele-n văzduh, / Dorurile mele cu ele se duc… ”/ (George G. Echim, din: ,,Voi visa…”).
… /Din zări, Crăiasa Nopții apare / Urcând mereu câte un pas / Aducând a nopțiior răcoare, / Privind rece, fără de gând. / Lasă în urmă norii zglobii / Admirând zbuciumatul Pământ, / Privește spre visătorii copii, / Care-i închină un cânt ” /… (Elena Jucan, din: ,,Trece luna prinre nori”).
… / ,,E viața cosmică-ncercare, / Tandem de vorbe: naște, moare, / Metafora zilei fecunde, / Vibrația unei secunde.” /… (Constantin Iordan din ,, Pascale/Triumful vieții”).
… / ,,Citesc și azi bădiță, versurile tale / Limpezi și clare ca unda de izvor: / Găsesc în ele pacea unei catedrale / Și pururea de tine-mi este dor !” /…(Victor Burde din ,,Omagiu bădiței Mihai”
… /Pune-mi, Doamne / scâncet lângă scâncet / aripă lângă aripă / balada colțului de suflet / ce-am rămas / să urce-n noi pârguită / ca o notă încrustată-n cerul gurii / ca un bob de strugure / înainte de sacrificiul viei Tale” /… Camelia Florescu, din: ,,Baladă pentru Fiul Tău”).
… /,,În seara aceasta de Crăciun / Și gândul și-l îndreaptă sus / La Pruncul Sfânt, chiar la Isus / Se mângâie că-n suflet spun / Colindul sfânt și bun.” /… ( Ovidiu Jucan, din: ,,Căci asta-i seara de Crăciun”).
… /,,Zarea-și închide pleoapele impure / Și trandafirii-și scutură potirul, / Mai tainic se aprinde-n mierle trilul, / Așchii de cântec zboară sub secure”. /… (Rodica P. Calota, din: ,,Cântare”).
… / ,,E veselie și colind /Iar viața o găsim frumoasă / Se-aud paharele ciocnind / În seara asta drăgăstoasă” . /… (Florin-Cezar Călin, din : ,,Anul nou”).
… / ,,O cioară se face umbră pe perete / Fața-i filtrează riduri,lunare / Sertare cu nimicuri / drapează praf peste ceea ce a fost / și ceeace ar fi putut să fie” /… (Mariana Zavati Gardner, din: ,,Eternitatea- un alt vis”).
… /În vechime când veneau / Sânzâienele, căci ele / Sunt considerate cele / Mai aproape soarelui, / Preotese ale lui / Multe semne s-au păstrat / Că demult au existat / Ritualuri mai avan / Pe masivul Călimani, /… (Olimpia Sava, din: ,,Legenda Sâzâienelor”).
… / Să aveți sufletul cald, / Plin de multă veselie, / Pe cer zilnic soare bun, /Paradis pe întreaga glie”. /… ( Victor Manole, din: ,, De An Nou”).
… / Zice-om horea tot cu hire, / Pe strunuca cea subțire, /Pentru tine, măi fârtat, / Să se-audă peste sat”. /… Vasile Bele, din: ,,Muzicantul (I)”).
… / ,,Dar eu nu am ce vă da ! / ,,Nu face nimic , bătrâno ! / Ți-am adus câte ceva, / Ai un coș plin cu de toate / Să mănânci pe săturate… (Alina Sorinela Didu, din: ,,Darul de Crăciun”).
… / ,,O pasăre în zborul ușor / Carpații și marea veghează / O inimă în mugur extaz / Cu România pulsează”. / (Mioara Oprișan, din : ,, La Balcic”).
… / ,,Doamne, fă-mă primăvară, / fă-mă stea în prag de seară, / fă-mă umbră-n zi cu soare, / fă-mi iubirea mărțișpare !” /… ( Sorin Micuțu, din: ,,Mărțișor, Dar deosebit”).
…/ ,,Încercăm să te păstrăm / Cât putem, în minți curate, / Nu doar când aniversăm / Anii tăi, trecuți în moarte”. / (Carmen Pasat, din: ,,Luceafărului”).
… / Ușor- ușor devine văzduhul o albăstrea / De sus se revarsă parfum primăvăratic și floarea /Albastră, cu bucurie-n inimă cântă ziua de față. /Pe Dumnezeu îL cântă natura blândă și măreață.” / Elena-Alina Grecu, din: ,,Sărbători, sărbători”).
… / ,,Așa-nțelegem ce ni-i dat, / Ce suntem noi în mersul firii / Sensul iertării și iubirii, / Rostind: ,, HRISTOS A ÎNVIAT !” /. (Teona Scopos, din: ,,Hristoa a Înviat”).
… / ,,Când e a MAMEI – zi de sărbătoare. / Și vreau să fiu iarăși cu seamă, / Să-i spun ca și bunica-i cea mai bună MAMĂ,” /… (Bianca Georgiana Bele, din: ,,Ființei dragi, azi îi mărturisesc”).
/ ,,Limba noastră cea română / E un tril de ciocârlie. / E cusută de-orice mână / De româncă, pe-a ei ie”. /… (Iuliana Ciubuc, din: ,,Limba noastră”).
…,,Verbele au devenit icoane sfinte, / transformate în izvoare, să le sorbi, / iar dorul urcă înspre zei, / redând vederea celor orbi…” /… (Titina Nica Țene, din: ,, Eminescu înveșnicind Limba română”).
… / ,,Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cândva / Când nu știam de timp și de altcineva / Când plămădeam lumini în ochii ce vor fi / Din dragostea eternă a Lui, se vor ivi.”… (Doina Guriță din: ,,Te voi iubi mereu”).
… /,,Vom construi un pod al poeziei / Noi care avem legate mâinile de societate / Vom construi un pod de metafore / Noi care avem pe limbă gustul libertății de sare.” /… (Ionuț Țene, din: ,,Podul poeților”).
… / ,, Lumina doare / în curcubeul răstignit / pe fiecare lacrimă / prelinsă / către cer / spre / infinit.”/ ( Ionela Flood, din: ,,Curcubeul”).
… / ,,Eu am în suflet un dor dulce / Iubitul drag îmi e plecat / Și vine-o seară, ca-n poveste, / Pe-un mândru cal alb-naripat / Și poartă-n ochi marea albastră / Și în priviri doar gânduri bune, / Mă cam topesc când i-aud glasul / Și-mi spune-ntr-una, doar… ,,minune” !” , (Ligya Diaconescu, din: ,,Eminesciana… în taină”).
PARTEA a II-a. PROZĂ
Terezia Bolchiș Tătaru: ,,Un gând din inimă pentru Luceafăr”, (pag.82-87),
Constantin Zavati: ,,Boboteaza de altădată”, (pag.87-89),
Nadia Urian: ,,Rătăceam într-o grădină”, (pag. 90-92),
Magdalena- Eugenia Albu: ,,Eminescu – Identitatea asumată a poporului român”, (pag.93-95),
Vasile Szolga: ,,Dealul”, ,,Lumânarea”, (pag. 95-96),
Lucia Ciupercă: ,,Regăsire”, ,,Semne de întrebare”, ( pag. 97-98),
Lucia-Elena Locusteanu: ,,Sentimentul patriei și al istoriei în opera eminesciană”, (pag.99-102),
Victor Manole: ,,Dragostea de țară și politica”, ,,Din ale vieții”, ( pag. 103-105),
Ecaterina Chifu: ,,Dor de Mihai Eminescu, pentru universal”, (pag.106-108),
Nicolae Dina: ,,Iartă-mă, prietene!” , (pag.108-110),
Damiana Weinberger Zeana: ,,Autointerviu”, (pag. 11-112),
Scopos Teona: ,,Ritual de iarnă la Ciurea”, (pag.113-115),
Camelia Florescu: ,,Dansul cu fata în ziua de Ignat”, ,,De ce tocmai bunica?”, (pag.116-118),
Zenovia Zamfir: ,, Nașterea Domnului, bucuria nemărginită a omului”, (pag.118-120),
Maria Barnareanu: ,,Cugetare”, ,,De te-aș prinde”, (pag.120-122),
Rodica Ghinea: ,,Doamna Limbii Române”, (pag.122-124),
Constantin Mănescu: ,,Întreita semnificație a zilei de întâi ianuarie”, (pag.124-127).
Acest grupaj sărbătoresc – internațional, pot spune – de gânduri și suflet al coautorilor acestei Antologii alcătuită de scriitoarea-poetă Ligya Diaconescu, ,,Scriitori în sărbători”, exprimă multa varietae a preocupărilor scriitoricești, care toate converg spre acea afirmare a culturii, erudiției și dragostei de frumos a celor care și aci reprezintă neamul românesc. Zona de inspirație este plaiul nostru mioritic, universul, viziunea spre viitor, omagii, cercetare istorică, evenimente, Luceafărul poeziei-Mihai Eminescu, sărbpătorile religioase tradiționale, bucuria vieții, pacea, împăcarea și multe altele, nenumărate, concrete și abstracte. Posibilitățile de realizare sunt de maestru, fiecare autor întrecându-se pe sine în varietatea de stiluri și bogăția metaforelor. Este multă filozofie. Este și decantarea experiențelor vieții, tematica educațională, spicuiri din tradiția satului românesc. Ca gen găsim toate genurile literare, exceptând genul dramatic. Ca formă de poezie întâlnim poezia în vers alb și poezia în vers clasic, excelând, sonetul.
Totul este o strădanie, o afirmare plină de succes a ,,Creșterii Limbii Române”.
ST.CONSTANT(Quebec), Canada, februarie 2019