Vavila POPOVICI: Pace sau război?

Nu este suficient să vorbești despre pace. Trebuie să crezi în ea. Și nu este suficient să crezi în ea, trebuie să muncești pentru ea.”  

Eleanor Roosevelt

 

   Pacea se definește, atât în plan colectiv, cât și în plan individual, prin starea de liniște, o stare lipsită de conflicte între oameni, atât în familie, cât și în întreaga societate, pe întregul glob pământesc.

   În mitologia  greacă Eirene (Irina) era zeița care personifica pacea, având echivalentul Pax în romană. Simbolul porumbelului cu ramura de măslin era tot simbolul Păcii, deoarece porumbelul a ales casca zeului războiului, s-a cuibărit în ea, împiedicând astfel acțiunea zeului.

  Atât în viața individuală și familială, cât și în cea socială, în istoria omenirii și în istoria naturală, perioadele de pace alternează cu cele conflictuale. Am mai spus cândva că, în natura omului găsim trei cauze principale de conflict: concurența, neîncrederea, gloria. Prima este pentru câștig, a doua pentru siguranță și a treia pentru reputație și putere. Cât timp oamenii trăiesc fără o putere comună, care să-i țină în respect, ei se găsesc într-o stare de luptă, de război, fiecare om fiind inamicul fiecărui om. Strădania în această stare este aproape inutilă, deoarece rezultatul oricărei munci este nesigur și domnește o continuă frică și pericol de lovitură violentă. Viața omului este urâtă, brutală, și se scurtează din cauza ivirii stresului, a diferitelor alte boli. Ușile caselor sunt mai bine închise, dar și a spațiilor publice. Pe străzi poți fi lovit de o mașină, mașina sau casa ta pot fi incendiate. Astfel de viață a este în desfășurare și se prefigurează și pentru viitorul apropiat, viață bazată pe teamă și neîncredere. Oare asta ne dorim?

   Din frică izvorăsc apoi multe rele ale omenirii: frica de sine, frica de celălalt, de ceea ce gândesc alții despre noi, de vinovății greșit atribuite etc. A depăși frica înseamnă a ne umple ființa mentală și spirituală de ceea ce alungă frica, adică înțelegerea, acceptarea, iubirea. Frica, mânia sunt otrăvuri pentru tot organismul, resentimentul produce în organism secreții care împiedică buna funcționare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.). Fiecare atom este un univers și el acționează într-un sistem de energie ordonat din corp, dar poate crea energii de ruptură prin toxinele pe care le produce. Acestea trebuie eliminate din corp prin diverse sisteme (respirator, circulator, digestiv etc.). Purificarea fizică și spirituală amână procesul de îmbătrânire, ne prelungește viața. Biblia ne spune că „Putem dobândi pace interioară satisfăcându-ne necesitățile spirituale” (Matei 5:3).

   Din lupta unui om contra celuilalt rezultă că nimic nu este drept, că dreptatea și nedreptatea, justiția și injustiția nu-și găsesc locul, statornicia. Forța și frauda devin preocupările, obsesiile principale, făcute cu patimă de către unii indivizi, pe când pasiunile îi împing pe oameni spre pace, armonie, și acestea sunt: frica de moarte, dorința de lucruri necesare unei vieți comode, și speranța de a le obține prin strădanie.

   Războiul poate fi un conflict militar sau de altă natură, scurt sau de durată, între doi oameni, două familii, două sau mai multe grupuri, partide, categorii sociale sau state, conflicte care urmăresc realizarea unor interese de natură diferită.

   Când starea omului este cea de război – conflict declarat al omului contra altui om (a două familii, grupări, partide) – fiecare parte este condusă de rațiunea sa proprie și nu există nimic de care să nu se folosească, din ce le este de ajutor pentru conservarea poziției lor, a vieții lor contra inamicului ivit; urmează că într-o asemenea stare fiecare om are drept la orice spunere și va spune după înzestrarea sa intelectuală sau în lipsa ei. Atâta vreme cât acest drept natural al fiecărui om față de orice lucru ar dura, n-ar mai exista pentru nimeni nici o siguranță, oricât de deștept și puternic ar fi, decât scoțând pe om din starea în care Natura îl pune să trăiască, adică în ordine, și se creează haosul.

   Este deci o regulă generală a rațiunii că orice om trebuie să caute pacea atâta timp cât are speranța de a o obține. Și această speranță este bijuteria minții. „Pacea e capodopera rațiunii”, spunea Joseph Muller (1890-1967), genetician american, educator și laureat al Premiului Nobel, cel mai bine cunoscut pentru munca sa cu privire la efectele fiziologice și genetice ale radiațiilor (mutageneză), precum și pentru convingerile sale politice sincere, cel care a avertizat asupra pericolelor pe termen lung ale emanațiilor radioactive ale războiului nuclear și a testelor nucleare. Dar, există cazuri în care Pacea nu poate fi obținută și pentru ca haosul distrugător să nu planeze, omul va fi nevoit să caute să folosească toate avantajele războiului.

   Deci, important este să căutăm pacea și apoi să căutăm mijloacele prin care ne putem apăra pe noi înșine. Pentru aceste realizări trebuie să dăm dovadă de rațiune, tărie și intransigență.

   Filozoful englez Thomas Hobbes (1588-1679), considerat a fi unul dintre fondatorii filozofiei politice moderne, a scris printre alte subiecte și despre filozofie politică, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de cooperare auto-interesată. A fost unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al filozofiei lui Descartes. El spunea: „din legea fundamentală a naturii prin care oamenii sunt obligați de a căuta pacea, se scoate legea: „când un om dorește în același timp cu alții același lucru – Pacea – și gândește că îi este necesară pentru apărarea proprie, trebuie să-și fixeze acest drept față de toate lucrurile și să fie mulțumit cu tot atâta libertate față de alți oameni cât și el va permite să aibă față de el. Atâta vreme cât fiecare om are dreptul de a face ceea ce îi place, în tot acest timp, toți oamenii sunt în stare de război. Iar dacă alți oameni nu vor să renunțe la dreptul lor, tot așa ca și el, atunci nu e nici un motiv pentru nimeni ca să se lipsească pe el însuși de aceasta… Aceasta este legea Evangheliei: „Ceea ce dorești ca alții să-ți facă, fă-le și tu lor. Este legea tuturor oamenilor: „Quod tibi fieri non vis alteri ne feceris”.

   De multe ori pentru a dobândi pacea este necesar a trece printr-un război și aceasta în cazul când puterea de înțelegere lipsește la adversar, când ambiția, orgoliul este nemărginit și ai încercat toate metodele de a –l face să înțeleagă binele, să renunțe la încăpățânarea unor acțiuni care duc la înrăutățirea situației, a vieții oamenilor. Poate nu au puterea gândului, poate nu au experiența vieții dar ar trebui să țină cont de cuvintele scriitorului Hemingway: „Înainte să vorbești, ascultă. Înainte să reacționezi, gândește. Înainte să cheltuiești, câștigă. Înainte să critici, așteaptă. Înainte să te rogi, iartă. Înainte să te oprești, încearcă.” Continue reading „Vavila POPOVICI: Pace sau război?”

Ioan COJOCARIU: La catafalcul Sfintei Parascheva

Deși locuiesc de aproape două decenii în Canada, la 14 octombrie al fiecărui an îmi doresc să fiu aici în capitala Moldovei, în Târgul Iașilor, unde și spiritul meu vibrează alături de sutele de mii de pelerini la catafalcul Sfintei Cuvioase Parascheva.

Se spune că sfinții se așează în locurile alese de ei, așa și Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a așezat în Târgul Iașilor, la 13 iunie 1641 prin grija domnitorului Vasile Lupu la ctitoria sa Biserica Sfinții Trei Ierarhi. De aproape patru sute de ani Sfânta Cuvioasă Parascheva veghează asupra capitalei Moldovei (1564 – 1859), a uneia dintre cele două capitale ale Principatelor Unite (1859 – 1862) și a capitalei Regatului României (1916 – 1918).

Sub ocrotirea ei la Iași a fost fondată la 1860, la scurt timp după formarea Principatelor Unite, prima universitate modernă a României, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași. Sunt de remarcat și primul curs de inginerie predat în limba română de Gheorghe Asachi la 1813 și înființarea Academiei Mihăilene, precursoarea Universității, la 16 iunie 1835.

Tot aici a fost construit, în perioada 1906 – 1925 Palatul Culturii în stil neogotic pe perimetrul fostei curți domnești, clădire emblematică a Iașului înscrisă în Lista Monumentelor Istorice. Cele 8 clopote din turnul palatului reproduc, la ora exactă, Hora Unirii, amintind de actul de constituire a Principatelor Unite la 24 ianuarie 1859, piatra de temelie a viitoarei Românii.

Catedrala Mitropolitană, care în prezent găzduiește pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, s-a ridicat, pe locul unei biserici vechi numită Biserica Albă, prin hotărârea domnitorului Ioan Sandu Sturza din 1826, și a râvnei mitropolitului Veniamin Costache, lucrările începând în 1833. Arhitecții vienezi Johann și Gustav Freiwald au adoptat stilul neoclasic întâlnit și la alte lucrări monumentale europene.

La Iași are loc anual cel mai mare pelerinaj ortodox românesc, aici sufletul atemporal al Sfintei Cuvioase Parascheva ajută la îndeplinirea rugăciunilor sutelor de mii de credincioși. Aceasta este puterea credinței în Dumnezeul binelui și al milostivirii, aceasta este puterea sufletului neprihănit care-și îndreaptă ochii către ceruri. Sfinții sunt mijlocitorii de care oamenii au nevoie pentru a comunica cu divinitatea.
Continue reading „Ioan COJOCARIU: La catafalcul Sfintei Parascheva”

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 406(16 –30 Septembrie)

Dragii mei enoriași!

          Spaimele de azi. În toate timpurile și în toate locurile, unde au existat comunități umane, au fost oameni care s-au ridicat până la desăvârșirea morală și oameni care s-au coborât, prin decăderea lor morală, până la talpa iadului. Au fost mereu piscuri și au fost prăpăstii. Indivizi mai feroce decât fiarele sălbatice și-au terorizat semenii, profitând de puterea lor fizică sau de poziția lor socială. Situația aceasta s-a regăsit și în raportul dintre state, dintre popoare. Nenumăratele războaie care au marcat istoria lumii dovedesc aceasta cu prisosință. Popoare mari și puternice au zdrobit pe cele mici și neajutorate, trecându-le prin foc și sabie.

           Cauzele care au determinat asemenea monstruozități au fost întotdeauna cam aceleași. Menționăm în acest sens: averea, puterea și plăcerea.

           Pentru a obține bunurile semenului, indivizi certați cu legea au devenit bandiți de drumul mare, hoți, jefuitori și criminali. Au ucis fără scrupule, au terorizat oameni nevinovați prin cele mai sălbatice metode, au nedreptățit  și au distrus vieți și destine. Popoare hămesite au cotropit țări și popoare, au ucis bărbați, au robit femei și copii. Au fost falsificate documente, cronici și istorii, au fost plătiți martori mincinoși ca să denatureze adevărul.

          Pentru a obține puterea, supremația asupra celorlalți, oamenii au devenit  fiare pentru semenii lor. Indiferent din ce clase sociale au provenit, mulți s-au urcat pe cadavrele semenilor lor, uneori pe ale rudelor apropiate. Sunt pline  istoriile familiilor domnitoare de crime abominabile făcute în numele puterii și al dorinței bolnăvicioase de  stăpânire. Nu a contat că a fost vorba de părinți, de frați, de rude apropiate, de prieteni, setea de stăpânire a orbit rațiunea multora și au socotit că numai moartea este soluția prin care pot să-și împlinească pofta. Și i-au ucis, apoi s-au încoronat și au cerut supușilor să le aducă osanale, să-i socotească oameni virtuoși, eroi, sfinți chiar, coborâtori din slava cerului. Nu numai cei din sânul sau anturajul familiilor domnitoare s-au dedat la asemenea crime, ci chiar oameni proveniți din păturile de jos ale societății.  Din păcate, istoria ne scoate de multe ori în prim plan asemenea monștri, asemenea criminali și trece sub tăcere personalitatea, faptele și jertfa celor virtuoși. Pentru a obține supremația într-o regiune a lumii, popoare mari au distrus pe cele mici, încât azi nici nu li se mai știe numele acestora. Visul oricărui imperiu nu a fost altul decât acela de a se întinde ,,până la marginile lumii”, de a stăpâni lumea întreagă.

           Pentru a-și împlini plăcerile, indiferent care au fost acestea, unii oameni s-au comportat cu semenii lor ca niște bestii ordinare. Au furat, au jefuit, au schingiuit, au violat, au răpit, au sechestrat, au robit, au ucis pe semeni de-ai lor fără milă, fără teamă. Viața, sănătatea, integritatea corporală, statutul de om și de cetățean ale celuilalt nu au constituit argumente convingătoare în calea celui pornit să-și împlinească poftele animalice. Semenii au devenit în ochii unui asemenea pătimaș niște obiecte oarecare, niște unelte însuflețite, sclavi fără nici un drept la viață, la libertate, la fericire.

            Metodele prin care s-a produs violența, indiferent de scopul în care a fost practicată, au fost cam aceleași întotdeauna: junghierea, decapitarea, răstignirea, înecarea, asfixierea, otrăvirea, tortura, sfâșierea de către fiare hămesite, strivirea, zdrobirea, ciopârțirea, arderea, înfometarea, electrocutarea, bombardarea etc. Metode care denotă o putere de imaginație demnă de cauze mult mai nobile.

            Spaimele au venit nu numai din partea semenilor, fie că a fost vorba de indivizi, fie de popoare. Spaimele au venit și din partea naturii dezlănțuite. Catastrofele naturale au secerat mii și mii de vieți. Ne referim la cutremure, inundații, erupții vulcanice, alunecări și scufundări de teren, furtuni, trăsnete, tornade și multe altele.

           Spaimele au venit de la boli de toate felurile, care au produs suferințe imense și pierderi de milioane de vieți omenești. Epidemii  care păreau de neînvins, precum ciuma, holera, lepra, oftica și altele mai din zilele noastre, precum cancerul, sida, bolile infecto-contagioase, cardio-vasculare, accidentele de circulație, de muncă, consecințele nefaste ale unor patimi precum alcoolismul, tabagismul, desfrâul și multe altele, ne fac să ne cutremurăm.

           Apărarea a fost înscrisă în codul genetic al fiecăruia. Ne-am născut cu instinctul de apărare, dar n-a fost suficient. A trebuit să dăm tribut o bună parte din viața noastră, din munca, proprietatea și puterea noastră pentru a ne pune la adăpost de pericolele de tot felul ce ne-au pândit la tot pasul. Ne-am construit arme de la cele mai simple până la cele mai sofisticate ca să ne apărăm ca indivizi și ca popoare. Ne-am lipsit uneori de hrană, de îmbrăcăminte și de alte bucurii ca să ne asigurăm că nu vom fi jefuiți, uciși, cotropiți, că nu vom fi pulverizați de atacuri teroriste. Am susținut state și armate, instituții de forță, menite să ne apere, să ne asigure cadrul normal de viață, de muncă, de liniște. Am creat legislații, instanțe, pușcării și pedepse pentru infractori. Am creat medicamente de tot felul. Ne-am străduit să domesticim natura, să-i zăgăzuim forțele, să-i descifrăm tainele, s-o stăpânim.

         Parcă niciodată omul nu a fost amenințat de atâtea pericole ca azi. Răul s-a înmulțit în lume mai mult ca oricând, amenințând cu dispariția biata făptură umană, specia însăși, viața pe pământ. Poate la aceasta contribuie și mulțimea de canale care ne bombardează cu informații zi și noapte și ne creează senzația că trăim vremuri de sfârșit de lume, vremuri apocaliptice.

           Creștinul adevărat nu-și pierde speranța, nu se lasă strivit de temeri. El este convins că lumea nu este de capul ei, că există un creator și un conducător al lumii, care știe toate și le permite atât cât știe El că este necesar. Chirurgul știe când trebuie să facă extirparea infecției, buboiului, fără să afecteze părțile sănătoase din jur. Creștinul are o armă mai presus de toate armele de atac și de apărare descoperite vreodată: rugăciunea, iar regina tuturor rugăciunilor, Sfânta Liturghie. În măsura în care va folosi această armă redutabilă, nu va avea de ce să se teamă de cei ce ucid trupul, dar nu pot să ucidă sufletul.

          Rugați-vă neîncetat pentru voi înșivă, pentru semenii voștri, pentru lumea întreagă. În felul acesta contribuim și noi, cu puterile noastre de oameni aflați sub vremuri, la supraviețuirea lumii.

*

        Sfaturi părintești. Din învățăturile cuviosului Paisie Aghiorâtul spicuim câteva privind lipsa modelelor, o temă de mare actualitate.

,,-Părinte, de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că mucenicii vremurilor de pe urmă vor fi „mai presus decât toţi mucenicii”?

-Pentru că, mai demult, aveam oameni de talie mare. În vremea noastră lipsesc pildele – vorbesc, în general, de Biserică şi de monahism.

Acum, s-au înmulţit cuvintele şi cărţile şi s-au împuţinat faptele. Doar îi admirăm pe Sfinţii atleţi ai Bisericii noastre, fără să înţelegem cât s-au ostenit, pentru că nu ne-am ostenit ca să putem înţelege osteneala lor şi să-i iubim, şi să ne silim cu mărime de suflet, ca să-i imităm.

Desigur, Bunul Dumnezeu va avea în vedere vremea şi condiţiile în care trăim şi va cere potrivit lor. Dar, dacă ne-am nevoi puţin, ne vom încununa mai mult decât cei de demult. Odinioară, când exista duhul de nevoinţă şi fiecare încerca să imite pe celălalt, răul şi nepăsarea nu puteau sta. Îl luau ceilalţi târâş.

Îmi aduc aminte că, odată, în Tesalonic, aşteptam la semafor să trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat, am simţit ca un val ce mă împingea înspre înainte, pentru că toţi mergeau în acea direcţie. Cum am ridicat piciorul, am şi înaintat. Adică, vreau să spun că atunci când toţi merg într-o parte, unul, deşi nu ar vrea să meargă, nu poate să nu meargă, căci îl duc ceilalţi.

Astăzi, dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu mai încape în lume, îi vine greu. Şi, dacă nu ia aminte, o ia la vale pe făgaşul lumesc.

Odinioară, binele era mult, multă şi virtutea, la fel şi pildele, iar răul se îneca în multul bine şi puţina neorânduială ce exista în lume sau în mânăstiri nu se vedea, nici nu vătăma.

Acum, ce este? Exemplul rău este mult şi puţinul bine care există este dispreţuit. Se fac, adică, cele dimpotrivă: se îneacă puţinul bine în multul rău şi, astfel, stăpâneşte răul.

Când un om sau un colectiv de oameni au duh de nevoinţă, aceasta ajută foarte mult. Pentru că, atunci când unul sporeşte duhovniceşte, nu se foloseşte numai pe sine, ci ajută şi pe cel care îl vede. Iar unul care este căldicel la fel face: influenţează şi pe ceilalţi.

Când unul slăbeşte, slăbeşte şi celălalt şi, în cele din urmă, nu rămâne nimic. De aceea, duhul de nevoinţă va ajuta mult în moleşeala ce există. La asta va trebui să luăm aminte bine, pentru că oamenii contemporani au ajuns, din păcate, la un asemenea punct, încât fac şi legi moleşite şi le impun nevoitorilor să le respecte. De aceea, cei nevoitori nu numai că nu trebuie să fie influenţaţi de duhul lumesc, ci nici să nu se compare pe ei înşişi cu cei lumeşti şi să creadă că sunt sfinţi, căci, după aceea, se vor moleşi şi vor deveni mai răi decât cei mai lumeşti.

În viaţa duhovnicească, nimeni să nu pună pe cei lumeşti ca prototipuri, ci pe Sfinţi. E bine să iei o virtute şi să afli pe Sfântul care a avut-o, să cercetezi viaţa lui şi atunci să vezi că n-ai făcut nimic şi vei merge înainte cu smerenie. Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală – Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XIX(2019), nr. 406(16 –30 Septembrie)”

Al. Florin ŢENE: Marii poeți urcă în veșnicie din mijlocul poeților – Dragoș Vrânceanu

Era la începutul lunii mai 1977, mălinii înfloriseră la Drăgășani, răspândind un miros îmbătător peste oraș. Pe 4 mai am primit telefon de la directorul Casei de Cultură din orașul meu natal că sunt invitat la Rm.Vâlcea, în ziua de 5 mai, la Palatul Culturii la o întâlnire cu scriitorul Dragoș Vrânceanu și încă doi scriitori de la revista TRIBUNA. Ion Ciurduc directorul Casei de Cultură mi-a spus la telefon să iau și cele două antologii “ Cumpăna“ editată de Casa Județeană a Creațiri Populare Vâlcea, apărută îm 1969 și “ Trepte“ cu o prefață de Dragoș Vrânceanu, editată de Casa de Cultură-Rm.Vâlcea, apărută în anul 1972, având grafica semnată de Maria Crișan, că este posibil ca și noi poeții vâlceni să citim din lucrările noastre publicate de aceste două antologi.

Eu am mai luat, pentru orice eventualitate, antologia “Trofee “ editată de Editura CNEFS, București 1967, unde aveam publicate câteva poezii dedicate sportului și volumul meu de debut”Ochi deschis “ , apărut la Editura “Litera “ în 1974, având coperta realizată de Aurelian Petrescu. Volum lansat în toamna anului 1974 la librăria din Drăgășani, cu participarea domnilor Ion Șt.Lazăr, prof. Emil Istocescu, Teo Văcărescu și a două actorițe, printre care regretata Ada Gârțoman, de la Teatru Popular din Rm.Vâlcea, care au susținut un recital din poeziile mele.

Cu o zi înainte de a pleca, m-am întâlnit pe strada Decebal din Drăgășani cu fostul coleg de clasă Radu Vasile, viitorul prim ministru al României, știind că și el scria versuri, participând prin anii 1960 la cenaclul literar Gib I. Mihăescu, înființat de mine, l-am invitat la Rm.Vâlcea a doua zi. Mi-a spus că nu poate veni că pregătește doctoratul în “ Istoria economiei.“Îl ajuta tată-l său în strânmgerea materialelor, domnul Ion C.Vasile. Acesta era istoric local.

Pe 5 mai, joi,  dimineața am plecat cu trenul spre frumosul oraș al lui Mircea cel Bătrân.Ajuns la Palatul Culturii m-am întâlnit cu George Țărnea, Lucian Avramescu, Ioan Barbu, Felix Sima, Doru Moțoc, Ioan Șt.Lazăr, Ion I. Alexandrescu, Ion Tălmaciu, Petre Tănăsoaica,  Smereanu Gh,Gheorghe Bobei, Gh. Achim, Constantin Argeșeanu, Alexandru Cerna Rădulescu,  Constantin Zărnescu, venit de la Cluj și Victor Felea tot de la Cluj.

În prezidul erau Constantin Zărnescu, Doru Moțoc, prof.și compozitor Marin Brânaru, Ion Șt.Lazăr, iar la mijloc între Doru Moțoc și Marin Brânaru era renumitul poet Dragoș Vrânceanu.

Ne-a venit rândul să citim fiecare poet câte o poezie din cărțile noastre.

Pe la mijlocul manifestării, după ce vorbise poetul Dragoș Vrânceanu, nu înainte de a vorbi despre dânsul Ion I. Alexanmdrescu care a spus:”  că Dragoș Vrânceanu s-a născut la . 14 febr. 1907, anul răscoalei țărănești, în fosta comună Băbeni-Bistriţa, azi – ora;ul. Băbeni –  decedat. la 4 mai 1977, Bucureşti) – poet, eseist, traducător, diplomat. Studii superioare şi doctorat (în litere şi filosofie) la Florenţa. Redactor în presă şi profesor de limba italiană la Academia de Înalte Studii Comerciale (până în 1949). În anii ’50, a fost colaborator al Institutului de Folclor şi al Institutului de Lingvistică din România. În Italia, a lucrat în calitate de corespondent de presă, ataşat cultural pe lângă Consulatul general român din Milano, profesor la Universitatea din Urbino, colaborator al Radiodifuziunii Române pentru cronica România-Italia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume publicate: Cloşca cu puii de aur (1934, Premiul Uniunii Scriitorilor şi aprecieri elogioase din partea lui G. Călinescu), Columna (1965), Poemele transhumanţei (1968), Poezii (1968), Poezii (1970), Întâlniri cu scriitori italieni (1972), Migdalul înflorit a doua oară (1972), Cântecele casei de sub pădure (1973), Creioane colorate – versuri pentru copii (1974), Cântecul vremilor (1975), Cloşca cu puii de aur şi alte poezii – antologie de autor (1975), Materia literară şi idealurile ei (1976), Priveşte spre oraş (1976), Expediţiile lui . . . Alexandra cea mică – poveste în versuri (1978) etc. (DCLR, pag. 256; DDLR, pag. 424-425; DLRC/1, pag. 661-662; DLRC/2, pag. 619-620; DSR, pag. 518). Fiind amic cu Eugenio Montale.”

Nu a terminat bine de vorbit Constantin Zărnescu și am sesizat că poetul Dragoș Vrânceanu a pus capul pe umărul lui Marin Brânaru. Atunci cineva din sală a strigat:

-Moare domnul Vrânceanu!

-Să vină un doctor! A strigat Doru Moțoc.

În sală a început o vânzoleală de nedescris. Câțiva din prezidiu l-a luat  pe brațe și l-a scos în culise.Toți am rămas înmărmuriți. Apoi, s-a lăsat o liniște. Probabil că Poetul se pregătea să urce la cer înconjurat de sufletele poeților din sală.

Pe drum, în tren, seara târziu, am scris poemul ”Poeții nu mor niciodată “ pe carnetul de care nu mă despărțeam niciodată.

 

Poeţii nu mor niciodată

 

Poeţii nu mor niciodată, ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

 

Poeţii nu mor niciodată, se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

 

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

 

Poeţii nu mor niciodată, doar ies

din auz, cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

 

Poeţii nu mor niciodată, şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul, arzând întotdeauna

cu rost.

 

 

  Al.Florin ŢENE         

 

Dorel SCHOR: Proba de absolvire

Mi s-a povestit o întâmplare din vremurile trecute, cu un căruțaș (respectiv șef de utilaj) care avea un ucenic talentat. Băiatul s-a dovedit foarte destoinic, a devenit calfă și, înainte de a deveni independent, adică tot șef (de utilaj), a trebuit să treacă, cum se obișnuiește, o probă de absolvire.
– La întrebările în scris ai răspuns foarte bine, i-a spus profesorul. Ai obținut un punctaj splendid. Dar în viață există situații când nu poți rezolva problema numai după materia învățată, sunt lucruri care nu sunt scrise în nici o carte… Așa că va trebui să treci și un examen oral.
– Bine, a răspuns învățăcelul. Întreabă-mă!
– Să presupunem, a spus mentorul, că ai de făcut o deplasare lungă pe un drum necunoscut. Te-a prins ploaia, drumul e noroios și desfundat, s-a mai lăsat și întunericul, caii sunt flămânzi și uzi, tu ești obosit și nedormit și peste toate, ți se rupe o roată… Ce faci? Cum procedezi?
– Schimb roata, s-a repezit tinerelul.
– N-ai…
– Merg o bucată de drum pe jos și cer ajutor.
– E departe, nu cunoști traseul, plouă…
– Mă culc sub căruță și aștept să se facă dimineața.
– Nici o șansă. Din pădure se aud cum urlă lupii.
– Atunci…, atunci nu știu, s-a dat bătut absolventul.
Continue reading „Dorel SCHOR: Proba de absolvire”

4 generații alături de Mnerie Drăghina (,,Babo”) !

4 generații alături de Mnerie Drăghina (,,Babo”) !

 

Ce dulce-i cuvântul, MAMĂ

când te privești tăcut

în oglinda vremii

la vremurile de demult…

 

Și cei dragi, în jurul mamei

țes din dragoste și dor

chipuri, zâmbete încununate,

parte din destinul lor.

 

Draga voastră mamă,

pentru voi, este  ICOANĂ!

Să-i de bunul Dumnezeu

Multă sănătate,

zile luminate,

iubiri s-o înconjoare…

 

Un arbore bine înfipt

cu sevă ca nectarul

este rod al dragostei dintre părinți

de la Dumnezeu tot darul.

 

Iar voi, dragii mei,

iubiți ICOANA VIE

cu pace și armonie

căci Doamne, bine este să ai părinți.

 

La mulți ani, Mnerie Drăghina (,,Babo”) !

–––––––-

Mariana Gurza

14 octombrie 2014

 

Milena MUNTEANU: ”Dimensiuni ale omului Enescu”

Minunat citatul din Enescu. Am să revin la el, dar până atunci aș dori să aduc în discuție un alt citat care mi-a plăcut mult, despre valoarea omului în raport cu trecerea timpului.  Corneille spunea în ”Le Cide” (”Cidul”): ”Je suis jeune, il est vrai; mais aux âmes bien nées, la valeur n’attend point le nombre des années.” În traducere liberă el spune că pentru cei binecuvântați cu daruri înnăscute, valoarea nu se lasă așteptată până la anii maturității, ci se exprimă cu mult mai devreme. Este vorba despre cei născuți cu talent, așa cum a fost George Enescu, unul dintre copiii minune ai timpului, cel mai tânăr student acceptat la Conservatorul din Viena, devenit unul dintre cei mai prestigioși violiniști ai secolului trecut. El se menține și astăzi pe listele scurte de mari violoniști ai tuturor timpurilor, în ciuda continuei rafinări și a ajustării impuse de moda interpretativă. Se vede că Enescu rezistă valoric trecerii timpului.

Asemenea performanțe nu se pot susține însă doar pe baza darurilor inițiale. Pe lângă talentul înnăscut, în acest caz vorbim despre o instruire temeinică la școala unora dintre cei mai prolifici muzicieni, influențat de curentele muzicale importante ale timpului și nu în ultimul rând, inspirat de bogăția și minunăția folclorului român.

George Enescu în 1930

Mă uit la Enescu ca la un întemeietor de școală muzicală românească, așa cum au fost și școala națională muzicală rusă, cehă și așa mai departe.  Ce exemple mai bune se pot găsi, oare, decât Rapsodiile române? Și apoi, ați ascultat interpretarea Ciocârliei de către George Enescu? Eu am aflat-o, din păcate, de curând, dar de atunci nu mă mai satur ascultând-o. Vorbim despre o virtuozitate interpretativă a acestei piese muzicale strălucitoare, ce ilustrează genialitatea muzicală a tradiției noastre. Deliciile se țin lanț într-un ritm ce pare ireal, ajungând să ridice și azi ascultătorii în picioare… e o interpretare căreia, și afon să fii, nu-i poți rămâne indiferent. Ea lasă urme.

La Enescu, aceasta venea și dintr-o dragoste mare, ba chiar și dintr-o mândrie legată de apartenența sa, exprimată copilărește prin întrebarea adresată mamei sale:

”– Mamă, pot să le spun acolo (Viena) că sunt român?

– Sigur, de ce să nu le spui?

– Mă gândeam… să nu creadă… că mă laud.

George Enescu și Dinu Lipatti. Fotografie din arhiva Muzeului Național ,,George Enescu” din București

Născut matur înaintea maturității anilor săi, mânat de marea dragoste pe care a purtat-o țării și muzicii ei, Enescu a rămas fidel dragostelor sale, purtate de-a lungul vieții. Timpurile n-au fost ușoare, se știe, dar alegerile făcute de Enescu îi demonstrează clar valorile. El și-a apărat consistent idealurile, ca un soldat, în ciuda faptului că în țară se instala un regim de împrumut (străin firii românului), regim aducător de schimbări profunde.  Enescu a ales să continue să-și servească țara și când era departe de ea. A ales să rămână în slujba culturii ei și a muzicii mari. El a ales să încurajeze muzicieni promițători, precum Dinu Lipatti, care a cântat pe scena Ateneului de la o vârstă fragedă și a devenit el însusi o legendă de primă mărime în lumea muzicală. Împreună au înregistrat unele dintre cele mai apreciate discuri ale secolului XX, ”Great recordings of the XXth century”. Cred că au fost, de fapt, unii dintre cei mai minunați ambasadori pe care i-a avut cultura română. Amândoi fuseseră ”âmes bien nées”, suflete dotate, dar în plus fiecare dintre ei a ales să fie fidel idealurilor sale, amândoi fiind mânați de o dragoste mare pentru cultura ce le-a inspirat și cizelat chiar idealurile. Ei au rămas devotați alegerilor făcute inițial, pe care le-au slujit cu sudoare și perseverență. Poate de aceea ei nu au avut doar strălucirea unei scântei, ci continuă să dăruiască lumină, călăuzind și astăzi, ca niște sori ce sunt. Apoi, e remarcabil că amândoi au știut să predea torța mai departe, prin fascinantele și remarcabilele lor prelegeri și cursuri, inspirând alte mari talente muzicale. Poate că cel mai ilustrativ exemplu este Yehudi Menuhin – discipolul lui George Enescu, ce nu are nevoie de prezentări. Acesta ar fi spus că ”Viața de muzician și muzica sunt lucruri care trebuie păstrate și protejate în mod religios de orice fel de – cum să spun? – imagine pătată, prejudecăți, idei.” Menuhin admira la Enescu ”calitățile lui de om, calitățile lui de muzician, înariparea sa, aș spune; era un bărbat puternic, bine clădit, avea în el un foc, un har divin, ce îl înălța deasupra celor pământești.”

Apoi, Menuhin remarcă cum maestrul său și-a păstrat sentimentele calde față de țară: “Ceea ce știu e că [Enescu] a fost un mare patriot. […] Sentimentul a fost mereu viu în el.”

 

George Enescu și zyehudi Menhin, Paris, 1952. Foto AFP

  

Acestea sunt toate dimensiuni ale omului Enescu, cum a fost în viață, dar și cum este amintit dincolo de ea. Ele sunt vectori ai idealului său de frumusețe și adevăr. Dacă ar fi să judec afirmațiile compozitorului:

”Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul”, dacă aș dori să îl cântăresc pe el cu această măsură, aș spune nu numai că Enescu s-a născut cu dotări naturale excepționale (”une âme bien née”), dar a murit cu statura unui gigant. Viața lui pare să fie un manual despre cum poți trăi neatins de timp și de vremuri, despre cum poți trăi egal cu tine și cu adevărurile tale. Este o lecție despre cum se poate atinge performanța mare, nu doar în muzică, ci în orice activitate umană. Vorbim aici despre o performanță atât de mare, ce nu poate fi împlinită doar pe baza unor dotări inițiale, naturale, ci și prin șlefuirea lor cu strădanie și insistență, dar mai ales cu dragoste. Este șlefuirea necesară transformării diamantului brut, în obținerea sclipirii fără egal a potențialității sale, prin care el se transformă în briliantul splendid ce ajunge să dăinuiască peste timp, în inimile oamenilor de pretutindeni.

Eu zic să nu mă credeți pe mine, ci, în caz ca n-ați făcut-o deja, să-i ascultați înregistrările, compozițiile și, nu în ultimul rând, mărturiile celor ce au avut norocul să îl cunoască pe Enescu. Cărora el le-a atins chiar sufletul. Veți dori, poate, să începeți cu celelalte declarații făcute de Yehudi Menuhin despre mentorul său. Sau cu Lipatti. Sau cu alții, mulți, vrăjiți de ceea ce înseamnă măreție în muzică, dar și în statura umană – cei ce au învățat de la Enescu să rămână tineri în spirit. Fără riduri pe suflet.

——————

Milena MUNTEANU

Toronto, Canada

 

Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a treia (22 august – 10 septembrie 2019), cu tema: Eseu pornind de la afirmația lui George Enescu: ”Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.”

 

Publicat în Revista Culturală Leviathan (https://leviathan.ro/) în data de este 15 septembrie 2019.
***

George Enescu (vioară) și Dinu Lipatti (pian) – Sonata nr. 3 în la minor pentru pian și vioară, ”în caracter popular românesc”, op. 25 – Partea I, Moderato malinconico

 

Alina CRISTIAN: Cheile inimii mele

Cheile inimii mele

 

Răscolește-n mine ploaia, amintirile-aţipite
Când la gura sobei, tandră, mi te cuibăreai la piept…
Cum râdeai, cu ochii, gura, mă vrăjeai, dar inocet,
Memoram toată făptura-ţi, trăsăturile-ndrăgite …

Acum vântul duce vorba, de la mine înspre tine
Și-n ecoul lui mai poartă, toată nostalgia noastră…
Te și văd, zâmbind amar, cu privirea la fereastră
Trandafirii îţi zâmbesc, însă gândul ţi-e la mine.

Se răsfață toamna asta, punându-și altă maramă
Dorul iar călătorește, și mi te dezmierd în gând….
Cu ochii mi te sărut, numai în fotografie, până când,
Veni-va clipa și te voi scoate din ramă.

Încă retrăiesc momentul, îmbrăcat în fericire
Când ţi-am declarat iubirea, și privirea ţi-am zărit;
Eram îmbătat de tine, știu, păream un aiurit…
Ai clipit, îmbujorată, ziua îţi mijea-n privire.

Între noi eternitatea și-a făcut singură casă
Te zăresc în toate cele, și sunt conștient se pare…
Toamna chiar de are toane, n-ar putea să ne separe,
Cheile inimii mele, le-am lăsat la tine-acasă.

——————————–

Alina CRISTIAN

Octombrie 2019

 

Marilena Ion CRISTEA: Doamna

O barcă așteaptă de ieri
Să urce străin călător,
E seară și multe tăceri,
Și nu se-aude vreun zbor!

 

Departe, în zare, pe cer,
O rază de soare hoinară
Învăluie marea-n mister
Și umbre aleargă pe-afară.

 

Copaci, printre ape cuminți,
Se văd fremătând si arzând
Lumini inventate, fierbinți,
Și vrăjitoare dansând.

Și-n astă tăcere târzie,
O barcă așteaptă si-acum,
Să urce o doamnă zurlie,
Întârziată pe drum.

Abia se mai ține de maluri,
Atât de grăbită e arca!
Din depărtare vin valuri,
Ce tulbură apa și barca.

Iată, apare și doamna,
Cu mantia-n mii de culori,
De n-ați ghicit, este toamna,
Într-o caleașcă cu flori!

Vine zâmbind și pășește
Pe un covor fermecat,
Este de frunze, firește,
Moale și gros, colorat.

Se-ndepartează discret
Si urcă în barcă, senină,
Și nu mai e nici un secret,
Că-i așteptată la cină!

Barca porni grijulie,
Doamna privește-napoi,
Și flutura-ncet, ruginie,
O frunza căzută din ploi!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

(Imagine sursa Internet)

Gavril Iosif SINAI: trubadur

om de plastic cu un buchet de flori de cenușă
aproape cunoști firul pe care te tragi
dar nu vezi cine stă la cele două capete
un viitor la porțile de fier sau de rubin
trecutul ține-n echilibru o simplă jucărie
se-ntinde se îndoaie în joc neîncheiat
ucigătoarea ta lăsare pe vatră
un bulgăre diform urât mirositor
amintirea vitrinelor prin care ai văzut ciudățenii
asemănătoare ție
gustă în grabă neliniști cu forme de zvârcoliri
scot visul prin gâtul tău deșurubat
de mâna unui copil
toarnă cu mânuțele lui albe
nisip în colosul tău
care prinde forma umanistului
carne gata de filosofare
așezată în detaliul picturilor din capela sixtină
iar tu vrei să zbori cu îngerii aceia
când rațiunea te trage de picioare
vezi-ți de treabă
iluminist evadat din capelă
beți cauza și efectul s-au luat după cap
sub urmărire
romanticii îți fură hainele la scăldat
când revii ai multe aplauze de înfruntat
ca un dictator pictat și călcat în picioare
om de plastic
corect vrei să te tragi de fir
și astăzi
până la porțile de fier sau de rubin

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

Octombrie 2019