Cât timp am, cât mi-o arde flacăra-n feștile,
Să-mi petrec vreau pașii, pe căi de luminiș…
Să nu mă prăpădesc, prin mărunțișuri inutile,
Până ce gerurile vieții, mă vor năpădi ostile,
Făcând punți pe drumul cu bolovani, prundiș,
Cu uscăciuni, păienjeniș…

Că sensul vieții e să-i poți da vieții un sens,
În vânt să nu se-mprăștie, ca fum de țigară…
De-n desagă-s ceva clipe, trăiește-le intens,
Loc e pentru fiecare, pe Pământul ăst-imens,
Saltă, prinde vagonul ultimului tren din gară,
Nerămânând pe dinafară…

N-aștepta momentul, ce pare-a fi desăvârșit,
Desăvârșește însă pe-acela răsărit în cale…
De viață lecții sunt, ce de pe buze mi-au ieșit,
Auzite de la alții, ascultă-le și tu, că nu-i greșit
Chiar de-om întâlni și zile mohorâte și banale,
Veni-vor mai bune în finale…

Spărgând tăcerea, cum liniștea pe plai domnește,
În amiaza ce se scurge lent, rănită, sângerândă…
Vântul, în zboruri prinde frunze moarte, răbufnește,
În val vârtejuri le ridică și-n patru colțuri le gonește,
Din toamna, de-altădată dulce, aromată, surâzândă,
Mofluz-o face, rece, ca osândă…

Precum se zvârcolește și ca nebun aleargă, geme,
Din rădăcini smulgând ciulinii, cu zboruri în spirală,
Iluzii-mi trezește și-o voce jalnic pare să mă cheme,
Împrăștiindu-mi gânduri, ca petalele de crizanteme…
Dureros cântă copacii, din rupte crengi o pastorală,
Cu gongul răsunând în catedrală…

Mi-i greu sufletul, veșted, odată findu-mi-nmugurit,
Îmi plânge dup-o vreme-apusă, pecete și emblemă…
Nu mai văd luncile verzi, în nopți târzii vreun licărit,
Un gol imens se naște-n mine și prin geamul aburit,
Caut clipa cea de taină, cu speranța vie și supremă,
Pe fruntea-mi ridată, ca diademă,

Șoptind la ureche, că dacă mă voi naște înc-o dată,
Să urc pe panta vieții, oricât părea-va-mi de abruptă…
Nu vreau un nume jalnic, pe piatra timpului gravată,
Neștiind sau nefăcând, ostatecă să-i fiu și vinovată,
De coama-i prinsă, să mă lase-n voia soartei-n luptă
Și să mă lepede, de sevă suptă…