Irina Lucia MIHALCA: Poesis

Din fâlfâirea aripilor

 

La prima sclipire a zorilor, un cântec alunecă pe apă.

Prin ploaie şi lumină, privirii se devoalează

semne ascunse,

avertismente, simboluri,

în agitaţia celor mai fragile frunze,

în şoapta copacilor,

în inima pietrelor,

în forma şi culorile norilor.

 

Treptat descoperi o limbă pierdută,

improvizată, ţesută

cu răbdare şi transparenţă.

Fidelă fântânii tale în timp ce-şi visează cuvintele,

melancolia îngerilor o duce departe.

Un joc colorat în care dansează

lumina veşniciei.

 

O armonie răsună la porţile raiului de neatins,

ce vrei să-l cucereşti.

O lume fără timp,

fără durere, fără tristeţe,

o buclă în care totul este prezent.

Un râs zglobiu irumpe,

un râs de copil hărăzit iubirii.

Suflet nemărginit ca iubirea visată,

ca iubirea dorită.

 

Nu ştii unde,

nu ştii cum, nu ştii când

ai ajuns sa fii surprins de fericire.

Lumina te întâmpină

în pragul eternităţii – două sunete originale

pentru apa pură şi proaspătă.

 

Dincolo de tine… mult mai departe

 

Cuvinte din cuvinte, misterioase, ritmice,

înaintează către necunoscut,

pe orbita vieții, între două focare,

se mișcă,

fixându-și elipsa.

 

Dintr-un potir, ca sucul sâmburilor de rodie,

picăturile de sânge rescriu în neant

un alt început

în calea căutătorului.

 

Din înalt, în privirea ta alunecă reamintirea

a ceea ce nu a fost, dar trebuia să fie,

te-mpinge să faci un nou pas,

ferm, larg,

seducător și riscant.

 

Un început s-ar putea încheia oriunde.

Vis parfumat ca o absență,

prezentă în zâmbetul ei.

Ți-e sete de ea. Ți-e foame de ea.

Are o puritate care te înfioară,

o liniște care te neliniștește,

și înger, și madonă.

Păstrezi  aurul

și aureola  unor amintiri

care te însoțesc din ce în ce mai dureros.

E regăsirea ca suflarea înmiresmată

după un sărut uitat cândva

și amintit acum.

 

Ca un soare arzi pe dinăuntru.

Scrise pe trup îi sunt amintirile

de o frumusețe volatilă.

E ca un început cu un copil sau un duh,

e ca o scrisoare lăuntrică,

ca un suflet în criză.

 

Slobozit din nisipuri, meleag necunoscut,

totul crește spre moarte

și el știe asta.

Totul se mișcă, coboară în umbră,

fără întrebări, fără răspunsuri,

sosindu-i ceasul spre descompunere

și el știe asta.

Avea aproape tot ce dorea,

dar nu ce-și dorea el.

Între bezna iernii și lumina toamnei

își petrecu viața,

după ce se prăbuși.

 

Singur la masa tainelor. Chiar dacă, uneori, cuvintele

nu se contopesc total, ceva le unește.

Când știi prea multe îți rămân atât de puține.

O melodie coboară lin. Notele se succed

ca un ecou distant, contrastant

și totuși unificator.

Neliniștea îi apăsa pe tâmple.

Eliberat, timpul curge între vis și muzică.

În reflexele argintii ale lunii,

fire verzi de iarbă

îi cresc pe brațe, pe umeri, pe buze,

pe pleoape și-n golurile lui.

 

Pe un mal de apă, răsărit din casa sunetelor needitate,

ca un clocot, un strigăt pătrunzător

îi trezește pe cei adormiți, suind la Ceruri:

– Năruiește-mă, Doamne, în iubirea ei

 și arde-mă cu jarul din ea,

 să-mi rămână arsura dragostei

 ca stigmat veșnic al iubirii!

 Năruiește-mă, Doamne, în brațele ei

 și fără de suflu să rămân

 în strânsoarea lor de fermecată iederă

 a iubirii zămislitoare!

 

 Pune-mi, Doamne, capul între hulubii ei,

 acolo s-adorm, în gânguritul ei dulce,

 așteptând, așteptându-Te!

 Zăbovește-mă, Doamne, în ochii ei

 de diamante negre,

 să-mi lumineze veșnic drumul

 în Iubirea cea fără de măsură!

…………………………………………

 

Amintirea se limpezește, ca apa răcoroasă.

În liniștea lăsată, o aripă îți înconjoară umărul,

în mâini îți cuprinde fața,

recunoscându-te. Un dans în tăcere.

Un sărut cast, sub tâmplă, înspre ureche.

O tresărire și o lacrimă duioasă,

lumina preschimbată-n flacără.

În ochii tăi au înflorit visele

cu miresme de primăvară netrăită.

 

Tainic izvor, nemuritoare apă!

Privindu-te, în adâncul tău a sărit ea,

drumul spre ieșire

nu-l mai caută,

ești ceea ce știa demult-demult.

Iubirea ți-a cuprins inima cu mâinile ei.

 

 Fereastră spre noua lume

 

Sunetul pianului răsună

în jurul meu,

îl simt aproape, amplu,

puternic şi delicat,

mă cheamă, m-aşteaptă,

intrările

şi ieşirile respiră

prin fiecare notă suplă,

prin alungiri,

ecouri, reverberaţii.

Cufundă lumea-n tăcere.

Alunec şi rămân cu el,

e parte din mine

în notele ce se leagănă

să m-adoarmă.

Niciun sunet în plus.

 

Trezită într-o mare de alb,

privesc în jur,

perdeaua flutură

la ferestrele larg deschise.

Lumina împânzeşte

toată camera lungă

şi trandafirii

albi, surâzători,

par să se bucure de ea.

 

Lângă vaza cu flori

este o cheie,

nu ştiu la ce foloseşte.

Merg mai departe.

 

Undeva, retras,

dar nu lipsit de lumină,

pe o măsuţă este un carnet

cu coperţi aurii.

Îl deschid,

nu înţeleg niciun cuvânt,

doar nişte semne frumos pictate.

Lângă carnet, o pană de scris.

 

În faţa ferestrei stau desculţă,

într-o cămaşă albă,

subţire şi largă,

uşor transparentă,

legănată de adierea brizei,

şuviţele rebele ce-mi cad

pe umerii dezgoliţi

sunt în completarea

undelor sonore

ce curg din claviatură,

parcă se joacă şi ele

în adierea caldă.

 

Simt miresmele primăverii,

schiţez un zâmbet,

îmi place.

Acel sunet albastru,

inconfundabil,

mă pătrunde,

mă simt vie şi toată a lui,

un fulg

alături de vântul

ce mă-mbrăţişează

şi soarele ce mă sărută…

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

22 noiembrie, 2018

 

 

Lasă un răspuns