,,Jonuţ Caragea, Mon amour abyssal. Poèmes, traduction [du roumain] par Amalia Achard, Brest, Éditions Stellamaris, 2018, 86 p.
J’ai eu la chance tout à fait par hasard de connaître Jonuţ Caragea, grâce à mon ami roumain le prof. Constantin Frosin. Je le remercie : j’ai découvert « un poète », un vrai poète, l’un de ceux qui honorent leur pays et la littérature européenne.
Caragea est né à Constanţa, en Roumanie, en 1975. Il est poète, prosateur, critique littéraire, éditeur, auteur d’aphorismes et promoteur culturel. Entre 2003 et 2011, il vit à Montréal, où il est instructeur sportif et sportif de performance comme rugbyman. En 2008, il devient citoyen canadien. En 2012, il rentre dans son pays natal et s’établit à Oradea.
À l’unisson avec le poète Adrian Erbiceanu, en 2008, il fonde l’Association des Écrivains de Langue Roumaine au Québec et publie la première Anthologie des écrivains roumains de la province du Québec (2009), 251coauteurs Adrian Erbiceanu et Dimitru Scorţanu, ouvrage de référence de la diaspora roumaine.
Il est l’auteur d’une trentaine de livres de poésie, aphorismes, science-fiction, essais critiques, mémoires et anthologies.
L’œuvre de Jonuţ Caragea est honorée de plusieurs prix importants, lesquels confirment la valeur de son œuvre. Sa poésie est un merveilleux voyage de mémoire et d’engagement. Les thèmes qu’il met en évidence concernent tous la grande question de l’être au monde.
On l’a défini « un athlète de la poésie ». En effet, c’est un travailleur acharné du mot, qui dans ses poèmes devient l’énergie de la vie en un monde clos que le poète veut ouvrir.
Pas une poésie de routine, mais une poésie de la profondeur, qui va au cœur de la matière et à la limite du possible, pour offrir à l’homme le sens vrai de son existence. Une esthétique de l’engagement dans l’immense, à partir d’un point, sa patrie projetée sur le monde.
Dans ce recueil, Jonuţ Caragea se fait plus intime. Il enquête dans le silence de l’amour, pour s’écrier en soldat de la parole. Mystère de la femme et mystère de la vie se croisent. Le mal s’envole. La poésie réalise un miracle : celui de l’ouverture du cœur qui aime. Quelques vers, pour le prouver : « Ferme les yeux / regarde aussi loin que tu peux / et ne pense pas au retour » ; « Je garde le poème en moi » ; « le dernier mot lèche ses blessures » ; « Je disais que l’amour c’est tout ou rien ».
Les mots ! Jonuţ Caragea vit dans « La maison des mots », magnifique titre d’un poème de ce recueil. Il sait que « Seul le poète sait combien de solitude / Se trouve dans la maison de ses mots ». Cette maison est son usine, où il produit de l’or : celui de nous faire rêver.”
–––––––––-
Academician Giovanni DOTOLI
Franța
Decembrie, 2018
AZI 28 DEC. 2018, ZIARELE DIN ȚARĂ ANUNȚĂ CĂ A MURIT ACAD. PROF. DR. CONSTANTIN CORDUNEANU, ULTIMUL MARE MATEMATICIAN ROMÂN, CU CARE AM COLABORAT CÂȚIVA ANI 
ROMÂNII DIN PROVINCIILE ISTORICE SUBJUGATE – BUCOVINA (1848-1914)
„Cum să mâncăm oricât dorim şi să slăbim”. Acesta este numele cursului la care m-am înscris săptămâna trecută, cu toate că, personal, nu am nici un motiv să dau jos din kilograme, ba chiar dimpotrivă… Dar aşa sunt eu, teribil de curios. Secretara cursului m-a privit oarecum ciudat, eram singurul cu greutatea netto aproximativ normală, dar nu a spus nimic. Conferenţiarul ni s-a adresat prietenos, a vrut să ştie cam la ce nivel să vorbească publicului şi, când s-a lămurit, a pus o întrebare care să ne cucerească:
Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea devine opera sa.