Anotimp infinit
De toamnă-n veacuri m-aş desprinde,
Din brumele cu albul vis,
Şi într-o iarnă m-aş aprinde
Ca o steluţă-n pomul nins
Şi dintr-un licăr de Lumină
Ţi-aş da senin pe o cărare,
Să-ţi prind în inima velină
Acele gânduri din scrisoare.
Trei rânduri scrise pe-ndelete.
Cu pana îngerului mov,
Între refrene violete
Îţi fac culcuşul în ceaslov
Şi vei doini între hotare,
De veacuri prinse-ntre coperţi,
Un somn cu vis de amânare…
Nemuritoare, să mă ierţi!
………………………………………….
Din toamna-n veacuri m-aş desprinde,
Din galbenul cu verde-n pomi,
Şi într-un nor eu m-aş întinde
Să-ţi picur ploaia când adormi
Şi dintr-un lac întins cu nuferi
Să îmi zâmbeşti ca o crăiasă
Si nicio clipă să nu suferi
Când vei visa că-mi eşti mireasă.
Trei gânduri spuse pe-nserate,
Cu glasul tău răpus de dor,
Între poemele furate
Mă fac trecutul călător
Şi-mi vei lăsa într-o răscruce
Un semn din toamna ce-am lăsat,
Iar versului i-oi pune cruce…
Într-un ceaslov cu dor uitat!
——————————–——–
Dan-Obogeanu Gheorghe
30 octombrie, 2018