În casa bunicilor mei din Borlovenii Vechi am fost adus imediat după ce ei și-au închis casa și gospodăria din Caransebeș la sfârșitul anului 1949.

Pentru familia mea lărgită anii 1948-1949 au fost vremuri grele. Tatăl meu era arestat și mama mea, cu trei copii între opt ani și doar câteva luni, se adăpostea la părinții ei în Caransebeș. Tot acolo era și sora ei cu fiica ei, tot de câteva luni Otilia (Sylvia zis Miky, măritată cu contabilul Coriolan Cincheza și el arestat la acea vreme). Tot în acel an, pentru câteva luni, autoritățile comuniste aflaseră de bine să suspende pensia bunicului meu, ”Taica”, colonelul K.u.K în rezervă, Romulus Boldea. În plus rudele tatălui meu erau sub persecuții și presiuni teribile deoarece soțul surorii tatălui meu, Valeria, care era notarul din Teregova, Gheorghe Ionescu, era în munți ca unul dintre conducătorii rezistenței armate anti comuniste. După ce a fost capturat, Gheorghe Ionescu a fost împușcat de bestiile comuniste la “Pădurea Verde”. La eliberarea tatălui meu, jumătatea lui 1949,mama mea cu Pilu (Virgil) și subsemnatul și cu sora și ei și cu fiica Otilia, au revenit în București. Bunicii mei, dimpreună cu fratele meu mijlociu, Romulus (Romi), s-au așezat definitiv în casa din Borloveni. Romi a rămasă cu bunicii mei circa un an.

În vremea respectivă casa din Borloveni fusese refăcută, cu bani dați de tatăl meu, după dezastrul suferit în urma trecerii pe acolo a frontului și trupelor sovietice.

Fiind născut în 28 Aprilie, 1948 nu îmi amintesc de primele drumuri la Borloveni, la unu și doi ani, dar am amintiri vii din vremea imediat următoare, înainte de arestarea lui Taica în August 1952. După aceea și până azi, personalitatea și semnificația acelei case și acelui loc au devenit tot mai clare și mai decisive pentru mine.

Casa Boldea este așezată pe drumul din latura de răsărit a satului, drum care străbate satul în toată lungimea lui, de la nord la sud. Casa era cea mai mare din sat, fiind așezată pe două “platzuri” (locuri) grănicerești, motiv pentru care avea și două praznice principale pentru cei doi ocrotitori ai casei: Soborul Sfântului Ioan Botezătorul și “Adormirea Maicii Domnului”.

Întreaga gospodărie, casa și atentantele, era în formă de L, cu frontal lung îndreptat spre drum și frontul scurt spre grădina și pădurea casei. Frontul lung, la rândul lui, era, în fața casei, retras spre a face loc unei foarte frumoase grădini cu flori, închisă cu gard înalt. În continuarea gardului de la grădina de flori se pornea zidul înalt de peste trei metrii al curții. În acest zid se deschideau două întrări. Una mică, pentru oameni și apoi porțile duble, masive, din lemn de stejar și care se închideau cu drug gros de fier, prin care se intra în curtea enormă, ”oborul”. În fața zidului curții era banca, ”scamnul la drum”, pe care,uneori, cei ai casei stăteau schimbând vorbe cu trecătorii. Deasupra porții era numărul de la casă, ”113” dar sub care mereu era trecut și numărul matricol grăniceresc ‘44”. Zidul de incintă era vopsit alb, iar lemnăria gri-verzui.

Imediat lângă poartă, în stânga, era “șupa”, șopron enorm, deschis, susținut de picioare din piatră și cărămidă, peste care era un pod foarte mare pentru fân. În șupă erau ținute căzile mari pentru fermentatul prunelor și erau ținute lemnele de foc. Tot acolo erau capre pentru tăiat lemnele, topoare, ferăstraie și multă vreme, cred că până prin 1960, o berlină cu covergă de piele adusă de străbunicul, Protopopul Pavel Boldea, de la Viena. Acea berlină a fost folosită pentru transporturile membrilor casei până prin 1953 când, a fost înlocuit transportul cu mai “democraticele” cocii “ale oamenilor. Era mai discret.
Șupa închidea curtea și perpendicular, pe marginea ei exterioară, se continua zidul curții, întrerupt de o mică portiță care dădea în grădina vecină, care aparținuse tot casei Boldea dar fusese ulterior înstrăinată de comoștenitori laterali. Apoi urma hambarul enorm, făcut din bârne masive de stejar, acum aproape pietrificate, acoperit cu țiglă și sub care se aflau cotețele pentru orătănii. În continuare urma cocina mare pentru porci. Porcii din Borloveni erau animale feroce, capabile să sfâșie găini și când eram copii nu eram lăsați în preajma lor. De la cocină, în unghi drept, continua grajdul, foarte mare, din piatră și cărămidă, cu pod masiv pentru fân. În legătură cu acel pod, în casa Boldea, era pomenită o întâmplare.

Pe la mijlocul anilor 30 ai veacului trecut, acolo au fost găzduiți Episcopul Caransebeșului și Octavian Goga. La lăsarea serii cei doi au mers la culcare în camerele pregătite pentru ei și Coriolan Buracu a spus; ’noi ne retragem în apartamentele noastre”. Un evident eufemism căci, ’apartamentele” erau podul cu fân mai înainte pomenit.

În acel grajd, înainte de război, erau ținute două vaci de lapte și un cal de călărie pentru deplasările lui Taica. O vacă pentru laptele casei a fost ținută până către sfârșitul anilor cincizeci. După grajd, zidul de incintă continua fiind întrerupt de o a două poartă masivă, cu două laturi, prin care puteau trece care, și care ducea la grădina casei. Zidul de incinta continua și apoi cotea spre dreapta oprindu-se în petele casei. În acel colț era cușca pentru câinele de pază. De regulă un câine mare, ziua legat în lanț și noaptea lăsat slobod în curtea care, pe vremea nopții, era încuiată.

Cam la jumătatea laturii scurte a L-ului, deci peretele de nord al casei, erau treptele care dădeau la intrare. Erau zece trepte late cuprinse într-o casă a scărilor largă și impozantă, sfârșind într-un “peron” generos. Casa scărilor se închidea cu o portiță de lemn ce făcea imposibilă intrarea orătanilor pe trepte și murdărirea lor. Intrarea în casă se făcea printr-o ușă, care părea mică în comparație cu masivitatea frontului în care se deschidea, o ușă vopistă gri-verzui și având o clanță îngustă, neagră. Prin acea ușa se pătrundea în interiorul casei. Prima deschidere era gangul, cerdacul enorm care înconjura tot corpul dinspre gradină al casei, formând un al doilea L, interior. În fața casei, în colțul cel mai de nord, era încă o intrare care dădea în grădina casei dinspre stradă. Pe vremuri, în față ei era o fântână, dar ea a fost închisă de Taica, deoarece îl tulbura. Acest gest “seniorial” avea să îl coste mult în anii comunismului ca și faptul că, tot în acea vreme, a împușcat un cocoș, care îi tulbură somnul după amiază și un porc care intra în grădină și rupsese un gard. Taică a plătit animalele celor păgubiți dar gestul, repet “sniorial”, avea să îl urmărească în anii comunismului deși, oamenii fuseseră amuzați de evenimente.

Așa cum spuneam, gangul, ceardacul casei era în tot lungul zidului interior al casei. Spre stânga de la intrare, gangul era acoperit cu cărămizi roșii și acolo se deschideau trei uși. Prima ducea la gura podului. Acolo erau ținute lăzi cu mălai și tot de acolo pornea o scară interioară foarte masivă care ducea la podul aflat pe toată întinderea casei. În pod treceau cele două hornuri largi, cu tiraj mare, pentru sobele din casă. Al treilea horn, care corespundea vetrei deschise din bucătăria de vara, avea forma unui turn. Ca mici copii nu eram lăsați să mergem în pod, din cauza pericolului de a cădea, și Pilu inventase un soi de poveste despre “turnul lui Ceapalica’ care ar fi viețuit acolo gata să apuce pe copiii mici. A doua ușa a gangului de piatră, dădea în bucătăria de Vara, zisă “cuina lui Farsa”. Acolo era un cuptor foarte mare, pentru copt pâine și o vatra deschisă pentru afumat carnea și cârnații și tot acolo Farsa, femeia care a stat ca slujnică în casă bunicilor mei până la moarte și care era parte din familie, făcea “coleșă” (mămăligă) cea mai bun a pe care am mâncat-o. Finalmente, puțin retras spre interior, era a treia ușa care ducea la closetul casei, care era curățat anual și în care se arunca fân și frunze făcând că mirosul neplăcut să fie anihilat. Gangul era închis prin uși duble,masive,care duceau la o a doua casă a scărilor ce cobora în grădină și la “bunarul” (fântâna) casei. O fântână adâncă de peste douăzeci de metrii (cea mai adâncă din Almăj) și care avea o apă delicioasă. Latura lungă a gangului se deschidea spre grădina și pădurea casei Boldea. Erau trei bolți foarte înalte, de care atârna viță de vie nespus de pitorească și elegantă. La capătul gangului era o ușa care ducea la “speiss” (cămară), unde erau ținute alimentele, grâul, faina și unde atârnau cârnații, slănina și șuncile afumate, care nu erau în nimic mai puțin gustoase ca cel mai bun “prosciutto”. Latura lungă a gangului era pardosită cu scânduri late, solide, și care anual erau spălate cu leșie. Gangul era delimitat cu perdea, în partea unde stăteau membrii familiei, de partea din față unde puteau veni oameni, cu care socializau bunicii mei, sau vizitatori, aceștia din urmă foarte rar. În partea din față erau o banca și o masă cu două scaune și un dulap în care erau ținute ustensilele pentru curățat pantofii. Dincolo de perdea era locul unde ne petreceam vremea în timpul zilei și tot acolo prânzeam.
Acolo era o masă mare și elegantă (tot din mobilierul adus de Protopopul Pavel de la Viena), în al cărei sertar erau jocuri de maroco, zaruri și o cutie cu douăzeci de jocuri din vremea războiului, numită, ”For Front und Heimat”, mai multe scaune, o masă din paie împletite. Pe ușa de la cămară era un termometru. Pe latura aceasta a gangului se deschideau două uși care duceau în casă.

Prima ușa era făcută din lemn foarte solid de stejar, având un suport pe toată lățimea zidului, aproape un metru și era vopsită în brun închis. Avea o clanța solidă și în interior se putea închide cu un zăvor lat. Acea ușa ducea în “cuina” (bucătăria), casei, podelita cu scânduri groase, geluite și lustruite. Acolo era cuptorul, mare, cu plită încăpătoare, având ocnita pentru ținut lemnele și, peste ea două lăcășuri pentru copt. În cuina mai erau un credent pentru tacâmuri, un suport pentru veselă, un dulap în care erau ținute cele necesare pregătirii mâncării (untdelemn, untură, mirodenii,etc.). Era și o masă mare pentru prepararea mâncării și pentru spălatul vaselor. Lângă fereastră era o bancă pe care erau vedrele cu apă, de băut și pentru spălat. Din “cuina” o ușă dădea în “soba lui Farsă”, camera unde dormea Farsa. Acolo era un dulap, un scrin, un pat de dormit, suport pentru ligheanul de spălat și un cuptor din tuci. Camera avea două ferestre largi, care se închideau, ca toate ferestrele casei, cu solocaturi din lemn, vopsite gri-verzui. A doua ușa a “cuinei” dădea în stânga spre camera bunicilor mei, camera cea mai mare a casei, ”soba mare”. Era realmente o camera foarte mare, cam nouă metrii pe șase. Era podelita cu scânduri masive, date la rindea,lustruite și vopsite în roșu închis.
Imediat lângă intrare era cuierul cu hainele de zi și colțul în care bunicii mei își păstrau bastoanele, unul, noduros de stejar cu vârf metalic ascuțit, al lui Taica și câteva mai ușoare ale lui Maică. Tot între ele erau câteva cravașe de călărie din vremea când Taica mai avea cal. În continuare erau două dulapuri mari, din lemn natur, încăpătoare și mirosind a lavandă, săpun English Leather și ceai Horniman. Între ele era un credent monumental în care era ținută veselă de mai bună calitate. În colțul dimpotrivă al camerei, dar pe același perete, era standul de spălat. În dreapta era cuptorul de tuci, înalt, samotat, cu frumoase decorații din fier forjat și multiple ocnite pentru a păstra apă caldă. În continuare era un divan acoperit cu scoarțe pe care se odihnea, după amiaza, Maica sau pe care dormeau, când și când, câte unul dintre nepoți. Deasupra lui era un ceas cu pendulă și pe același perete erau mai multe fotografii,frumos înrămate, de la performanțe ecvestre ale lui Taica și una, ca tânăr cadet al regimentului Sachsen-Weimar, dimpreună cu ducele Leopold Salvator, care era capul regimentului și patronul lui. Camera avea două ferestre mari care, în interior, se puteau acoperi cu draperii grele de brocard. Între ele era biroul lui Taică în care erau păstrate actele casei și corespondență lui. Pe birou era o mapă de scris și diferite instrumente de birotică și un exemplar, cartonat în roșu, al Calendarului Diecezan (Caransebeș) pentru 1916 în care era prezentat Protopopul Pavel Boldea. Biroul avea un scaun elegant de culoare galbenă. Prin 1965, pe birou a fost așezat un televizor cumpărat la insistențele lui Maica. În Borloveni, cu o antena ceva mai complicată, puteau fi prinse și transmisiile din Iugoslavia. Cumpărarea televizorului a fost mult protestată de Taica. El considera aceasta o modernizare fără rost și în permanentă numea aparatul de televizor, ”der verfluchte apparat” (netrebnicul aparat). Pe peretele din stânga camerei erau cele două paturi ale bunicilor mei, puse cap la cap, din lemn solid, cu somiere și saltele groase de lână. La capătul patului era aparatul de radio la care Taica asculta radio Viena (în germană) și, desigur, ”Vocea Americii” și “Europa Liberă”. În mijlocul camerei era o masă mare, acoperită cu mușama cu modele maronii și față de masă și în jur erau scaune simple din lemn. Lângă una dintre ferestre era o oglindă mare cu ramă aurie. Camera era extrem de curată, era răcoroasă vara și călduroasă Iarnă și accesul era îngăduit doar bunicilor mei. Foarte rar eram tolerați acolo și asta era un privilegiu. Deasupra paturilor bunicilor mei erau două portrete mari ale bunicilor lui Taica, învățătorul Pavel Boldea și soția lui Maria, între ele era un portret mare, în culori, al Protopopului Pavel în ținută de paradă. Sub aceste portrete erau două fotografii înrămate ale bunicilor mei. Deasupra patului lui Maica era o icoană cu Botezul Domnului și dedesupt o icoană catolică a Maicii Domnului. Acesta era un pogoramant îngăduit de Taica în considerarea faptului că Maica fusese născută Romano-Catolică și învățase la la un convent al Ursulinelor din Tusla, Bosnia. Deasupra ușii, care dădea în bucătarie, erau alte două fotografii ale membrilor familiei Boldea. Una,din 1885, îi prezenta ca tineri și copii, mulți îmbrăcați în straie tradiționale românești și cea de a două, din 1895, aceleași personaje, dar tineri și adolescent, în straie “domnești” sau uniformă de cadeți, cei care erau în școlile militare. Pe peretele dimpotrivă al acelei uși era o a două ușă, cu mijlocul din sticlă groasă acoperit cu perdea, care dădea în antreu, ”vorzimmer”, și cealaltă parte a casei.

În “vorzimmer”, dinspre gang, se intra prin a două ușa existența în lungul său. Prin acea ușa circulam noi căci, cum spuneam, accesul în camera bunicilor mei ne era interzis.

Aceste uși erau foarte înalte și duble,dar doar una dintre laturi era deschisă și se prindea de peretele gangului cu un cârlig. Clanța era arămie și fusese făcută din țeava unei puști de vânătoare rămasă în hambar. Aceste uși erau vopsite alb și așezate în afara grosimii zidului și,după un spațiu de circa un metru, care era chiar grosimea peretelui, urmă un al doilea rând de uși, de tip “orășenesc” central-european. ”Vorzimmer”ul nu avea ferestre exterioare, dar în el se deschideau patru uși. Una era cea de intrare dinspre gang, a doua dădea în “soba mare” (camera bunicilor mei), a treia dădea în “salon” și a patra în “soba mică”.

În “vorzimmer” erau două dulapuri mari în care bunicii mei își țineau hainele. Mai era un dulap, tot Bidermeyer, mai mic în care erau colecții ale publicației “Țara Noastră” (1910 și apoi) și altele, editate de către Octavian Goga, cu a cărui prietenie Taica se mândrea, și un mare cuier de haine pe care stăteau îmbrăcămintea de ploaie a bunicilor mei, parazoale, undițe ale tatălui meu și ale lui Romi. Pe perete era prinsă și o mască de scrima, din vremea când Taica fusese tânăr cadet la Kriegs Schule în Viena. Tot în “vorzimmer”, imediat în dreapta ușii care dădea în “sobă mare”, era o măsuță delicată stil Ludovic XVI, pe care stăteau sticla de țuică a lui Taică și câteva pahare pentru țuică și o sticlă cu sirop de zmeură pentru copii. În sertarul acelei măsuțe erau și câteva plicuri care conțineau bucle din părul lui Pilu de la un an.

În “vorzimmer” erau două gravuri cu scene de vânătoare cu copoi și una cu un joc ecvestru. O mare gravură înfățișa pe Împăratul Franz Iosif, călare, la manevrele militare din 1910. Iar tot acolo era o gravură înfățișând o scenă din retragerea lui Napoleon din Rusia. O fotografie înrămată era a mausoleoului lui Emanoil Gojdu din cimitirul din Budapesta, mausoleu sfințit de către Protopopul Pavel Boldea. A treia ușa a “vorzimmer”ului, înalta și elegantă, parțial din sticlă, dădea în “salon”.
În “salon” era o garnitură de mobilă vieneză de la sfârșitul veacului al XIX-lea; canapéa, cinci fotolii, o măsuță, credent cu o masivă oglindă venețiană și un elegant dulap de cărți. Erau acolo “Istoria Romei” a lui Theodore Mommsen, ediția princeps, ”Istoria Românilor” a lui Petru Maior, volumele din “Cartea de Aur” a lui Teodor Pacatianu. Erau mai multe ediții princeps din lucrările lui Ioan Slavici, Nicu Gane și multe romane germane, mai ales Ganghoffer, o Enciclopedie Gotha în două volume mari, cu superbe gravuri, din 1964,”Enciclopedia Română” a lui Constantin Diaconoviciu și cărți literare de tot soiul…Deasupra unuia dintre fotolii era o etajeră pe care erau câteva vase și bibelouri fără valoare. Între ele era o fotografie a lui Taica, la vârsta de cinci ani, și o fotografie a mamei sale, Silvia, născută Ivănescu și moartă de tuberculoză când el avea doi ani. În “salon” era domeniul lui Pilu care, acolo, citea, își făcea note și făcea planuri utopice despre confederații central-europene. Salonul avea o ușa care dădea spre un frumos balcon cu balustrade din fier forjat. În salon erau câteva gravuri cu scene de viață “gentry” în veacul XIX, câteva fotografii de familie și un enorm tablou, cred trei pe doi metrii, al capelanilor ortodocși din armata K.u.K la 1917 având în mijloc fotografia Protopopului Pavel Boldea cu toate decorațiile și titlurile; Cavaler al Ordinului Franz Joseph, Steaua României clasa I-a, Crucea de Fier (germane), etc. Sub tablou era un foarte frumos “omagiu” adus Protopopului. Un grupaj de de frunze de laur, din argint, pe care erau trecute numele capelanilor și frunzele, în cunună, înconjurau o fotografie a Protopopului Pavel. O a treia ușa a “salonoului”, la fel înalta și elegantă, cu o clanța frumoasă și care mă impresiona prin modul lin, în care funcționa, dădea în “soba din vale” unde, de regulă, dormeam.

“Soba din vale” avea un dulap Bidermayer, cam șubred, un scrin cu sertare pentru haine și albituri și care, în sertarul de jos, avea multe cărți pentru copii, un stand de spălat, cu placă de marmoră și bufet sub ele, iar peste, o oglindă venețiană mare, iar într-un colț o sobă masivă de fontă. Era acolo un pat mare, patul Protopopului Pavel adus de la Viena și un divan între cele două ferestre care și ele se închideau cu solocaturi. Mai era o noptieră lângă pat, din aceiași garnitură cu dulapul, patul, bufetul și oglinda. Deasupra acelui pat erau două portrete mari ale învățătorului Pavel Boldea și soției lui, Maria. Figurile lor severe mă intimidau și linișteau concomitant. O fotografie a Protopopului Pavel mai tânăr. Mai erau câteva fotografii înrămate de la nunta lui Coriolan Buracu și a altele de la nunta mamei mele. Între ferestre era un tablou naționalist-didactic, o pictură a pictorului Răzmeriță din Turnu Severin, ”Traian și Solii Dacilor”. Mai era și un basorelief metalic al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Abia mai târziu am înțeles de ce era acel basorelief în casa Boldea. Barbu Delavrancea fusese unul dintre cei mai înfocați tribuni ai luptei pentru unitate națională. Pe partea stângă era o altă ușa mare,cu două laturi,elegantă,care dădea în “soba mică”.

Această camera era cea mai mică din casă, mai mult lungă și cu o singură fereastră dând spre grădina. Acolo era un dulap Bidermeyer, un stand de spălat, o noptieră cu placă de marmură, patul mare din lemn în care s-a născut Taica, un divan și, între pat și divan, un pătuț de copil, cu laturile rabatabile. Deasupra paturilor erau două portrete mari în superbe rame aurite, ale Mitropolitilor Andrei Baron de Șaguna și Ioan Metianu. În spatele sobei de tuci era o fotografie înfățișând locuința fruntașului Ioan Rațiu din Turda devastată de șoviniști unguri, fotografia se și intitula, ”Vandalismul din Turda”. În fiecare camera era câte o lampa cu petrol, suport de lumânare și lumânări și chibrituri. Taica s-a opus introducerii de curent electric până prin 1961-1962. În Borloveni luminatul electric a început, foarte șovăielnic, prin 1958 și cu alimentație de la rețeaua națională din 1960.

În spatele casei, acolo unde se deschidea gangul,era enorma grădina a casei care se continua apoi în pădurea casei Boldea. Împreună aveau cam 4-5 hectare, ocupând întreaga latură a unui deal, un “crac”, care se și numea “cracul Boldea”.

În grădină se cobora pe ușa dublă de la capătul gangului “de piatră”, latura scurtă a L-ului. Grădina era împărțită în două. Partea de jos cuprindea grădina de zarzavat, tufele de zmeură și coacăze și astea se continuau, după urcarea câtorva trepte, căci spațiul pentru casă, grădina de zarzavat, fântână, fusese săpat pentru a fi perfect orizontal, cu livada de pomi fructiferi; meri, cireși, vișini, peri, caiși. În acea parte a grădinii erau câteva bănci unde se putea poposi și citi și una dintre bănci era prevăzută și cu o masă,pentru scris. Tot acolo, pe timpul Verii, era așezată o masă de ping-pong, care însă era defectuoasă, în câteva locuri scândurile ieșiseră din lăcaș și, dacă mingea lovea acolo, lua direcții aberante. În marginea din dreapta grădina casei Boldea se învecina cu ‘mortaria”, cimitirul. O parte din el, împrejmuită, alcătuia secțiunea unde se îngropau cei din casa Boldea. Unul din primele drumuri, când veneam la Borloveni, era la mormintele strămoșilor. Erau acolo “znameni” vechi, lespezi de piatră de râu cu inscripții năpădite de mușchi și crucile din Marmoră albă ale Protopopului Pavel și ale părinților lui. Lor li s-au adăugat la sfârșitul anilor optzeci ai veacului trecut crucile lui Romulus și Otilia Boldea. Mai târziu și ale părinților Otiliei. Această prima parte din grădină, probabil ceva mai mult de un hectar, era separată de grădina următoare printr-un gard cu portiță. Grădina următoare era numită “grădina din sus”.

În grădina de “sus” era fâneața și livadă cu pomi fructiferi, câțiva nuci și mai ales pruni de Vară. Acolo erau câteva bănci de stat. Mai multe portițe se deschideau în pădurea casei unde, între salcâmi, fagi, goruni, erau câteva poiene înconjurate de pini superbi. Deasupra pădurii era drumul’vechi” ducând la Breazu(Borlovenii Noi).

Personajele permanente în casă erau Taica (Colonelul K.u.K Romulus Boldea, Maica (Otilia Boldea, născută Bauer în Bijeljina, Bosnia, într-o familie fruntașă germană. Tatăl ei Hans Bauer fusese primar în Bijeljina, mama ei, Victoria, fusese născută Cordiniani și era italiancă din Udine. Maica învățase bine românește și avea doar un vag accent german și făcea minimale greșeli în exprimare. Între ei, Taica și Maica, vorbeau nemțește). Un alt personaj permanent era Farsă (Eufrosina Bojinescu) care venise în casă Boldea când avea 11 sau 12 ani și a rămas până la moarte.

În timpul Verii veneam, pentru câte trei luni, Mama mea, Victoria Nemoianu cu cei trei copii, Pilu (Virgil), Romi(Romulus) și Tani (subsemnatul. Deasemenea sora ei, Silvia (Mikey) cu fata ei, Otilia. Pe vremea concediului, câteva Săptămâni mai veneau tatăl meu, Virgil și soțul lui Mikey Cori (Coriolan Cincheza).

În casa Boldea erau reguli stricte. Dimineața eram sculați devreme și imediat după micul dejun eram porniți fie la râu, fie într-o preumblare, fie trebuia să efectuăm anume munci în gospodărie: scos apă, adus lemne, adunat poame, întors la fân. Duminecă îl însoțeam pe Taică la biserică. Mâncarea pe care o primeam era mereu de bună calitate dar dată cu porția, trebuia acceptată fără mofturi și sub nici o formă nu era acceptat ca să “lași” în farfurie. În general în casa Boldea există o ierarhie strictă și un soi de (cum o caracterizase Pilu),”gerontocrație”. Autoritatea era descrescând cu vârsta. Dar era o ierarhie constantă și regulile nu se schimbau capricios și acestea țineau unitatea casei. Abea mai târziu, sub inflluenta Mamei mele și în urmă exageratei importante pe care, fără merit, o dădea sorei sale, Mikey și prin extensie familiei lui Mikey, sentimente centrifuge au apărut.

Până în 1972-73, casa a fost în cea mai bună ordine sub administrarea bunicilor mei. Apoi a început “administrarea” “comună” a Mamei mele și sorei ei, care erau moștenitoare egale, indivize. Această a continuat până prin 1992 și rezultatul a fost o vizibilă degradare a casei. În 1994 Mama mea mi-a trecut mie drepturile ei. În anul următor casa a fost recondiționată masiv și readusă la starea inițială. Câțiva ani mai târziu Otilia, moștenitoarea lui Mikey, a făcut o baie și a introdus apă curentă (cu hidrofor de la fântâna casei). Apoi,în 2009 am decis să împărțim folosirea casei. Otilia a primit partea din față (“sobă mare”, cuina și “sobă lui Farsă”) iar eu am primit vorzimmer-ul, salonul, soba din vale și soba mică. În speiss am făcut o a două cameră de baie și o bucuatarie. Astfel putem gospodari separat, fără a ne “călca pe picioare”. În rest avem relații bune de rudenie și coproprietari. În momentul de față casa și gospodăria Boldea sunt în stare bună și gata să întâmpine ce va aduce viitorul.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

21 noiembrie, 2018

Satul Borlovenii Vechi a fost pomenit în documente relativ târziu, 1690-1700, dar acest fapt este irelevant, deoarece vatra satului s-a mutat mereu în cadrul hotarului de azi al satului, după cum au cerut-o nevoile momentului istoric. Cu toată siguranța că satul era compus, asemenea tuturor satelor românești, din “crânguri” având la baza familii lărgite. Amintirea acestor “crânguri” s-a păstrat în toponimia locului; Vlasca, Breazu, Sfarleac, Sopoteanu. O alta mărturie sunt “colibele” care dăinuie până azi. Colibele există deoarece drumul din sat și până la locurile oamenilor este prea lung pentru a putea fi străbătut zilnic și mai ales în vremea lucrului. Amintirea acelor vremi este păstrată și de așezarea morilor sătești. Între morile cele mai amonte, morile “Boldesti” și cea mai din vale, ”Vaiala”, este o distanță de aproape cinci kilometrii și pe parcurs mai erau și alte mori, ”țărănească”,”de-a-parte”. Evident fiecare moară deservea un “crâng” iar “crângurile “erau așezate în relație cu drumul “al vechi” care, apoi, corespundea cu culmea spre Semenic, era “plaiul’.

Satul a fost așezat în capătul de sus al luncii Nerei după ce Banatul a fost încorporat în Imperiul Habsburgic în dorința de a controla mișcările de oameni. Iar după înființarea “graniței” aceasta așezare și organizare a căpătat dimensiuni încă mai stricte.

Amintirea acestei reașezări este păstrată și ea în toponimie. Astfel un cot al Nerei, cam la trei kilometrii amonte de sat, se numește “grebla”. Acolo era așezată o “greblă” masivă al cărei rost era să oprească lemnul necesar construcției satului și care cobora pe Nera. La capătul satului, până în urmă cu câteva decenii, se păstra urma unui loc zis ”firiz” (fierăstrău). Acolo era un mare fierăstrău hidraulic care făcea cheresteaua necesară zidirii caselor. În aceeași vreme casele au fost ridicate după anume plan ordonat. Casele făceau “fronturi” care puteau bloca accesul, la nevoie. Grănicerii din Borloveni au luptat în războaiele cu turcii (1788-1791) când, foarte probabil, a intrat în uz expresia, ”ce ie han-tataru”, la cele împotriva lui Napoleon, în câmpiile italiene, la Solferino, și în războiul cu Prusia în 1866. Voi căuta să ilustrez istoria satului prin cazul familiei Boldea, familia mea maternă.

Casa Boldea, aflată în partea de nord-est a satului, pe drumul ce străbate așezarea de la nord la sud, are spatele strajuit de “cracul Bolgii și făcea parte din frontul de răsărit al satului. Nu știm cu exactitate când a fost zidită casa, dar știm că după 1725, când satul s-a așezat în vatra actuală și înainte de 1774 când listele “grănicerești” recunoșteau casa sub numărul matricol 44. Casa era așezată atunci pe un singur “platz” și era ca toate casele “tipice” grănicerești, poate ceva mai mare. Casa era înaltă și așezată pe o pivniță (“podrum’) boltit, și în spate un gang. Numele celui care a zidit casa era Șerban Boldea și informații mai multe exista despre feciorul lui, Savel Boldea. Conform tradiției familiei el ar fi căzut în 1796 în bătălia de la Arcole, unde grănicerii bănățeni au făcut minuni de vitejie care au impresionat și pe Napoleon. După asta, bărbații din familia Boldea, ca toți grănicerii bănățeni, au participat la toate bătăliile în care regimentul de granița bănățeană a fost chemat.

Feciorul lui Savel Boldea a fost Toma Boldea, rămas în amintire ca “moșul” Toma, născut în jur de 1796. El este cel care a început să mărească avutul familiei. Inițial familia avusese două parcele în luncă, o “poiană” mare, cu zăbran (slobozenie de pădure) în Ogaș și ceva pășune în Sfarleac. În plus grădina foarte mare din jurul casei și până în “drumul vechi’, intreg “cracul Bogii”. Toma Boldea a cumpărat pământ în Sfarleac. Feciorul lui, Savel Boldea a continuat această lucrare. Lui i se datorează lucrul greu de a defrișa și preschimba în pășune o suprafață mare la Sfarleac, tot el a făcut o prisacă foarte mare, cea mai mare din sat. Alături de el a fost nevasta lui Eva, rămasă drept “baba” Eva. Pe feciorul lor mai mare Pavel, născut în 1840, l-au ținut în casă și apoi l-au trimis la școala românească din Caransebeș unde s-a calificat învățător și dascăl. Tot în acei ani au fost cumpărate “platzurile” de casa din jur. Aceasta explica de ce “casa Boldea” are doua “praznice” anuale, la Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, praznicul “mare” și la Adormirea Maicii Domnului, praznicul mic.

Învățătorul Pavel Boldea (1840-1917) a mărit mult prestigiul familiei și el a avut un sens clar de “fruntaș” ardealo-banatic, cu datorie către familie, sat, biserica și neam.

A fost un om aspru cu el și cu cei din jur, lucrător peste măsură și ambițios, foarte strâns la mână, tradiția familiei spune că își gonea caii în drum spre Sfarleac ca să se gunoiască pe pământul lui. Având venituri mai mari a cumpărat pământ la Sfarleac și în luncă, a zidit o colibă la Sfarleac și așezat acolo o turma de oi, a mărit prisaca foarte mult. A început să ridice acareturi noi și zdravene în enorma curte a casei. Tot el a început tradiția familiei, ce s-a continuat până azi, de a înzestra biserica din Borloveni cu pământ, obiecte de cult și bani. Pavel Boldea era un apreciat învățător în “granița” bănățeană și s-a remarcat în adunările învățătorilor din zonă ținute la Caransebeș. Sentimentele lui erau naționale și creștine, a sprijinit cu bani mișcarea naționala și era abonat la principalele “foi” din Banat. A fost însurat cu Maria, născută Popisti din Bozovici și numită în sat “jupâneasca”. Au avut copii pe Pavel, Calina, Grigore, Remus și Măriuța. Mândria lui a fost feciorul cel mare, tot Pavel Boldea, născut în 1862. Prin el familia Boldea a intrat într-o noua fază și și-a câștigat un statut superior intrând în categoria “fruntașilor” ardealo-banatici.

Pavel Boldea a absolvit seminarul teologic de la Biserica Alba, învățând, pe lângă teologie și limbile sârbă și germane, cărora li s-a alăturat curând și maghiara. În Toamna lui 1882 s-a însurat cu Silvia Iovanescu, fiica învățătorului din Marga. Imediat după aceasta a fost hirotonit preot pe seama parohiei din Borlovenii-Vechi. În Septembrie 1884 i s-a născut un fecior, Romulus, și se părea că viața lui intra pe un pașnic făgaș. Dar Dumnezeu a voit altfel.

Imediat după naștere, preoteasa Silvia s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă și în câteva luni s-a stins. Rămas văduv la 23 de ani, Pavel Boldea, un muntean voinic, înalt, cu ochi albaștri, a aflat putere în el de a își dedica viața familiei, satului Borloveni, Neamului Românesc și Ortodoxiei.

La scurta vreme după moartea preotesei el își lua rămas bun de la Parohia Borlovenii Vechi, într-o vorbire emoționantă. Apoi s-a înrolat în corpul preoților militari din armata cezaro-craiasca. În această schimbare de carieră el a primit un ajutor decisiv din partea Generalului în rezervă, Traian Doda din Prilipeti. În noua calitate el a avut o carieră strălucită, trecând din treaptă în treaptă până la gradul de Colonel (cea mai mare treapta accesibilă unui canonic din armata K.u.K.). A profesat în Sibiu, Budapesta, Viena, Leibach. A primit titluri, Cavaler al Ordinului Francisc Iosif, Crucea de Fier (gemana) și Steaua României clasa I-a. Dar în paralel mereu a fost cu grija pentru familie, neam, Biserica.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O familie din Borlovenii Vechi” →