Această istorisire este o pură speculație, o expunere fictivă, un pamflet, care trebuie tratat ca atare, dar vorba aceea, dacă nu aș fi trăit escapadele respective nu vi le-aș mai fi povestit, dacă în calitatea mea de călan bătrân cu nevastă și copil nu aș fi fost personal implicat în tumultul acestor aventuri, chemat la amplele insistențe ale unor binevoitori funcționari bancari, nici nu ați fi auzit de ele.
Iată că a venit vremea să primesc și recunoștință de la minister, să mă aleg pe vecie cu o derogare de studii pentru întreaga activitate culturală depusă în vremuri mai mult decât ostile. Noi speranțe la orizont, și descrețiri ale frunților. Rata noastră pe 25 de ani, greu împopoțonată de comisioanele de rigoare, putea fi în sfârșit îndulcită. Ni s-a promis o refinanțare salvatoare și ne-am fi putut lua adio de la nemiloasa bancă ReCeBe care ne-a luat deja de câțiva ani pielea de pe noi, de a trebuit să plătim pe vremuri, chiar și din două salarii de 450 de lei, rata lunară de 1.270. Prin telefon, funcționarii binevoitori ne anunțau că ne puteam lua adio și de la epopeele mijmașurilor când trebuia să ne angajăm la o firmă, să ne plătim apoi toate taxele pe o perioadă de trei luni și, după ce obțineam creditul dorit, să dăm faliment.
După mai multe insistențe și acte de convingere, banca cu nume de sportiv ne-a programat și o întâlnire. Iată-ne la patru ace, ne-am scuipat ca să nu ne deochem și… la treabă. Pentru propria noastră cultură generală ne-am adresat spontan și unei alte bănci, prima întâlnită în drum: „Banca Milenarium”.
– Avem un credit de 28.000 de mii de euro și trebuie să mai plătim încă pentru o perioadă de 19 ani: 1.270 de lei pe lună. Am dori să îmblânzim această datorie, să ne faceți o refinanțare, poate vom ieși cu 100 de euro în minus.
După ce ne contură un zâmbet larg cât toate zările, funcționara ne sări pe loc în ajutor:
– Într-adevăr, rata dumneavoastră este colosal de mare. Facem refinanțări și, veți ieși la noi incomparabil mai bine!
După calculele riguroase, funcționara, cu o fizionomie marcată în timp de grilele menite să gândească în locul ei, ne spuse:
– Ați trecut testul. Veți plăti lunar 3000 de lei pe o perioadă de nouăsprezece ani. Refinanțarea vă este ca și făcută.
Am ieșit din bancă cu cea mai mare politețe, dar și cu cea mai mare oripilare atent ascunsă. Ne așteptam să plătim vreo 800 de lei din 1.270 cu prilejul acestei noi refinanțări, nu 3.000. În urma noastră, în plină stradă, am auzit strigătul deznădăjduit al duduiei respective, dezamăgită de comisionul pe care tocmai îl pierduse:
– Dar gândiți-vă bine, veți primi pe loc 2.000 de lei dacă vă faceți la noi această refinanțare!!!…
Râdeam în sinea noastră de acea penibilitate, și la urma urmei, dacă vorbisem cu o persoană de încredere care era pregătită să ne ajute, cine ne pusese să ne pierdem pe degeaba timpul cu o altă bancă? Iată că se contura din depărtare și incinta unde eram eram așteptați pe drept cuvânt, una serioasă, arhicunoscută, cu nume de sportiv. Sesizam o mare vraiște în fața ei, funcționarul care ne aștepta ne observase, de-abia mai avea timpul ultimelor indicații, se așeza covorul roșu, hostesele oacheșe se postară pe ambele părți ale ușii. La intrare ne-au întâmpinat cu șampanie și pișcoturi. Dirijorul cu părul creț și vâlvoi dădu în cea mai mare grabă tonul cvartetului postat undeva într-o anticameră. Pătrunderea noastră în instituție fu acompaniată de ritmurile triumfale ale unui concert de Brandenburg. Ceilalți funcționari stăteau aliniați ca și cum ne-ar fi dat onoruri, chiar își plecau aristocratic capetele atunci când treceam pe lângă dânșii.
Am fost poftiți la masa tratativelor. Funcționarul ne puse ostentativ în fața ochilor un bol rafinat umplut până la refuz de bomboane cu coacăze, afine, zmeură și alte fructe de pădure și începu să își scarpine cu cea mai mare voioșie încheietura palmei stângi. În imediata sa apropiere se postă și un clovn, special chemat acolo ca stratagemă de persuadare, și ne învârtea cu zel în fața ochilor niște bile fluorescente. I-am înaintat îngerului nostru salvator toată documentația noastră salarială. Se puse cu sârg pe studiatul tabelelor bacare ca să vadă dacă aveam încadrare. Cercetarea dură ceva timp, funcționarul butona de zor tastatura, grimasele sale faciale treceau dintr-o stare în alta, de la fericire la extaz, de la încântare la bunăvoință, de la rânjete la zâmbete, ca apoi totul să sfârșească cu niște scuturări negative ale capului dintr-o parte în alta. Chiar și ritmul cu care își scărpina încheietura palmei i se mai rărise. Ne deruta mult și clovnul care ne plimba mingiușile colorate prin fața ochilor. Se retrase când i se făcuse un semmn discret. Am rămas între șase ochi și muzica ce trecuse la Strauss, dominându-ne cu un Radetzky Marș.
– Și cu toate recunoștințele de rigoare de la minister pentru lunga activitate culturală prestată, aceasta vă este tot salariul dumneavoastră!?!
– Mai avem și un câștig de vreo 250 de lei la o școală de stat, unde predăm baletul clasic! spuse cu jumătate de gură soția.
– Și alocația lunară pentru copil! am găsit și eu soluția salvatoare.
– Nu, nu… își tot scutura capul funcționarul și încetă cu totul să își mai scarpine palma stângă, nu vă încadrați, dar absolut deloc.
– Adevărul este că câștigăm înzecit pe la activități culturale extrateatrale: nunți, botezuri, petreceri, aniversări, dar nu ne face nimeni vre-o carte de muncă pe acolo.
Angajatul băncii cu nume de sportiv ofta de ți se făcea milă. Făcu un semn discret unuia dintre subalterni și îi dădu câteva indicații, privind spre anticameră. Cvartetul fu întrerupt în toiul unor dansuri bavareze.
– Nu aveți în familie vreun pensionar care să vă gireze? ne zise ca o ultimă întrebare, venită cumva din grila menită să gândească în locul lui.
– Nu avem. Și dacă bietul om ne-ar gira, ce s-ar face dacă i s-ar strica centrala, sau dacă își pierde proteza pe drum, timp de 25 de ani nu mai are dreptul să se bucure de viață?
Sărmanul funcționar ridica din umeri. Retrase cumva cu subtilitate și bolul cu bomboane. Am părăsit banca într-un plin șantier. Se mătura pe lângă piciorele noastre, câteva femei de serviciu strângeau covorul roșu, nici urmă de hostesele cu rochii decorate cu paiete de la intrare.
– Lasă că ne descurcăm noi cumva! îmi încurajam soția cu mâna petrecută pe după supla ei spinare, în glas cu o oarecare undă de amărăciune. Să ne concetrăm pe deseară, că doar avem o nuntă și un botez.
Ne-am oprit din drum. Am privit înapoi spre banca din care tocmai ieșisem. Urmăream cu privirea funcționarul care tomai părăsea o farmacie. Își ungea cu îngrijorare încheietura palmei stângi cu o cremă. Își dăduse seama că de fapt nu avuse decât o banală exemă.
Peste câteva zile aveam să câștigăm prin muncă proprie și cei 2000 de lei pe care ni-i propusese cu atâta grijă funcționara bănci Milenarium…
Artistul vs. Banca
Adrian Scriminț 23/05/2016 CREAȚII LITERARE, Memorialistică
––––––––
Adrian SCRIMINT
20 ianuarie 2020
Brașov