Unul dintre protectorii mei a fost Mircea Sântimbreanu, bine-cunoscutul scriitor iubit de toți copiii și al cărui nume a fost dat unei școli din București. Cu binecuvântarea dânsului am fugit din țară. După ce muncisem ca traducător prin Germania de Răsărit și Cehoslovacia, trimis de Grupul de Șantiere Vulcan, mi-au desfăcut contractul de muncă în mod ilegal. Am găsit fără dificultăți o muncă pe un șantier lângă casă, unde mă plăteau, dar fără contract de muncă, fără carte de muncă, deci mă plăteau ilegal, iar acea perioadă nu a fost trecută în cartea mea de muncă și nu mi s-a considerat la vechimea în muncă pentru la pensie. Nu era prima dată când mi se desfăcea contractul de muncă în mod ilegal și fără să știu de ce, sau eram aruncat de la o întreprindere la alta, în alt oraș, cât mai departe de București, unde îmi cumpărasem apartament, aveam soția și copilul. Mircea Sântimbreanu mi-a propus să nu mă mai duc pe șantier, să stau acasă și să scriu, că mă ajută dânsul să obțin o pensie de la Uniunea Scriitorilor, unde era șeful comisiei de pensionări. Am refuzat politicos și i-am dat de înțeles, în limbajul nostru metaforic, cum vorbeam de obicei, că voiam să fug din țară. A dat din cap aprobativ și mi-a dat binecuvântarea sa, ba chiar mi-a sugerat Suedia. Am părăsit țara ilegal, dar nu eu am început cu ilegalitățile.

Hai să vă povestesc una. Am fost odată cu dânsul la pescuit, la o baltă nu prea departe de București. Spre Fetești, parcă. L-am luat de acasă cu Trabantul în zori de zi. Mai era și directorul adjunct al editurii, cică, pe care nu-l mai văzusem pe la editură. Desigur era securistul de serviciu, ca să scrie nota informativă: câți pești a pescuit Mircea Sântimbreanu. Mașina securistului era cu număr care, după ultima cifră, pară sau impară, nu putea circula în acea duminică, iar a mea putea circula. Am zis să trecem să luăm și un prieten de-al meu, pictor, că e născut pe malul Dunării și se pricepe la pescuit. Nu erau de acord, însă domnul Sântimbreanu și-a adus aminte de numele lui. Îi dăduse un premiu când era director la Palatul Pionierilor, în fostul palat regal din Cotroceni. L-am luat și pe pictor, pe bancheta din spate, lângă directorul adjunct, securist, dar un om modest și la locul lui. Nu i-am auzit glasul.

Ajungem noi la balta cu pricina. Imediat a apărut acolo un pândar, un ăla, un prăpădit, însă dat dracului de afurisit. Cică n-avem voie să fim acolo, să părăsim locul imediat. Domnul Sântimbreanu i-a arătat că avea o aprobare specială pentru a pescui chiar la balta aceea, ștampilată și semnată de Nicolae Ceaușescu, nu președintele ci fratele, ministrul armatei sau ce era. Pândarul nici nu a vrut să se uite pe hârtia aceea. Zicea că putea să fie chiar și semnătura lui Dumnezeu din cer. El, pândarul, nu ne dădea voie. Am înțeles că nici nu știa să citească. Pândarul era arțăgos și nu-l intimida nici hârtia, la care nu voia să se uite, nici înălțimea de peste doi metri a domnului Sântimbreanu și nici volumul acestuia de doi metri cubi. Pândarul țipa și se zburlea, ca un pisoiaș la un elefant. Calm, dar cu vocea lui de se cutremura pământul, domnul Sântimbreanu a pus în cuvinte toată diplomația sa, însă nu avea niciun efect. Vorbea cu un stâlp pus pe scandal, conștient de supremația sa teritorială. Controversele se lungeau, iar eu mi-am scos din portbagaj cele două arme, barim să mă amuz cu ele, să trag în știuleții de porumb. Una era armă de vânătoare, cumpărată nou-nouță, abia importată de biroul de arme pentru vânătoare sau cum se numea, de la Direcția Generală a Miliției pe țară, din București, din clădirea fostei jandarmerii. Cealaltă era o armă mai specială, tot nou-nouță din fabrică. O introdusesem ilegal prin vamă, cumpărată tot ilegal, de la rușii din Germania de Răsărit. Repet, nu eu am început cu ilegalitățile. Era o armă de precizie, cu încărcător cu bilă, țac-țac-țac și cu lunetă. Avea un aspect cu totul deosebit și impunător, semăna aproape leit cu armele trăgătorilor de elită de pe Aeroportul Kogălniceanu, printre care m-am strecurat prin graniță și prin vamă. Când a văzut pândarul cele două arme noi-nouțe, cum nu mai văzuse niciodată arme noi, mai ales arma cu aspectul deosebit, a rămas ca electrocutat. Speriat, pândarul l-a întrebat pe domnul Sântimbreanu: „Dar dânsul cine este?” Domnul Sântimbreanu, că nu degeaba era scriitor, i-a dat un răspuns genial: „Eh, și dumneata! Ce întrebare!” Pândarul n-a mai zis nici pâs, a făcut stânga-împrejur și ne-a lăsat să pescuim.

Hai să vă mai spun încă una. Când s-a aflat că eu fugisem în Suedia, Mircea Sântimbreanu mai avea puțin până să iasă la pensie, pe 7 ianuarie 1986. Fără nicio explicație, pe la mijlocul lui decembrie, a fost dat jos din funcția de director al editurii Albatros, unde îmi publicase cărțile, și a fost mutat la secția de corectură a șpalturilor ce veneau de la tipografie. Redactoarea de carte, scriitoarea Herta Spuhn, mi-a spus, după căderea regimului în 1989, că dânsul, când a primit vestea că a fost dat la corectură, și-a sprijinit capul în mâini, i-au apărut lacrimi în ochi, n-a zis nimic, s-a ridicat de la birou, s-a dus acasă și nu a mai venit la editură. Dânsul mi-a spus ulterior că s-a dus acasă pe jos, iar de atunci nu a mai fumat și n-a mai băut niciun strop, de nimic.

Îmi aduc aminte că, după o ședință la Uniunea Scriitorilor, a intrat la restaurantul Uniunii, să ia una mică. Iar eu l-am așteptat în mașină. După vreo câtva timp, am crezut că s-o fi luat la vorbă cu careva și o fi uitat de mine. Am intrat în restaurant. Stătea cam în picioare, dar așezat cu fundul său enorm pe tejgheaua barului, cu un picior pe podea și cu celălalt atârnând în aer. Nu vorbea cu nimeni. Se uita asupra sălii de mese. Avea într-o mână un pahar mare, iar în cealaltă o sticlă de vodcă de o jumătate de litru. Nu uitase de mine. „Ți-am spus: una mică.” O jumătate de litru era una mică. Una mare era un litru. Și-a umplut ultimul pahar. L-a dat pe gât dintr-odată. Nu a băut apă după vodcă, cum fac rușii. A venit la mașină cu pași siguri, fără să se vadă pe dânsul nicio influență a jumătății de litru de vodcă. Vorbea la fel de limpede ca înainte, ca întotdeauna. L-am întrebat cum de putea rezista așa bine la atâta vodcă, din care chiar și un rus, ba chiar și Stalin sau Rasputin, ar fi murit. A zis că o vodcă mică, adică o jumătate de litru, era nimic. De obicei bea câte o sticlă de un litru de vodcă sau de whisky și tot nu simțea nimic. Cică la înălțimea pe care o avea, alcoolul nu avea cum să i se urce la cap. Dânsul avea înălțimea de doi metri și patru centimetri. Exact cât țarul Petru cel Mare al Rusiei. Îmi spusese că fusese la Leningrad, cum se numea Petersburgul pe atunci, și se măsurase pe tocul ușii unde se măsurase țarul. Avea aceeași înălțime ca țarul Petru cel Mare.

După ce a căzut regimul de la București, i-am dat telefon din Suedia și mi-am cerut iertare că din cauza mea avusese neplăceri. A zis că nu din cauza mea îl dăduseră jos. Era altceva la mijloc. Nu l-am întrebat ce, fiindcă am priceput. Știa că pricepeam. Am făcut legătura cu ceea ce îmi spusese pe 16 iulie 1984, când ne-am dus la Casa Scriitorilor de la Neptun, cu Trabantul meu, dânsul pe scaunul din dreapta, cățelușul Gică — un pekinez cu care se plimba prin București — pe sub pedalele mele, iar fosta mea soție și fiica noastră pe bancheta din spate. Lângă ele se înghesuia și o colegă de serviciu a soției. N-am înțeles de ce venea și ea cu noi. Singura explicație ar fi fost că scria note informative. Atunci, în Trabant, mi-a propus domnul Sîntimbreanu pensia de la Uniunea Scriitorilor și i-am spus cifrat, așa cum aveam obiceiul să discutăm și la editură, că plănuiam să fug din țară. A încuviințat și mi-a vorbit elogios de Suedia, unde își cumpărase o cămașă, chiar aceea de pe dânsul, cea mai mare pe care și-o putuse cumpăra prin țările pe unde fusese, când era directorul cinematografiei. Dar totuși îi era mică. Cu manșetele pentru butoni răsfrânte și tot îi erau mânecile prea scurte. Nu își putea pune butonii la manșete, pentru că manșetele nu îi cuprindeau grosimea mâinilor deasupra încheieturii.

Din felul cum vorbeam eu sau cum vorbea dânsul, fosta mea soție și colega ei nu pricepeau mai mult decât pricepea fiica mea, care avea opt ani. Mi-a mai spus că fiica dânsului nu se prezentase la postul de profesoară de engleză la țară, prin Hațeg, unde fusese repartizată după terminarea facultății, pentru că se dusese în America, cu o bursă de studii de un an, pe care i-o obținuse dânsul. Soția dânsului se dusese la fiica lor de vreo două ori și se întorsese. Bursa fiicei se terminase și voia să continue să mai studieze. Nemaiavând altă bursă, a trebuit să-și găsească o muncă, să aibă din ce trăi și plăti taxele universitare. Asta îmi spusese atunci, în drum spre Neptun. Am înțeles la telefon că l-au dat jos din funcția de director și au vrut să-l umilească mutându-l la corectură, pentru că fata dânsului nu s-a mai întors din America, iar nu din cauză că eu fugisem. Zvonul acesta, că din cauza mea, era doar pentru a speria opinia publică, ce nu știa nimic de fiica dânsului, nici măcar că avea vreo fată.

L-am întrebat dacă avea nevoie de ceva ca să-i trimit din Suedia. Da, pantofi. Cizmarul care îi făcea pantofii pe comandă murise. Nu mai avea cine să-i facă pantofi. I se rupseseră toți pantofii și nu mai avea nimic de încălțat. Ieșea pe stradă cu picioarele înfășurate în cârpe și în pungi de plastic. Ce număr purta la picior? Mi-a spus că să fie numărul 55 sau 56, dar nu știa cu exactitate. Nu știuse nici măcar cizmarul care îi făcea pantofii pe comandă, pentru că la așa dimensiuni nu mai era niciun standard. Fata dânsului nu îi putuse găsi pantofi așa mari în toată America aia mare. Suedia era ultima sa speranță să poată găsi ceva pantofi, pentru că nordicii erau vestiți pentru talia lor uriașă și de aceea varangii erau gărzi pentru împărații Bizanțului, cum știm din Creanga de aur de Mihail Sadoveanu.

M-am dus pe la toate magazinele de încălțăminte din Göteborg. Nu aveau pantofi mai mari de 45. I-am găsit încălțări numărul 49 la magazia pentru încălțăminte de protecție de la Volvo, unde lucram eu. N-aveau pantofi de niciun fel, ci doar sandale foarte aerisite, ca să nu transpirăm la picioare când lucram la bandă. Bombeul era cu o protecție metalică de oțel, să ne protejeze de obiectele grele ce ar fi putut cădea pe degetele de la picioare. Nu m-au costat nimic, am semnat de primire și i le-am trimis prin poștă. Sandalele 49 îi erau mult prea mici. Nu îi intrau picioarele în ele. Prea strâmte și prea scurte, așa că a trebuit să le pună pe un fel de calapoade improvizate, să le mai lărgească, și le-a tăiat bombeul cu protecția metalică, pentru ca să poată să scoată degetele prin bombeul tăiat. Astfel lărgite cât permitea materialul, totuși nu îi încăpea piciorul cu ciorap. Le-a încălțat fără ciorapi și îi ieșeau degetele afară, dincolo de pingea. Așa l-am văzut la congresul scriitorilor din exil de la Neptun din 1995. Degetele îi depășeau pingeaua și călca cu degetele pe asfalt sau pe podea.

Iar acum, vă spun ultima. Odată, când încă nu fugisem din țară, tocmai venisem din Germania și m-am dus pe la editură. Era iarnă. În toată Casa Scânteii era la fel de frig ca afară. Afară barim era lumină de la soare, dar înăuntru electricitatea era oprită. Am intrat la dânsul cu căciula pe cap și nu era nevoie să mă scuz că nu mi-am scos-o, că așa devenise normal. Chiar și instrumentiștii de la filarmonică, la Ateneu, cântau la vioară sau la pian în paltoane, cu căciulile pe cap și cu degetele de la mânuși tăiate la jumătate. Vai de capul balerinelor pe scenă, îmbrăcate în izmene de bărbați, numiți hamleți, cu cojocel sau pulovere de lână și cu căciulă cu urechi, legate sub bărbie. Îmi era cam largă căciula, îmi cădea pe ochi și peste urechi. Îmi era prea mare. Era o căciulă splendidă, bine cusută, cumpărată din Germania, tot de la ruși.

Dânsului nu îi era frig fără căciulă? A dat din umeri în sensul că nu, sau că nu avea încotro. Mi-a cerut căciula să se uite la ea. A analizat-o bine, da, era de calitate germană, făcută pentru ruși, cusături solide. Și-a pus-o pe cap. Îi venea ca o cipilică. A început să tragă de căciulă, ca să îi intre pe cap. Nu intra. A insistat și a început să pârâie căciula, cu toate că era de calitate germană. Mie mi se sfâșia inima, să nu-mi rupă căciula. Iarăși a mai tras să-i intre căciula, iar a pârâit, de să-mi sară sufletul. M-am repezit și i-am luat-o, ca să îmi salvez căciula. Nu s-a supărat de impolitețea mea. Dimpotrivă, mi-a făcut o confidență pe care nu știu dacă a mai făcut-o altcuiva. Iar eu v-o dezvălui aici.

Pe când era dânsul director la Palatul Pionierilor, tânăr și necăsătorit, erau pe acolo niște instructoare pentru pionieri, niște duduițe durdulii sau dolofane, tinerele, cu ochii zglobii. Se înțelegea din ochi cu câte una și, când venea ora închiderii și toată lumea pleca acasă, rămâneau mai în urmă și o conducea în biroul său. N-avea nicio altă mobilă acolo decât masa, adică biroul la care scria și un fotoliu cu spătar prea mic pentru dânsul și cu rezemătoare de coate, din cauza cărora abia încăpea să se așeze, înghesuit de nu se putea mișca. Când se ridica din fotoliu, se ridica și fotoliul în care se înțepenise. Se opintea să iasă din strânsoarea fotoliului.

Dânsul apuca duduia de șolduri, o ridica de parcă era un fulg și o punea pe birou ca la ginecologie. Când vedea duduia cu ce urma să aibă de a face, începea să țipe de frică și încerca să sară jos de pe masă. „Acum nu te mai poți răzgândi. Ai acceptat să vii aici, știai pentru ce vii.” / „Nu, dar n-am știut că o să fie chiar așa.” / „Doar m-ai văzut cât sunt. Ce ți-ai închipuit?” / „Ajutor! Săriți! Ajutor!” / „Cum ajutor? Eu n-am nevoie de ajutor! Mă vezi pe mine om care să am nevoie de ajutor?”

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

3 ianuarie, 2019