Dumitru MNERIE: Centenarul Marii Uniri sărbătorit la Chișinău

A sosit și ziua Centenarului Marii Uniri !

La mulți ani România!

Acum o săptămână, în data de 24 noiembrie a.c., am participat cu onoare și mare bucurie la o sărbătoare a Centenarului la Chișinău, la invitația Universității Tehnice a Moldovei, prin profesorului Valeriu Dulgheru, un bun prieten și un MARE ROMÂN.

Am trăit clipe de încărcate de emoție, spiritualitate și patriotism, alături de remarcabile valori ale culturii românești, voci înțelepte care ar trebui să fie mai mult ascultate în drumul atât de dorit către reunirea Basarabiei și a nordului Bucovinei, la „patria mumă, România” așa cum a fost acum 100 de ani.

Un moment unic, cum rar poate să fie descris. Suflete și inimi unite unite pentru aceleași idealuri, iubitori de Neam Românesc.

La mulți ani frați români de pretutindeni!

———————————

Prof. univ. dr. Dumitru MNERIE

Timișoara

1 Decembrie, 2018

Veronica IVANOV: Ziua Națională a României sărbătorită la Nicosia

Centenarul Marii Unirii a fost celebrat prin organizarea unei recepții de către Ambasada României la Nicosia şi Consulul Onorific al României în Cipru, domnul Marios Klitou.

După intonarea Imnurilor României, Ciprului și Uniunii Europene, doamna Daniela Ţane Sezonov, Însărcinat cu Afaceri în Cipru și domnul Costas Kadis, Ministrul Agriculturii, Mediului și Dezvoltării Rurale s-au adresat celor peste 250 de invitați prezenți la eveniment, evidențiind semnificația celor 100 de ani de la Marea Unire.

Un premiu pentru întreaga activitate ca Președinte al Alianței Românilor din Cipru, dar și ca Director al Școlii Românești din Cipru a fost acordat doamnei Christina Christodoulou Todea, în aplauzele tuturor.

Seara a continuat cu un cocktail şi un scurt program artistic susținut de pianista Cătălina Teican și violonistul Menelaos Menelaou.

Baloane albastre, galbene, roșii, dar și albe – 100 ROMÂNIA Sărbătorim Împreună – au împodopit sala de recepții a Sporting Club din Latsia, Nicosia.

La mulţi ani, români!

La mulți ani, ROMÂNIA!

–––––––––––

Veronica IVANOV

Nicosia, Cipru

29 noiembrie, 2018

Monah Iustin T. : Cât valorează Gândul Unirii?

(IMAGINE: Umbra lui Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Cuza la Alba Iulia 1918; Pictură Valentin Tănase)

 

Cât valorează un gând bun, care ne poate ordona puterile sufleteşti în ziua de 1 decembrie 2018, la 100 de ani de la Marea Unire? S-ar putea ca acest gând bun să valoreze cât Unirea însăşi, pentru că ne readuce în gândirea strămoşilor noştri de acum un secol care au făcut Unirea. S-ar putea să avem surpriza să constatăm că tot ce ne desparte pe noi de ei e acest gând. Nu economia. Nu reformele. Nu corupţia. Ci un gând fundamental, care conţine totul. Pacea. Credinţa. Şi Unirea însăşi. Să-i spunem „Gândul Unirii”.

Ei bine, ce au ei şi n-avem noi?

Noi, românii anului 2018, ne uităm la noi înşine şi ne evaluăm în păcatele noastre. Ne vedem cu predilecţie prin prisma autostrăzilor pe care nu le-am făcut, a corupţiilor care s-au întâmplat, chiar şi a eşecurilor unor iniţiative nobile precum Referendumul pentru Familie. De aici ideea profund debilitantă pentru puterile noastre sufleteşti, un perpetuu complex de inferioritate care nu e de la Dumnezeu, ci de la Cel Viclean: „Iată binele pe care trebuia să-l facem şi nu l-am făcut. Nu ne mai putem iubi pe noi înşine în păcatele noastre”. Este o logică moralistă, ce pare virtuoasă, dar e greşită fiindcă ratează vindecarea omului şi-l menţine bolnav. În schimb, ne uităm la românii din 1918 şi-i evaluăm mai presus de păcatele lor. Căci oricât ne-ar părea de greu s-o credem, au fost şi atunci destui laşi, oportunişti şi opozanţi vehemenţi ai Unirii („protestatarii” de atunci) sau politicieni corupţi. Dar alegem să-i vedem mai presus de păcatele lor, ca neam, în Actul Unirii pe care l-au făcut, fiindcă de fapt aşa s-au văzut ei înşişi. Ei, românii de la 1918, prin logica credinţei, au înţeles că un neam trebuie construit şi trebuie iubit mai presus de păcatele lui, prin ceea ce a pus Dumnezeu bun şi durabil în el. Prin coabitarea tuturor acelor suflete hotărâte de Dumnezeu să se nască acolo şi atunci, româneşti, înzestrate cu calităţile potenţiale necesare neamului. Iar Dumnezeu e acelaşi furnizor de „şanse” şi în 2018, şi oricând. La El, nimic nu se schimbă.

Să fim siguri că românii din 1918 nu s-ar fi văzut pe ei înşişi neapărat mai buni decât noi. Şi nu ne-ar fi considerat mai prejos decât ei. Dacă ei au avut capacitatea să se iubească pe ei înşişi şi România Mare mai presus de păcatele lor, să fim convinşi că aceşti oameni mari de suflet la fel s-ar uita şi la noi, urmaşii lor peste 100 de ani. Ne-ar iubi mai presus de păcatele noastre. Ceea ce nu înseamnă că nu le-ar părea rău, sau nu ne-ar compătimi pentru slăbiciunile şi dezbinarea noastră. Dar aceasta este cu totul altceva. Este distincţia fundamentală între natura noastră coruptibilă şi acel „mai bine” pe care l-a sădit Dumnezeu în noi, chipul Lui în noi. Acel „mai bine” – fie el şi potenţial, netrezit, blocat sub complexul de inferioritate al momentului – ne face dragi şi preţuiţi oricărui om care vede cu ochii lui Dumnezeu lumea. Românii momentului 1918, dacă ne-ar vedea, nu ne-ar dispreţui pentru binele pe care nu l-am făcut, ci ne-ar întinde mâna cu căldură pentru binele pe care suntem capabili să-l facem, şi-l avem de făcut. Iar acesta este însuşi felul în care se uită Dumnezeu la noi. Pentru că El ne-a creat pe fiecare dintre noi şi tot El a creat un neam la 1918, dând fiecăruia gândul: „Să fiţi împreună mai presus de păcatele voastre”.

Gândul Unirii, atât de puternic, nu poate fi decât un gând smerit. Să (re)înveţi să te iubeşti pe tine însuţi, ca popor şi ca neam, mai presus de păcatele tale. Să crezi în binele pus de Dumnezeu în tine mai presus de slăbiciunea de fiecare zi, pe care ţi-o recunoşti mereu. Acceptare şi transcendere. Păi, asta nu e altceva decât logica pocăinţei creştine, care înnobilează orice om, şi-l face să trăiască în smerenie şi recunoştinţă.

…şi, mai ales, în Unire!

La Mulţi Ani împreună!

––––––––––

Monah Iustin T.,

1 decembrie 2018

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Mă rog

Mă rog

 

Mă rog pentru sănătatea Pământului
Mă rog pentru pacea Cuvântului
Mă rog pentru lună si soare
Mă rog pentru pădurile care mor în picioare
Mă rog pentru biruința luminilor
Mă rog pentru singurătatea bătrânilor
Mă rog pentru flori pe câmpii
Mă rog pentru părinți și copii
Mă rog pentru gânduri curate
Mă rog pentru iubirile toate
Mă rog pentru împăcare și pace
Mă rog pentru cel care tace
Mă rog pentru cei fără casă
Mă rog pentru pâine pe masă
Mă rog pentru viața cetății
Mă rog pentru triumful dreptății
Mă rog pentru bunici și nepoți
Mă rog pentru oamenii toți
Rugăciunea mea lumânare să fie
La picioarele Mântuitorului nostru
jertfa vie

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN
1 Decembrie, 2o18

Camelia CRISTEA: Aici e România!

Aici e România!

 

Veniţi acasă! Aici e… România!
Albastrul cerului e mai senin,
În codrii se aude ciocârlia
Şi-n vârf de munte izvoare susurând.

Iar când viorile încep să cânte,
Baladele în corzi de inimi se topesc
Şi plânge neamul românesc,
În doinele ce încă mai jelesc!

Coloana este totuşi infinită
Şi stă Brâncuşi alăturea de ea,
La masa tăcerilor ascultă
Vorbele ce-s spuse în nopţi fără de stea.

Şi-n stihuri au pulsat emoţii,
Din leagăn, până la mormânt,
La ţărm de mare însuşi Eminescu
Ascultă valu-n şoapte suspinând.

E-atâta dor aici, iubire, dar şi jale,
Pământul sfânt să îl păstrăm,
Credinţa sfeşnic de nădejde să ne fie
Români uniţi în jurul gliei să ne adunăm !

—————————–

Camelia CRISTEA

București

 1 Decembrie, 2018

Silvia URLIH: Lăsați-mă să fiu român!

LĂSAȚI-MĂ SĂ FIU ROMÂN !

 

Când
viață am primit
de la Dumnezeire,
știam
că sunt român în România mea…
anii au curs
peste a mea trezire,
dar corbi
cu ciocuri negre
se-nfruptă iar din ea.

Când
primii pași m-au dus
spre școala vieții,
știam
că România
este casa noastră,
dar văd
cum unii-i fură zorii dimineții
și îi sădește pentru ei
în glastră.

Când
fiului i-am pus în mână
cartea,
știam
că doar aici
își va croi un drum.
Vă cer acum :
lăsa-ții libertatea!
nu îi prefaceți visele
în scrum!

Când
mi-am clădit o casă
și un nume,
știam
că România mi-este viitorul.
Vă cer :
Lăsați-mi țara
și al ei renume!
Nu îi striviți onoarea,
nu-mi rupeți tricolorul !

Acum
când în priviri am frunze ofilite,
și nu știu
câte ramuri în palme-mi mai rămân,
vă cer :
nu vă ascundeți în searbăde cuvinte,
și vă mai cer:
LĂSAȚI-MĂ SĂ FIU ROMÂN !

—————————

Silvia URLIH

1 Decembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Cu neputință este să nu vină smintelile

În Evanghelia Sfântului Luca, cap.17;1 Mântuitorul spune, ”cu neputință este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care vin!” Sunt cuprinse aici câteva lucruri esențiale.

În lumea căzută, ca urmare a păcatului strămoșesc, ispitele vin și ele vin prin lucrarea necuratului și au consecință prin căderea în ele, din libera voie a omului. Dar în același timp păcatele comise și perpetuate și mai mult, înfățișate ca model și cale de urmat, sunt vina exclusive a celui care le comite. Iar cel care le recomandă și duce în cădere pe mulți își adună enorma osândă. O osândă atât de mare încât Iisus exclama “vai” pentru aceia. Toate cele pomenite merita o privire încă mai atentă.

Aducând în lume păcatul, și prin el moartea, diavolul a obținut asupra lumii o stăpânire pe care însuși omul i-a conferit-o, prin neascultarea față de Dumnezeu și supunerea către cel rău. În acest fel, din pricina păcatelor omenești, necuratul a ajuns “stăpânitorul acestei lumi”. Este doar datorită dragostei infinite și milei lui Dumnezeu că oamenii nu sunt nimiciți de cel rău. Dar prin propriile lor puteri oamenii nu mai erau capabili să se mântuiască și să devină ceea ce, la început, au fost. Era nevoie de intervenția directă a lui Dumnezeu și ea a fost făcută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și prin șederea Lui între oameni prin jertfa de pe Golgota și prin glorioasa Înviere. În această privința un foarte important, tainic eveniment a avut loc și el ne este relatat în toate cele trei Evanghelii “sinoptice”.

Imediat după Botezul în Iordan, Mântuitorul a fost purtat “de Duhul” în pustie (în pustia Carantaniei) și acolo El a postit vreme de patruzeci de zile. Atunci de El s-a apropiat ispititorul.

Ispititorul nu știa că în față lui se află Fiul lui Dumnezeu, știa doar că “ceva” neobișnuit se întâmplă și categoric era îngrozit. Profitând de ceea ce era limpede, ca om, Mântuitorul era istovit și era flămând, ispititorul a căutat să îl “doboare” , să oblige la reacții contrare voinței și planului divin.
Aceste ispite au fost trei. Dar ele sunt “tipul” tuturor ispitelor pe care le oferă necuratul, în infinite forme, dar care toate,se reduc la aceste trei “tipuri”.

Necuratul a spus, ”zi acestor pietre să se facă pâini”. A încercat să așeze dorința materială peste puterea duhovnicească. Mântuitorul l-a respins aducându-i aminte, ”că nu numai cu pâine se va hrăni omul..”. Dar câteva lucruri trebuiesc nuanțate. De ce nu a făcut necuratul pietrele pâini? Era mai tentant. Nu le-a făcut pâini, deoarece NU putea. Necuratul nu poate face, poate oferi iluzie și ispită. Iar în oferta “pâinii” vedem ispita: bogăției, luxului, desfrânării, ”consumarismului”. A doua ispita a fost mai subtilă și ea se adresa mândriei, credinței în “deșteptăciune. Necuratul citează din Scripturi, ”Îngerilor Săi va porunci să te apere..”. Iarăși este de nuanțat că citatul este incomplet, trunchiat. Este clara metodă a necuratului (să nu uităm că satana înseamnă “cel care dezbină”, iar diabolos înseamnă “cel care clevetește”, ”cel care minte”.) căci nu există metodă mai josnică și mai perfidă de a minți decât folosind “jumătatea” de adevăr. Îndemnul la “provocare” a Creatorului, este respins prin vorbele,”să nu ispitești pe Domnul..”. Această ispită este provocarea la: minune facilă, la scamatorie, la circ,la amăgire și mai rău, la răstălmăcirea adevărului divin. Iar ultima provocare este cea care pe mulți rătăcește; ”închină-te mie și îți dau pământul în stăpânire”. Răspunsul este răspicat, ”doar Domnului Dumnezeu să te închini”. Din nou vedem minciuna la lucru. Necuratul nu poate da nici o stăpânire. El nu este stăpânul vieții și al morții, el nu este făcătorul celor văzute, el este un uzurpator și un fur, el nu poate da nimic, doar moarte, fizică și spirituala. Dar în această ispita găsim: ideologiile lumești, tiraniile, dictaturile, ”globalismul”. Iar cu această lungă introducere revin la titlul propus,”sectanții”.

Sectanții sunt cei care cad în fața ispitei a două. Cei care se încred în mândria și trufia minții lor. Cei care răstălmăcesc învățătură creștină. Cei care adaugă și substrag din această învățătură. Cei care folosesc “citate” scripturistice luate din context. Cei care se închină unui “dumnezeu” al închipurii lor și care de fapt este o zămislire insuflată de cel rău.

Sectele sunt o grupare de oameni care mărturisesc aceiași erezie, îndepărtare de la învățătură Bisericii (evident cea Ortodoxă, singura adevărată și unică) și se organizează într-un soi de structuri organizatorice dubioase. În sectele actuale regăsim cu cea mai mare ușurință ereziile apărute în primele secole creștine. Erezii care au fost respinse de Biserică și care au fost date, la timpul sau, anathema (blestem de scoatere din Biserica și aruncare la un loc cu diavolii, care au și inspirat erezia respectivă). Cu toată acestea sectele apar din nou, repetând ereziile. Să nu uităm că necuratul nu este “deștept”, este tenace. Sectele apelează la mândria omenească și îngăduie fiecărui membru să tâlcuiască după voia să învățătura creștină. Evident că aceasta duce la neorânduială și asta este lesne de văzut. De la schisma lui Martin Luther și până acuma au apărut peste 25 de mii de secte, fiecare declarând că deține “adevărul” și fiecare rătăcind mai mult și mai mult. Nici nu poate fi altcum. Una dintre cauze fiind și prostească afirmație a sectanților cum că singură “cale” de viață creștină ar fi urmand “sola scriptură”, doar Scripturile. Spun ei că doar citind “Scripturile” se poate duce o viață creștină. Sectarii resping și “lucrările” și mai ale Tradiția Bisericii. În primul rând ei, în această privința, mint din capul locului. Ei resping Tradiția milenară dar își construiesc propria lor “tradiție” penibilă. Dar în plus ei nu realizează că spun o prostie. Căci Biserica, lucrările Ei și Tradiția Ei au creat “Scripturile” și nu invers. Este la mintea oricui că mai înainte de a fi fost scris un gând se găsea în mintea unui om sau a unei colectivități. Dar sectarii pun carul înaintea boilor. Dar dincolo de această prostie ei comit un fioros păcat.

Biserica se sprijină pe: lucrări, Tradiție și Scripturi. Toate trei sunt insuflate de către Duhul Sfânt. Eliminând una dintre ele, cei care îndrăznesc să o facă, pur și simplu se constituie în “judecători” ai Duhului Sfânt; un păcat de moarte.

Sa ne ferim de acest cancer spiritual care sunt sectanții, să stăm “bine , să stăm cu frică” strânși lângă Maica noastră Biserica Ortodoxă, Trupul lui Hristos, și să ascultăm la îndemnul mereu actual al Sfântului Pavel, Apostolul Neamurilor,”deci dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt,fie prin epistola noastră” (ÎI Țes.,2:15). Iar dacă, prin ispitire sau slăbiciune omenească vom avea îndoială,să mergem la Preoții noștri Ortodocși, să le cerem sfatul și să îl urmăm fără șovăială. Întotdeauna se va vedea că au avut dreptate.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

30 noiembrie, 2018

Anatol COVALI: Rostul meu de-abia începe

Rostul meu de-abia începe

 

Rostul meu de-abia începe.
Semăn vise şi-aştept lanuri
de mirabile elanuri
în pustiuri şi în stepe.

În sfârşit pot azi pricepe
de ce am alte limanuri
şi regretele-n noianuri
nu mai pot să mă înţepe.

Vreau ca trista mea ursită
să înceapă să zâmbească,
lumea-mi să fie firească
şi s-o văd mai împlinită.

Pe-a speranţelor orbită
noi luceferi să roiască
şi s-arunc urâta mască
ce pe chip mi-a fost cioplită.

Simt deodată-o sevă nouă
în întreaga mea fiinţă.
Din tristeţi şi umilinţă
nu mai ninge, nu mai plouă.

A iubirii sfântă rouă
a stins orice suferinţă
şi când dau din prisosinţă,
dau cu mâinile-amândouă.

Parcă-s altul dintr-odată.
Am alt ţel. Altă putere.
Nu-mi mai pasă de durere.
Orice clipă e bogată

şi o simt ca pe-o răsplată
pentru că îmi las să spere
viaţa ce-n îngenunchere
nu o să mai stea vreodată.

————————————–

Anatol COVALI

București

1 Decembrie, 2018