OCHII TĂI, STELE ÎN SUFLET…
A căzut năframa nopții, picurată-n mii de stele,
Ce-mi clipesc surâzătoare, din înaltul cer albastru,
Ca și cum ar fi brodată, cu puzderii de zorele…
Dar și Luna, o crăiasă, tolănită stând printr-ele,
Mă privește cu pal zâmbet, pe un chip de-alabastru !
Simt dorința tot mai vie, cum mai mult mă înfioară,
C-un noian de simțăminte, strânse, puse în șirag…
Să m-avânt cu dor spre tine, tu, iubite și comoară,
Ca, sub brațul tău să simt, ce-am simțit odinioară
Dăruind ce port în mine, ce-i mai bun și ce mi-i drag !
Nici nu-mi pasă dacă-n drum, mi-or tăia calea nămeții,
Nici de-o fulgui din cer, ca doar piedici să-mi aducă…
Eu, am ochii tăi ca stele, să-mi răzbească vraja ceții,
Arătându-mi unde-i calea, că îmi sunt fanarul vieții,
Cu lumină să-mpânzească, peste-un dor ce mă usucă !
Fug în noapte către tine, doar purtând un singur gând,
Că te-oi regăsi acolo, stând pe-aceeași bancă veche,
Așteptând cu suflet cald și cu glasul tău cel blând,
Să-mi vorbești despre iubire, chiar de-nșeli și eu crezând,
Că poveste ca a noastră, nu-i pe lume-alta pereche !
Ne-om înlănțui de-ndată, cu simțiri de-un dor aprins,
Retrăind cu-adevărat, ce credeam că-i doar în vis…
Ne-om sorbi prin sărutări, lacrima c-un fulg prelins,
Pe obrajii-mbujorați, de-aprig ger ce l-am învins,
Scriind astazi pe zăpadă, ce în primăveri n-am scris !
MEREU COPIL…
Cerne iarna printre ramuri,
Fulgii dalbi se-aștern pe stradă,
Pe pervazuri și pe geamuri,
Ca pegași legați în hamuri,
Adunându-se-n grămadă,
Mari mormane de zăpadă !
Și-i frumos… ce feerie,
Cum o-așterne pe copaci,
Cu atâta măiestrie,
Precum dulce reverie,
Ca o ploaie de albi maci,
Mâna Magului dibaci !
Sub lumini de felinare,
Merg în roiuri trecători,
Fără griji și suspinare,
Cu brăduții în spinare…
Plini de vise-n sărbători,
Spun colindul urători !
Forfotă-i pe la vitrine,
Pe copii cătând să-i-mpaci…
Jucării vor, figurine
Și bomboane, mandarine,
Pâine caldă, cozonaci,
Poftele le satisfaci…
Într-un colț, prinsă în mreajă,
Pe-a mea vreau copilărie…
Timpul îmi cam stă de strajă…
Tare-aș vrea ca printr-o vrajă,
Moș Crăciun, c-o jucărie,
Să-mi aduc-o bucurie,
C-am s-aprind o lumânare,
Noaptea-ntreag-am să-l aștept…
Nu vreau un cadou prea mare,
Ci-un dar mic… o alinare,
Să mai simt zvâcnire-n piept…
De-am greșit, am să mă-ndrept,
Că-s copil… doar mai-nțelept…
POATE-I… JOCUL DE HAZARD ?
Îmi bate-n noapte singurătatea-n geam…
Prin minte caut, dar nu știu ce-i de vină…
Mă fură gândul, acolo unde mă temeam,
Când deseori plecam și iară mă-ntorceam,
Rănită, că doar frânturile-mi găseam,
De dragoste ”divină”…
Vinovate mi-s zilele, ce-mi fug râzând,
Brăzdându-mi sufletul cu răni adânci ?
Iubirea mi-i pierdută-ntr-un ieri plângând,
Pe harpa trecutului, în dezacord gemând,
Un cânt de doi uitat, pe creasta unui gând,
Lovit de stânci…
Sau, poate-s nopțile de vină, ce le simt
Dușmănoase, negre și-atât de reci ?
Păstrez un gust amar în gură, de absint,
Ascunsă-i luna și stelele pe cer mă mint,
Când îmi ascund întunecatu-ți labirint,
Prin care treci…
Poate cuvintele-s de vină, ce n-am spus
Și azi le simt, ca răni, ce-n piept mă ard ?
Îmi mușc la sânge buzele, ce s-au supus,
Lăsând pradă tăcerii, un ”te iubesc” nespus
Și azi… răstignită mi-i iubirea pe-un apus,
În jocul de hazard…
O-mbrățișare-aș vrea… mi-i sufletul lihnit…
Mi-e frică de singurătate, rece și pustiu,
Că mă apasă-n piept, ca piatra de granit…
Cine-i de vina, că-mi plânge sufletul rănit,
Cu dezamăgirea-mi ajunsă la zenit ?
Nici eu nu știu…
Sau… poate știu…
Continue reading „Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Dezamăgiri nocturne (poeme)” →
