Unirea Bucovinei cu România

În toamna anului 1918, sub imperiul înfrângerilor de pe front, monarhia austro-ungară traversa o puternică criză, iar lupta popoarelor din imperiu era de nestăvilit. Noul cancelar Czernin nu mai reuşea să stăpânească cursul evenimentelor, situaţia internă din Austria ajunsese critică, încât guvernul nu mai avea nici autoritatea, nici puterea de a se opune descompunerii imperiului. Popoarele îşi revendicau drepturile naţionale, nemaivoind să se subordoneze guvernului central de la Viena, iar repetatele încercări ale împăratului Carol pe lângă preşedintele Wilson pentru o pace separată au eşuat. În aceste împrejurări, împăratul a recurs la ultimul expedient pentru a se salva, şi a consimţit la federalizarea împărăţiei habsburgice. La 25 iulie 1918, el l-a înlocuit la guvern pe Seidler cu Hussarek, care ulterior avea să fie înlocuit cu Lammazk. În final, la 3/16 octombrie 1918, împăratul Carol I a lansat manifestul ,,Către popoarele mele credincioase”, prin care era proclamată federalizarea Imperiului, prin constituirea de state ,,independente”, fără a fi recunoscute drepturile românilor. Era prevăzută o autonomie largă  fiecărui stat component, o colaborare cu structurile centrale, pentru ca Austria să poată renaşte după război ca o ,,federaţie de popoare libere”.

Încercarea de supravieţuire a Monarhiei nu avea cum să reuşească, iar închegarea noilor state naţionale era un proces inevitabil. După publicarea Manifestului imperial de la Viena, refugiaţii români din Transilvania şi Bucovina, constituiţi, la Iaşi, în ,,Comitetul Naţional al românilor ardeleni şi bucovineni aflători în Moldova şi Basarabia şi al Corpului ofiţeresc de voluntari”, în numele lor şi al ,,fraţilor subjugaţi de acasă”, au trimis la 6/19 octombrie 1918, regelui Ferdinand al României următoarea Declaraţie:  ,,Cerem să fim eliberaţi de sub jugul monarhiei austro-ungare şi suntem ferm hotărâţi să luptăm pe toate căile şi prin toate mijloacele, ca elementul românesc, în întregimea lui, să fie constituit într-un singur stat naţional liber, sub domnia dinastiei române. (…) Nu recunoaştem monarhiei austro-ungare dreptul de a se ocupa de soarta românilor din Ardeal şi Bucovina…toate încercările de federalizare a Casei de Habsburg sunt gesturi disperate ale unei împărăţii osândite să se descompună şi să piară. (…) Cerem ca întreg teritoriul locuit de români din monarhia habsburgică să fie eliberat şi anexat (adăugat) Regatului Român…Toate declaraţiile din Ardeal şi Bucovina, contrarii acestor aspiraţiuni naţionale, le considerăm ca stoarse de autorităţile duşmane cu forţa…(…) Românii ardeleni şi bucovineni, care au rupt toate legăturile cu monarhia austro-ungară şi v-au jurat credinţă maiestăţii voastre, ca cetăţeni şi ostaşi, sunt gata să aducă orice sacrificiu pentru unirea politică a tuturor românilor…”. Declaraţia a fost adusă la cunoştinţa guvernului român de la Iaşi şi a reprezentanţilor Puterilor Aliate aflaţi aici.

Consiliul Naţional Ucrainean, întemeiat pe manifestul împăratului din 3/16 octombrie, a convocat în mare grabă, la Liov, Adunarea naţională constituantă, sub preşedinţia deputatului Petruşevici, care, la 19 octombrie 1918, ,,independenţa teritoriului ucrainean” în cadrul Austro-Ungariei. În aceeaşi zi, renegatul bucovinean Nicolae Wassilko se grăbea să comunice (telegrafic) arhiducelui Wilhelm, la Cernăuţi, hotărârea Constituantei ucrainene privitoare la constituirea noului stat ucrainean, care avea să cuprindă Galiţia orientală, Bucovina nord-vestică (cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret) şi Rusia subcarpatică, aflată în nordul Ungariei. Proclamaţia de la Liov a provocat o mare îngrijorare în rândurile românilor din Bucovina.

În acest timp, la Viena, deputaţii români au transformat Clubul parlamentar român în Consiliul Naţional Român, în conducerea acestuia aflându-se C. Isopescu-Grecul şi Gh. Grigorovici. În şedinţa Parlamentului de la Viena, din 22 octombrie 1918, deputatul C. Isopescu-Grecul arăta că românii doresc constituirea unui stat naţional, care să cuprindă toate provinciile locuite de români din Austria şi Ungaria. El insista asupra dreptului românilor la autodeterminare şi independenţă, dar fără să menţioneze chestiunea împărţirii teritoriale a Bucovinei cu ucrainenii, ,,care interesa pe bucovineni mai mult ca orice” (I. Nistor). Mai mult, într-o declaraţie anterioară în Parlament, el nu ezita să afirme că ,,dată (fiind) necesitatea ca districtele ucrainene să fie separate de Bucovina, spre a fi încorporate teritoriului administrativ ucrainean, compatrioţii noştri nu vor întâmpina în noi, românii, greutăţi prea mari”! Afirmaţie uluitoare pentru un deputat român, în schimb, Gh. Grigorovici, deputat socialist (!), s-a arătat mai categoric, cerând ca Bucovina să fie restituită patriei din care a fost dezlipită acum 140 de ani, într-un fel absolut condamnabil din punct de vedere al dreptului ginţilor.

Atitudinea conciliantă a unor deputaţi români din Parlamentul vienez (central), ca Isopescu- Grecul, Al. Hurmuzachi, T. Simionovici, Gh. Sârbu, Aurel Onciul, ,,stârni vifore de indignare” (Nistor), a provocat indignare şi revoltă printre refugiaţii bucovineni de la Iaşi, voluntarii de la Kiev şi locuitorii români din Bucovina. Astfel, publicaţia ,,Viaţa nouă”, de la Suceava, scria la 27 octombrie 1918: ,,Cât pentru Bucovina, avem impresia că deputaţii noştri din Parlament s-au prea grăbit a consimţi la dezmembrarea Bucovinei, prin cesiunea celor patru districte ucrainene de peste Prut. Bucovina este o unitate istorică şi geografică, ea este pământ curat românesc, nu numai de la Suceava până la Prut, dar şi de la Vatra Dornei până la Nistru. (…) Bucovina ne-a rămas moştenire, aşa cum este ea în întregimea ei, de la înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm neştirbită vremurilor viitoare”. Era evident că un Consiliu naţional român, constituit la Viena, din cei 5 deputaţi bucovineni din Parlament, nu putea fi expresia veritabilă a aspiraţiilor şi dorinţelor românilor bucovineni. Acest organism nereprezentativ avea să se autodizolve foarte curând.

Manifestul împăratului Carol, din 3/16 octombrie 1918, care, la urma urmei, semnifica autodizolvarea imperiului habsburgic, a fost ca un cântec de lebădă perceput de toţi cei ce puteau să-l înţeleagă. El a produs o puternică impresie în Bucovina, intelectualii (cărturarii) conştientizau marea însemnătate a momentului prin care trecea provincia. Fruntaşii mişcării naţionale a românilor din Bucovina au decis, la scurtă vreme după difuzarea Manifestului, să treacă la acţiuni energice, decisive. La 11 octombrie 1918, în casa doctorului Isidor Bodea din Cernăuţi, a avut loc o consfătuire la care au participat intelectuali români de la Universitatea din Cernăuţi, în frunte cu profesorul Sextil Puşcariu, prieteni şi colaboratori ai acestuia. În urma discuţiilor, cei prezenţi au decis să editeze ziarul ,,Glasul Bucovinei”, publicaţie care a avut un rol deosebit în lupta pentru unirea Bucovinei cu România.

Mentorul noii publicaţii era profesorul Sextil Puşcariu, care în primul număr, apărut la 22 octombrie 1918, în editorialul ,,Ce vrem”, enunţa o serie de idei ce alcătuiau un adevărat program naţional: ,,Evenimentele se precipită. Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (70)” →