Un nou început de an școlar stă să bată la ușă. Emoții pentru părinți, copii, dar și pentru cadrele didactice. Presiunea resimțită de către învățători și profesori poate întrece, deseori, limitele imaginației. Așteptările părinților și ale societății sunt, cu fiecare an, tot mai mari, iar criticile și îndoielile legate de activitatea lor sunt la ordinea zilei. Dar azi, nu vom vorbi despre haos, ci despre ambiția, determinarea și pasiunea cu care Traian Ience, un învățător de la sat, a reușit să schimbe mentalități și să readucă în atenție istoria.
Traian Ience pășește în acest an școlar în al 41-lea an de muncă în învățământ. Este învățător în satul Borza din județul Sălaj de peste 25 de ani. Din această toamnă, școala pe care a redeschis-o și a ”ridicat-o” se închide. Numărul scăzut de copii a determinat mutarea învățătorului și a micuților rămași într-o altă școală, din comuna de care aparțin. În urma lor, însă, rămâne dovada trecerii acestui învățător pasionat de istorie și cultură: Muzeul Satului Borza.
Traian Ience, învățătorul-fondator al școlii-muzeu
În 2014, învățătorul Traian Ience reușește ceva ce nu s-a mai auzit prin părțile locului. Înființează într-o sală de clasă rămasă neutilizată un mini-muzeu. Ideea a pornit de la o donație a pictorului Ioan Cozma, fiu al satului Borza, care cuprindea câteva sute de cărți. Având sala liberă, în școală, s-a gândit că ar fi excelent să deschidă un muzeu.
Așa că învățătorul a profitat de donație și a început să-și construiască ”visul”. A căutat resurse pentru a amenaja sala de clasă rămasă liberă, a zugrăvit-o, a pus gresie, a luminat-o și i-a acoperit pereții vechi cu tablouri primite de la același pictor Cozma.
Dacă inițial ”investiția” a pornit cu câteva obiecte colecționate de învățător de-a lungul timpului, plus icoanele dăruite, în prezent sunt peste 1000 de obiecte expuse. Vorbim de unelte din gospodăriile țărănești, obiecte de îmbrăcăminte, obiecte casnice, monede și bancnote, medalii, fotografii vechi, flori de mină, documente foarte vechi și multe alte. Toate acestea și-au găsit locul, în prezent, în 3 săli de clasă, transformate acum în muzeu.
După patru ani de la deschidere, muzeul s-a extins, iar obiectele sunt expuse acum în 3 săli de clasă.
O colecție impresionantă de obiecte vechi
Muzeul satului Borza nu a rămas în anonimat. Este recunoscut pe plan local ca fiind unul impresionant din punct de vedere al vechimii obiectelor. Muzeul are sute de opere de artă, de mare valoare materială, sentimentală sau spirituală. Majoritatea obiectelor sunt de prin zona Sălajului, însă Traian Ience, de loc din Județul Maramureș, a mai adus obiecte și de acolo.
Astfel, colecția cuprinde icoane pe sticlă, opaițe (unul fiind găsit chiar în râul ce străbate satul) sau diverse obiecte din gospodăria țărănească (vase ceramice găsite în grădinile oamenilor din sat). Iar printre cele mai vechi obiecte se află niște nasturi din timpul lui Ludovic al 14-lea.
,,Fiecare are o poveste, spune ceva, transmite ceva. Avem și o colecție de fotografii adunate de la oamenii din sat, în mare parte de Camelia Cozma, colega mea. Ele îi prezintă pe locuitorii satului din diferite perioade. Sunt imagini și de nuntă, și de înmormântare, și de la șezători, care vorbesc despre momentele fundamentale ale vieții comunității noastre. Expunem și inventar școlar, un clopoțel pe care scrie «Paris», un dulap de la începutul școlii. Eu iubesc toate aceste obiecte, dar mă simt într-un fel mai legat de un rășchitor care a fost al mamei mele, moștenit de la bunica. Are în jur de 100 de ani.” Traian Ience
Traian Ience a transformat pasiunea pentru istorie în muzeu
După ce vezi micul muzeu, nu ai cum să nu te întrebi de unde atâta determinare și ambiție. Cum un învățător de la țară, care de mai bine de 25 de ani a lucrat numai la clase simultane (a predat în același timp la două sau mai multe clase) a reușit să transforme mica școală într-un adevărat lăcaș de istorie și cultură. Care, pe lângă faptul că este ”mândria satului”, este și material didactic pentru elevii care învață și au învățat acolo.
,,Folosesc foarte multe obiecte și pentru a preda. Mă ajută la istorie cel mai mult, dar și la limba română. În plus, elevii mei sunt niște norocoși, nu trebuie să ne deplasăm în alte localități pentru a vedea un muzeu. Îl avem chiar aici”. Traian Ience
Ascultând cu câtă patimă vorbește despre fiecare obiect în parte, câte lucruri știe despre fiecare și cum transformă tot turul muzeului într-o poveste, îți dai seama că pasiunea a învins orice neajuns.
,,Sunt un iubitor de istorie și un pasionat de obiecte vechi. Nu arunc nimic și am avut dintotdeauna curiozitatea de a descoperi și de a afla poveștile din spatele obiectelor vechi. Așa că, ideea muzeului a venit oarecum natural. Plus că, având multe obiecte, am vrut să le poată vedea și alții, și să se bucure de istoria lor.” Traian Ience
Pentru că învățătorul nu este un simplu muzeolog. Este și șoferul care merge după obiecte, acolo unde îl cheamă oamenii. Restauratorul obiectelor pe care le primește sau le descoperă. Designerul care le așează în vechile săli de clasă, ghidul muzeului, cel care are grijă ca totul să fie perfect.
,,Cheltuielile le suport singur. Mă ajută primăria doar cu banii de benzină în cazul în care trebuie să merg undeva departe după obiecte. În rest, eu fac totul. Le restaurez, le curăț, le repar și fac tot ce este nevoie pentru ca muzeul să arate așa. Dar le fac pentru că îmi place și nu simt că aș depune efort. ” Traian Ience
Începuturile zbuciumate ale Muzeului satului Borza
Dar dacă azi lucrurile s-au așezat așa cum trebuie, este și pentru faptul că oricât de multe obstacole ar fi întâmpinat, învățătorul nu s-a dat bătut. Pentru că, nu-i așa, orice succes are parte de un început mai zbuciumat. Iar micul muzeu al satului Borza nu putea face excepție. Așa că, la auzirea conceptului, nu toți sătenii au avut încredere în ideea învățătorului, ajungând chiar la petiții pentru oprirea proiectului.
,,Când au auzit ce vreau să fac în sala de clasă rămasă liberă, au fost săteni care s-au panicat. Le era frică de ceea ce urma să se întâmple în școala lor. Se gândeau că voi aduce care și pluguri și alte obiecte mari și, cel mai important, că nu vor mai avea unde să țină mesele făcute după înmormântare sau parastas. Pentru că în sala mare a școlii funcționează și căminul cultural. Așa că, de fiecare dată când există un astfel de eveniment în comunitate, vin în sat și împreună cu un domn care mă ajută la curățenie, strângem toate obiectele și pregătim sala pentru mese. Treptat, oamenii au înțeles importanța unui astfel de muzeu și benefiicile lui în mica noastră comunitate. Iar acum, au ajuns să se mândrească cu el.” Traian Ience
Cum arată viitorul micului muzeu?
Chiar dacă în clădire nu va mai funcționa școala, învățătorul Traian Ience nu-și dorește să închidă muzeul. Iar în acest sens, spune el, a primit asigurări din partea primăriei că muzeul va continua să existe. Cu puțin mai mult efort din partea lui, fiind nevoit să facă naveta între casă-școală și muzeu, dar și cu ceva ajutor financiar.
,,N-aș vrea ca odată cu închiderea școlii să dispară și muzeul. Iar ce-mi doresc pe viitor nu are legătură cu mine, ci cu colecția propriu-zisă. Mi-ar plăcea ca cineva să continue munca și grija pentru muzeu. Ar fi păcat să-l închidem și oamenii care vor să-l vadă să nu mai aibă acces. Dar în acest sens, am primit asigurări că lucrurile, cel puțin până voi mai profesa, vor merge în direcția corectă și benefică pentru micuța comunitate. ” Traian Ience
———————————
Lavinia PETER
4 septembrie, 2018
Sursa:
Examinator permanent al propriului orizont estetic bine conturat, profesorul şi omul de excepţie, Silvia Bodea Sălăjan surprinde lumea concretului cu feminitate dar şi cu forţă, iar acestea nu pot trece sub nicio formă neobservate datorită manierei inconfundabile prin care sunt abordate temele majore ale poeziei – cea mai sensibilă dintre toate artele, învrednicită cu atât de multă atenţie. Cu o amprentă literară puternic aşternută în peisajul liric contemporan, poeta Sivia Bodea Sălăjan stabileşte un echilibru între formă şi fond, poezia aflându-se pur şi simplu precum „un miraj al spiritului”, precum o evadare din timpul propriu-zis. Relevante în sensul celor spuse mai sus sunt volumele de poezie apărute sub semnătura poetei: „În căutarea Graalului”, „Talanţi risipiţi”, „Chivot jefuit”, „Suburbiile şarpelui”, „Pelerin la poarta cerului”, „Primejdia tăcerii”, „Limita umbrei”, „Serbările luminii”. Cu tonuri înalte, autentice, profunde, dar totodată calme şi pline de substanţă, Silvia Bodea Sălăjan oferă cititorului libertatea de a-i cunoaşte poemele în orice stare, în orice moment favorabil sau nu substratelor fine ale fiinţei, învrednicindu-le cu lumină din plin: „am vrut în părtăşia ta să fiu luminilor altar de rouă să primesc globul împăcării cu mii de straturi de luceferi şi frunzele măslini să cheme peste cununile de spini iar eu să pot să dăruiesc iubiri cu mâinile-amândouă … „ Esenţa poemelor relevă calitatea lor, subliniind, de asemenea, starea experimentală aflată în context intim cu muzica sufletului, cu iubirea, cu pasiunea, cu trecerea timpului, cu spectacolul impresionant al vieţii. Voi exemplifica prin următoarele versuri: „de dincolo de limita umbrei pândeşte ochiul unui pictor analfabet ce bea din paharul în care n-a rămas decât verdele cucutei Doamne şi lutul se strânge în jurul cuvântului …” Pentru Silvia Bodea Sălăjan, cuvântul intonează valori tulburătoare, asociaţii fericite care definesc un demers liric bine închegat. Interesul faţă de relaţia poetei cu lumea este evident, transmite multă emoţie şi duce lucrurile într-o direcţie de libertatea conştientizată, într-un spaţiu de visare unde orice poate deveni posibil, dar cuvântul are din nou cea mai mare importanţă: „în seara aceasta n-am să vorbesc voi lăsa cuvintele în oglinzile somnului şi poate voi încerca să mă tocmesc printr- un gest cu faţa umană a lui ianus şi-apoi să-nvăţ să supravieţuiesc” Există elemente imagistice care dau vitalitate contextelor, punându-le în lumină şi probând (dacă mai era cazul) iscusinţa poetei de a le intui sensuri dintre cele mai sensibile, profunde, cu vădită decenţă: „şi-atunci inelul lumii prins în soare va fi un curcubeu cald de lumini din care o logodnă se va naşte între pământ şi cerul cel de veci iar pe golgota crucea cea de spini fi-va un zbor pentru lumina lumii îmbrăţişat în aripi şi măslini” Acest lucru o obligă să rămână fidelă modului în care a ales să împrăştie frumuseţea pe înălţimi, acolo unde este locul ei favorit pentru afirmare, pentru că ea ştie că există mereu un timp favorabil poeziei, bucuriei scrisului şi emoţiei pe care acesta o oferă, împotriva unei lumi din ce în ce mai brutale: „mi-a căzut o fericire la sorţi cum cad merele coapte (putrezite pe jumătate) şi la cumpăna dintre zile şi nopţi am căutat prin ungherele inimii toate vrând să dăruiesc jumătate (să împart frăţeşte partea cea bună fireşte) … „ Desigur, în acest mediu elevat şi intim al gândirii nu poate pătrunde oricine, scriitorul convieţuind atât de confortabil cu propria-i existenţă şi cu Dumnezeu – este liniştea marilor întrebări, un câştig dintre cele mai importante pentru contextul lăuntric, semn că divinitatea, odată ce a dăruit har celui pe care îl iubeşte, îi va arăta, fără îndoială şi formele delicate de exploatare ale acestuia. Silvia Bodea Sălăjan este un astfel de exemplu! În ceea ce priveşte proza, Silvia Bodea Sălăjan scrie „Poveşti din lumea lui Tudor” (în limbile: română, engleză şi maghiară), „Rastoltul Desert-metafora unei iubiri”, „Tudor şi Tania în lumea poveştilor” cu aceeaşi plăcere cu care scrie poezie, semn că artistul nu se limitează, intelectualizarea emoţiei îşi află spaţiu confortabil în orice gen literar, crescând mereu din interior spre rondul de gală al lumii, şi asta în condiţiile în care echilibrul nu se forţează pentru că nu trebuie să devină dăunător, dimpotrivă, calitatea relaţionării este din ce în ce mai accentuată şi nu poate să ducă decât spre formarea unor legături foarte strânse între personaje şi întâmplări, devenind astfel obiect literar de valoare artistică demnă de evidenţiat.
Este incredibilă capacitatea lui Viorel Roman de a repetă aceleași lucruri și aceleași idei fixe,din nou și din nou. Dintr-un alt punct de vedere aceste repetiții vădesc un manierism încăpățânat. Dar din nou faptele ii stau împotriva. Care „pact” Imperiu-Papa? Oare captivitatea papală de la Avignion nu a existat? Regele, ‘prea creștin” al Franței se războia sălbatic cu „Imperiul”, iar apoi bătălia inter-europeană a devenit sinistră. Care „teocrație” ortodoxă? Bisericile Ortodoxe au fost periodic persecutate sălbatic: iconoclasm,Petru cel Mare, comunism. Dar ultimul argument marca VR, „imperiul româno-catolic UE/NATO” este efectiv patetic. Acolo este un regim sodomito-demonic. Ceea ce afișează nu sunt articole sau analize, sunt literatură fantastică .
uau, ce tablou, Mărțișor faci franjuri tabloul universal !
10 Mai 1877- Proclamarea independenţei României 
„Moralitatea este cea mai înțeleaptă politică.”