Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Mă pierd în gânduri (poeme)

TIMPUL

Privește cerul dimineața

e limpede precum cristalul.

Nici vârful brazilor nu mișcă,

nici eu n-aud vacarmul.

Nu îmi atinge cu privirea

sufletul pribeag,

nu vei cunoaște fericirea

decât atunci când este patul cald.

Cum zboară pana în văzduh

așa îmi zboară gândul,

căci tot ce construiesc acum,

îmi fură-ngoană timpul.

Nu voi împărății eu lumea,

nici tu nu o vei face,

găsește liniștea în tine

ca să trăiești în pace.

DOR

Mă pierd în gânduri,

mă- nvârt în trigoane,

aerul mă frige,

dorul tău mă doare.

Gura mi-e uscată

și mi-e rău de mor,

ghimpele mă-nțeapă

și nu mi-e ușor.

Lasă trandafirul ce a împupit

Să- nflorească în strana

ce l-a zămislit.

09.02.2021

AIEVEA

Am ajuns să trăiesc

trezindu-mă cu tine în gând

și la apus adorm gândind la tine

În bula mea închisă stau

și rasfoiesc o carte ca pe piatră

uitarea nu mai vine niciodată.

Când ai venit ai adus cu tine

Farmecul nopților arabe

M-ai învăluit în cuvinte echivoce

ca într-o pânză de păianjen să mă prinzi

iar eu stăteam și îmi țeseam forma fără fond

ce soartă jucăușă…

ce viitor fără vise…

ce zi fără noapte…

când ai plecat ai luat cu tine

tot ce nu s-a spus

sau ce putea urma

trecutul l-ai sters

ca batista, ultima lacrima -mea.

MINUNEA DE LA MAGLAVIT

Moș Petrache daca-i știi

câtă bucurie am,

că te-am cunoscut în viață

și am putut să te ating,

Să-ți simt bunătatea-n suflet

trupul blând de om smerit,

ce-a văzut pe însuși Domnul

lângă tufa cea de plop.

Continue reading „Aura-Nicoleta LUPȘESCU: Mă pierd în gânduri (poeme)” →

Victor RAVINI: Să trăiți, domnu’ profesor!

Am știut ce să cer. Au fost de acord. M-au dat la biroul de conjunctură și marketing. Cel mai bun birou, pentru că acolo nimeni nu avea nimic de făcut. Șeful de birou răspunde la telefon și îmi spune speriat că sunt chemat la directorul general. Mai speriat eram eu. Era a doua zi după ce m-au angajat acolo, la ICE Autotractor din Brașov, că uitasem să vă spun. Îmi tremurau pantalonii de frică, dar nu cred că se vedea. Cred că nu se vedea nici că îngălbenisem.

— Hait! mi-am zis în gând. Au verificat și au descoperit că am mințit la interogatoriul cu securistul întreprinderii.

Mințisem că n-aveam rude în străinătate și nici legături cu cetățeni străini.

În anticamera la directorul general erau vreo câteva zeci de indivizi, corect îmbrăcați în costume de culori sumbre și la cravată, extrem de sobri și de serioși, pe scaune la perete sau în picioare, tot la perete. Parcă erau la vreo înmormântare și așteptau să vină sicriul. Toți încruntați și cu ochii în popoul secretarei, care făcea cafeaua pentru director. Ea mi-a făcut semn să intru la director. Unii din ăia au protestat, că ei erau acolo înaintea mea și aveau urgențe. Nu le-am dat atenția pe care voiau ei să le-o acord. Am bătut la ușă și am intrat cu inima cât un purice. Eram alb ca varul de frică. Biroul directorului general era imens. Un covor persan, cu o suprafață și mai mare decât a sălii, acoperea întreaga podea și era răsucit rulouri la margini. Se vorbea în tot Brașovul de acest covor. Fusese primit cadou de la șahul Iranului, pentru că Brașovul înființase o fabrică de tractoare românești la Tabriz.

— Am auzit că ați fost angajat pentru limbi străine. Ia să vedem! Ce scrie aici?

Așa se vorbea în comerțul exterior, cu „dumneavoastră,” chiar și de la cel mai superior, cum era el, la cel mai inferior, cum eram eu. Ca și cum am fi fost oameni civilizați. Nu ca la Grupul de Șantiere Montaj Cazane Vulcan din București, cu „bă ăla!” sau și mai rău, de poate suporta hârtia. Dar toată lumea suporta și se trăgeau toți de șireturi. De aia se zice că fiecare întreprindere, fiecare loc de muncă, spital, școală sau ce o fi, are o anumită cultură ori rutină, a sa. Sau nicio cultură, nicio rutină, doar harababură. Am mai scris o schiță umoristică despre viața pe șantier, însă unele redacții nu au putut-o publica, iar când s-a publicat am fost apostrofat că așa și pe dincolo și că să scot schița aia de pe Net și că să mă pocăiesc. Eu n-am fost pus cu genunchii pe coji de nucă, nici când eram elev. Deși ar cam fi fost motive, de trei ori pe zi.

Cum ziceam, directorul mi-a dat o scrisoare dintr-un maldăr de scrisori desfăcute și înregistrate. Erau câteva rânduri de la un partener extern. I-am tradus. A scris rezoluția pe scrisoare: E-15. Răspundeți pozitiv! Mi-a dat altă scrisoare. A pus rezoluția: A-25. Răspundeți conform legii! După vreo jumate de oră și ceva, am terminat de tradus toate scrisorile, mi-a mulțumit și am ieșit. Unul dintre așteptătorii din anticameră a strigat la mine:

— Ia ascultă, tovarășu’! Ia vino încoace!

Păi ce, așa se vorbește în comerțul exterior? Nici ciobanii analfabeți la stână nu renunță la demnitatea lor proprie când i se adresează cineva. Ce, eu eram nevasta lui ca să îmi vorbească arogant și cu dispreț? Ăștia care au limba aspră când vorbesc cu inferiorii au limba dulce când îi ling, unde îi ling pe superiori. L-am străfulgerat cu o privire indiferentă, atât de neutră, încât să îl lase pe gânduri și nu m-am abătut din drumul spre ieșire. M-am așezat la locul meu în birou și am reluat să citesc Scânteia.

— Ce a vrut directorul? m-a întrebat șeful de birou.

— Care director? am ridicat eu o sprânceană.

Șeful și-a retras capul între umeri ca un copil terorizat și nu a mai zis nimic. A doua zi, tot așa, la ora opt și cinci minute, ca și ieri, sună telefonul, iar șeful îmi zice că sunt chemat la director. M-a mustrat cu un gest din cap și a zis:

— Păi eu ce sunt aici?

În anticameră, ăia erau tot acolo ca și ieri. Unii pe scaune la perete, alții în picioare, toți în ordinea ierarhică. Toți subdirectorii, toți șefii de zone și de birouri operative: Europa 15, Asia-Australia, America, Vest 1, Vest 2, CAER sau șefii de produse. Toți, cu aceleași urgențe de ieri sau de luna precedentă. Am trecut pe lângă ei cum treci pe lângă ulucile unui gard, fără să le vezi. Nu se mai uitau în fundul secretarei, întorceau capul după mine și nu mai cârâiau.

Directorul a zis să iau un scaun și să stau jos, în fața biroului. Secretara a venit cu două cafele. Una pentru el și una pentru mine. I-am tradus toate scrisorile, am plecat și iarăși au rămas ăia din anticameră cu gurile căscate de nedumerire. De bună seamă că au început să își facă gânduri și presupuneri sigure.

Întreprinderea primise cadou un Mercedes ultimul răgnet, de la firma MAN, de la care cumpăraserăm licența pentru camioanele noastre DAC, numite apoi ROMAN. Șoferul întreprinderii conducea Mercedesul și îl transporta numai pe directorul nostru general. Dimineața, auzeam Mercedesul oprind sub ferestrele biroului nostru. Lăsam ziarul din mână, mă ridicam fără să mai zic nimic și mă duceam la director. Nimeni nu își putea explica ce discutam eu cu directorul o jumătate de oră, la cafea, în timp ce toți șefii așteptau cu probleme urgente, arzătoare și niciodată nu i se mai oferise vreunuia din ei vreo cafea. Toți au început să mă salute cu plecăciune și cu „Să trăiți!” Și pe bună dreptate. Ajunsesem să dețin cel mai important secret din întreprindere, cum nici la BDS (Biroul de Documente Secrete) nu erau așa de mari secrete: Secretul că directorul general nu cunoștea nicio limbă străină.

Barosanul pleca deseori în străinătate, dar numai pentru câteva zile. În lipsa lui, niciun subdirector nu avea voie să își pună fundul în Mercedes. Subdirectorii conduceau ei înșiși vreun Volkswagen sau Opel, primit cadou de la alți parteneri străini. Mașinile primite cadou își păstrau placa cu numărul din străinătate și așa erau donate Securității, când întreprinderea primea cadou altele, noi. Iar Securitatea dona mai departe mașinile la Miliție. Ca să își facă filatorii filajul sub acoperirea plăcii din străinezia.

Șoferul directorului era soțul secretarei și securist în civil. Primise ordin de la director ca, în lipsa lui, să fie la dispoziția mea cu Mercedesul. Așa că mergeam des la București, unde aveam treabă la editură sau umblam prin librării și anticariate sau intram la filme. Timp în care șoferul era liber să facă ce vrea. Ne întâlneam în curte la minister, la ora cutare. Șeful meu de birou nici nu îndrăznea să îmi dea vreo sarcină de serviciu. Socotea că ar fi fost prea riscant pentru el să se pună rău cu mine. Numai așa din sadism, îl întrebam dacă avea vreo hârtie să i-o duc la minister. Ca să nu se mire unde plecam fără să îi cer voie.

* * *

Într-o zi, directorul general era plecat cu șeful de personal în Australia. Iar eu nu aveam de ce să merg la București. Mai era până la salariu și nu mai aveam bani de cumpărat cărți. Șeful meu de birou îmi pune pe masă o decizie, cum că sunt mutat la un birou operativ, să derulez contractul de remorci pentru Germania de Răsărit. A căzut cerul pe mine. Numai de muncă nu aveam chef. Mai degrabă citeam Scânteia în întregime sau mă uitam la colegii care nu aveau nimic de făcut, decât să muncesc ceva. Decizia era semnată de șeful biroului de camioane pentru Europa. Am intrat la el fără să bat la ușă și nu l-am salutat. I-am pus decizia sub nas, am rupt-o bucățele, i-am lăsat-o pe birou și am zis privindu-l în ochi:

— Cineva vrea să scoată castanele din foc cu mâna dumneavoastră.

Continue reading „Victor RAVINI: Să trăiți, domnu’ profesor!” →

Ionuț ȚENE: Renaștere și iluminism la arabi, cu 700 înainte de fenomenele similare din Europa!

Covârșitor, noi occidentalii, avem o viziune eurocentrică absolută. Toată periodizarea istoriografică, împreună cu parcursul evoluției istorice pe toate planurile: social, cultural, politic, economic și religos este legată de homo europeus. Este o viziune limitată, futilă și egoistă asupra istoriei. O mândrie istorică îi orbește pe europeni ca să observe fenomenele istorice doar prin prisma bătrânului continent. Istoria lumii a fost mult mai complexă, iar omenirea a cunoscut de-a lungul timpului mai multe centre de putere sau imperii. Fiecare conglomerat politico-economic și cultural se punea la propriu în centrul lumii, un fel de axis mundi. Cunoscutul istoric american Chase F. Robinson într-o carte care a devenit best seller, intitulată ”Civilizația islamică în 30 de vieți. Primii 1000 de ani” demantelează acest europocentrism păgubos și neștiințific. El face o analiză temeinică a islamului în prima mie de ani de existență de la profetul Mahomed, odată cu începutul secolului VII. Combustia islamului a dus la explozia expansivă a lumii arabe, de la triburi izolate și sărace din peninsula arabică, în circa două sute de ani, la un imperiu ce se întindea la vest din Munții Pirnei, la sud în jungla ecuatorială africană și la est până în Asia Centrală, China, India și insulelele din sude-estul Asiei. Era un imperiu global uriaș construit pe doi piloni politico-religioși ai califatelor omeiazilor și abasizilor. Bagdadul avea un milion de locuitori și era pe bune sediul unde s-au creat basmele de vis ale celor ”1001 și una de nopți”, iar Damascul avea cea mai frumoasă moscheie din lume. Ca europeni avem tendința de a percepe aceste califate, doar ca state islamiste teocratice, un fel de Iran contemporan. Total fals. Imperiul arab era multicultural și paradoxal pluriconfesional. Sigur, elita arabă era musulmană și birocrația trăia după preceptele șariei, dar masele populare erau formate din localnici: creștini, evrei, berberi, persani, egipteni și tot felul de triburi care își asigurau existența, autonomia și prosperitatea plătind celebrul tribut Jizia. Acest imperiu arab a fost un real creuzet de idei și produse culturale foarte moderne pentru acele vremi, când, încă, germanicii vânau mistreți în păduri și englezii nu știau ce este baia. A fost un paradox al islamului, co-existența într-o lume în care nu se făcea diferența între stat și religie să trăiasă și să creeze unii dintre cei mai mari gânditori ai lumii. În secolul IX d. Hr. se vorbea de o renaștere culturală la Damasc sau Bagdad și despre ”iluminism”-ul arab înainte cu 700 de ani față de cel european. Califatul practica mecenatul față de gânditorii independenți, care având accesul liber la fostele biblioteci grecești au propagat gândirea marilor filosofi ai antichității. Se știe că arabii au preluat toată gândirea grecească pe care au copiat-o în multiple manuscrise și le-au așezat în frumoasele și marile biblioteci ale epocii. Este cunoscut că prin cruciade europenii au reintrat în contact cu Aristotel, Platon sau sistemul ptolemeic. În secolul XVII, gânditorii francezi, în frunte cu Descartes, dar mai ales englezul John Locke, au descoperit manuscrisele arabe din care s-au inspirat și au propagat ideile iluminismului. Să spui astăzi că bazele iluminismului și renașterii sunt de origină arabă și islamică, pare un act de curaj. În realitate, gânditorii arabi și-au însușit filosofia greacă materialistă, în frunte cu Aristotel, pe care au reinterpretat-o și promovat. Încă de la întemeierea imperiului arab s-au ridicat mari cărturari care percepeau adevărul dincolo de transcendent sau religie. Coranul era citit și urmat, dar asta nu însemna că arabii nu citeau sau compuneau literatură și filosofie.

Al-Muqaffa a fost un celebru traducător și eseist, care a pus fundamentele filosofiei arabe. În ciuda ideii că femeile erau doar soții sau decoruri în casele arabilor, în realitate numeroase femei de litere sau sfinte ascete au devenit modele de spiritualitate și cultură pentru lumea arabă, cum au fost în secolul VIII, Adawiyya sau Arib ”curtezana” califilor. Arabii aveau un model feminin în societate, pe Aisha soția preferată a Profetului, care a devenit model și inspirație pentru femeile islamului. Dincolo de sfinții asceți ca Al Hallaj, un fel de ”prinți ai pustiei” după modelul patericului egiptean, lumea arabă a dat o seamă de filosofi și cărturari, care se delimitau de statul sau modelul teocratic, încă din secolul IX d. Hr. Al Tabari a fost primul raționalist treadiționalist, Abu Bakr, un medic celebru a devenit primul liber-cugetător arab, un fel de Voltaire al epocii, fără să fie executat de către califi, ceea ce pare de necrezut astăzi. Aceștia au scris cărți care mai târziu au ajuns în Europa ce au influențat umanismul. În secolul X, geograful Ibn Fadlan a călătorit în toată Asia, dar și în Europa barbară, devenind faimos în epocă, un fel de Marco Polo avant la lettre. Al Biruni la 1050 a fost un botanist renumit, un enciclopedist înaintea Enciclopediei franceze din epoca barocă. Al-Ghazali pur și simplu ”înnoiește” islamul, un fel de reformă religioasă cu 500 de ani înainte de Luther, iar Al Idrisi geograf renumit concepe harta lumii la 1150 după sistemul ptolemeic, rotundă, cu continente necunoscute vremii, posibil America, iar Ibn Rushid (Averroes) din califatul spaniol al Cordobei vede lumea prin ochii lui Aristotel, devenind un filosof materialist și iluminist într-o vreme când în nordul Spaniei urmașii vizigoților abia ieșeau din păduri. Interesant că gânditorii arabi vedeau expansiunea mai mult înspre est: Asia centrală, China sau Asia de sud-est, nu spre vest unde au suferit o înfrângere zdrobitoare la Poitiers în fața lui Carol Martel, la 711. Continue reading „Ionuț ȚENE: Renaștere și iluminism la arabi, cu 700 înainte de fenomenele similare din Europa!” →

Eva HALUS: COTIDIENE PARIZIENE ȘI VIZIUNEA POETICĂ A VERONICĂI BALAJ – FLUX SOLAR ÎN POEZIE

Versurile Veronicăi Balaj, țesute dintr-o fibră aleasă, metaforică, par la prima vedere, reminiscent parnasiene. Poeta dă un impuls sentimentelor, simțirilor și te poartă de la o stare la alta cu repeziciune, prin fața personajelor și peisajelor citadine iscate dintr-o pană iscusită, (scriere bazată pe observații reale, pe parcursul călătoriilor întreprinse în întreaga lume), pe marginea tematicii alese, anume: Cotidiene parisiene. Dar, imposibil să nu remarcăm că aceste poezii sunt străbătute de un flux solar și astral în care abundă îngerii, făpturi de lumină, care se intersectează și se amestecă în lumea noastră, orânduită la scară umană, cotidiană, fapt care face ca acest volum de poezii să se demarce prin construcția sa conceptuală, asemănându-se cu un oracol (poetic) care enunță destine, iubiri, vieți ce se desfășoară în planul cotidian care este intersectat de planul astral, mitologic și mistic în același timp.

Nici nu se putea mai bine da o voce POEZIEI decât prin adăugarea acestei supra-dimensiuni, care are de altfel, rădăcini adânci în subconștientul uman, coordonată invizibilă la lumina zilei, dar care, odată lăsată „mintea să zburde” și când sufletul este eliberat din chingile cotidianului în care unghiurile drepte sunt citite întocmai, atunci pentru ochiul și sufletul experiemntat apare o lume fantastică, care, oarecum, se suprapune cu realitatea, dar poate fi descifrată de visători, poeți, artiști și…călători. Lucru observat și de Ada D. Cruceanu chiar din primul paragraf cu care se deschide postfața cărții: Cotidiene pariziene, un volum de poeme – prozo-poeme, le numește autoarea – care îndeamnă (și) la o reflecție asupra a ceea ce ar mai putea fi astăzi „fantasticul” și cât din el a mai rămas în limitele ficțiunii, cât a trecut în lumea de zi cu zi? Cât din „a fost odată…” (și toate derivatele, se subînțelege) a intrat în cotidian? .Și dacă a intrat – cu siguranță, a făcut-o, de la „ochiul magic”, gata să te urmărească pretu-tindeni, (nanoparticula organică sau nonorganică!), gata să-ți invadeze viața și, după unele spuse, să-ți controleze „trecerea” –, ce îi mai rămâne scriitorului/ artistului din „lumea” peste care, altădată, era doar el stăpân de drept și de fapt?

Cu această carte, poeta Veronica Balaj deschide o fereastră spre un univers al călătorului, fizic și spiritual, marcând în versuri continente și țări, fluvii, mări, orașe, cu verva descoperirilor locurilor și în același timp, a adâncimilor interioare, (în Euphonii și Rondou Iluzoriu). Sau o vom descoperi pe ea, pe această călătoare asumându-și trecutul, fapt care vine să întărească felul în care este trăit prezentul, (în Cifru sentimental). Planurile pe care este construit acest voiaj prin lume, (bazat pe auto-biografia autoarei), cu pretextul unor Cotidiene pariziene, sunt multiple și constituie un univers în sine.

Veronica Balaj ne poartă pe străzile Parisului (Cotidiene parisienne I, II, Saint-Charles, Salvatrice, etc), al Temeswar-ului, (Timișoarei) cu Parade Platz în pandemie), în Spania și în Italia, peste ocean, la Montreal și Ottawa (pe malul fluviului St-Laurent și la Hunters Club), pe malul Mării Negre, în Cartagina (Tunisia), etc. Cititorul poate savura imagini ale acestor locuri și mai ales emoția cu care sunt schițate, iar Veronica Balaj ne face să descoperim istoria lor și impactul care-l au asupra firii sale lirice și inovatoare.

Există în acest volum câteva poezii care par fi concepute de distinsa poetă ca niște chei… Cifru sentimental și Euphonii, (citate mai sus), care pun acest recit al călătoriilor într-o altă perspectivă, pentru că deschid adâncimi nebănuite ale poetului călător, cum am spus deja, pe mai multe planuri și mai multe dimensiuni.
Citez :

din barca țintuită la mal,

prin cerul ca un ochean

se-aude un cântec defăimat

de lumea din lume dublat

iluzia unor meridiane interioare, (…)

într-un drum secret rostuit

oprită la mal,

îmi privesc propriul adânc

nu te speria, ființă,

nu scoate nici un miorlăit

căderea e zborul

invers desăvârșit

(Euphonii)

De la Constantin Brâncuși care a sintetizat ideea zborului prin Pasărea Măiastră cel mai frumos în cultura Română și universală, sau și mai demult, de la Luceafărul eminescian, au urmat suite întregi de artiști, scriitori și poeți care au tatonat cu ideea zborului, dar nimeni, din câte știu nu a reușit până la Veronica Balaj să definească atât de poetic cealaltă coordonată posibilă a zborului, căderea, ca pe un zbor invers desăvârșit!

Continue reading „Eva HALUS: COTIDIENE PARIZIENE ȘI VIZIUNEA POETICĂ A VERONICĂI BALAJ – FLUX SOLAR ÎN POEZIE” →

Mihaela CD: SUSȚIN SCRIITORUL ROMÂN!

Cultura se pǎstrează prin scriiturǎ!

De ce sǎ cumpǎrǎm cǎrțile unui autor?

Dacă vi se pare ciudat acest titlu de articol și ați hotărât totuși să îl citiți mai departe, ei bine, am să vă dau câteva motive întemeiate ale acestuia.

Tot mai mulți autori români se plâng că nu își pot vinde cărțile, ajung să fie demotivați și cel mai des amână să mai scoată o carte nouă pentru că spun ei ”rămân cu ele pe stoc”. Vă veți întreba desigur dacă acel autor scrie cartea pentru el însuși sau pentru noi cititorii?

Deși există și excepții de la regulă, scriitorul e dăruit cu har, cu o inspirație creatoare, un autor în general nu scrie o carte la comandă, pentru că îi cere cineva sau pentru că are de îndeplinit o dorință a cuiva ci pur și simplu o scrie din interiorul său. Filonul creator este cel care îi hrănește dorința și îl face să așeze în scris cuvintele tălmăcite și împletite în opere literare. Scriitorul, în momentul în care scrie, arde ca o flacară, el se dă pe sine în procesul creației. Dăruiește părticele din el însuși, oferă și nu așteaptă nimic în schimb.

Și totuși… bucuria cea mai mare a unui scriitor vine atunci când reușește să își vadă opera prinsă între coperțile unei carți, se bucură când o prezintă publicului cu ocazia unei lansări sau a unui eveniment. Motivația sa și răsplata cea mai mare vine din comentariile cititorilor care atunci când îi transmit mesaje îi umple inima de bucurie! Până aici totul este minunat și toată lumea pare fericită! Dar… există și partea monetară care deși nu este primordială pentru un scriitor, el nu creează neapărat ca să vândă dar trebuie să trăiască! Până una alta lumea e clădită pe liber schimb iar banul ca instrument de plată este și rămâne un subiect arzător.

Autorii în genere, scriitorii și poeții, nu sunt bogați, ei nu încasează sume fabuloase din vânzarea cărților lor, nici în Romania, nici în străinătate. De ce? Pentru că nu sunt suficient de buni? Nu! Categoric nu! Pentru că nu există acea cerință de carte, de cultură plătită pe bani. Ne-am învățat să considerăm cultura ca pe ceva gratuit care poate fi găsit on line, citim la repezeală ce ne pică la mână și nu alegem neapărat să cumpărăm cărțile unui autor anume.

Autorii români cu care am stat de vorbă ne spun că își vând cărțile doar necunoscuților pentru că cei apropiați, rude și prieteni le primesc gratuit. Acest lucru este un alt aspect care ar trebui luat în considerare. De ce dăm bani pe cartea unui necunoscut și nu dăm bani pe cartea unui prieten? Suntem curioși să știm ce a scris, vrem să îi fim aproape și de cele mai multe ori așteptăm să ne dea cartea gratuit fără a ne gândi că noi am putea să îl motivăm cumpărând o carte! Acea sumă modică pe care o plătim care nu o să ne sărăcească în nici un caz, pentru scriitor va fi o puternica motivație, un gest de apreciere, de susținere și de respect. Da, de respect! Pentru că ne respectăm cumpărându-ne cei mai buni pantofi, cea mai buna marcă de bere, cea mai bună mașină, dar când vine vorba de cărți, alegem să citim ce găsim sau primim gratuit.

Ne întrebăm desigur dacă se mai poate vorbi atunci în ziua de azi de meseria de scriitor (român) sau mai degrabă de o vocație, un hobby pe care îl fac scriitorii români în timpul liber? Deseori scriitorii își publică în regie proprie cărțile, pentru că editurile nu le oferă publicarea acestora din lipsă de fonduri și dacă o fac, comisionul încasat din royalties este atât de mic încât nu își acoperă nici cheltuielile minime inițiale. Ajungerea pe raftul unei librării este o altă poveste complicată la fel de întortocheată dacă nu chiar imposibilă și atunci scriitorul rămâne cu cărțile sale, vânzând sporadic câte unui necunoscut.

Continue reading „Mihaela CD: SUSȚIN SCRIITORUL ROMÂN!” →

Teodora CHIRIC: Mihaela CD și ,, Focul din noi”o apariție valoroasă

Am primit cu mare emoție al doilea volum de poezii al Doamnei MIHAELA CD „FOCUL DIN NOI”. Se observă din start performanța lucrărilor expuse, cât și șansa de a continuă mai departe cu noi apariții valoroase.

Întotdeauna mi-a fost dor de frumos și m-am străduit să-l caut în absolut orice, atât în bucurie cât și în durere, gândindu-mă că toate sunt aranjate cu cea mai mare perfecțiune de Bunul Dumnezeu. Am lecturat-o într-o noapte dar mereu revin asupra ei, deoarece cartea este captivantă sub toate aspectele.

Inspirația extraordinară a autoarei de a face un tandem cu artistul de mare calitate în pictură respectiv Domnul Mircea Rustiuc, dă o valoare deosebita tuturor lucrărilor aranjate cu har și migală în cele 17 capitole.

Am încercat să aleg o poezie care mi-ar place cel mai mult, dar nu am reușit deoarece frumusețea ce o emană îmi da certitudine că oriunde aș deschide, valoarea poemului este la fel de interesantă.

Autoarea a pus sufletul pe tapet așa cum i s-a dictat prin glasul lui, folosind această intuiție extraordinară, în care ficțiunile aproape că nu-și au loc.

Continue reading „Teodora CHIRIC: Mihaela CD și ,, Focul din noi”o apariție valoroasă” →

Teodora DUMITRU: „Focul din noi”, un volum ce impresionează prin vers și culoare

Iată, am în fața mea cel de-al doilea volum de versuri al poetei, Mihaela CD, „Focul din noi”! Dacă începi să dai prima pagină nu te mai poți opri din răsfoit până nu ajungi la sfârşit! Împărțit pe capitole minunate, citind versurile frumoase ale autoarei, te simți parte din trăirile sufletești pe care le-a lăsat în fiecare vers, împletind cu multă dăruire de frumos, iubirea, dorul ,supărarea, neliniștea și dialogul cu Dumnezeu. Stări sufletești de o sensibilitate aparte în care ne regăsim fiecare lecturând cu atenție versurile minunate ale autoarei!

Ce mi-a mai plăcut mult la acest volum a fost faptul că la fiecare capitol autoarea a atașat câte o pagină de pictura deosebit de frumoasă a renumitului pictor Mircea Rustiuc, care îți încântă privirea și îți bucură sufletul admirând cu câtă măiestrie sunt lucrate!

Răsfoindu-l cu interes și drag de poezia de calitate nu pot spune decât atât :

Felicitări din suflet, Mihaela CD pentru acest minunat volum de versuri, pe care îl recomand din suflet cititorilor, iubitori de poezie frumoasă, de suflet și de calitate! Mult succes și la cât mai multe volume alese care să încânte sufletele cititorilor atunci când le răsfoiesc!

–––––––––

Teodora DUMITRU

Sandu CHIVA: ,,FOCUL DIN NOI” , un volum ce emană dragoste

A trecut foarte puțin timp de anul trecut, când citeam cu multă încântare volumul de versuri: ,,BINECUVÂNTARE ȘI CHIN”, scris de prietena mea de peste ocean, poeta MIHAELA C.D.

La fel ca și primul volum, are o așezare în pagină impecabilă iar coperta încântă privirea!

Cartea este împărțită în 17 capitole, toate având un titlu ce sugestionează, conținutul mănunchiului de poeme adăugate mai jos.

La începutul fiecărui capitol, ochii noștri sunt încântați de o superbă pictură, care ne introduce în lumea de vis, a capitolului ce urmează. Și ca un motiv, pentru a stinge ,,FOCUL DIN NOI”, al celor doi creatori de frumos: Poeta MIHAELA C.D. și Artistul MIRCEA RUSTIUC, a fost creată această superbă carte.

Versurile curg ca mierea ce se revarsă dintr-un fagure și îndulcesc inima cu bunătate, iubire și credință.

Toate acestea le găsim răsfoind cele peste 230 de pagini, ale superbului volum de versuri.

Cartea ne atrage ca un magnet și odată ce am deschis-o, nu ne mai putem opri până nu ajungem la final. Pe măsură ce ne adâncim în lectura ei, o liniște ne cuprinde și simțim o descătușare de grijile ce ne înconjoară în viața de zi de zi.

Devenim parcă mai buni, mai credincioși și parcă ne-am dori să îmbrățișăm pe cineva drag sau chiar primul om ce ne iese în cale! Uităm cu totul de,, pandemia” care ne pândește din umbră și orice s-ar întâmpla trebuie să ne satisfacem această dorință, cu orice risc.

,,Pe clapele iubirii”, din cap.6, realizăm că,, Din gingășia mării s-a născut iubirea”, într-un,, Foc de artificii de nestins”, iar ,,Sufletele perechi”, prind din zbor,, Buchetul de mireasă”, la ,, Sărbătoarea iubirii noastre”.

Fără să ne dăm seama, pătrundem în ,,Labirinturi”, cap.8, unde vedem că,, Dragostea nu are vârstă”și navigând pe ,,Cărarea vieții noastre”, devenim niște,,Nomazi ai timpului”.

,,Parfumul dragostei”(cap.10), ne poartă,, Pe cărări de dor”(cap.11), pentru a ne duce,, Dincolo de noi”,unde vom descoperi o ,,Iubire nepamânteană”. Ne vom întreba e ,,Aievea sau vis”? Există oare ,,Fericire absolută”?

Autoarea ne îndeamnă în cap.13, ,,Să ne întoarcem fața spre credință” și,,Să-ncălzim în jur cu bunătate”.

Toate aceste sfaturi ni le dă în,,Taina nopții”, când vom creea o ,, Punte peste timp”.

Continue reading „Sandu CHIVA: ,,FOCUL DIN NOI” , un volum ce emană dragoste” →

Aurelia OANCĂ: Focul creator al Mihaelei CD

Orice foc care arde produce ceva. Cel distrugător produce cenușă, durere. Cel creator aduce în fața lumii tot ce arde în interiorul nostru, transformându-l în perle ale sufletului.

Acest foc arde și în sufletul Mihaelei, care în colaborare cu pictorul Mircea Rustiuc, au pus în fața noastră prin cartea „FOCUL DIN NOI”, tot ce au mai bun în vulcanul sufletelor lor.

Eu personal am avut șansa să descopăr acest foc, prin prefața acestei minuni și să-l văd cu ochii sufletului.

Felicitări Mihaelei CD, care a reușit să dea viață celui de-al doilea copil de suflet, volumul de poezie „FOCUL DIN NOI”.

Felicitări și pictorului Mircea Rustiuc pentru minunatele lucrări cuprinse în acest volum, fiecare lucrare fiind o prezentare artistică a capitolului care urmează să prezinte creațiile Mihaelei.

––––––––––

Aurelia OANCĂ

Scriitor, poet, epigramist, artist si redactor la revistele Freamat si Poezii pentru sufletul meu. Membru al filialei băimărene a Asociaţiei Scriitorilor Români, membru al filialei din Baia Mare a Ligii Scriitorilor Români, membru al Clubului „Spinul” al epigramiştilor din Baia Mare

Victoria GUȚU: Aripile isihaste (stihuri)

Împarte cu mine din sare

În lacrima vărsată de pe sfânta Cruce,

Încape oceanul de lacrimi omenești,

Pe-o aripă de sare ea de pe suflet duce

Stânca de păcate, de care te căiești.

O lacrimă pe cruce- fărâmă de lumină

Ce crapă răsărit pe sub pleoapa oarbă,

Smulgând abisurile chiar din rădăcină,

Ca inima să-ți fie pe veci mireasă albă.

O lacrimă a Ta, e ca un bob de grâu,

Din care pâinea vieții se coace-n jar de Duh,

E ca un bob de poamă adusă în potir

Gustând, să poți zbura în cugetat văzduh.

Împarte, Doamne cu mine din fierea

Pe care-a trebuit din trestie s-o beai,

Împarte, Doamne cu mine durerea

Când, pe cruce, cu răbdare, pătimeai.

Dă-mi și mie, Doamne un minuscul drob

De sare, clădit de visul meu stingher

În osul smerit al piciorului șchiop

Ca să-mi plec genunchiul pe un plai de cer.

Penelul îngerului

Cu penița unui serafim

Scriu pe albul sufletului tău

Dictarea unui Mare Anonim,

Coborâtă dintr-un Elizeu.

Mereu cer de la El îngăduința

De a copia de pe boltă Cuvântul,

De a-nmuia în mir sfințit penița

Pentru a transcrie infinitul.

Ah! Câte nerostiri aduce

Pe limbi de clopot un penel,

Focul și apa fac semn de cruce,

Cerul și pământul fac la fel.

Sfinții coboară vers din icoană,

Scriu cu lumânarea pe zid întunecat,

Urmele de ceară, parcă mă condeamnă

Să-mi revăd poemul mereu neîncheiat.

Duminica sufletului

O, Tu, duminică a sufletului meu

Mai odihnește-mi tălpile grăbite

De trecerea prin viață în traseu

De ceas cu minutarele înfrânte.

Te scriu cu roșu-n albul calendar,

De-atâta iarnă ce-mi îngheață fuga,

Topește-mi nesimțirile cu jar,

Iscat în ceara minții cu o rugă.

În jur- atâția oameni ,,de zăpadă”,

Au suflet de gheață și ochii de cristal,

Inima ta e altfel, ca laptele de caldă,

O beau cu setea minții în aval.

Deschid fila tihnei, de nu respiră traiul,

Domesticindu-i vântul închis în plămân

Pe marginea vieții îmi germinează raiul

Câte duminici albe cu tine mai rămân?

Continue reading „Victoria GUȚU: Aripile isihaste (stihuri)” →