Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS

„Dansul este limbajul ascuns al sufletului.”

Martha Graham

Plecăm cu mașina din Raleigh, capitala Carolinei de Nord, spre Durham, orașul din apropiere, drum pe care-l parcurgem în aproximativ jumătate de oră. Evadăm din preocupările zilnice, dorind să ajungem la „Page Auditorium”, una dintre cele mai vechi clădiri din Campusul de Vest a Universității Duke, accesibilă prin intermediul clădirii Flowers și adiacentă Centrului Brodhead unde există o sală de mese pentru public, pentru cadrele didactice și personalul auxiliar, deschisă seara și publicului.

A fost construită în 1931, în stil gotic. De atunci, sala a fost modernizată în interior, scaunele au fost reconfigurate pentru a permite mai mult spațiu și comoditate. La ora actuală „Page Auditorium” este cea mai mare sală de teatru de la Duke, cu o capacitate de 1232 locuri, situată lângă impresionanta Capela Duke din Campusul de Vest, și este accesibilă multor spectacole de înaltă ținută.

Vom viziona un spectacol de dans contemporan, acesta fiind, în general, un stil de dans extrem de expresiv care combină elemente ale mai multor genuri de dans. Dansatorii reușesc să își conecteze mintea și trupul aceleiași idei – conexiuni, din care rezultă mișcări fluide. Mișcările subliniază versatilitatea și improvizația, spre deosebire de balet care deține o serie de mișcări foarte exacte. Mișcările fiind pline de libertate, permit corpului să exprime până și cele mai intime sentimente. Dansul contemporan este deseori asociat cu o filozofie specifică: practicanții își exprimă cu o libertate totală propria energie naturală, pentru a crea o serie de mișcări care de multe ori sunt foarte personale. Dansatorii se eliberează de stresul din jur și reușesc să realizeze un spectacol interior de excepție.

Dansul este, în general, un eliberator de stres, atât pentru practicanți cât și pentru privitorii care iubesc dansul. Pentru aceștia din urmă, din care facem și noi parte, constituie o mare implicare emoțională.

În prezent cele mai de succes spectacolele înglobează mai multe stiluri de dans, pantomimă, actori, muzicieni, tehnici video. Se practică mixarea cât mai multor arte pentru un rezultat spectaculos, pentru ca privitorul să fie transpus într-o lume paralelă, abstractă sau o lume de poveste.

Ne aflăm în data de 4 iulie 2019, după alte spectacole desfășurate în această perioadă a Festivalului de Dans American, desfășurat anual în lunile iunie-iulie. La deschiderea stagiunii, Directorul Executiv – Jodee Nimerichter – și-a încheiat discursul cu cuvintele: „Enjoy the dance ! Enjoy the summer! Here we go!” (Bucurați-vă de dans ! Bucurați-vă de vară ! Veniți aici !)

Astăzi vom vedea spectacolul Companiei PILOBOLUS.

Sunt orele serii de vară, când soarele mâhnit apune și trimite din când în când, printre nori, razele sale direct privirilor noastre, în timp ce mașina aleargă să ajungem înaintea începerii spectacolului. Trecem prin pădurile acestui stat îmbogățit cu cochetele case construite ca niște minunate jucării printre copacii pădurii. La coborârea din mașină, suntem binecuvântați de câteva picături de ploaie, dar buna dispoziție o avem în suflete. Ea stă ca un ghem, gata-gata să se desfășoare.

Parcam mașina, ne îndreptăm spre sala de spectacol, intrăm, ne ocupăm locurile. Sala este plină. La orele șapte fix începe spectacolul Companiei, un spectacol de dans, despre dans spunându-se că este cea mai frumoasă artă, nu pentru că el nu este traducerea sau abstractizarea vieții, ci pentru că el este chiar viața.

Directorii artistici sunt Renee Jaworski și Matt Kent, iar dansatorii – Nathaniel Buchsbaumm Krystal Butler, Zachary Eisenstat, Quincy Ellis, Heather Favretto, Jacob Michael Warren, ultimii doi fiind și conducătorii, așa numiții Căpitani ai dansului.

PILOBOLUS este o companie americană de dans modernă care și-a început activitatea în 1971 la Colegiul Dartmouth din Hampshire, ca o companie de dans de grup, și a dobândit renume pentru calitățile extraordinare obținute evolutiv în acest secol al XXI-lea. A realizat peste 100 de lucrări coregrafice în peste 64 de țări din întreaga lume și a fost prezentată în cadrul a 79 de premii anuale ale câtorva Academii. Compania este cunoscută pentru explorarea atletică și colaborarea creativă, prin formele definite de atletism, jonglerie, dar și grație. Denumirea ei vine de la un fung căruia îi place soarele, având o remarcabilă abilitate de a se orienta spre sursa de lumină și care crește prin pășuni.

Primul dans din program – UNTITLED – a fost interpretat de cei patru dansatori și cele două dansatoare un dans nostim, sugerând capriciile vieții a două femei tinere. Viața este întreruptă neașteptat de o pereche de bărbați, fetele își petrec timpul și cu altă pereche de bărbați. Interacțiunea ulterioară a celor șase personaje explorează simetria Continue reading „Vavila POPOVICI: Festivalului de Dans American – PILOBOLUS” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)

Unirea Basarabiei cu România

După izbucnirea marelui război, în august 1914, aproape 300 000 români din Basarabia au luptat în armata rusă vreme de trei ani, pentru o cauză care le era străină. Conştiinţa naţională era trează aici, după revoluţia din 1905, fiind în acelaşi timp şi urmarea eforturilor depuse de elita românească, pe tărîm cultural şi naţional, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după epoca marilor reforme. Vorbind despre mişcarea naţională din Basarabia, în anii 1917-1918, istoricul Şt. Ciobanu afirma că ,,revoluţia naţională” declanşată aici ,,n-a fost un act haotic, nemotivat, surprinzător, ci şi-a avut cauzele ei, fazele succesive de dezvoltare”. Unirea Basarabiei nu se aseamănă cu unirea Transilvaniei şi a Bucovinei, prevăzute în tratatele de alianţă la intrarea României în război, ci este marcată de evenimentele produse în Rusia, după februarie 1917. Istoricul se arată sceptic faţă de susţinerile că mişcarea naţională din Basarabia s-ar datora unei rapide transformări sufleteşti, venită, asemeni unui ,,deus ex machina”, din Transilvania şi Bucovina. El crede că mişcarea din această pronvincie a fost ecoul revoluţiei ruse, iar ideologia naţională, autonomia, libertatea, folosirea limbii proprii sunt reflexul mentalităţii popoarelor subjugate din Rusia. Revoluţia din 1905 dusese la o trezire naţională, la speranţe într-o eliberare apropiată a popoarelor din vastul imperiu rus.

Şt. Ciobanu nota: ,,Putea oare poporul românesc din Basarabia să rămână străin de marea deşteptare a conştiinţei popoarelor din Rusia, să nu fie antrenat şi el în acest proces istoric al descătuşării naţionale”?. Românii din Basarabia nu aveau niciun fel de legătură organică cu statul rus, şi în împrejurările de atunci, el trebuia să caute ajutor numai în ţara cu care a fost legat de veacuri, prin sânge, credinţă şi cultură. Revoluţia din februarie 1917 îi găseşte nepregătiţi pe românii din Basarabia, copleşiţi de suferinţele războiului, ei încearcă să întrevadă căile viitorului. Vestea revoluţiei a venit în Basarabia ca un trasnet din senin, abia la 5 martie 1917, ziarul ,,Cuvânt moldovenesc” anunţa schimbarea regimului politic în Rusia, dar, la început, în rândurile românilor nu se produce niciun fel de mişcare. Istoricul subliniază o altă caracteristică a mişcării naţionale din Basarabia, faptul că aici a fost o ,,revoluţie acefală”, lipsită de lideri. El consideră că, la început, mişcarea apare ca o frământare adâncă a mulţimilor, ca o acţiune colectivă, iar fruntaşii nu duc masele după ei, ci sunt târâţi de ele, ,,sunt scoşi la suprafaţă de valurile revoluţiei”.

Germenii revoluţiei pătrund curând şi în Basarabia şi duc la dorinţa ,,nelămurită” a unor prefaceri în viaţa provinciei, după cum nota ,,Cuvânt Moldovenesc”, în apelul său din 8 martie 1917, ,,…noi de acum nu mai suntem robii stăpânirii vechi”, încheind optimist: ,,dee Domnul ca felul nou de ocârmuire să ne fie şi nouă, moldovenilor, spre o înnoire a vieţii şi spre deşteptarea din somnul de moarte…, spre lumină şi slobozenie”. În aceeaşi vreme, la 19 şi 22 martie, acelaşi ziar publica două noi apeluri, referitoare la ,,chestiunea naţională”, la folosirea limbii române în biserică şi la ,,chestiunea autonomiei Basarabiei”, după exemplul letonilor: ,,moldovenilor, luaţi pildă de la latişi, treziţi-vă măcar acuma…”. După exemplul altor popoare din imperiu, în împrejurările din martie se simţea lipsa unei organizaţii naţionale româneşti, a unei conduceri unitare, iar ziarul ,,Cuvânt Moldovenesc” era îngrijorat de această stare de lucruri şi face apel, la 26 martie, la unirea forţelor româneşti, la ,,fiii dezbinaţi ai neamului nostru”. Românii din Chişinău, organizaţi într-o societate, ,,Obştea moldovenilor”, solicitau ca ,,românii din Basarabia să se bucure de toate drepturile cetăţeneşti şi naţionale”.

Românii din Odesa, ofiţeri, studenţi, soldaţi şi simpli cetăţeni, organizaţi şi ei într-o ,,societate”, îşi manifestau speranţa că ,,drepturile naţionale ale celor peste 2 milioane de moldioveni (români-n.n.) vor fi chezăşluite (garantate) în viitoarea adunare constituantă”. La rândul lor, studenţii români de la Kiev, constituiţi într-o asociaţie, îşi propuneau drept scop ,,să lupte pentru autonomia Basarabiei, pentru apărarea graiului moldovenesc, şcoala şi biserica să se facă în limba moldovenească, judecata în aceeaşi limbă, iar pământurile să fie împărţite ţăranilor moldoveni…” .

După revoluţia din februarie 1917, care a dus la prăbuşirea ţarismului şi restabilirea drepturilor şi libertăţilor democratice, românii din Basarabia au început să-şi formuleze obiectivele. În aceste luni, peste tot, aveau loc manifestaţii, întruniri, conferinţe, mitinguri în care se dezbăteau probleme sociale şi politice. În condiţiile războiului, aceste acţiuni erau frecvente şi numeroase mai ales printre soldaţii de diverse naţionalităţi din fosta armata ţaristă. Soldaţii români, originari din Basarabia, aparţinând unităţilor ruse din Moldova, au intrat în contact cu românii din Regat, din Transilvania şi Bucovina, ceea ce le-a permis să-şi limpezească treptat ideile şi sentimentele naţionale. În acelaşi timp, după cum sublinia Şt. Ciobanu, în Basarabia, evenimentele şi acţiunile au fost marcate de evoluţia situaţiei din Rusia, de libertăţile proclamate aici, care au permis sentimentului naţional românesc să se manifesteze între Prut şi Nistru. În martie-aprilie 1917, în provincie au apărut şi activat o serie de grupări şi organizaţii naţionale de orientări politice diverse, comitete ale soldaţilor şi ale studenţilor .

Deşteptarea românilor din Basarabia prinde un mare avânt în primăvara lui 1917, când gruparea naţională de la Chişinău ia iniţiativa constituirii unui partid politic naţional. După câteva întruniri (consfătuiri), ţinute pe la sfârşitul lui martie, în redacţia ziarului ,,Cuvânt Moldovenesc”, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, având ca preşedinte ales pe Vasile Stroescu. Motivele şi scopurile înfiinţării partidului erau înfăţişate detaliat într-un articol: ,,Noi suntem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale…să fim ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu-moldoveni sau mai bine zis români, fii ai lui Traian şi urmaşi ai lui Ştefan Vodă cel Mare…Noi trebuie să ajungem a fi stăpâni pe ţara noastră…şi pe soarta noastră. Noi trebuie să dăm mână cu mână şi să întocmim din toate sufletele moldoveneşti o singură suflare-un partid naţional moldovenesc, care să lupte pentru autonomia moldovenilor, adică pentru dreptul de a avea ocârmuirea lor deosebită moldovenească” (,,Cuvânt Moldovenesc”, din 2 aprilie 1917).

La începutul lui aprilie 1917, s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, condus de un comitet alcătuit din Vasile Stroescu, Pavel Gore, Pan Halippa, Vl. Herţa, preşedinte fiind proclamat V. Stroescu. Programul Partidului Naţional Moldovenesc, în zece puncte, apărea în foi volante şi în cuprinsul ziarului, cu menţiunea că punctele esenţiale, destul de moderate, nu se deosebeau aproape prin nimic de programele altor naţionalităţi. În preambul se preciza că partidul îşi propune ,,a păşi pe calea dobândirii drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii (românii) din Basarabia şi de dincolo de Nistru”, apoi erau amintite următoarele puncte: ,,1… aşezarea temeinică a slobozeniilor (libertăţilor) cetăţeneşti şi naţionale…, votul obştesc (universal), libertatea cuvântului, a tiparului, a întrunirilor şi a credinţei; 2. dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătoreşti, bisericeşti, şcolare şi economice a Basarabiei…, care va avea să-şi ocârmuiască singură viaţa ei dinlăuntru; 3. toate legile privitoare la organizarea Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (59)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a)

„Școala de la Tomis, afirmată de la finele secolului al IV-lea până la începutul secolului al VII-lea, înscrie una dintre cele mai importante etape din întreaga dezvoltare a culturii noastre.” (Mihail Diaconescu)

Prin Mărinimia Bunului Dumnezeu, am fost aşezaţi într-o Vatră străbună şi strămilenară, ca Naţiune MATCĂ-MUMĂ în spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, în Zorii Creaţiei, într-o sinergie de Oameni aleşi şi de locuri încărcate permanent de Miracol, care dau întâietate, amploare, bogăţie, frumuseţe, lumină, splendoare, profunzime şi unicitate etnicităţii noastre sacre în Europa şi în lume.

Există în multe ţări râuri, câmpii, dealuri, şesuri, podişuri, munţi, lacuri, fluvii, codri şi mări, dar „combinaţia, armonizarea munţilor, şesurilor şi apelor în spaţiul nostru este o particularitate care şi-a pus pecetea pe personalitatea naţională şi individuală a acestor locuri şi a acestor oameni.” (Anton Dumitriu, 50/ 17-18)

După Vatra Strămoşească şi Zestrea naturală, ne-a hărăzit Dumnezeu, cu Profeţi şi Sibile, cu Conducători iscusiţi şi mari Voievozi, cu Sacerdoţi luminaţi şi Oşteni viteji, cu Mame înţelepte şi Fecioare frumoase, cu Dascăli pricepuţi şi Artişti neîntrecuţi, cu un lung şir de Eroi şi Martiri, cu Fecioara Maria şi o Corolă de Sfinţi, cu armonia Pădurii şi un Curcubeu de Jertfe, cu Pământ roditor şi Cer binecuvântat, cu un Destin ales, predestinat în Arealul princiar pelasgo-traco-geto-dac, numit „CETATEA ZEILOR”.

În epoca prehristică, Dacia Pontică – Schythia Minor se bucura de aceeaşi veneraţie ca lumea greacă şi cea latină, tustrele aparţinând de fapt aceluiaşi Stejar milenar – pelasgo-thrac, privind interferenţele spirituale, religioase, culturale, politice, economice, cosmologice. În marile cetăţi geto-dace de pe ţărmul Mării Negre: Callatis, Tomis, Histria (fondate în sec. al VII-lea î. d. Hr.) se remarca prezenţa unor Şcoli cu o veche şi înfloritoare tradiţie în care excelau: literatura, retorica, filosofia, astrologia, lăsându-şi faima şi nemurirea în mari personalităţi: Demetrios de Callatis (sec. III, î. d. Hr.), cu studii de istorie şi geografie despre Europa şi Asia, în 20 de volume; Istros Callatianos (sec. III, î. d. Hr.), tratat Despre tragedie; Satyros de Callatis – Peripateticul (sec. III, î. d. Hr.), părintele biografiei, biografii închinate unor scriitori ca Euripide, ori filosofi precum Pitagora, Empedocles, Zenon, Anaxagora, Socrate, Platon, Diogenes Laertios ş.a. (Hristo M. Danov, Tracia antică. Trad. prof. univ. dr. Constantin Velichi. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1976; Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, p. 12, 26; III, p. 9; VI, p. 21; VIII, p. 40, 48, 53; IX, p. 26)

Lui Satyros, i-a urmat eruditul Heracleides Lembos de Callatis (sec. II, î. d. Hr.), devenit înalt demnitar al imperiului Egipt. El ne-a lăsat două frumoase opere, o biografie şi un tratat de filosofie: Viaţa lui Arhimede, Raţionamentul lembeutic.

Corax de Siracuza (aprox. 470 î. d. Hr.) a pus bazele retoricii, adică: „arta vorbirii care produce convingeri”, iar două secole mai târziu, Siracuza intra în pantheonul nemuririi, prin savantului antichităţii Arhimede (287-212 î. d. Hr.)

HISTRIA l-a plămădit pe nobilul şi celebrul memorialist şi geograf Aethicus Histricus care a lăsat omenirii faimoasa sa Cosmographia.

Celebritatea Şcolii din Atena, care a dat posterităţii sacra Trinitate thracă filosofică: Socrate-Platon-Aristotel s-a bucurat de un imens prestigiu în rândul Şcolilor Pontice care, le-au promovat şi propagat conceptele, sistemele, doctrinele filosofico-estetice, dar şi eruditele opinii literare.

Socrates (469-399), a fost precursor al idealismului precreştin şi creştin, pedagog al înaltei conştiinţe morale. Socrate a fost de fapt propria sa Şcoală-Cea mai înaltă educaţie de ţinută morală precreştină, a sinelui prin cunoaşterea de sine.

Platon (427-347), unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai antichităţii thrace, a fondat ACADEMIA din ATENA în anul 387, î. d. Hr. Filosoful a elaborat marile opere, care trăiesc şi astăzi: „Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Republica”, „Parmenide”.

Aristotel – Stagiritul (384-322), născut în Stagira, discipol al lui Platon, după ce a ajuns magistru s-a despărţit de Platon şi a fondat LICEUL, punând bazele unor noi discipline: logica, psihologia, etica, estetica/ poetica, politica, economia politică, zoologia, fizica, metafizica, cosmologia. Lucrările sale de referinţă sunt: „Organon”, „Despre suflet”, „Politica”, „Etica nicomahică”, „Metafizica”, „ Poetica”.

Poetica lui Aristotel era axată pe arhitectura unui studiu elevat, intrinsec al unei literaturi de excepţie, pe clasificări literare, pe definirea genurilor şi a speciilor.

Dacia Felix , n-a fost creată de invadatorii romani în procentul uzurpării lor situat între 14-24%, (106-271 d- Hr.) din teritoriul marelui Regat cum greşit susţin unii cercetoraşi fugiţi din calea Adevărului, căci exista deja renumita, milenara SCYTHIA MINOR – DACIA PONTICĂ, devenită Dacia Apostolului Andrei, zidită pe temelia creaţiei geniale a unui popor eminamente religios, drept, viteaz, primitor, omenos, jertfitor, înălţător, înţelept, ancorat în spiritualitatea ancestrală care i-au conferit un înţeles profund metafizic, un înalt sens moral, o dimensiune a Adevărului revelat, un Cer al Iubirii care-i dă DACIEI MARI a Vlahilor o amplitudine cosmică.

Şcoala de la Tomis vine ca o încununare princiară a descendenţei din Şcoala monarho-profetică a lui Zamolxis care, a conferit prin monoteismul religios, spiritul monoteist al înţelepciunii protodace milenare, reflectată în Corifeii gândirii metafizico-religioase precreştine: Homer, Orpheu, Solon, Herodot, Hippokrates, Gorgias, Pitagora, Sophokles, Zenon, Sokrates, Platon, Aristotel, Arhimede, Strabon, Seneca, Plutarh, iar în era creştină magnificii Plotin, Origen, Hypatia.

Numărul mare de autori formaţi şi operele – capodopere scrise cu acrivie în Cetăţile Daciei Pontice şi ale Dunării de Jos, atestă excepţionala vigoare a spiritualităţii geto-daco-române care au oferit lumii lucrări erudite de faimă universală.

Şcoala de la Tomis, prin descendenţa ei profetică, prin tradiţia precreştină şi creştină s-a impus între renumitele Şcoli ale lumii universale creştin-ortodoxe, prin convergenţa şi rafinamentul unor idei alese, moral-creştine, prin efervescenţa unor concepte de înaltă ţinută filosofică, prin mistica ortodoxă a orientării dogmatice a principiilor teologice şi în mod expres prin numele şi numărul unor personalităţi care i-au dat autoritate, iar prin operele lor nemuritoare i-au ilustrat veşnicia.

Rod al înfloririi sale culturale prin spiritualitatea acelei Epoci aflată sub apoteoza religioasă a Creştinismului ortodox, „Şcoala Literară de la Tomis apare ca un rezultat semnificativ al tendinţelor intelectuale ale epocii şi, totodată, ca o formă coerentă de manifestare a unor cauze multiple, îndeosebi a atitudinii comune a unui mare număr de autori de înalt prestigiu în raport cu cele mai complexe probleme spirituale ale timpului lor. Erudiţii cugetători ca Sfântul Theotim I Filosoful, Episcopul Tomisului (392-403), Episcopul Ioan de Tomis (a păstorit înainte de 448), Episcopul Theotim al II-lea de Tomis (a păstorit în jurul anului 458), Arhiepiscopul şi Mitropolitul Valentinian de Tomis (înainte de 549 – după 553), cărora li se adaugă atât intelectualii din gruparea monahilor sciţi de la începutul secolului al VI-lea (cel mai cunoscut dintre ei este Leontius Byzantinus [ 485-542], cât şi unele personalităţi ilustre ca Sfântul Ioan Casian (c. 360-435) şi sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul (Dionysius Exiguus: c. 470-545) au dat acestei Şcoli o amploare şi o durată de excepţie, cu consecinţe multiple şi importante în viaţa poporului nostru şi în evoluţia spirituală europeană şi universală.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 517)

Dacia Pontică păstra încă vii şi calde urmele paşilor Apostolilor Andrei, Filip şi Pavel care au adus mireasma dumnezeiască a Evangheliei Mântuitorului Hristos.

Împăratul Diocleţian (284-305), refăcuse limesul scitic, astfel, că Scythia Minor făcea parte din prefectura Orientului, respectiv dioceza Thracia, condusă militar de un dux perfectissimus. Cetatea Tomis în sec. al III-lea, d. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a)” →

Al. Florin ŢENE: Sub egida Primăriei Cluj-Napoca – Vernisajul expoziției de pictură Ovidiu Ignat

De aproape un an și jumătate Primăria municipiului Cluj-Napoca, prin, și în organizarea Biroul de Învăţământ, cultură, culte, sport şi societate, a luat inițiativa să organizeze, sub genericul “Idei transilvane“, expoziții cu lucrări ale pictorilor clujeni în spațiul generos oferit de “Casino “ Centru de Cultură Urbană din Parcul Central “Simion Bărnuțiu “, palat eclectic de inspirație vieneză. Această clădire este, de la o vreme, amfitrionul evenimentelor culturale și artistice ale “orașului-comoară “.

După mai multe expoziții de pictură, organizate în ultima perioadă de un an și jumătate, mult apreciate de publicul iubitor de culoare, poezie și muzică clasică, în data de 9 iulie, a.c.la orele 18 a avut loc vernisjul lucrărilor de pictură semnate de pictorul Ovidiu Ignat.

Vernisajul a fost deschis de scriitorul Ionuț Țene care a prezentat pe amfitrionul expoziției, pictorul Ovidiu Ignat, pe cei care au vorbit despre lucrările expuse: scriitorul Dan Marius Drăgan, prof.univ.dr.Negoiță Lăptoiu și pe soliștii de la Opera Vox.

Programul a început cu lucrări semnate de compozitorul Tiberiu Brediceanu, interpretate de tenorul Constantin Nica, soprana Raluca Persa, basul Ion Stancu și Ioan Vrăsmaș, iar tenorul Filip Ion Sandu a interpretat lucrarea “Stele-n cer “ de Nicolae Bretan. Artiștii au fost acompaniați la pian de Lelia Serafinceanu.

În continuare Ionuț Țene a dat cuvântul scriitorului Dan Marius Drăgan care, printre altele, a subliniat acuratețea culorilor și expresivitatea peisajelor satului transilvan.

Profesorul dr.Negoiță Lăptoiu, cunoscut critic de artă, cetățean de onoare a municipiului Cluj-Napoca, în expozeul acestuia a subliniat că la pictura lui Ovidiu Ignat se observă cadența ritmică a unei pensulații propulsată de freamătul unor intense descătușări. În încheierea cuvântării sale acesta a apreciat efortul constant al Departamentului de Cultură din cadrul Primăriei clujene de a promova public valori spiritual autentice și prin intermediul elegantei galerii de artă din incinta Centrului de Cultură Urbană”Casino “.

La invitația lui Ionuț Țene a mai vorbit criticul de artă Sabin Rusu.

În încheiere, pictorul expozant a mulțumit celor prezenți.

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

10 iulie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Adâncă plecăciune

ADÂNCĂ PLECĂCIUNE

Când priviți într-o vitrină cana dacică de lut

De gândiți la câte are, glasul vostru fi-va mut,

Că însemnele din dânsa sunt istorie și mituri,

Legând cerul și pământul veșnicite-n anotimpuri.

În cel loc îi fost-a vatra unui om, cu bune, rele,

Mai cu bucurii odată, mai cu multele belele,

Și acol’ a fost odată fir plăpând de rădăcină

Ale neamului acesta, încolțit în astă tină.

Și-apoi ceașca îmi mai spune de olarul priceput

Ce cu mâna mângâiat-a plămădeala cea de lut,

Ia dat formă la ulcică, brâu îi pus-a pe sub buză

Și în focul lui din vatră, el mi-a copto-ncet în spuză.

A băut cu ea o apă răcoroasă de izvor,

Vin, la câte-o bucurie, la necaz, ori chin de dor,

În bejenie cu dânsul o purta la cingătoare,

Să o aibe la-ndemână, până-n ziua-n care moare.

Ea e parte din averea ce-a lăsat-o moștenire

La urmașii lui de sânge, să mi-l facă pomenire,

De-asta ție, cană sfântă, azi îți facem plecăciune,

Că ne-arăți c-aici fost-am, începutul cel de lume.

————————————-

Mircea Dorin ISTRATE

Târgu Mureș

10 iulie 2019

Mihaela BORZEA: Struguri dulci care satură tina

STRUGURI DULCI CARE SATURĂ TINA

Pentru tot ce va fi, să mă ierţi,
Să-mi săruţi următoarea trădare,
Să mă-ngâni între două coperţi
Ca pe-un vers condamnat la uitare.

De tutun şi de ani să te laşi,
A neant carnea ta să miroasă,
Să mă ierţi când îţi fur de sub paşi
Mersu-ţi sfânt, aşezat lângă coasă.

Când secunda ţi-o cer cu-mprumut,
Să mi-o dai… sunt de tine orfană
Şi pe mama s-o ierţi, c-a putut
Să zidească în lume o Ană.

Pescăruşii cu rime în cioc
Să mi-i ierţi că mi-au stors în cuvinte
Un ocean de smaralde şi foc
Ce mă-nghite în valu-i fierbinte.

Desenați într-o doară, de zei,
Struguri dulci care satură tina,
Tu să ierţi, negreşit, ochii mei,
C-au zărit peste moarte, lumina.

Iar de poţi din culori să închegi
Trandafiri ce-ţi destramă tristețea,
Curcubeul să-l ierţi şi să-l legi,
Preschimbându-i în spini, frumusețea.

—————————-

Mihaela BORZEA

Nicu GAVRILOVICI: Cuvinte

Uneori îmi par cuvintele fecioare sfielnice, prea lesne lăsându-se ademenite.

Levitând peste petala albă de celuloză răstignită pe biroul meu vechi de stejar, se apropie dansând de rugul minții în piruete grațioase. Le ciufulesc zulufii vocalelor atrăgându-le în iazul palmei de unde prin scocul pixului le prăval în oceanul de alb, corăbii negre înșiruite precum o plutitoare caravană. Le încarc până la refuz cu mirodenii de vise trimițându-le până în cele mai îndepărtate colțuri ale sufletelor voastre. Unele vor ajunge, altele vor naufragia pe promontoriul stâncos al uitării. Pentru cele la destinație ajunse veți licita voi cititorii, colecționari de frumos. Bărbații le vor dezveli de sensuri admirându-le lacomi nudul bronzat pe nisipurile mișcătoare ale gândurilor în timp ce doamnele le vor îmbrăca în străveziul unei lacrimi agățate de cerceveaua pleoapei.

Dragi îmi sunt cuvintele, ca negustorilor mărfurile antice de care cu greu se despart.

Și cu durere… Le mângâi și le sărut în cochilia palmei bătătorite de parcă ar fi de curând descoperite perle. Ele adastă cuminți, obosite de truda dansului în timp ce le pictez pe șevaletul retinei transformându-le în vitralii ale sufletului. Și repet, sufăr dar în același timp mă bucur dăruindu-le…

Mângâindu-le la rândul vostru, îmblânziți-le, simțiți-le mireasma în apusul soarelui și sorbiți-le roua în răsărit. Nu există giuvaer mai scump decât un cuvânt încrustat în argintul unei lacrimi ori înflorit pe tulpina unei atingeri. Dacă vreodată voi deveni avar, jefuiți-mă… Dacă vă voi greși, osândiți-mă la trudnică plată din cele dintâi roade ale minții, răscumpărarea nelegiuitei fapte prin dăruire de cuvinte înfăptuindu-se… Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Cuvinte” →

Nela TALABĂ: Incertitudine

INCERTITUDINE

La început,
mi s-a oprit toatã lumina în piept
şi am devenit opacã.
Lucrurile au curs spre mine,
unele pentru a se oglindi în inima mea,
altele atrase de lumina orbitoare…

Treptat, am devenit un zid
pe care se sprijinã lumina
ca o iederã
ce se înalţã,
şi se înalţã…
Am ajuns sã dau cu mâna la o parte
lumina verde
ca sã pot vedea lucrurile
de dincolo de mine.

Acum privirea mea şi-a inversat direcţia.
Mã uit în abisuri pe care nu le visam
pânã mai ieri.
Vãd atomi care se ciocnesc
cu mişcãri browniene,
vãd fractali-secunde
care concentreazã în ei eternitatea lucrurilor
ce au rãmas captive în inima mea.

Sunt ca un embrion în mijlocul luminii.

Aştept sã mã renascã lumina,
dar nu ştiu ce voi fi.
Simt ca un foşnet de ape
sau un foc ce mocneşte,
simt o adiere de vânt
Sau aripi ce dau sã creascã
asemenea seminţelor din pãmânt.
Dar nu ştiu încã ce voi fi…

——————————–

Nela TALABĂ

Galați

9 iulie 2019

(Imagine sursa internet)

Elena NEAGU: Înc-o noapte-și mână zorii să mi te răsară-n piept

Înc-o vară- și mână cerbii
către toamnele târzii ,
înc-un munte-și tace soarta ;
tac și eu ,
tot visând când ai să-mi vii.
Înc-o noapte cu toți macii
pâlpâind sub cer povești ,
eu te-aud ca o chemare
mac timid ,
când în suflet mi-nflorești !
Te-ai urcat lumină-n mine ,
steagul alb de pe catarg ,
toată duioșia-mi
ce-ți răzbate dintre rime ,
pescăruș , țipând în larg…
Înc’ o noapte-și mână zorii
să mi te răsară-n piept
și să înalțe-n răsărit tânguirile viorii
când mi-e dor și port te ‘ aștept…
Înc’o rugă strig spre cer ,
să ne poarte peste vămi ,
să ne vindece de răni !
Înc-o zi -n care te strig ;
fără tine deși-i vară ,
ninge cu fiori de frig…

——————————–

Elena NEAGU

9 iulie 2019

Alina CRISTIAN: De ce…?

De ce n-ai spus la revedere
Și nu n-ai spus când ai plecat?
De ce mi-ai pus eternitatea,
În inimă când m-ai lăsat?

De ce nu m-ai luat cu tine,
În zborul tău, spre galaxii?
De ce mi-ai pus în ochi poveri,
Ce curg din norii inimii?

De ce mi-ai pus în suflet plumbul…?
Să-l port ca haină, nu-i deajuns…
Te-aș fi urmat, doar să-mi fi spus
O aripă mi-ar fi ajuns…

De ce-ai ales să pleci departe?
Cine în nori te-a-ntâmpinat?
Eu am rămas cu ochii-n noapte,
Teii cu ani m-au veșmântat…

De ce te-ai rupt așa de mine?
De ce nu mi-ai trasat un drum?
Cum voi ajunge eu la tine,
Când tot ce ai lăsat e scrum?

Degeaba anii trec în grabă.
Fără tine,-ntruna sânger…
Privesc la poza ta, tăcută,
De ce te-ai îmbrăcat în înger?

——————————–

Alina CRISTIAN

9 iulie 2019