Doina PANĂ: Crăciunul

CRĂCIUNUL

 

Crăciunul, o sărbătoare
Înveşmântată în magie
Să întâmpinăm naşterea Domnului
Cu mare bucurie
Leru-i ler
Să colindăm cu glasuri
Pline de duioşie, evlavie
Şi multă voioşie
Leru-i ler
Crăciunul,un suflet
Cu mare lumină,
Lumină din stele
Din sori ce străluce
Leru-i ler
Crăciunul e Moşul
Cu zâmbet şi daruri
Copilărie, vis şi iubire
Leru-i ler

———————————
Doina PANĂ

29 decembrie, 2018

Anatol COVALI: Ce dacă viaţa zboară?

Ce dacă viaţa zboară?

 

Ce dacă viaţa zboară
şi marea ei risipă
este de fapt o clipă,
de multe ori amară?

Suport a ei povară
şi îi zâmbesc când ţipă
fiindcă în a ei pripă
a fost şi primăvară.

Mi-aduc cu drag aminte
de zori, de curcubeie,
de câte o femeie
frumoasă şi fierbinte,

care punea-n cuvinte
superbe alizee,
de căile lactee
cu mii şi mii de ţinte.

Ce dacă-i toamnă-n mine
când roadele-s bogate.
De-a lor diversitate
bordeiele mi-s pline

şi poate lua oricine
oricât să ducă poate.
Împart cu-onestitate
şi fac cât pot doar bine.

Poate oricând să vină
şi iarna viforoasă.
Nu mă-ngrozesc, nu-mi pasă!
Am prea multă lumină

şi sevă în tulpină.
Ursita mea-i aleasă
spre-a fi victorioasă,
luceafăr să devină.

————————————–

Anatol COVALI

București

28 decembrie, 2018

Monah IUSTIN T.: Un An şi bogăţia lui nelegitimă


A trecut anul. Pe dinafară, a fost an centenar. Dar pe dinăuntru, un alt an personal, pentru fiecare dintre noi.

Cum ar fi ca la finalul acestui an, la finalul oricărui an, să nu ne mai punem nicio dorinţă – nici ca lumea să fie mai bună, nici ca guvernanţii să fie mai drepţi – ci doar să ne eliberăm de ceea ce se cheamă „bogăţia lui nelegitimă”?

Adică, în ordinea vieţii noastre, să scăpăm mai întâi de uriaşul bagaj de deşertăciune, de cunoaştere şi de informaţie sterilă pe care ni l-a lăsat ultimul an zestre. Un fel de curăţenie a memoriei şi a gândurilor. Pentru că îndeletnicirile dragi şi proprii sufletului au fost dintotdeauna cunoaşterile fertile cu valoare pentru faptă, pentru oarecari prefaceri interioare. Lecturile sau meditaţiile bune, cultura ce trimite la meditaţii şi reflecţii, schimburile originale de idei, dialogurile de spirit – toate sunt câmpuri informaţionale din care sufletul poate să construiască direcţiile necesare de dezvoltare ale vieţii. Acestea sunt bogăţia naturală – actualizată şi pusă în practică – a sufletului.

Ca să înţelegem cât din „bogăţia” noastră e naturală şi cât artificială, ar trebui să ştim cu ce ne-am încărcat „dulapul”.

Mai întâi, ştirile. Toate ştirile „onorabile” despre problemele globului sau ale ţării noastre care nu au directă legătură cu meseria sau cu viaţa noastră, asupra unor realităţi pe care nu le putem clinti nici „un fir de păr”, deşi toate vor să pară indispensabile – sunt un bagaj de cunoaştere artificială, sau o „bogăţie nelegitimă”. Iar bogăţia nelegitimă nu e o Cenuşăreasă inofensivă. Rostul ei e să ne deturneze energia sufletului înspre altceva. Astfel că asemenea ştiri (majoritatea) ne furnizează probleme globale, imposibil de rezolvat (din poziţia noastră), şi prin iluzia „grijii” pentru ele, înlocuiesc tocmai energia pentru „problema” personală şi primenirea sufletului. Cu alte cuvinte, lasă nerezolvată problema personală în favoarea celei globale. Prin aceasta nu se neagă justeţea cauzelor umanitare sau caritabile (şi nici carierele construite în jurul lor), ci cantitatea de informaţie inertă pe care o receptăm majoritatea dintre noi. Practic, suntem nevoiţi să constatăm că mai toţi „ardem” motorul atenţiei de pe margine, din poziţia de consumatori – voluntari sau involuntari – ai unor astfel de ştiri, fără să reuşim să le mai actualizăm vreodată în faptă. Iar prin încărcarea capacităţii noastre cu zeci şi sute de probleme potenţiale, ni se poate crea iluzia că participăm la rezolvarea lor prin simpla aflare cognitivă, sau chiar prin participare afectivă. În fapt, atâta vreme cât nu se traduc în faptă (sau mişcări către faptă), asemenea ştiri măresc cantitatea irosită de potenţial personal, atât cognitiv cât şi afectiv. Ciudată „ardere în gol” a memoriei, atenţiei şi – în cele din urmă – tocmai a dragostei. Toate devin nobile, dar false „îmbogăţiri”. De care ne puteam lipsi, onest, din capul locului.

Apoi, reţelele „sociale”. Toate postările, mesajele, alertele, discuţiile de pe reţelele de socializare (FB, Instagram, Whatsap, Twitter etc.) care nu slujesc efectiv meseria noastră, sau vreun proiect umanitar-social legat de activitatea noastră, şi nu trimit la activităţi reale care să facă oamenii să interacţioneze pe viu – toate pun sufletul la un fel de „muncă” artificială legată de întreţinerea sinelui în această nouă lume. Prin cantitatea nesfârşită de conţinut pe care o propun – în mare parte irelevant sub aspectul acţiunii, faptei – ele obligă sufletul la diversificare eterogenă, sau, o altă formă de îmbogăţire nelegitimă. Târgul e şi aici, la fel de înşelător. Te îmbogăţeşti la nesfârşit în „prietenii” şi proiecte virtuale, pentru a sărăci în comunicări şi proiecte reale. Şi acelea puţine pe care le mai aveai, şi care constituiau bogăţia ta naturală. Iar sinele virtual nu face decât să „mănânce” din spaţiul sinelui real, mai exact din două domenii esenţiale, legate de relaţii şi muncă, în care acesta din urmă se putea manifesta realmente ca „activ” – familie/prieteni şi servici. Adică o „familie” virtuală şi o „muncă” virtuală, care consumă din capacitatea pentru familia şi munca reală. Iar excepţiile rarisime şi fericite – când oamenii chiar se slujesc de spaţiul virtual pentru muncă sau relaţii de muncă, sau pentru proiecte umanitare – nu fac decât să confirme regula.

Şi în fine, o a treia categorie, construită din primele două. Curiozităţile vizuale deşarte. Tot ce „agonisim” noi din media şi social-media (în afara profilului sau carierei), de la ştiri la postări, la clipuri aleatorii şi la forme de divertisment fragmentate la infinit. Deşi unele au o aparenţă „profesională” – precum concursurile culinare, emisiunile de talente sau showurile reality –, toate au acelaşi concept-reclamă în ele, bazat pe exacerbarea curiozităţii sterile: „uite ce poate face X!”. Căci curiozitatea naturală a sufletului se simte mai la ea acasă între formele clasice de cultură – cărţi, concerte, muzee, teatre, sau cinematografie de calitate – care-l predispun la meditaţii interioare, din care poate construi apoi ceva potrivit cu viaţa lui. Or aici, petrecerea virtuală e menită să „îmbogăţească” sufletul cu emoţia privitului pur, scoţând partea de meditaţie care însoţea actul sau urma după. Calul troian introdus în logica noastră ar suna cam aşa: „face X, aş vrea, dar nu mai e nevoie să fac şi eu; deci doar stau şi privesc”. Ceea ce lasă sufletul, într-un fel, impotent. Constantin Noica, un om care iubea meditaţia şi dialogurile culturale adevărate, avea această reflecţie: „Dacă în mine nu se petrece ceva, nu-mi rămâne decât spectacolul lumii”. Un spectacol care ne-a îmbogăţit cu o povară uriaşă de informaţie sterilă, care odată depozitată, stă acolo în sufletul nostru nu ca să ne recreeze, ci ca să consume spaţiul şi energia prefacerilor interioare. Din care ar fi putut ieşi adevăratul spectacol.

Iată-ne reveniţi la sfârşitul anului. La sfârşitul oricărui an. Cât de „bogaţi” în informaţie suntem! Cât de diverşi în proiecte, dorinţe sau griji – mai toate asociate acestui bagaj de cunoaştere sterilă. Care ne întreţine iluzia că noi putem schimba lumea, fără să ne dăm seama că, de fapt, lumea ne-a schimbat pe noi. Am ajuns să nu mai descoperim, să nu mai cunoaştem – nici măcar să ştim – ci doar să „aflăm”. Să privim. Şi se pare că, cu cât aflăm mai mult (şi mai multe), cu atât devenim mai puţin înţelepţi. Şi – în cele din urmă – mai puţin fericiţi. Căci mai niciunuia dintre noi nu-i vine să creadă că el ar putea fi acel bogat care nu poate intra în Împărăţie, necontorizând niciodată bogăţia lui „virtuală” (cel puţin surplusul ei). Acea bogăţie care nu poate moşteni, şi nu ne lasă să moştenim…

Aşa că, pe final de an, dacă am putea să nu rezolvăm problemele lumii, ci doar să scăpăm de „bogăţia nelegitimă”, „deşartă” a ei, oare nu am începe să fim nişte oameni adevăraţi? Oare nu am accesa bogăţia noastră naturală, potenţialul nostru neirosit, şi nu am aduce în lume cea mai de preţ contribuţie posibilă – fărâma noastră de bine? Căci ca să îmbogăţim lumea cu adevărat, s-ar putea să fie nevoie să „sărăcim” de ea. Să începem să fim, cum s-ar spune, „săraci cu duhul”. Şi, drept urmare, „mai curaţi cu inima” şi mai fericiţi…

Un An despovărat de bogăţie nelegitimă şi Nou tuturor!

———————————

Monah IUSTIN  T.,

28 decembrie 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

(n. 15/27 ianuarie 1850,- d. 15/27 iunie, 1889)

Poeme dedicate marelui poet Mihai Eminescu

 

 ***

Cum noaptea-n stele



Cum noaptea-n stele cată un luceafăr,
Deşi s-a stins, lumina lui tot vine,
Iubito, am plecat din lume teafăr
În orologii veacuri trec străine.

În intervalul vieţii-n care-am fost
Cuvintelor le-am dat pe veci de ştire,
Că nimeni n-o să caute vreun rost
Iubirii ce se naşte din iubire.

Încrezător că-n pana mea cu zimţuri
Vor tot veni iluzii să se scrie,
Enigmele ce mi-au murit în simţuri
Vor naşte zei cu chip de poezie.

Şi-n limba dăltuită-n poeme
Cum e cristalul oglinzilor de clar,
Luceafărul din înălţimi supreme
Străluce lumii viu şi tutelar.

 

Tu nu știi

N-am să te iubesc când plâng arinii
În serile cu macii somnoroși,
Ci-n zile când lacrimi varsă crinii
Și ochii înoată-n verde de frumoși.

Am să te iubesc mai pe-ndelete
Când cerul cade-n iureș peste flori,
De stele-ți coboară lin în plete
Cu raze-ntr-o cunună de culori.

Mereu o să îți spun ce n-am mai spus,
Poeme dulci cu soarele-n priviri
Când în crepuscul roșu la apus
O să te sărut și iar o să te miri.

În grădinile cu mere date-n pârg,
N-am să te las să nu proptim un trunchi
Cu brațele să te cuprind cu sârg,
Să simt iubirea până în rărunchi.

Tu nu știi, de buzele-ți cărnoase
Nu mă mai dau întors acasă
De-a pururi vara-i pătrunsă-n oase,
Eşti piatra în ziduri de la casă.

 

Glossă

Taina vieţii nu se schimbă,
La prefaceri dese-n lume,
Tu înţelege-o-n orice limbă
Fă-ţi prin muncă un renume,
Idei mari se nasc în minte
Noi credinţe prind o formă,
Prin fixarea altor ţinte
Azi gândirea ţi-o transformă.

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme”

Nicolae BĂLȚESCU: Poesis

Mi-e dor de tine, mamă

 

Mi-e dor de tine, mamă,

Mi-e dor, îmi este tare dor.

Aievea vocea ta mă cheamă,

Tresar, te caut şi-nţeleg:

Ecou mângâietor.

 

Pare că nu demult a fost, mai ieri.

Măicuţa mea, de tot îmi este dor:

Mâinile tale moi, ce-mi alinau dureri,

În braţe mă ţineau atât de iubitor,

Îmi alungau tristeţea primelor căderi.

Măicuţa mea, pare c-a fost mai ieri.

 

Mă dezmierdai, mă alintai cu drag,

Cu jind, nostalgic mă strângeai la piept.

Oare simţeai că vei lăsa un dor în prag?

Doar nu mi-ai spus să nu te mai aştept!

 

Ai fost de-o bunătate rară, cuminte şi blajină,

Chipul palid, zâmbet blând, tristeţe în privire:

O sfântă din icoană coborâtă, surâsul enigmatic de ondină,

În zbor cometă ai trecut, o scurtă strălucire.

 

Mi-e dor de tine, mamă,

Mi-e dor, îmi este tare dor.

Aievea vocea ta mă cheamă,

Tresar, te caut şi-nţeleg:

Ecou mângâietor.

 

25.12.09

 Chişinău

 

 

Iubirea

 

Ce este iubirea, Lume prinsă în cădere?

Iubirea nu se cerşeşte şi… nu se strigă.

Iubirea neîntrerupt se consacră, în tăcere.

Iubirea e însăşi lumina şi pare în raze

Să ningă.

 

Iubirea este însuşi Dumnezeu şi, atunci

Când reînvie şi-i facem loc în suflet,

Îi facem loc Lui Dumnezeu. O iubire

Adevarată în schimb… nu aşteaptă nimic,

Niciodată! Iubirea este altruistă,

Se dăruieşte cu desăvârşire!

 

A iubi e Legea Vieţii în întregul Univers.

Iubirea e atotputernică, destine făureşte,

Îmbracă în valori sublime, în muzică şi vers.

Verbul muiat în iubire deşteaptă vigori

De neimaginat, naşte primăvară, frumuseţe

Şi în juru-i totul înfloreşte!

 

Intrată în suflet, iubirea curată naşte virtuţi:

Nobleţe, modestie şi smerenie, îndemnul

Sacru de a proteja, de a purta pe braţe

Fiinţa adorată, precum şi grija de a n-o jigni

Vreodată cu fapta sau cu gândul. Iubirea

E grădina inocenţei, unde nici răutate nu e,

Nici ură, nici ispită.

 

A-mor e un cuvânt Dumnezeiesc,

Ce-a coborât în Dacii, Latinii

Şi înseamnă „fără moarte”.

El va să spună că iubirea este

Eternă, fără de sfârşit!

De mântuire Neiubirea

Ne desparte! Iubirea, însă,

Ne va trece în Nemurire!

„Doar prin Iubire, ne spune Iisus,

Voi veţi atinge Veşnicia!”

 

26.02.11.

 Chişinău

 

 

Romanţă

                                                                       Soției mele, Viorica

 

 

Atâta cer senin în ochii tăi,

Atâta dulce Necuprins în suflet îţi încape!

Vin rând pe rând la tine anii mei,

Neînduplecatul lor destin să şi-l adape.

 

Refren

Ochii tăi calzi şi inocenţi,

Gemeni cu cerul dimineţii,

Atât de dulce mă privesc, discreţi,

Mă înfăşoară-n mantia blândeţii.

 

Surâsul tău în colţul gurii, blând,

Îmi luminează viaţa trecătoare

În clipele ce dor, în clipele din gând

Şi-n clipele ce curg pe-a Veşniciei arii.

 

Refren

 

Adânc îi mulţumesc Celui de Sus

Că astăzi eşti alăturea de mine.

Asemeni ţie în lumea întreagă nu-s

C-o inimă curată şi-un suflet caldă pâine.

 

Refren

 

August 1996

Chișinău

 

Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Poesis”

Dorel SCHOR: Omul potrivit

– În afara comitetului de bloc există un alt comitet care, în ordine ierarhică, este deasupra noastră, ne comunică Boris Glazpapier. S-a hotărât de către organele municipale ca în fiecare cartier să fie ales un comitet lărgit cu competenţe locale mari. Noi va trebui să alegem un reprezentant care să ne reprezinte.

– Păi, e de părere vecinul Biton, cel mai nimerit ar fi Şimon Şeinerovici. Tot nu are el nici o meserie, arde gazul de dimineaţa până seara, timp are berechet, ca să nu mai spun că are papagal şi tot felul de idei, eu cred că ar fi cel mai nimerit.

– Ar fi o ideie, e de acord Eliahu Iliescu. Şimon nu are nici nevastă, nici copii şi nici alte necazuri. E liber… Dacă ar fi în acest comitet, nu-i exclus ca, după un timp, să devină om serios, cu prestigiu şi responsabilitate. Poate cunoaşte acolo o femeie care să-i placă, mai primeşte câte o sarcină, trebuie să dovedească că e om serios şi…

– Voi uitaţi principalul, spune Menaşe. Şimon are în mod natural o calitate care îl face candidatul cel mai nimerit pentru un viitor politician: este mincinos! Ce poate fi mai potrivit decât un mincinos pentru o funcţie municipală, sau politică sau de natura asta!?

– Uite aici greşiţi, ia cuvântul Boris. Eu am o bogată experienţă la sindicat şi la partid. Peste tot e la fel. Am cunoscut deputaţi, politicieni, directori şi tot ce vreţi. La început ei sunt oameni cumsecade şi când promit că vor face ceva, chiar au de gând să se ţină de cuvânt. Numai după acea devin mincinoşi. Funcţia crează organul!

Aşa că nu l-au mai ales pe Şimon Şeinerovici.

Păcat…

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

28 decembrie, 2018

Vavila POPOVICI: Valoarea unui om

„Dacă un lucru nu este, unu este încă

și cu el toată lumea”.

Toate în Unul și El – peste toate!

Dumnezeul inimii mele!

„Minus doi a b de înmulțit cu trei a”,

unu operația algebrică inteligibilă făcând,

înțeles Universului dând.

Dumnezeul minții mele, Dumnezeule algebric,

Dumnezeule al absolutului,

Unu-le care ai pus în mișcare

orologiul cosmic

ce bate secunda pentru univers,

ca timpul să curgă într-un singur sens,

Ți-a plăcut atât de mult ordinea, Doamne?

Ai cunoscut vreodată regretul?

(Poemul Demiurgos din volumul „O mie și una de poeme”)

 

   Nu putem să nu gândim astăzi la lipsa de valoare a oamenilor care ne conduc destinele, să nu  cântărim valoarea acțiunilor, deciziilor, să nu vedem rezultatele, caracterul haotic în care ne conduc viața, și să nu rămânem stupefiați. Cum au căzut valorile de pe scara cândva existentă și respectată multă vreme!?

   Prima întrebarea ar fi cum stabilim, cum măsurăm valoarea unui om? În general, spune psihologul american Adam Grant „o ființă umană nu se măsoară prin succes, ci prin efort”.

   Prin efort se creează ceva – diferențiat de la om la om, și din acel ceva fiecare își dăruiește sieși și celorlalți, tot în mod diferențiat. Egali suntem doar în fața morții. În viața pe care o trăim suntem diferiți – prin ceea ce suntem și prin ceea ce facem – și tocmai această diferențiere dă farmec acestei vieți trăite de noi. Alteori dă naștere la conflicte. Cei mai mulți oameni cred că intelectul este ceea ce face să fii un om de valoare. Dar uită că în primul rând contează caracterul.

   Mulți oameni sunt incapabili de a da mult din ceea ce realizează în viața lor, și aceasta din motive: de precauție, teamă, zgârcenie. Alții dau aproape tot ce au din altruism, iubire, sentimentul plăcut al ajutorării, dar niciodată nu vor putea dărui mai mult decât au. Există o valoare pe care o avem hăruită și alta dobândită, dar ele nu prețuiesc decât dacă facem ceva din ele, cu ele, pentru a dovedi valoarea lor. Facem un efort și pentru munca noastră suntem recompensați, în același timp suntem și  plătitori ai efortului exagerat care ne costă uneori sănătatea, sau chiar numărul zilelor trăite. Dar ne luând în calcul sacrificiul, viața omului nu va putea fi apreciată la adevărata sa valoare.

   Când își manifestă valoarea hăruită, omul are nevoie de timp disponibil, de a se simți liber și nu încorsetat pentru a-și desfășura asemeni unui ghem, destăinuirea, gândirea, amintirea și imaginația, ca apoi să fie dăruite celorlalți. De libertate are nevoie, întrucât sufletul său nu se poate deschide și închide la comandă, ci  este în așteptarea tihnită a unor clipe de inspirație, inspirație care „nu se vede, se aude, nu se întreabă cine o dă”.

   Sri Ramakrishna, om-zeu al Indiei, spunea un mare adevăr: „Adăugând zerouri, putem ridica cifra „unu” până la orice valoare – dar aceste zerouri nu valorează nimic prin ele singure dacă cifra „unu” este omisă. Tot astfel, atât timp cât sufletul individual nu este unit cu Dumnezeu, el nu-și poate manifesta adevărata valoare, pentru că toate lucrurile de aici, de jos, nu au valoare decât în măsura în care ele sunt în contact cu Dumnezeu”.

   Adevărata valoare a unui om poate fi bine apreciată atunci când el rămâne „gol” – fără bani, mașini, case, diplome, haine, funcții, numai cu ceea ce are în el. Un proverb spune: „Haina nu face pe om”, adică haina și averea pot ascunde un caracter infect, un om pătimaș, abject, ticălos, incult, iar un alt proverb: „Haina face pe om”, motivează starea de siguranță insuflată de haină când te îmbraci bine și ești conștient de aceasta; lucrurile par a fi mai ușoare, iar succesul este atras spre tine. Dar și impresia pe care o faci în fața celorlalți, urcă prestigiul tău.

   În societatea noastră modernă omul este „îmbrăcat” cu câteva criterii, în funcție de care un om este apreciat: statutul social, etnie, sex, religie, frumusețe, intelect, apartenența la ceva. Aprecierea și stabilirea valorii unui om se realizează în etape, plecând de la primul contact, îți formezi o impresie după chipul plăcut, frumos sau dezagreabil, haina pe care o poartă, statutul social pe care îl are, eventual – mașina din care a coborât, persoanele de care a fost însoțit, și numai apoi, după dialogul preliminar, schimbul de amabilități, dialogul axat pe o anumită problemă, chiar și numai aceea despre preocupări, muncă, viață etc. În acest mod mintea ta, asemeni unui computer, înregistrează datele și clasifică persoana cu care ai intrat în contact. Desigur că emoțiile puternice încețoșează aprecierea și stabilirea valorii, fiind necesar un timp mai îndelungat de contact între persoane, pentru aplanarea emoțiilor, ridicarea vălului ceții. Este exclus să fugim de ele pentru că sursa tuturor emoțiilor suntem noi înșine și tot noi suntem cei care le putem controla și alunga.

   Nu întotdeauna însă înfățișarea fizică sau îmbrăcămintea ne ajută în a aprecia corespunzător o persoană. Se întâmplă ca prima impresie să fie total greșită și doar timpul ajută la descoperirea adevărului. Caracterul unui om, valoarea acestuia, nu constă nici în haine, nici în frumusețe, nici în banii pe care îi are și nici nu depinde de funcția pe care a dobândit-o prin anumite merite sau prin recomandări, avantaje, șantaje etc.

   Un matematician arab, descoperitorul zeroului și inițiator al algebrei, a fost întrebat ce valoare reprezintă omul în matematică iar el a răspuns: „Dacă omul are bun simț și caracter = 1. Dacă mai este și frumos = 10. Dacă mai are și bani = 100. Dacă se mai trage dintr-un neam nobil = 1000. Însă dacă dispare simbolul bunului simț și al caracterului, adică 1, rămân doar zerourile”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Valoarea unui om”

Vasile Dan MARCHIȘ: Poeme

NORMĂ
 

Urcând Golgota
am căzut a treia oară
ducând crucea ţării,
în timp ce la dreapta mea
Mântuitorul nostru Iisus Hristos
urcând şi el
dar de această dată ca turist
şi scriind versuri despre
istoria acestui deal
a căzut lângă mine,
nu silit de povara drumului
ci a metaforelor…
Atunci Domnul Iisus Hristos
a făcut cu mine schimb de experienţă…
A luat el crucea…
Iar eu îi continuu poezia…

FLORI 


Crescute prin căinţa pământului că a avariat
prin seisme sanctuarul.
Nu le pot preţui hotarul
gramatica sau cântarul…
Prin importanţă,creştere şi răspândire
florile,sunt ca învierea Domnului
dragoste fără mărginire
Atuul descântecelor
Pentru judecata din urmă
mărturia salvatoare a grădinarilor şi apicultorilor…
Minuni s-au combinat cu rodul lor
ca să rămână drept altare albinelor,
să împlinească cu un paradis de miere omenirea
cum se întruchipează îndurarea
care împlineşte descântecul rugăciunea
şi zidirea…
Un anotimp istoric revenind
prin împlinirea roadelor florilor
cu minuni îndulcite
e preţul de răscumpărare a grădinarilor
şi apicultorilor
de la patimile tăinuite.

 

MUZA MEA STRANIE

 

Mai stranie ca oricând
muza mi-a intrat în suflet ca un clovn
spunându-mi :
„Trebuie să te înveselesc deoarece
îngerul care te-a păzit până acum
te dă în pază la alt înger
și nu vrea să fii trist”
Atunci râzând în hohote am murmurat astfel :
„Și pe tine te predă în acest hal
alături de mine
,spre pază ,celuilalt înger ?”
Muza a răspuns că da !
Eu am continuat îndemnând-o să fie serioasă .
deoarece îngerul păzitor
nu va prelua pe proces verbal
acest circ…

——————————–

Vasile Dan MARCHIȘ

28 decembrie, 2018

Irina Lucia MIHALCA: Undeva şi Aici (versuri)

Barierele

Învelit de albastrul cerului,
visul nu are bariere.

Dincolo de albastrul cerului,
visul nu are bariere.

Şi-atunci barierele cine le-a trasat?

Frontiera
a împiedicat dorinţa călătorului.

Obstacolele

au împiedicat dorinţa de a se înălţa.

 

16 iunie 2011

 

Ce faci astăzi?

 

 Mă uit pe geam

 şi nu te văd,

 îmi beau cafeaua …

 nu eşti în zare,

 pendula ticăie

 a sfârşit de an,

 viaţa are

 o formă de sferă gotică.

 Ce face Irina?

 E fericită?

 

Ce fac astăzi, mă întrebi,

strivind forma barocului târziu,
violoncelul de Prado, sublimele sticle Murano,
când labirintul plin de rouă foşneşte nostalgic.

Ca la o intrare, în oraşul plin de oglinzi,
cobori şi aduni norii.

Pe fereastra gândului departe te uiţi,

tot mai departe

treci de mine cu privirea…

Zâmbesc, ştiu, inevitabil,

te captivează atâtea forme suprarealiste,

Spirala ce-ţi cutremură vitraliile visului

– o Galatee în mii de contururi –.

Pendula ne ticăie din prima secundă.

– Sparge-o de nu-i suporţi sunetul!

Acum îţi citesc enigma dorinţei

– “Spania” şi

“Dream of Venus”–.

 

Ce-i fericirea? mă întrebi.

Căutarea,  mereu căutarea

spre ultimul tablou – “Coada de rândunică”…

 

Să zicem că sunt în trecere la Buenos Aires… Da, totul e posibil!

Să zicem că am cîteva clipe libere, intru, pentru o cafea dulce-amăruie, la Caffe Intim, în timpul unui tango. Mă priveşti, cu mintea mă pictezi. E soare şi culorile pastel străpung interiorul.

Ai vrea să dansăm un tango teribil de pasionant, chiar dacă nu ştii să dansezi.

Acum simţi şi vrei să dansăm,

simţi nevoia unei tandreţi infinite… lumina se crispează-n jurul umbrelor noastre şi tremură

Mă inviţi la dans, ca o vioara de Cremona sub mâinile tale vibrez. Ameţitor, muzica îşi continuă ritmul, piruetele te duc narcotic în timp, într-un timp colorat, plin de miresme, de amintiri –  străfulgerări de flash-uri prin peliculele derulate.

Să zicem că neatent m-ai călcat pe picior, inexplicabil percepi pierderea unui timp unic…

< între două respiraţii îţi apleci capul pe umărul meu >… fugar mă priveşti în ochii mei asiatici, adânci, în care te scufunzi şi uite, mă ridic pe vîrfuri şi-ncet îţi şoptesc:

 

Singur aşteptând toamna,

ca şi cum ai aştepta un vis de ceaţă,

o altă viaţă sau ce doreai.

Neîntrupându-se,

frunzele zboară spre alte gări…

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Undeva şi Aici (versuri)”