George POTIRNICHE: Să nu lași lacrima să curgă

Să nu lași lacrima să curgă

 

Să nu lași lacrima să curgă
Și florile fără petale…
Tristețea în suflet să nu plângă
Pe aripa vântului,în urma gândurilor tale.

 

Privirea de s-ar rătăci în alte anotimpuri ,
Să nu suspini în umbra norilor trecuți …
Am fost un trecător pe aripi de fluturi,
Prin visuri spulberate în toiul unei nopți.

 

Fierbinte îmi este sufletul acum,
Splendoarea stelelor … întunecate
Cu razele de lună scăldate în parfum ,
A fost un semn știut , mai dinainte.

 

Frigul tremură în calendar,
Prin basmele de ieri uitate
Să nu lași lacrimi în zadar
Când florile din geam sunt înghețate.

——————————-

George POTIRNICHE

17 februarie, 2018

Anatol COVALI: Triolete

Vom re-nvăţa ?

 

Vom re-nvăţa cândva să fim puternici,
să nu mai stăm bicisnici la răscruci
cu mâna-ntinsă către-atotputernici ?

 

Vom re-nvăţa cândva să fim puternici
gonind pe-aceşti stăpânitori nemernici,
ce ne condamnă să murim pe cruci ?

 

Vom re-nvăţa cândva să fim puternici,
să devenim pentru un timp haiduci ?…

 

E-un strigăt nefiresc

 

E-un strigăt nefiresc tăcerea voastră.
Eu îl aud, dar voi nu-l auziţi
cum spintecă-a speranţei boltă-albastră.

 

E-un strigăt nefiresc tăcerea voastră,
în timp ce moartea râde la fereastră
când voi dormiţi de spaime năuciţi.

 

E-un strigăt nefiresc tăcerea voastră,
când surdomuţi continuaţi să fiţi.

 

În resemnarea

 

În resemnarea asta colectivă
sunt plin de lacrimi şi mă vreau un plâns
care să aibă forţă explozivă.

 

În resemnarea asta colectivă
voi fi întotdeauna împotrivă
de-a sta în lanţuri şi de a fi constrâns.

 

În resemnarea asta colectivă
numai risipă de tristeţi am stâns.

 

Fiinţa mea

 

Fiinţa mea-ntristată se revoltă
zărind cum printre lacrimi şi dureri
puterea se preumblă dezinvoltă.

 

Fiinţa mea-ntristată se revoltă
când vede cum a neamului recoltă
e împărţită-n câteva averi.

 

Fiinţa mea-ntristată se revoltă
de-această goană către nicăieri.

 

S-a prăbuşit

 

S-a prăbuşit în mine universul
prezentului şi-am început să plâng
privind ce-împiedicat ne este mersul.

 

S-a prăbuşit în mine universul
când am văzut ce gol şi jos e ştersul
cer unde şi luceferii se frâng.

 

S-a prăbuşit în mine universul
când vede-n loc de codrii un biet crâng.

 

Detest

 

Detest această pătură meschină
ce se îmbuibă din al nostru vis
şi pângăreşte-a patriei lumină.

 

Detest această pătură meschină
şi fără scrupul, care e de vină
că viitorul porţile şi-a-nchis.

 

Detest această pătură meschină
care-al spernţei suflet l-a ucis.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 octombrie, 2018

 

Continue reading „Anatol COVALI: Triolete”

Dumitru ICHIM: Mesaj de suflet!

Români,
Vă adresez un mesaj de suflet. Nu obișnuiesc să vă implic în politică și nici nu este politică aici. Vă atenționez să nu confundați ura voastră și nemulțumirile voastre pentru un sistem politic greșit zeci de ani de zile în România (PSD) , cu ura pentru firesc și normalitate. Ați vrut să fiți în Uniunea Europeană și ați plătit prețul.Păduri , fabrici,forța de muncă, intelectuali, pământuri apărate cu sângele strămoșilor și sfinților noștri. Totul v-a luat vestul pentru ca voi să vă ” mândriți” că sunteți” europeni, totul i- ați dat. Acum, ei cer, mai mult…Valorile morale și în primul rând sfințenia nunții ca unire dintre un bărbat și o femeie. Despre aceasta este REFERENDUMUL.

Pe 7 octombrie vă chem să vă uniți și să fiți doar Români, și nu ”europenii” Sodomei și Gomorii. Apărați-vă familia și ceea ce are ea mai de preț – copiii.

Pentru copiii voștri, ieșiți cu toții, mic, mare, bătrân, la VOT pentru Familie, Copii, Normalitate și firesc.


#Referendumpentrufamilie
#Romanialibera

––––––––––

Preot Dumitru ICHIM

3 octombrie, 2018

Corneliu NEAGU: Doruri târzii

DORURI TÂRZII

 

Cad frunze din arbori, bătute de vânt,
se-adună buimace în lungi rotocoale
prin parcul ce-mi plânge năvalnic în gând
cu toate iubirile scoase în cale.
De unde veniți ? – ce visuri vă cheamă
să-mi bateți cu doruri târzii la fereastră
când umbrele serii cuprinse de teamă
vestesc printre frunze întoarcerea voastră?

 

Aș vrea să vă chem pe toate în casă,
povești să vă spun despre inimi furate
la margini de timp când uitarea apasă
pe mii de regrete în urmă lăsate.
S-aprindem și focul în soba nebună
cu-amnare și iască din anii pierduți,
aduse-ntr-o seară de iarnă din lună
cu caii-n galop printre norii căzuți.

 

Să stăm împreună aproape de sobă
sorbind în tăcere prea dulci amintiri
întinse prin timp ca o antică robă
cu falduri din visuri și false iubiri.
Când ceasul va bate la ora uitării
lăsați-mi doar somnul pe dorul sedus,
plecați nevăzute spre marginea zării
plutind în derivă spre veacul apus.

———————————————–

Corneliu NEAGU

5 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Singura clipă

Existența noastră, a tuturor și a fiecăruia, se desfășoară, poate fi divizată, între trecut, prezent și viitor. Este împărțire mecanică și de fapt convențională, căci existența noastră nu este înșiruire cronologică sau, oricum, nu ar trebui să fie. Ea nu este nici suma „realizărilor” noastre, repede sortite uitării, ea este suma trăirii noastre morale consecvente. Existența noastră ar trebui să însemne ființare, viețuire cu rost și pentru noi și pentru cei din jur. Dacă ne uităm la împărțirea cronologică de care pomeneam o să vedem că ea este foarte seacă. Trecutul nostru, bun sau rău, nu îl putem schimba, cel mult și asta foarte rar, putem învăța câte ceva din el. Despre viitor știm încă mai puțin. Viitorul înseamnă visare, cel mai adesea în termeni ideali și deci fără legătură cu realitatea, sau înseamnă proiectarea unor stări prezente și care sunt întotdeauna provizorii. La asta se adaugă faptul că nu știm de fel dacă acest viitor îl vom avea. Durata existenței noastre pământești este foarte incertă și se află sub o altă voință și alt plan. Deci singura clipă în care avem puterea de a înfăptui ceva, de a face o diferența între bine și rău, este acuma, în secundă cea repede trecătoare. În aceste împrejurări se pune întrebarea care poate fi motivația acestei realități? Iar răspunsul este tulburător.

Aduși în existența din dragostea infinită a lui Dumnezeu și socotiți „coroana” lucrării Lui, rostul nostru nu este aici, în lumea asta, rostul nostru este în veșnicie, în prezența Divinității. Din această cauză, darul cel mai de preț cu care am fost înzestrați, libera voie, libertatea de a alege între bine și rău, acest dar fără egal trebuie folosit și modul în care îl folosim ne așează în veșnicie, alături de Dumnezeu sau în „întunericul din afară”.

„Destinul” în ultimă instanța înseamnă împlinirea rostului pentru care am fost aduși în ființă. El este eminamente personal, unic, irepetabil și, ca urmare se înfățișează în forme infinite. Mai înseamnă că fiecare „destin” omenesc este nu foarte important, este întotdeauna cel mai important, căci are rost unic în planul lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie cel mai puternic îndemn la smerenie, la înțelegerea că doar în comuniune a dragostei unul cu altul vom putea împlini „Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu”. Nu există altă cale. Dincolo de aceste generalități, împlinirea destinului înseamnă opțiunea pentru bine și refuzul răului. Cu cât această opțiune este mai categorică, mai mare și mai răspicată va fi consecință existenței noastre, mai exemplară. Că așa este, cu exemplară, fără egal modestie și elegantă ne-o arată viețile sfinților.

Acei oameni, care prin faptele lor s-au făcut vase alese ale Duhului Sfânt, au făcut tot ce era cu putință spre a fugi de slavă lumii. Rezultatul a fost că, după veacuri numele lor sunt cinstite, închinate, iubite și ajutorul lor cerut. Spre a da un singur exemplu.

Sfântul Antonie cel Mare s-a nevoit în adâncul deșertului Tebaidei vreme de o sută de ani și el este azi cunoscut în toată lumea creștină. Mă întreb câți dintre cei care se roagă către Sfântul Antonie cel Mare ar putea numi fie și numai doi dintre Împărații Români ai acelei vremi! Deci, din punctul de vedere al însemnătății unei existențe, fală lumii contemporane nu înseamnă nimic, este pulbere și vis. Rostul nostru este să fim buni și atașați Ortodoxiei și așa vom primi și „omenia” și viață de veci.
Căci nu trăim singuri, trăim în comuniune și în comuniune specială, suntem parte dintr-un Neam și aparținem unui loc. Poate nimeni nu a înțeles mai frumos, mai elegant mai deplin acest adevăr ca țăranii Români, cei care garantează existența cu rost a Neamului Românesc. În această înțelegere trebuie să știm că suntem verigă dintr-un șir a cărui vechime nici măcar nu putem bănui. Avem obligație și față de strămoșii, care ne-au adus până aici, dar și pentru copiii pe care trebuie să îi creștem, Ortodocși și Români.

Mai trebuie să înțelegem că fiecare generație are de dus „lupta” ei și nu cea de ieri, pe care au dus-o strămoșii noștri.

Iar acest rost este de a păstra Familia și Neamul în tradiția lui creștină Ortodoxa, și deci cuviincioasă.

Să nu ne abatem, să nu ne lăsăm păcăliți și mai ales să știm că ajutorul lui Dumnezeu este lângă noi mereu: ieri, azi, întotdeauna.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

5 octombrie, 2018

Maria HOTEA: Nostalgia toamnei

Nostalgia toamnei

 

Cine sunt eu în toamnă când frunzele pe alei,
Atinse de brumă le privesc nostalgici ochii mei
Cu pașii rari agale fiind cuprinsă de tristețe ,
Simt cum adie vântul prin ramuri cu blândețe!

 

Văd două frunze-n ram ce încă n-au căzut,
Gândul îmi zboară iar în clipe din trecut
În suflet port tristețe căci toamna-mi amintește,
De acele clipe dragi ce au rămas poveste .

 

Din nopțile cu lună când te-așteptam cu dor,
Mai simt încă în piept același cald fior
Dar timpul îmi șoptește iubirea în cuvinte ,
O plâng numai în versuri cu-o lacrimă fierbinte!

 

Cu mine plânge cerul de-al toamnei nostalgie,
Iar inima din pieptu-mi iubirea o reînvie
Îmi este dor de tine, de timpul ce-a trecut ,
De calda îmbrățișare și de al tău sărut .

 

O stavilă între noi destinul o așează ,
În mintea mea rămâne iar amintirea trează
Şi-n murmur de șoapte aș vrea iar să te chem,
Căci nostalgia toamnei îmi părea a fi blestem !

 

Doar cu privirea număr copacii de pe alei,
Sunt dezgoliți de frunze cum sunt și ochii mei
Să pot întoarce timpul te-aș vrea iar înapoi,
Cu dor iar să împlinim iubirea amândoi!

——————————-

Maria HOTEA

5 octombrie, 2018

Lidia STAN: Eu n-am crezut

Eu n-am crezut

 

Eu n-am crezut că vântul
și ploaia-mi sunt dușmani
Că-mi răscolesc în suflet
ca doi copii orfani

 

Că Toamna e-anotimpul
adâncilor dureri
Când viața-ncet se duce
din ‘nalt spre nicăieri

 

Eu n-am știut că gândul
te va-ncerca mereu
Și-o să te-ntorci în suflet
ca anii de liceu

 

Că agățând eșarfe
pe muntele dorinței
Voi destrăma doar scame
din ceața neputinței

 

Eu nu știam dar cred
că tinerețea toată
S-a dus demult și iarăși
nu vine înc-odată

 

Când ploaia mi se-așează
pe suflet și mă doare
O, Toamnă-aș vrea să-ți cer
umilă îndurare

 

Cum înflorește iar
târzie câte-o floare
Pe resemnări să-mi cadă
ninsorile-a uitare

———————————

Lidia STAN

5 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Sfântul Apostol Toma

În 6 Octombrie Biserica Ortodoxă prăznuiește pe Sfântul Apostol Toma,unul dintre cei doisprezece apostoli care au urmat pe Mântuitorul.

Sfântul Apostol Toma este amintit pentru a fi acela care și-a pus mâna în rana din coasta Mântuitorului și a pipăit pe mâinile Lui, semnul cuielor cu care a fost prins pe Cruce.

Sfântul Apostol Toma este, deasemenea, OCROTITORUL FAMILIEI.

Nimic nu este la întâmplare.

În această zi Neamul Românesc este chemat să apere Familia.


Sfinte Apostol Toma roagă-te pentru cei Binecredincioși și pentru Biserica Drept Măritoare să capete biruință în față celui rău și ocrotește Familia Românească.


Pentru Slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh și pentru biruința Bisericii Ortodoxe, în veci!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

5 octombrie, 2018

Mariana POPAN: Îndemn pentru copiii noștri!

ÎNDEMN PENTRU COPIII NOŞTRI

 

Şi pentru că e noapte,
Cu cerul înstelat,
Adun în două şoapte,
Somn lin şi m-am culcat!
Din vechea mea credinţă,
Din suflet de bunici,
Adun prin biruinţă
Cuvinte pentru pici:
Nimic din lumea noastră,
Decât cu Dumnezeu,
Veţi fi ca flori din glastră:

M-ai vii, cât trăiesc eu!
Cum bunii voştri-n viaţă,
Credinţei ei s-au dat,
Astfel să fiţi şi voi:
Credinţă de urmat!
Cum legile rescrise,
Mereu se-nlocuiesc,
Şi legile nescrise,
Mereu povăţuiesc:
Un tată şi o mamă,
Viaţă ei, v-au dat,
La fel şi drumul lor,
Vă fie de urmat!
Nimic fără credinţă
N-aduce stimă-n voi,
Cum soarele nu vine,
Fără un nor cu ploi.
Cu demnitate-n ochii
Părinţilor, priviţi!
Mândriţi-i cu respect
Şi dragoste, de-i ştiţi!
Ei vă iubesc mereu!
Cu viaţă v-au crescut,
Mereu v-or apăra
Puţinul vost,sau mult!
Iubiţi-i cu-adevăr!
Păstraţi-i inocenţi!
Sunt drumul vostru-etern,
De ieri şi din prezent!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

4 octombrie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Pe-un vers din gând

Suflet ce-a uitat de ploi

 

Pe a timpului cărare unde dorm frunze uitate
Peste-a vântului spinare, prind de zac vorbe uscate.
Zace vremea cea târzie, pe surâsul aplecat
Și mai deapănă prin suflet într-un cânt de legănat.

 

O vrabie ciufulita, parcă puii ei și-i cheamă,
Vântul o zburătăcește toată și-i ia pana vamă.
Alta-n vârf de brad sălbatec pare că se leagănă
Și cu ciocul strâns pe-o creanga , lin in vânt se clatină.

 

Se desprinde , jos spre moarte, pe un malder strâns de frunze,
Și ușor i-astupă trupul, ca sărutul stins din, buze
O ascund în întuneric strânsă bine, ca-n sicriu
Și-i ocrotesc răsuflarea, dintr-un suflet, încă viu.

 

Pe a bolților cărare, se pictează răsăritul ,
În fereastra larg apusă, ochiul prinde Infinitul.
Sufletul pribeag recheamă vrăbiuța, ca în doi
Lungi liane călătoare, împletite, spre ‘napoi.

 

Din grămada larg apusă, vașnic clocotit de frunze
Toate ruginii la făță și prin trupuri cam obtuze.
Așezate prinse-n grija, de-a sluji ca așternut
Strâng în ele trupul țeapăn, dintr-un zbor ce l-a avut.

 

Toamna strânge dimpreună trupurile-amestecate,
Zilele s-or vinde nopții, în curând se trec uitate.
Pomii toți cuprinși de toamnă , se jelesc în noapte goi,
Vrăbiuța-n Universuri, suflet, ce-a uitat de ploi.

 

Pe-un vers din gând

 

Azi nu mă mai certa , tu mamă
Că am uitat și nu mai știu
Din părul alb îmi plătesc vamă
Cărări, spre cerul azuriu.

 

Ajută-mi pașii cum făcut-am
Și eu, într-un demult, cândva
Și pierde-ți vremea, cum pierdut-am
Când te știam , pe undeva.

 

Nu mă certa că nu am teamă
Și plec , de nu mai știu să vin
Căci pentru toate mai cu seamă
Mă pierd pe mine, prin suspin.

 

Am obosit de-atâta cale
Ce-a curs demult, prin anotimpuri,
Nu mă certa , de fac escale
Unde cu mintea , ieși din gânduri.

 

Iar dacă pași-mi pleacă-n vremuri
De n-ai să poți să-i mai ajungi
Apucă poarta ce-o cutremuri
Sub pași, cu lacrime străpungi

 

Și iartă-mi pașii și greșala
Iar dacă vezi că nu-ți răspund
Nu-mi cere-n veacuri răfuiala
Așează-mă pe-un vers din gând.

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Pe-un vers din gând”