1. Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe.”

                             (Radu Demetrescu Gyr)

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat. Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar. Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât  Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).

Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea. Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului. Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii. Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare. Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

La Canalul Dunăre-Marea Neagră – Drumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

 Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişindu-le cu splendoarea Sa divină.

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, de Colind împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./ S-a trezit cu ochii de mărgică/ şi cu pumnii încleştaţi de frică,/ rătăcind cu degetele roze/ după steaua cu lumini şi poze.// Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/ Moşul a plecat în drumul lui/ şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/ să-i închidă ochii arşi de teamă:

Nani, suflet de zăpadă,/ lasă genele să cadă./ Lasă fruntea, ca o undă,/ între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/ nu mai arde nici o stea.// Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod.// Stă Crăciunul sus în tinde/ şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig.// Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”. (Adrei Ciurunga, Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

Iarna, în hlamida de sărbătoare, scânteia pe brazii înalţi şi verzi ai Carpaţilor temerari şi a frăţânilor lor, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se ca o simfonie albă peste toată cuprinderea: drumuri, poteci, cărări şi troiţele de la răscruci, casele şi curţile creştinilor, schituri şi mănăstiri, peşteri şi bordeie, penitenciare, temniţe şi închisori, prizonieri şi cei deportaţi în pustia Bărăganului ori Siberiile de gheaţă.

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile deţinuţilor religioşi care se încăpăţânau să rămână creştini ortodocşi, să rămână naţionalişti, să rămână români, supravieţuind terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povestea licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier în Siberia, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel „Stille Nacht, heilige Nacht”… şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer! Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat împreună O, ce veste minunată! Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare mongoloide şi a celor sovietice de mai târziu, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, înşirate în drumul lor întru Înviere pe Calea Robilor spre Cer.

Unul dintre sutele de mii de „beneficiari” ai acelor Nopţi albe, înflăcărate şi sfinte a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, cum era adulat de prieteni şi camarazi, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare… Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na, pune-ţi pijamaua şi te culcă!”… de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi „bandiţii”: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani, dar duhul îi rămăsese tânăr şi spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud.” (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

Radu Gyr, marele poet al CRUCII Golgotei Roşii Româneşti, sfinţit de aroma dulce a Cuvântului dătător de Viaţă, dar şi a sângelui său curat prelins prin tortura temniţelor, zvâcnitor întru mistica sfinţeniei şi a Învierii a brodat pe porfira sufletului său frumos, dar destul de încercat, de ura şi violenţa lefegiilor satanici, surâsul divin al Ziurelului de ziuă, înfăşându-l în Colindul veşniciei  Pomului de Crăciun.

Cu îngerii ce se-ndurau să vină/ veneau smochine din Ierusalim, / Iar noi pândeam prosteşte,  şi sublim/ La geam, un Moş Crăciun de vatelină.// Şi când plângea în cer un heruvim,/ cădeau în brad mari lacrimi de lumină,/ creştea în fiecare o mandarină/ şi ne dădea azur să mirosim.// Ce trişti stau astăzi numai pe morminte/ Serafi de piatră, goi şi fără grai!/ În sănii nu mai vin ca mai’nainte/ nici Moş Crăciun, nici Sfântul Nicolai,/ iar noi am pus prin cetini oseminte/ şi-am oblonit fereastra către rai. (Irina/ Sergiu Nicolaescu, Rugăciunile Poeţilor – Antologie de poezie religioasă românească. Radu Gyr, Pom de Crăciun)

Ioan Alexandru, sacerdotul Poeziei noastre creştine, al Imnelor Transilvaniei, al Imnelor Moldovei, al Imnelor Ţării Româneşti şi al Imnelor multor personalităţi a pogorât în Noaptea Albă a Naşterii Domnului pe plaiurile de dor, de cânt şi de mister ale Ardealului, Ţară care l-a fascinat pe marele patriot scriitor Nicolae Bălcescu. „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. XI)

Ioan Alexandru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, se revărsa când ca o mare Cascadă în iureşul ei tumultos spre veşnicie, când ca o vioară pe arpegiile inimilor flămânde de romanţe şi licăriri tăinuite în sufletele în care îşi fac culcuşul azurul serafic şi luceafărul de dimineaţă. Romanţele dorului său viu, se prind în coarda de argint a lunii ca nişte alăute fermecate, brodând Imnele Naşterii Domnului ce împodobesc  în dalbă dantelă miraculoasa Sărbătoare de Iarnă.

Leagănul e nedesprins de grindă/ şi-n casă-i cald pe vatră lângă foc/ şi la fereastra Nopţii de Colindă/ e tot trecutul nostru la un loc.// Şi-i linişte şi pace peste ţară/ şi fiecare-i sine-i fericit/ căci suntem fraţi sub Steaua milenară/ a Magilor porniţi din Răsărit.// Nu-s pornit în Noaptea necuprinsă/ fără de ţintă veşnic pelerin/ în casa mea i-o candelă aprinsă/ şi umbra pâinii amiroase-a vin. (ibid.,Sărbătoare de Iarnă)

 Noaptea Albă de nea pogorâtă din Diadema dumnezeirii Sfinte, tremura sub suspinul roşu al sângelui eroico-martiric al deţinuţilor politico-religioşi, tresăltând însă sub fiorul sacru al Bucuriei Naşterii Domnului, care prin Iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Preacurate a renăscut şi va renaşte continuu Neamul dacoromân! Zadarnic efortul de a rupe Naţia ortodoxă de Colindul trecerii sale prin astă Lume!  Cu noi este Dumnezeu şi sufletele noastre ÎL vor colinda în vecii veacurilor! Naşterea Domnului şi Bucuria Fecioarei-Mamă să ocrotească Odoarele Familiilor creştine!  Crăciun cu Bucuria regăsirii drumului spre Panteonul puterii Neamului Românesc zidit prin jertfa miilor de Credincioşi Ortodocşi Români !

24 Decembrie 2020

***

1. Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

„Voi n-aţi stat cu noi în celule

Să ştiţi ce-i viaţa de bezne

Sub gheare de hiene, cu guri nesătule,

Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

Încins cu cătuşe la glezne.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Fiorul sufletesc al creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii, care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu marama de aur a sfintelor Sărbători. Adie un murmur, un cânt, un ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez. Ceata de îngeri, păsări în zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată, cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca Noului An, pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o armonie liturgică. Aceasta era urzeala şi ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.

În vremurile multiseculare toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe Hristos.

În vitregia ateo-comunistă (regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional, credinţa. Atunci, poporul român creştin ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul. Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale, lăsate din Moşi-Strămoşi.

Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia lui Dumnezeu.

Atunci s-a pogorât peste Neam, jertfa sfântă a Cavalerului Zenitului Carpatin.

  Rezistenţa  Religioasă în veacul al XX-lea a activat direct pe câmpii, dealuri, păduri, peşteri, munţi, văile acestora, acţionând şi indirect în familiile frânte, în temniţele arhipline, prin suferinţă, cruce, iertare, asumare, demnitate, rugă, jertfă şi mărturisire.

România secolului al XX-lea era o Tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă!

La polul opus veghea, prigonea şi persecuta dictatura regală, apoi cea proletară. Închisoarea împrumuta caracterul tiranului cel mare, a securităţii şi al tiranului unealtă,  care la rândul lui cimenta în pereţii închisorii, în zidurile ei cernite, vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, prin faima lor funestă, atroce, barbară, crudă, demonică, haină, flămândă de sângele curat şi de dreapta credinţă!

Calvarul Frumuseţii şi Tinereţii ortodoxe române, feminine în temniţele carlisto-comuniste a fost podidit cu lacrimi de sânge, colind şi iubire!

Mislea a urcat mai întâi spiritualitatea Muntelui Tabor ca mănăstire ortodoxă, apoi prin „graţia” regală a monarhilor hohenzollerni care s-au ancorat devizei „Nihil Sine Deo!”, a devenit din anul 1924, o Golgotă românească, o fioroasă temniţă a deţinutelor politico-religioase şi a celor de drept comun. În acel mediu carceral Mugurele înflorit al Arborelui Filologiei româneşti Aspazia Oţel, primenit de filosoful poet Lucian Blaga, a fost curmat la plinirea rodului aflat în pârgă (a fost arestată în vreme ce îşi pregătea Licenţa în Litere la Cluj), dar a ars în Rugul Aprins al misticii ortodoxe prin flacăra crezului ei naţionalist-creştin, împlinindu-se împlinindu-ne.

„Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Justin Pârvu Petru-Vodă, Aprilie 2018, p. 15)

A urmat apoi Calvarul de la închisoarea Miercurea-Ciuc, Calvarul Tinereţii fără tinereţe, o Academie a studentelor frumoase-titrate, pe care mistica Aspazia Oţel a numit-o „iadul pătimirii mele…, peste care cerul a revărsat râuri de har”. (ibid., p. 20)

Aspazia Oţel Petrescu a întruchipat Icoana sublimă a misticii trăirii Cuvântului Înomenit prin grai, suferinţă, cruce, jertfă, iubire, har şi creaţie.

Am fost privilegiat de lumina creaţiei şi dragostea creştină cu care m-a îmbrăţişat ani de-a rândul, iar acum, la cumpăna dintre ani, mă plec cu respect și pioșenie amintirii sale, știind că sigur suntem în comuniune !

Miercurea-Ciuc, temuta închisoare aflată în centru oraşului beneficia de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de „civilizaţia” germană, habsburgică. Deţinutele politico-religioase comunicau între celule prin morse cu aţă. Frigul, foamea, frica, frisoanele, durerea, coşmarurile ţeseau o pânză de amorţeală permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată mult timp ca un mare sloi de gheaţă.

În calendarul încremenitului ger al temniţei Miercurea Ciuc, a fost vârât de  Carol al II-lea şi Anghel Papacioc, în anul 1938, viitorul monah Arsenie – Patriarhul de la Marea Neagră, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei. Deşi regimul carceral i-a transformat în veritabile schelete mişcătoare, râvna credinţei lor şi focul iubirii de Neam şi de Dumnezeu i-au aprins în candele de lumină ale spiritului creştin, reuşind să transforme închisoarea într-o pustie a smereniei şi a ascezei anahorete, după cum mărturisea marele nostru duhovnic Arsenie Papacioc.

„Pustia şi închisoarea sunt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult… Un neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer.”(Lumea Credinţei, nr. 97, august 2011)

Peste pragul gheţar şi printre zeghiile roase de abia puteau păşi amintirile cenuşii din lumea de dinainte a închisorii. „Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

În lumea „liberă” bătea toaca de sfintele sărbători Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului, Sf. Arhid. Ştefan, Sf. Ier. Vasile cel Mare, Botezul Domnului, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul,care adunau la sânul lor Familia creştină, poporul creştin.

Amintirile fragilelor pătimitoare cu mireasmă de zambilă ori mărgăritar au zburat în stol spre trecut dar, o mare parte, s-au cuibărit în cotloanele celulelor care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau din puţina căldură a trupurilor firave, alături de pliscurile ţăcănitoare ale păsărilor de fier–gaborii ce nu mai pridideau înjurând. Dangătul clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care le-a întemniţat tinereţea verde, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor ascetică, mânându-le gândurile albe să pornească smerite, refăcând drumul Vitflaimului trac, cărarea bătătorită peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei Fecioare Maria, atunci, de mult, în Sfânta Noapte Albă a Renaşterii umane, când Cerul şi-a făcut adâncă reverenţă, iar Pământul copleşit s-a închinat smerit tresăltând de sacra bucurie.

Smirna, Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice, care vibrau de frumos, de adevăr şi sublim. „Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.” (ibid., p. 293)

Crăiasa Fecioară Maria şi Împăratul Iubirii, prefigurat în Dumnezeiescul Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin prelins şi picurat din sufletele tinerelor îmbujorate de focul Rugului Aprins al iubirii lor cereşti, de Flacăra spiritualităţii tradiţionale, care înfrunta cu demnitate temniţa încremenită, ce părea o peşteră blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza. „Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

Statul român este singurul din lume care după 1989, mai ales, nu încetează să profaneze constant pe orice cale, Tradiţia, Naţia, Patria, Biserica, Memoria, Neamul: femeia, mama, copilul, familia, şcoala, instituţiile, personalităţile, geniile, eroii, savanţii, martirii, mărturisitorii, monahiile, călugării, ţăranii, dascălii, ctitorii şi sfinţii.

Această „graţie” ni se cuvine prin forţele oculte care guvernează lumea, în mod expres România şi prin segmentul populaţiei ignorante, turma credulă, manipulată, sfârtecată, asmuţită asupra restului de popor care stă la adăpostul nepăsării, ajutând la promovarea politică în rândul demnitarilor cu majoritate covârşitoare: elemente duşmănoase Crucii, elemente străine Patriei şi elemente vrăjmaşe Neamului care, atrofiază cultul demnităţii strămoşeşti, simţul moral şi sensul religios al Naţiunii.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colinde triste de sfârșit de an” →