Viorel Birtu PÎRĂIANU: Te caut

iubire,
te caut în noapte
în clipe ce dor
tu n’ai să vii sau poate o să vii
în toamne reci, târzii
tu n’ai să fii doar un sărut
mereu neînceput, ca la început
eu iți aduc un strop de vis
nu, nu-ți cer nimic
din șoapte line,cristaline
țes o scăriță către cer
să duc, să duc spre stele
iubirea, visurile mele
mă vor privi întrebător
unde e ea
ea dorul tău
șoaptă fierbinte de amor
am smuls un ciob din lună
să scriu pe trupul tău povești de dor
din lacrimi de iubire pictez un râu într-o privire
nu ai băgat de seamă, atunci
priveai un zbor de cuci, prin lanurile vieții și prin lunci
în seri târzii cobor pe malul unui râu
să caut chipul tău
în clipocitul stropilor de dor

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

27 martie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Scrisoare de dragoste

Nu vreau s-aștept o pâlpâire a iubirii,
Nu vreau s-asist cum moare încet dorința
Din ochii în care cândva mă oglindeam.
Nu vreau s-aud cum urlă în depărtare vântul
Strigându-și iubirea înapoi.
Nu vreau să simt cum soarta
Îmi rupe inima în două
Și ne oferă nemiloasă,
Jumătate mie, jumătate ție.
Nu vreau s-alerg după idei,
După cuvinte ce fug de condei.
Nu vreau iubirea să ți-o așez într-o carte,
Să devină umbră, să se ascundă printre tăceri abisale,
Să se așeze pe frunze de dor, să-mi mângâie buzele
Ce vor despre ea să vorbească.
Vreau să devină lumină,
Să-mi curgă în valuri prin suflet,
Să îmbrățișeze visul,
Iar visul să o sărute pe creștet
În timp ce cheamă stelele să-i fie ele
Primăvară ce învie atât de frumos.
Vreau să simt dulceața iubirii
Pe buzele-mi tremurânde de dor.
Vreau să ascult glasul mării
La apus de soare,
Într-o primăvară târzie.
E liniște în jur și în mine,
Vreau depărtarea să mi-o apropii,
S-o transform în iubire, nu în amăgire,
Să scriu despre tine nu din amintire.
Dar ai ales să pleci,
M-ai lăsat să aștept
O iubire care
A ales să colinde un alt pom în floare.
Nu vreau să aștept
O altă iubire.
Am ales să plec…
Îmi vei găsi scrisoarea pe malul mării,
Adusă de valul trist și rece.
O vei vedea așteptându-te într-o liniște nefirească.
De vei privi în depărtare, vei zări o ușă deschisă
Și o inimă care caută ceva…în altă parte…
Speranța că viața-i frumoasă,
Că merită trăită chiar de-i iubirea istovită.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

24 martie 2019

Irina ALEXANDRESCU: Versuri

ȚIN LA SÂN PĂCATUL CRUD…

 

Am deschis o ușă sorții,
Ziua să petreacă moartă,
Câinii vieții își beau colții
Eu… leg gâdele de poartă!

 

Trece-un înger fără vreme
În cotlonul meu de negru,
Din păcatele supreme
Îmi doinesc un marș funebru!

Am ucis mereu iubirea
Și-am chemat hiena vieții
Ca să – mi sfâșie privirea
Cu lumina dimineții!

Mi-am făcut din glas, minciună
Și-am donat-o tuturor,
Vânt nebun, albă cunună
Cu blazon de profitor…

În oceanul meu de oase
Geme oare ce Cain?
Un mormânt de chiparoase
Peste cordul meu hain!

Tu, care-mi voiai coloană
Infinitul lui Brâncuși
Ți – am lăsat sufletul vamă,
Fără geamuri, fără uși!

Șapte mii de morți pe ață
Merg în tipatul meu surd.
Eu, o „plasă” pentru viață
Țin la san păcatul crud…

 

ÎN SPITALUL…

 

ieri mi-am uitat durerea în spitalul
în care umblă muţi toţi deţinuţii
şi mintea mea fugea beteagă-n valul
pe unde e morfina, vama curţii!

un cancer ce mă macină din timpuri
m-a mâzgălit pe patul de la geam ,
satanele îşi fac în tură schimburi ,
nu mai am aer, viaţă, să condamn !

de boala ce-o hrănesc de-atâta vreme
nu scapi în veci ,că-n faşă ţi-e sortită…
am arborat un steag ce doliu geme
cu lumânări din viaţa netrăită!

copil fiind, creşteam în palme arbori
şi ei mă înveleau în verde gol…
să vină altă iarnă , dar cu hamuri,
pentru doi ochi ,ai nefiinţei sol!

în apa asta care mi-i o noapte
eu ridicat-am mâinile -a predare-
brâncuşiana pasăre mă soarbe
în măiestria unui zbor spre soare!

nu ştie nimeni că eu am o lună
trăindă veşnic peste pacostea de mine …
în cruci sunt cimitire ce adună
trei lumânări ce ard acum străine !

Continue reading „Irina ALEXANDRESCU: Versuri”

Claudia BOTA: Păcatul agoniei

Păcatul agoniei

Fructul savurat de Eva a încolțit
Într-un gând perfid și neizbăvit,
Dornică să fie asemenea ca Dumnezeu,
Demonul preschimbat în șarpe te va ispiti mereu.

În întuneric printre spini și pălămidă,
Copacul nu înflorește de a ta omidă,
Agonia străbate pământul neroditor,
Păcatul amprentat l-a făcut pe om dator.

Miere pusă în cupa cu otravă,
Amnezia fierbe de nu-i dai Creatorului slavă,
Viața trece și totul îi trecător,
Păcatul lumii face sufletul un templu pieritor.

———————————

Claudia BOTA

28 martie 2019

Teodor MEȘINĂ: Despre fericire și singurătate

Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

            Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm.  În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin.  Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

            Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși,  singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus:  „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este    „Singurătatea ziditoare”   Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu.    Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

            Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputință ca omul să lucreze la desăvârșirea lui dacă nu iubește însingurarea”

            În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

            Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcție se va prăbuși la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vieții, traiectoria si finalul existentei umane”.

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii,  este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

            Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee.

Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luați jugul Meu asupra voastră; și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

 Și Smerenia, mama virtuților,  face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

            Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”  Fiindcă puținul, spune Seneca, nu-ți va lipsi niciodată.

            Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștri dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii și cu adevărul ne putem apropia de Împărăția Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul.”  (1Ioan 3, 18)

            Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

            Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

            Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului  are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală și nepieritoare. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

            Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

            Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

București, 28 martie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Una Sfântă

Primul lucru care trebuie să fie limpede când vorbim despre Credința creștină este corecta înțelegere a conceptului de Biserică.

Biserica nu este o constructive și nu este o instituție, Biserica este a așezare “teandrică”, Dumnezeu-omenească. Ea cuprinde totalitatea celor care mărturisesc Dreaptacredință și care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu, Biserica, Trupul mistic al lui Iisus. Biserica este “una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

Biserica cuprinde realitatea văzută și nevăzută.Cei care au dus lupta cea buna și au plecat dintre noi alcătuiesc Biserica biruitoare, iar noi, cei care ne străduim pe cale, alcătuim Biserica luptătoare.

Acestea fiind spuse despre esența Bisericii ne putem referi la devenirea ei istorica, în timp.

În primul rând trebuie arătat că Biserica s-a alcătuit pe o mărturisire esențială, mărturisirea Sfântului Apostol Petru. El este cel care la Cezareea Filipi a spus, ”Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestei mărturisiri, Mântuitorul i-a dat întărirea deplină, fericindu-l pe Petru și mai departe arătând: ”tu ești Petru și pe această stâncă voi așeza Biserica mea și puterile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). În jurul acestei supreme afirmații teologi romano-catolici au cautat să speculeze și  să surprindă un ‘primat” al Romei. Acea afirmație, acea mărturisire este gigantic, dramatic și încercările de speculație “pro domo” ale Episcopatului Romei sunt de fapt jenante.

În afirmația menționată, în mod limpede se face sublinierea între dimensiunea “omului”, în acest caz a Sfântului Petru, si supremația Bisericii. Caci Petru înseamnă “pitricica”, in armaica “khefa”, și deci este clară diferența dintre “pietricica”, Petru și “stânca” mărturisirii. Nu pe “pietricică” se așează Biserica, ci pe stânca, pe adevărul că Iisus este Fiul Dumnezeului celui viu. Acesta este principala tărie a Bisericii.

În chip văzut Biserica s-a organizat la Pentacost, la Coborârea Duhului Sfânt, zece zile după Înălțarea Mântuitorului la cer. În privința vremii, datei, când s-a organizat Biserica ierarhică, Ortodoxă, nu sunt îndoieli. Izvoarele istorice ne arată că acest lucru s-a petrecut la Cincizecime, Pogorârea Duhului Sfânt, Ispas. Aceleași izvoare istorice ne dovedesc că Episcopii, Preoții și Diaconii au fost așezați încă din vremea Apostolilor și prin ei. Epistole ale Sfântului Irineu (circa 180 A.D) ne oferă liste ale acestor Episcopii și jurisdictiilor lor. Iar încă mai înainte Sfântul Ignatie Teoforul (cel care ca prunc a fost purtat în brațe de Mântuitorul) vorbea despre importantă Episcopilor și a faptului că acolo unde ei se găsesc se află Biserica în plenitudinea ei.

Cauza organizarii Bisericii este limpede.

Încă din veacurile II-I i.d Chr. Cei mai pioși dintre Evrei, esenieni, erau conștienți ca venirea Mântuitorului, a lui Mesia, este iminentă. Documentele aflate la Marea Moarta și care aparțin acestei secte pioase ne vorbesc clar despre aceasta realitate. Biserica este Trupul lui Iisus și ea conține Adevărul și arată Calea prin care oamenii se pot mântui. Încă mai mult diferite teorii despre “cauzele” apariției creștinismului se dovedesc la fel de false. Se spune că apariția creștinismului ar fi fost o reacție “ascetică” față de decăderea vremii respective. Este foarte adevărat că din primul moment Creștinismul a fost pentru decentă și respect pentru morală, dar nici un singur moment creștinismul nu a condamnat materia și lumea. Creștinismul voia să le restaureze în starea lor dintâi, nu să le elimine. Mai mult, a existat în acea vreme un atare curent, ”manicheismul”, care condamna materia că impură și căsătoria, ca formă de desfrânare. Ei bine exact creștinismul a fost cel care a respins cu vehementa asemenea aberații. Deci cei care pretind că ar fi fost creștinismul o reacție “ascetică” sunt contraziși de faptul istoric că exact creștinismul a respins cu mai mare vehemență acel “ascetism” maniheu de care pomeneam. La fel și în cazul “arianismului”, cel care tăgăduia co-eternitatea Fiului cu Tatăl. A fost Sf.Athanasius care a demonstrate că Dumnezeu, ”care este dragoste” nu putea să fie astfel de unul singur, trebuia că dragostea să fie împărtășită. În acest fel dogmă Sfintei Treimi din început a fost a Bisericii. Iar aici atingem un lucru esențial, învățătura Bisericii se sprijină pe dogme, adevăruri care nici nu pot și nici nu trebuie demonstrate, ele țin de Credință, care este nădejdea în cele nevăzute și dovada celor nevăzute.

Învățătura Bisericii este complexa și voluminoasa, dar în cuprinsul ei nu se găsește nici o contrazicere și asta îi dovedește autenticitatea. Acestea fiind spuse este bine sa ne amintim care sunt “izvoarele” învățăturii Ortodoxe. Sfânta Tradiție, canoanele, scrierile patristice, textele liturgice și icoanele au aceiași valoare. Toate acestea, nu luate separat ci în totalitatea lor organică și vie, dimpreună cu Sfânta Scriptură, exprimă adevărul despre Biserica Ortodoxă, Trupul mistic al lui Iisus, totalitatea credincioșilor vii și morți. Cu cele menționate câteva readuceri aminte pot fi iarăși de folos. Sfânta Tradiție este învățătura transmisă prin viu grai. Din ea, mai apoi, s-au alcătuit Scripturile. Sfânta Tradiție este viață Bisericii în Duhul Sfânt. Limpede spune Sfântul Pavel..’ țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (Tesalonicieni ÎI,2:15) și iarăși spune Apostolul Neamurilor..’credință este din auz” (Români,10:17). Deci Sfânta Scriptură poate fi asemuită cu rodul care crește din și în pomul stufos al Sfantei Traditi..Din aceasta se poate vedea cat de neghioaba este teoria despre „sola Scriptura”; o falsa învățătura care efectiv distruge experienta creștină a doua mii de ani. În același chip trebuie înțeleasă și invatatura despre Sfintele Moaste si Sfintele Icoane. În primul rând atât Sfintele Icoane,cât și Sfintele Moaște nu sunt ÎNCHINATE, căci închinarea este datorată doar lui Dumnezeu, ele sunt CINSTITE și există o profundă motivație a acestei “cinstiri”. Moaștele sunt rămășițe pline de har din trupurile Sfinților.Sfinții au atins o înalta stăpânire duhovnicească a propriului trup și l-au îndumnezeit într-o așa măsură în timpul existenței pământești, încât această legătură continuă după moarte. Sfinții sunt prezenți în moaștele lor prin har. De aceea cinstirea moaștelor este necesară și ea ne asigura legătură neîntreruptă cu Sfinții. Asemenea icoanele sunt cinstite. Ele reprezintă chipurile Sfințiilor care au fost oameni ca și noi. Icoanele înfățișează și chipul Mânuitorului, căci după cum ni se spune, ”Cuvântul s-a făcut Trup”. Vechimea icoanelor este la fel de mare ca și a Bisericii. O icoană, nefăcută de mâna omeneasca a Mântuitorului, a fost dată regelui Agvar. Prima icoana a Maicii Domnului a fost făcută de către Sf.Apostol și Evanghelist Luca. Icoane picate se găsesc și în cele mai vechi Biserici, cele din catacombe. Cinstind icoana, ne adresăm rugăciune către cel pe care îl reprezintă. Iar rugăciune și legătură prin har fac că însăși icoana să devină “altceva”, să fie transfigurată. În această înțelegere vedem că “materia” icoanei, că și trupul Sfinților, sunt înduhvnicite, ridicate, ca materie, mai aproape de starea dintâi. Pentru acest respect desăvârșit arătat “materiei” se poate spune răspicat că de fapt învățătura Bisericii Ortodoxe este singura cu adevărat “materialistă”. Din toate cele arătate ar trebui să fie înțeles că Biserica și rânduielile ei au fost așezate de către Mântuitorul și apoi răspândite de către Apostolii Lui și urmașii lor, Episcopi și Preoți, până în ziua de azi. Trebuie repetat ca în învățătura ortodoxă, atâta de voluminoasă, nu exista nici o contradicție, semn categoric că este insuflată de lucrarea aceluiași duh și, mai exact, a Duhului Sfânt.

În aceasta privință o extraordinar de subtilă și convingătoare argumentare a făcut G.K.Chesterton. El atrăgea atenția că învățătura despre Credință a fost dată Apostolilor sub forma; ”Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri,și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri. ”Folosirea termenului “cheie” are o enormă semnificație. O cheie nu poate fi subiect de discuție: ea sau deschide poarta, sau nu o deschide. Orice comentariu despre “cum și de ce ar trebui să fie altfel” este inutil. Dacă nu folosești cheia va trebui să folosești o rangă, sau o “gură de lup”. Cei care folosesc “rangă” și “gură de lup” sunt cei care se abat de la învățătură Ortodoxă, ereticii și “sectanții”. Care adaugă sau substrag fără noimă, fără să înțeleagă și fără să ia seama la consecințe.

Întreaga învățătura ortodoxă a avut și are un singur scop, unitatea de credință, unitatea poporului lui Dumnezeu.

“Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, intru Mine și Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una..”(Ioan,17;21)Iar semnul văzut al unității sunt Tainele, Sacramentele, Bisericii si mai ale Sfânta Împărtășanie.

Împotriva acestei unități se străduiește necuratul, rătăcind pe bieții oameni. Cei care îi cad victime sunt “sectarii”, cei care adaugă sau scot din Învățătura Ortodoxă. Aceste false învățături vor sa ne separe de PREZENȚA lui Dumnezeu. Sectele îi separa de Dumnezeu pe oameni fără cruțare. Ortodoxia îi unește pe credincioși cu Dumnezeu, care este prezent, acum și aici, în Taine. Cei care resping Tainele de fapt resping însăși Întruparea lui Dumnezeu.

Pentru cei care suntem Ortodocși este necesar să ne ținem de învățătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe fără șovăială, la bine și la rău. Trebuie să știm că doar Biserica Ortodoxă poate să ne mântuie. Nu vom fi mântuiți doar fiind “membrii” ai Bisericii Ortodoxe, ci doar în măsură în care vom urma învățăturile Ei. Nu înseamnă că cei din afară nu se vor mântui. Aceasta se află sub Judecată lui Dumnezeu. Dar trebuie să știm că TOȚI cei care se vor mântui, într-un fel tainic sunt parte din Biserică. În vorbele Episcopului Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta, sub nici o formă să nu schimbăm splendoarea împărătească a Ortodoxiei, slava ei fără egal. Ortodoxia este moștenirea noastră cea mai de preț,prin care putem dobândi și lumea asta și cea care va să fie.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

28 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere a revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Ascultați deci lucrul acesta

Afară doar târziul cernea prada
unui amurg dedat la-mpotrivire
iar palma-ntinsă aștepta solemn
floarea de crin pe pieptul lui de mire
sub crucea consacrării a căzut
dar legea se-mplinea arzând sudoarea
în care roșul jertfei picura
peste vrășmași cernându-și îndurarea
nu glasul de mustrare răzbătea
nici defăimarea care da cu banul
la împărțirea prăzii ci iubirea
spre apostații ce-i slăveau dușmanul
și noaptea cobora în plină zi
și-nfiorarea își juca destinul
dar mirele își aștepta mireasa
să-mpărtășească prescura și vinul
mireasa însă a îngenunchiat
la galere căzută în sclavie
când hoți și ucigași se însoțeau
cu fariseii in apostazie
un clopot răsuna mult prea târziu
și cu ecoul lui mult prea departe
aprindea ruguri jertfelor din noi
cum arde slova versului în carte
dar curcubeul cobora pe cer
și crinul înflorea a mângâiere
când Logosul ce-a ordonat în toate
a pus la poarta lumii Înviere

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN
28 martie 2o19

 

Gheorghe ȘERBĂNESCU: Basarabia Pământ Românesc

Sunt gânduri așezate
cu minte curată
niciodată uitată
Basarabie pământ românesc
să vin să salut
apoi să sărut
soră româncă
și frate român
GRAIUL cel sfânt
Limba Română
GLIA străbună
glia română a românilor
de peste Prut
am venit frații mei
să uit de DOR
el unic
cuvânt românesc
mă-ntorc iar la noi
în România de peste Prut
întreabă Carpații de voi
frați și surori
veniți înapoi
istoria adevărată
s-o răsfoim
trăim împreună
acasă la noi.
——————————–
Gheorghe ȘERBĂNESCU
28 martie 2019

Anna KEIKO: Zorii speranței

                      Foto Germain Droogenbroodt

 

Zorii speranței

Lumina zorilor
șterge urmele nopții
se scurge timpul nepăsător
deși eu aș vrea să-l opresc
fixat pe lentilă ca un clișeu de dor,
căci prețioasă ca rodul bogat e iubirea.

Asemenea lunii ce se-nalță în noapte
ești tu, dragostea mea, orice s-ar întâmpla
te port în inimă oriunde fiind,
de când te iubesc, alta e lumea mea,
în locașul tandreței două inimi încap
razele soarelui dau glas corzilor iubirii
spre zorii speranței cântec suind.

Anna Keiko, China

Traducere Germain Droogenbroodt – Passionaria Ivanov

 

                                                                         Picture by Germain Droogenbroodt


希望的日出

 

黎明之光

抹去夜晚的痕迹

时间不停地流淌

尽管我希望它能停下来

像照相机镜头固定的照片

因为像树上果实一样珍贵的是爱

就像月亮在夜晚升起

所以你,亲爱的,无论发生什么事

无论你在哪里,我都把你留在心里

自从我和你相爱,我的世界就改变了

因为两颗心找到了温柔的家

阳光弹拨爱的心弦

正点燃希望的曙光

原作:中 国 安娜·惠子

汉译:中 国 周道模

2019-3-25

Alexandru-Eusebiu CIOBANU de vorbă cu poeta și prozatoarea Maria MATEI

Maria MATEI, s-a născută la 3 Martie 1967, Onești, județul Bacău. Este absolventă  a Facultății de Drept „A I Cuza” din Iași , promoția 1998 şi a Academiei Olistice Italine,  promoția 2018.  În prezent locuiește la Roma, Italia . Primele încercări literare datează din frageda adolescență. Maria Matei a apărut în diferite reviste și antologii , de asemenea a participat la diverse concursuri de poezie și proză, desfășurate în țară și în afara tarii.

A debutat literar cu volumele de autor: „Regatul copilăriei”; „Tărâmul necuvântătoarelor”; „Gustul copilărie”; „Fascinația naturii”;

Din anul 2018 este membră a Uniunii Internaționale a Oamenilor de Creație.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ne puteți spune despre copilul Maria Matei?

Maria MATEI: Maria Matei, din păcate, nu s-a bucurat de o copilărie prea fericită şi probabil că scriind pentru copii, manifest o formă de terapie . De fapt, mă adresez copilului interior din fiecare. Bine, m-au inspirat, în primul rând, copiii mei, care nu se mai săturau de poveşti . După ce le-am citit toate cărţile din biblioteca personală şi pe cele din biblioteca municipală, am fost nevoită să le fac eu. Evident, că le formulam pe loc, pe cale orală, dar, îmi pare rău că foarte multe s-au pierdut.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Primul contact cu poezia?

Maria MATEI: Primul contact cu poezia l-am avut în adolescenţă. Îmi notam totul pe un caiet şi îl puneam cu grijă într-un sertar, nimic mai mult!

Dar când a venit pe lume primul meu fiu, Ştefan, mi-a produs o imensă bucurie şi am început să-i scriu zilnic câte o poezioară în care scriam despre creşterea lui: că i-au apărut primii dinţişori, că a mişcat premergătorul, că a făcut primul pas, şi tot aşa.

După 3 ani, a venit pe lume şi cel de-al doilea fiu, Gabriel, şi normal că şi lui i-am dedicat versuri în care i-am surprins evoluţia.

Apoi am renunţat la scris, dar acum vreo 5 ani jumătate am fost nevoită să vin în Italia.

Dorul de cei dragi m-a împins să fac ceva creativ: mai întâi m-am apucat de desenat şi apoi de scris. Faptul că primii cititori s-au arătat încântaţi de poeziile mele, mi-a dat curaj şi am perseverat. De fapt, eram atât de fascinată de scris, iar muza mă susţinea atât de bine că scriam până la 17 poezii pe zi. Norocul începătorului!

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Dacă ați avut un mentor , ce ne puteți spune despre acesta?

Maria MATEI: Din păcate, nu am avut niciun mentor, singură am încercat să-mi corectez greşelile. I-am studiat pe profesionişti, m-am autoeducat. Da, mi-ar fi plăcut să am un mentor.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cui ați dori să aduceți mulțumiri pentru reușitele dvs în viață și carieră ?

Maria MATEI: Normal, în primul rând familie: mamei mele căruia m-a învăţat primele poezii şi căruia i-am dedicat o carte şi tatălui meu care îi plăcea foarte mult să recite. Recita poezii foarte lungi pe care nu le-am mai auzit nicăieri! Bineînţeles că şi copiilor mei care m-au inspirat foarte mult. Şi orice poezioară pe care o scriu, parcă surprind reacţia lor, parcă aştept să văd dacă le-a plăcut, dacă râd…Deşi au crescut, acel moment când ei erau mici a rămas mereu în inima mea.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Aș vrea să vă mai întreb ceva : fiind la mii de km de țară cum vedeți dvs.păstrarea tradițiilor românești ?

Maria MATEI: Am rămas chiar foarte plăcut surprinsă că la începuturile mele aici, am găsit prima biserică ortodoxă, chiar de 1 Decembrie. A fost greu pentru că nu cunoaşteam pe nimeni şi îmi lipsea foarte mult limba, dar în acea zi am fost foarte încântată când am văzut atât de mulţi români îmbrăcaţi în portul nostru naţional. În ţară nu am văzut asta, dar aici lumea se îmbracă des în straie populare.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Fiind un om al literelor și scriind foarte mult pentru copii, cum vede Maria Matei viitorul culturii românești în școli, grădinițe ?

Maria MATEI: Cum văd eu viitorul culturii românești în școli şi grădinițe? Nu ştiu, depinde de fiecare . Eu merg spre familie, pentru că familia este cea care se bucură când i-a venit pe lume un copil si care trebuie să se implice în educarea propriilor fii. Practic, copilul este ca o plastilină vie ce trebuie modelată cu delicateţe şi tact pentru a-i ghida zborul prin viaţă până la un anumit punct, pentru că apoi trebuie lăsat să-şi continue zborul singur. Iar în şcoli şi grădiniţe nu mai ştiu ce e, deşi am ca prieteni virtuali multe doamne educatoare, învăţătoare care îmi iau poeziile şi le folosesc ca şi material didactic la clasele respective. Dar am şi multe bunicuţe, mămici, chiar şi tătici care îmi iau poeziile pentru copiii lor, iar eu sunt bucuroasă că într-un fel le sunt folositoare. Consider că este cel mai important lucru educaţia unui copil, altfel, nu ştiu cum se vor dezvolta generaţiile viitoare. Da, în puţine cuvinte trebuie să scrii o lecţioară, să fie şi simpatică, să-i atragă, să aibă ritm, rimă. Eu am şi lucrat cu copiii şi dintotdeauna i-am iubit. Mi-am dorit mulţi copii, mi-am dorit zece, dar Dumnezeu a vrut să am doar doi. Dar am iubit dintotdeauna copiii, gingăşia lor, candoarea lor. Văd lucrurile destul de bune din punctul meu de vedere, pentru că am doi fii în ţară care studiază. Ei îmi mângâie mult sufletul, unul este olimpic internaţional, celălalt este olimpic naţional. Deci, în viziunea mea, şcoala românească merge bine.

Na, nu pentru toată lumea, dar depinde de fiecare părinte cât a investit, cum a reuşit să şi-l educe ca să să prindă drag copilul acela să meargă la şcoală, să-i placă să facă ceva, să fie responsabil. Cu forţa nu poţi să faci nimic, nu poţi să-l ameninţi, pentru că nu vei obţine decât exact contrariul. Eu le-am citit foarte mult copiilor mei, i-am dus la tot felul de cursuri, de dans, de pictură, de pian şi la orice curs apărea în oraş ca să vadă şi ei ce anume le place, practic, să-şi testeze aptitudinile. Consider că un părinte aşa trebuie să facă, nu să-l forţeze şi să-i spună ce meserie trebuie să urmeze, conform tradiţiei din familie.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Cum vedeți scriitori romani față de cei italieni ?

Maria MATEI: Am participat aici la nişte concursuri şi am constatat  că aici se câştigă cu mai mare lejeritate premiile. Sigur că şi italienii au scriitorii şi poeţii lor foarte talentaţi, dar eu sunt mai fascinată de poezia scrisă de români. Probabil sunt subiectivă! Aici peste tot pe unde am participat la concursuri, chiar şi la pictură, am câştigat un premiu, dar în România nu. Mie îmi place cum scriu românii, îi consider mai talentaţi, probabil că suntem mai silitori, vrem să scoatem tot ce mai frumos din noi. Presupun că fiecare popor crede asta despre naţia lui. Am participat la un concurs unde eu, ca de obicei, nu cunoşteam pe nimeni ( practic am fost împinsă de val în lumea asta), şi am câştigat un premiu. Apoi am participat la un alt concurs, în alt oraş şi am contatat că organizatorii îşi acordau unul altuia marele premiu. Probabil chiar meritau acel premiu, probabil nu, asta nu am de unde să ştiu, dar nu mi s-a părut fair play.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ați dori să transmiteți pe această cale cititorilor dvs, dar colegilor de breaslă?

Maria MATEI: Oo, colegilor de breaslă le doresc multă inspiraţie, muza să fie de-a pururi cu ei, chiar dacă sunt foarte talentaţi. Citesc cu mare plăcere ce scriu ei şi aş sta zile întregi să-i admir, dar nu-mi permite timpul. Sunt fascinată de poezia românească contemporană, sigur că nu chiar de toată. Important este că  avem condeie extrem de talentate. Iar cititorilor le doresc tot binele din lume, îi îmbrăţişez cu mult drag şi îi îndemn să aibă grijă de copilul lor interior, de copilaşii lor sau de nepoţei. Să fie fericiţi, să se bucure de lucrurile simple, să aibă încredere în ei înşişi pentru că toţi suntem scântei divine, toţi suntem fiii lui Dumnezeu. Să aibă doar armonie în suflet, dacă avem armonie în noi înşine, armonie va fi şi în jurul nostru, în relaţiile cu ceilalţi. Altfel, prea multă crispare, prea multă suferinţă care nu ne face deloc bine.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Ce ne puteți spune de primul dvs debut literar ?

Maria MATEI: Am debutat într-o antologie, dar mi-a lăsat un gust amar pentru că nici până la ora asta nu am primit cărţile, dar nu vreau să mai intru în detalii. Cartea de autor s-a numit „REGATUL COPILĂRIEI”. M-a abordat o doamnă pe internet, mi-a spus că îi plac poeziile mele şi că ar fi dispusă să-mi selecteze câteva şi să scoatem o carte. Am scos cartea, dar şi aceasta a fost uitată printr-un depozit vreo doi ani. Nu dau vina pe nimeni, dar e greu când distanţa e mare şi nu prea are cine să mă ajute din ţară. Copiii sunt ocupaţi cu ale lor şi nu mă bizui pe nimeni. La prima carte s-a ocupat doamna respectivă şi de găsirea unor desene potrivite, iar pentru celelalte cărţi le-am făcut eu.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Acestea fiind spuse, ne luăm la revedere dar nu înainte de a vă mulțumi pentru onoarea de a avea această minunată discuție și de a vă ura numai bine și mult succes în viață și în carieră!

Maria MATEI: Şi eu vă mulţumesc din suflet, mi-aţi făcut o mare bucurie, deşi la Roma e trist, plouă, inima mea surâde pentru că mi-aţi făcut voi această bucurie. Vă doresc şi vouă mult succes, mulţi ascultători şi mulţi cititori!

Important este să avem soare în inimile noastre.

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: Să aveţi parte de zile fericite şi frumoase, lumina în suflet şi multă iubire din partea celor dragi. Ori unde v-aţi afla nu uitaţi minunatele versuri ale poetului George Sion„Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce-o vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim.// Saltă inima-n plăcere/ Când o ascultăm,/ Şi pe buze-aduce miere/ Când o cuvântam.// Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său,/ Vorbiţi, scrieţi româneşte,/ Pentru Dumnezeu!//.

————————————–

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu CIOBANU