Împarte cu mine din sare
În lacrima vărsată de pe sfânta Cruce,
Încape oceanul de lacrimi omenești,
Pe-o aripă de sare ea de pe suflet duce
Stânca de păcate, de care te căiești.
O lacrimă pe cruce- fărâmă de lumină
Ce crapă răsărit pe sub pleoapa oarbă,
Smulgând abisurile chiar din rădăcină,
Ca inima să-ți fie pe veci mireasă albă.
O lacrimă a Ta, e ca un bob de grâu,
Din care pâinea vieții se coace-n jar de Duh,
E ca un bob de poamă adusă în potir
Gustând, să poți zbura în cugetat văzduh.
Împarte, Doamne cu mine din fierea
Pe care-a trebuit din trestie s-o beai,
Împarte, Doamne cu mine durerea
Când, pe cruce, cu răbdare, pătimeai.
Dă-mi și mie, Doamne un minuscul drob
De sare, clădit de visul meu stingher
În osul smerit al piciorului șchiop
Ca să-mi plec genunchiul pe un plai de cer.
Penelul îngerului
Cu penița unui serafim
Scriu pe albul sufletului tău
Dictarea unui Mare Anonim,
Coborâtă dintr-un Elizeu.
Mereu cer de la El îngăduința
De a copia de pe boltă Cuvântul,
De a-nmuia în mir sfințit penița
Pentru a transcrie infinitul.
Ah! Câte nerostiri aduce
Pe limbi de clopot un penel,
Focul și apa fac semn de cruce,
Cerul și pământul fac la fel.
Sfinții coboară vers din icoană,
Scriu cu lumânarea pe zid întunecat,
Urmele de ceară, parcă mă condeamnă
Să-mi revăd poemul mereu neîncheiat.
Duminica sufletului
O, Tu, duminică a sufletului meu
Mai odihnește-mi tălpile grăbite
De trecerea prin viață în traseu
De ceas cu minutarele înfrânte.
Te scriu cu roșu-n albul calendar,
De-atâta iarnă ce-mi îngheață fuga,
Topește-mi nesimțirile cu jar,
Iscat în ceara minții cu o rugă.
În jur- atâția oameni ,,de zăpadă”,
Au suflet de gheață și ochii de cristal,
Inima ta e altfel, ca laptele de caldă,
O beau cu setea minții în aval.
Deschid fila tihnei, de nu respiră traiul,
Domesticindu-i vântul închis în plămân
Pe marginea vieții îmi germinează raiul
Câte duminici albe cu tine mai rămân?
Aripile isihaste
Se lasă un parfum de isihie
Peste duminica din calendar,
În palma mea un mic bob de tămâie
Se arde-n sufletul ce-a devenit altar.
Broboanele pe fruntea obosită
Se recompun din untdelemn sfințit
De picurat în candela trezită
De licărul pe vârful de chibrit.
Și inima bătând din aripi isihaste,
Devine porumbiță în pieptul de creștină,
Uitând toate durerile nefaste
În cuibul inimii ce-a eclozat lumină.
E linişte şi Dumnezeu ascultă
Strigarea inimii noastre la cer,
Dar credința noastră nu îşi mută
Lanțul muntos, păcatul de fier.
–––––––––––
Victoria GUȚU
17 februarie 2021
Vă mulțumesc mult pentru publicarea crâmpeielor mele literare. Într-o zi atât de specială pentru mine- ziua mea de naștere! cuvintele nu pot descrie perfecțiunea senzațiilor mele. tăcerea mea vorbește…mulțumesc…mulțumesc