10 Mai 1877- Proclamarea independenţei României
În noua situaţie, de la sfârşitul lui martie 1877, singura soluţie realistă pentru statul român era continuarea şi aprofundarea tratativelor cu Rusia, pentru ajungerea la o înţelegere. Principele, la sugestia lui Brătianu, consulta pe Bismarck în privinţa oportunităţii convenţiei şi i se răspundea că e ,,preferabil pentru România ca trupele ruse să treacă prin ţară, în virtutea unei convenţii, decât a se abandona ţara discreţiei Rusiei”. Marele duce Nicolae, comandantul armatei ruse din Balcani, insista pentru încheierea grabnică a unei convenţii, vorbea de acţiunea ,,comună” şi adăuga că în cale se află ,,o ţară prietenă, a cărei independenţă, autoritate şi bună stare ţineau a o respecta”. Carol I scria tatălui său că el vrea nu numai să se înţeleagă cu ruşii, dar şi ,,să participe la războiul care ar da independenţa ţării sale”. Dar Brătianu, care ,,nu se credea încă destul de tare ca să meargă aşa de departe” (Iorga), sfătuia pe principe să nu-şi pună semnătura sub convenţia de trecere a oştilor ruseşti.
Principele dorea, de fapt, această cooperare militară, dar evita să se angajeze în luptă fără condiţii de alianţă precise şi voia, în primul rând, ,,să păstreze în mâinile sale comanda armatei române şi să n-o subordoneze generalilor ruşi”. În ianuarie 1877, Carol scria tatălui său că şi-a schiţat un program de acţiune: ,,A încheia o convenţiune militară cu Rusia şi, de va fi nevoie, a ne bate alături de ruşi contra turcilor”. În lunile următoare, principele s-a aflat în contact permanent cu marele duce pentru asigurarea condiţiilor trecerii armatei ruse şi eventuala cooperare militară cu aceasta. Dar, în timp ce Nicolae propunea doar ,,o înţelegere practică, din punct de vedere curat militar, fără niciun caracter politic”, Carol preciza că acordul oficial ,,al raporturilor armatei imperiale cu autorităţile româneşti” trebuie să aibă forma unui ,,act politic”. Principele asigura pe marele duce că armata rusă ,,va găsi totdeauna cele mai mari înlesniri (facilităţi) în ţara lui, chiar dacă actul oficial ar trebui să fie semnat în ajunul trecerii ei”. La 15 martie (st. v.), în Senat, Brătianu, întrebat formal asupra intenţiilor ruseşti privitoare la Basarabia, răspundea: ,,Nu s-a vorbit nicăieri de Basarabia…, nici despre reînturnarea ei Rusiei…”. Şi el adăuga că Ignatiev îl asigurase ,,cu lacrimi” că nu e vorba de a se lua Basarabia.
Războiul ruso-turc era iminent şi de la Petersburg se comunica ultima hotărâre luată acolo: a se încheia în orice formă convenţia! Nimic nu părea să stea în calea unei înţelegeri cu Rusia şi, la sfârşitul lui martie, baronul Stuart, agentul diplomatic rus, cerea insistent ca guvernul român să semneze convenţia. Însă I. C. Brătianu aprecia că era necesar să se stabilească mai întâi modalitatea plăţilor pentru transportul proviziilor şi furniturilor destinate armatei ruse şi insista ca plăţile să se facă în aur, ceea ce ruşii consimţiră. În aceeaşi vreme, primul-ministru era silit să dezmintă ştirile despre convenţie şi informaţiile vehiculate de presă despre un schimb al Basarabiei cu Delta: ,,Cred că nu este România aşa de jos căzută, ca să consimtă a se rupe o parte din teritoriul ei…Încă o dată…, nu va fi un singur român care, de bunăvoia lui, ar primi să se rupă o parte din trupul ţării şi…care nu ar consimţi să facă toate sacrificiile pentru a păstra teritoriul neatins”.
Guvernul lua în dezbatere semnarea convenţiei, N. Ionescu, neutralist convins, a demisionat de la Externe, fiind înlocuit apoi cu M. Kogălniceanu, la ministerul de Război era numit generalul Al. Cernat, iar colonelul Gh. Slăniceanu a trecut în fruntea Marelui Stat Major. Guvernul cerea principelui să convoace un Consiliu de Coroană, pentru discutarea unor chestiuni politice şi militare. La 1/13 aprilie 1877, s-a întrunit Consiliul de Coroană, cu participarea membrilor guvernului, a foştilor prim-miniştri şi a preşedintelui Camerei, C. A. Rosetti. În cursul dezbaterilor, foştii prim-miniştri au fost împotriva semnării convenţiei şi pentru păstrarea neutralităţii faţă de ambii beligeranţi, ceea ce ar fi însemnat transformarea ţării în teatru de război, dar membrii guvernului (şi preşed. Camerei) s-au pronunţat categoric pentru semnarea neîntârziată a convenţiei.
În aceeaşi seară, principele i-a primit pe trimişii marelui duce Nicolae, col. Bobrikov şi cpt. Popov, care au susţinut cooperarea dintre cele două armate. Carol transmitea celor doi mesageri că trupele române vor ocupa poziţii de luptă dincolo de Olt, constituind astfel ,,aripa dreaptă a armatei ruse”, iar trupele aflate la sud de Bucureşti aveau să asigure marşul spre Dunăre al oştilor imperiale.
La 4/16 aprilie 1877, la Bucureşti, M. Kogălniceanu (reintrat în guvern, la 3 aprilie) semna, alături de baronul D. Stuart, convenţia dintre România şi Rusia: se specifica faptul că guvernul român ,,asigura armatei ruse libera trecere prin teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”. Cheltuielile legate de transport şi alte trebuinţe reveneau guvernului rus, care se obliga ,,a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”. Conform art. III, toate datele referitoare la ,,trecerea trupelor ruse” şi relaţiile lor cu autorităţile române erau consemnate într-o ,,convenţie specială”, alcătuită din 26 articole şi anexe la convenţia politică, şi se referea la aprovizionare, încartiruire, modalitatea plăţilor, mijloacele de transport (calea ferată etc.), unde trupele ruse beneficiau de o reducere de 40%. Pe lângă comandamentele ruse, era prevăzută numirea unor comisari români, iar trupele ruse nu aveau voie să treacă şi să staţioneze în Bucureşti. Până la ratificare, textul convenţiei avea să fie secret.
După semnarea convenţiei, M. Kogălniceanu anunţa agenţii diplomatici că ,,turcii se pregătesc să invadeze România”, cerându-le să roage guvernele respective să intervină la Constantantinopol, pentru a opri această invazie şi a se evita astfel ,,relele şi calamităţile unui război”. (N. Iorga relatează următorul episod: principele Carol intenţiona să meargă la Chişinău, unde urma să sosească ţarul Alexandru, pentru a-l saluta, dar Kogălniceanu s-a opus; apoi, el explica, în capitala Basarabiei, că principele n-a mai plecat, deoarece exista temerea că ,,20.000 de cerchezi” erau pregătiţi să treacă Dunărea, iar plecarea sa ,,poate să aibă aerul că fuge la ruşi”, dar Bălăceanu arăta cât de ridicolă era o astfel de temere. În acelaşi timp, Kogălniceanu a trimis scrisori directe miniştrilor de externe ai Austro-Ungariei, Germaniei, Franţei şi Italiei, pentru a le exlica necesitatea trecerii armatelor ruse spre sudul Dunării, aprobată tacit de Europa, şi a le solicita să împiedice o invazie otomană. În urma acestor apeluri, au fost primite asigurări de sprijin din partea puterilor, contele Andrassy, de pildă, promitea ,,demersuri presante…pentru a sfătui pe turci a nu trece Dunărea”.
Poarta, neliniştită de o apropiere a României de Rusia, văzând că războiul se apropia, cerea principelui, prin marele vizir, care înlocuise pe Midhat, o înţelegere pentru apărarea comună a teritoriului Principatului (denumirea de ,,România” era evitată). Turcii ar fi dorit fie o cooperare cu românii, fie o neutralizare a teritoriului lor, iar Safvet Paşa intervenea la Londra, pentru ca guvernul englez împreună cu alte cabinete să obţină neutralitatea României în conflictul ce se apropia. Dar, şi în împrejurarea aceasta, guvernul otoman refuza cu obstinaţie să recunoască denumirea de România şi să-i accepte neatârnarea. La solicitarea Porţii, adresată principelui, răspundea ministrul de Externe (Kogălniceanu) că numai Camerele singure aveau să hotărască. Brătianu însuşi dorea să se adreseze parlamentului, pentru a supune acestuia spre aprobare convenţia de trecere. Dar, fără să aştepte un asemenea act, care ar fi subliniat dimensiunea politică a convenţiei (ceea ce se voia evitat la Petersburg), la 11/23 aprilie 1877, o zi înaintea declarării războiului, trupele ruse de cavalerie au trecut frontiera şi s-au îndreptat în grabă spre podul de la Barboşi, peste Siret, punct strategic important. Proclamaţia adresată de marele duce Nicolae către ,,locuitorii români” înnoia formulele vechilor ocupaţii, se amintea în cuprinsul ei sângele vărsat de ruşi pentru eliberarea acestor ţări şi se ordona trupelor intrate în ţară să ajute în caz de necesitate pe ,,români” contra turcilor. La rândul său, ţarul scria principelui, din Chişinău, şi îl asigura de ,,interesul tradiţional şi statornicul sprijin al Rusiei”, adăugând că ai săi ,,mai mult decât o dată” au luptat pentru aceeaşi ,,cauză”.
Intrarea neanunţată a oştilor ruseşti şi proclamaţia marelui duce erau de natură să lezeze autoritatea principelui, a guvernului român şi suveranitatea noului stat. Prin scrisori şi emisari, Nicolae explica intrarea precipitată a trupelor ruse prin raţiuni de ordin strategic, iar principele, cooperant, a înţeles ponderea acestor argumente, subliniind că ,,ofiţerii ruşi se prezintă pretutindeni cu cea mai mare politeţe”. N. Iorga arăta şi el că lumea era cu totul liniştită, observând că ,,purtarea bună a ruşilor nu seamănă deloc cu aceea din alte ocupaţii”. La rândul lor, locuitorii sprijineau trupele ruse ce se îndreptau spre front.
La 14/26 aprilie, Camera şi Senatul au fost convocate în sesiune extraordinară pentru aprobarea convenţiei cu Rusia şi a unor măsuri financiare iniţiate de guvern, impuse de purtarea războiului. În Mesajul domnesc se vorbea despre o ţară (România) pe care Puterile garante au lăsat-o ,,în sama sa proprie” şi adăuga asigurarea că nu vor intra oşti străine în capitala ei. Au fost discuţii aprinse în Cameră, N. Blaremberg afirma că semnarea convenţiei cu Rusia este ,,actul de deces al ţării”, în timp ce I. C. Brătianu spunea (,,frumos”-Iorga) că ,,românii nu au făcut niciodată cu Înalta Poartă tratate, prin care să se oblige a merge alături împotriva creştinătăţii”. În final, la 16/28 aprilie, textul ei a fost aprobat cu 79 de voturi, contra 25. În Senat, dezbaterile au fost la fel de vii, opoziţia faţă de convenţie fiind înverşunată: P. P. Carp, D. A. Sturdza, M. C. Epureanu au combătut-o cu vehemenţă, iar Brătianu şi Kogălniceanu au susţinut-o. Acesta arăta că convenţia este o afirmare a statului român şi o descătuşare de sub suzeranitatea turcească, îndemnând la votarea ei-la 17/29 aprilie, Senatul o aproba şi el cu 41 voturi, contra 10.
- Iorga releva că, după semnarea convenţiei, guvernul nu se arăta încă decis să se ,,amestece” în război. Astfel, când generalul Ghica era rechemat de la Constantinopol pentru a merge la Petersburg, el primise mai întâi dispoziţia să-i arate lui Savfet, care nu-şi putea ascunde ce se petrece, că se va vorbi numai cu Gorceakov pentru ca, în ipoteza unui conflict armat între Rusia şi Turcia, ,,să ni se evite nenorocirile unui război pe teritoriul nostru”. În circulara din 4/16 aprilie 1877, expediată după semnarea convenţiei, M. Kogălniceanu afirma că graţie neutralităţii sale, ce se va menţine, are să se evite primejdia unui război pe teritoriul nostru. Brătianu însuşi arăta lui Bălăceanu, aflat la Viena, că doreşte asigurarea de către ruşii înşii a neutralităţii României. Într-o nouă circulară, din 5/17 aprilie, Kogălniceanu făcea cunoscut că numai dacă turcii atacă, ,,vom fi siliţi a lua sfat de la desperarea noastră”. Referindu-se la problema colaborării, într-o scrisoare către generalul Ghica, el se temea că ar putea deranja pe Andrassy.
Ioan POPOIU
7 septembrie, 2018