Autor: logosadm

Carmen GIGÂRTU: Călatoria sufletului (IV)

Spiritul meu de beduin rătăcitor m-a condus spre ţărmurile însorite ale Mediteranei. De când eram copil visam să ating, să văd acele locuri în care s-a născut Mântuitorul. Israelul l-am perceput ca o ţară a contrastelor, care m-a fascinat de la prima vedere. Pe o fâşie de pământ, situată pe malul estic al Mării Mediterane, de-a lungul timpului s-au intersectat un număr mare de popoare şi culturi. Pe o suprafaţă de 22.072 km2 trăiesc peste 8,723 milioane de suflete, din care peste 70% sunt evrei, iar restul arabi, aparţinând mai multor confesiuni religioase: mozaici, musulmani, creştini, druzi.  

Un sentiment de déjà vu mă stăpânea, reminiscenţe din alte veţi ieşeau la suprafaţă, uimindu-mă.

La tot pasul, trecutul vorbea din ruine vechi de milenii. De la aeroportul de pe „Colina primăverii”- Tel Aviv, care este cel mai mare oraş din Israel, puternic centru economic şi cultural, ne-am îndreptat spre Haifa. Prima oprire a fost la Cezareea, care a devenit oraş şi port prosper în timpul lui Irod cel Mare. Era reşedinţa oficială a prefecţilor şi legaţilor imperiali romani în Iudeea, devenită colonie romană. Oraşul deţinea un port, un palat, un templu închinat Romei, un amfiteatru şi un apeduct. O tablă din piatră găsită de arheologi conţine numele lui Pilat, cel care l-a predat pe Iisus evreilor, pentru a-l crucifica. Cornelius, un centurion roman din Cezareea, a fost botezat de apostolul Petre. El a fost primul roman care a intrat în comunitatea discipolilor lui Iisus. Filip a adus creştinismul în această cetate, iar mai târziu a găzduit pe Pavel şi tovarăşii săi de călătorie . Pavel a debarcat în Cezarea când s-a întors din a doua şi a treia călătorie misionară. Festus l-a trimis pe Pavel în lanţuri, pe o corabie, din Cezareea la Roma, după ce a stat 2 ani închis în acest oraş. Populaţia la începutul secolului I era formată din greci, iudei şi samariteni, o comunitate creştină din vremea apostolică. Cezareea s-a bucurat de renume în întreaga lume creştină, mai ales datorită bibliotecii creştine, care a făcut din acest oraş un centru cultural al vremii. Cel care a adus o contribuţie însemnată a fost Origen care preda filozofia şi teologia în Şcoala din Cezareea. Oraşul a decăzut în timpul invaziei perşilor sasanizi, în prima jumătate a secolului al VII-lea. Între anii 1199-1264, oraşul cunoaşte o înflorire odată cu venirea cruciaţilor, care au fortificat cetatea şi au amenajat un nou port. În această perioadă se ridică o biserică creştină dedicată Sfântului Petru, pe ruinele unei vechi biserici bizantine. O legendă spune că aici cavalerii cruciaţi au descoperit Sfântul Graal.  În anul 1265, Cezareea a fost cucerită de mameluci, iar în 1291 a fost aproape rasă.

Am admirat solitudinea mării, a ruinelor şi spectacolul pe care-l da soarele apunând, gândindu-mă la amorei, canaaneieni, evrei, asirieni, filisteni, egipteni, fenicieni, babilonieni, perşi, greci, romani, arabi, cruciaţi, mameluci, turci, englezi, nemţi… care au ajuns de-a lungul timpului în aceste ţinuturi şi au dispărut la fel ca soarele în nori. Totul trece, totul piere! Viaţa noastră pe Terra e doar o excursie, va veni o zi în care ne vom întoarce la adevărata noastră casă.

Solitudinea ruinelor, geamătul valurilor Mediteranei, spectacolul multicolor al frumoaselor grădini, urmele trecutului care răsar de peste tot, mărturisesc despre miracole extraordinare, petrecute aici.  Marea părea o oglindă a cerului, în care soarele se cobora încet într-o cromatică multicoloră, când am părăsit Cezareea şi m-am îndreptat spre nord-estul Israelului. În depărtare se zărea Muntele Carmel care veghează neclintit marea, la o înălţime de 525,4 m. La poalele muntelui se află oraşul Haifa, al treilea ca mărime din Israel, un important port şi centru economic. Muntele este plin de verdeaţă, peşteri şi izvoare. Muntele Carmel a devenit un simbol al libertăţii şi e sinonim cu frumuseţea. Profeţii au comparat Carmelul cu Ţara Făgăduită. Dacă oamenii rămân fideli Domnului atunci pământul va fi roditor, dacă nu ascultă Cuvântul, atunci ţara se va transforma în pustiu. În vremea regelui Ahab oamenii se închinau la un idol şi îi persecutau pe cei ce credeau în Dumnezeu. Sfântul Ilie le-a prorocit că vor fi pedepsiţi pentru faptele lor şi nu va mai ploua. Trei ani de zile nu a plouat. Pe acest munte Sfântul Ilie a spus poporului să se hotărască pe care divinitate vor să o slujească şi îi propune regelui să facă o încercare pentru a vedea care este adevăratul Dumnezeu. Este ridicat un jertfelnic, iar preoţii lui Baal implorau zeul să aprindă rugul, care nu s-a aprins. Când Sfântul Ilie s-a rugat, focul s-a coborât din cer, statuia lui Baal s-a făcut fărâme, iar poporul a trecut la credinţa în Dumnezeu. În vărful muntelui se găseşte biserica Stella Maris, dedicată Fecioarei Maria, care adăposteşte centrul mondial al Ordinului Carmeliţilor şi grota care l-a adăpostit pe Sfăntul Ilie. Ordinul Carmelitan s-a născut pe Muntele Carmel la începutul secolului al XII. Un grup de pustnici trăiau în rugăciune, în peșterile din munte meditând ziua și noaptea la legea Domnului, în spiritul Profetului Ilie care spunea : ,,Viu este Domnul, în fața căruia stau” şi “Ard de zel pentru Domnul Dumnezeu Sabaot”. În secol XVI, Tereza de Avila, împreună cu Ioan al Crucii, au început o reformă pentru a reveni la rugăciunea continuă, menţionând că rugăciunea este chiar iubirea. Ea scria: “Trebuie să ne retragem în noi înșine, chiar și în mijlocul lucrului, și să ne amintim, din când în când, de Oaspetele pe care îl avem în noi, convingându-ne că, pentru a vorbi cu El, nu trebuie să deschidem gura” (Drumul desăvârșirii). Pe locul în care se găseşte biserica actuală, în urmă cu câteva secole a fost un aşezământ monahal care a fost cucerit de Napoleon şi transformat în spital. Mai târziu locul a fost cucerit de turci şi toţi călugării omorâți. În cinstea lor s-a ridicat o piramidă în faţa mânăstirii. Mânăstirea actuală, cu aspect de fortăreţă a fost construită în anul 1836, iar în timpul celor două războaie mondiale a fost ocupată de armata britanică, de armata israeliană şi înapoiată Ordinului. Mânăstirea Steaua Mării este foarte frumoasă, încântă prin picturile cupolei, prin statuia Fecioarei şi a Sfântului Ilie. 

Haifa este cel mai mare port din Israel, un punct nodal al comerţului maritim cu gaze şi petrol din zona Golfului Persic, care a fost dat spre administrare unei companii chineze de stat pană în anul 2046. Oraşul Haifa este renumit pentru cea mai frumoasă, spectaculoasă şi unică grădină din lume. Grădina Baha’i este considerată cea de-a opta minune a lumii şi a fost înscrisă în patrimoniul UNESCO. Este amenajată în trepte pe versantul nordic al muntelui Carmel, pe o suprafaţă de 200.000 de mp şi oferă o panoramă încântătoare spre Marea Mediterană. Este formată din 18 terase, dispuse în 9 cercuri concentrice, cu o simetrie perfectă înconjoară Templul care este împodobit cu un dom aurit. Templul, supranumit biserica tuturor religiilor, are o înălţime de 40 metri şi 9 faţade, ilustrând 9 dintre religiile lumii, aici fiind centru mondial al religiei Baha’i. În Templu se găsesc rămăşiţele profetului Bab, fondatorul acestei noi religii care vizează constituirea unei comunităţi mondiale fără clase, cu o limbă şi o conducere universală. Mirza Ali Mahomed – profetul Bab s-a născut la Siraz, în sudul Persiei, la 20 octombrie 1819. Rămas orfan a fost crescut de un frate al mamei sale, în cadrul unei comunităţii şiite, unde s-a remarcat prin talentul şi darul său oratoric. La vârsta de 25 de ani, el spunea că „Dumnezeu l-a ales pentru menirea de Bab”(„poarta de acces la Dumnezeu„). El ar fi cel în care au apărut din nou Moise şi Iisus, fiind încarnarea tuturor profeţilor. A susţinut fraternizarea tuturor oamenilor, egalitatea femeilor cu bărbaţii, desfiinţarea voalurilor cu care femeile îşi acopereau faţa, abolirea circumciziunii, interzicerea bârfei şi calomniei, a relaţiilor extraconjugale, a jocurilor de noroc şi a utilizării fără scop medical a drogurilor şi alcoolului… Steaua cu 9 colţuri este unul din simbolurile acestei credinţe.  După uciderea profetului împreună cu ucenicul său credincios, Mollah Mahommed Ali, în anul 1849, la Tabrez, în noua religie s-a produs o schismă. O grupare conservatoare condusă de Mirza Yahya şi o grupare mai mare condusă Mirza Husein Ali – Baha Ullah care și-a propus transformarea islamului într-o religie universală. El a fost un apologet înfocat al profetului. A fost închis de două ori din cauza credinţei sale, iar în 1852 guvernul turc l-a exilat. Abdul Baha, fiul cel mare îi urmează, preluând conducerea bahaismului, subliniind caracterul umanitar şi pacifist al doctrinei mişcării, face cunoscută doctrina în Occident şi în S.U.A. Americanca Martha Root a fost una dintre cele mai entuziaste misionare a noii doctrine, călătorind în diferite ţări de pe toate continentele, reuşind să convertească la noua credinţă bahai şi pe regina Maria a României, în anul 1926. În lume există peste 6.000.000 de credincioşi pe toate continentele. Conform doctrinei, Dumnezeu este lumină şi iubire şi este inaccesibil lumii. Toţi oamenii sunt creaţia lui Dumnezeu, fiecare trebuie să iubească pe toţi semenii săi, fără nici o discriminare legată de naţiune, confesiune, clasă socială sau rasă. Nu există decât un singur Dumnezeu şi o singură familie umană, care trebuie să trăiască în armonie şi pace universală. Abdul Baha se adresa omenirii astfel: ,,Sunteţi toţi roadele aceluiaşi arbore. Nu sunt doi arbori, unul al milostivirii dumnezieşti şi celălalt al lui Satan. Trebuie, aşadar, să avem cea mai desăvârşită iubire unii faţă de alţii, să privim şi să recunoaştem în fiecare un popor al lui Dumnezeu. De aceea, toate guvernele din lume, printr-o învoială obştească, trebuie să hotărască dezarmarea simultan. N -ar fi de nici un folos dacă unul ar depune armele şi altul ar refuza s-o facă. Toate naţiunile din lume trebuie să se înţeleagă asupra acestui punct de o însemnătate absolută, astfel ca să poată abandona toţi deodată ucigătoarele arme ale măcelurilor omeneşti„. În această religie se spune că Iisus Hristos a revelat cuvântul lui Dumnezeu şi este înscris în seria marilor întemeietori de religii alături de: Moise, Zoroastru, Buddha, Mahomed.  ,,A fi bahá’í înseamnă, pur și simplu, să iubești întreaga lume; să iubești omenirea și să încerci să o slujești; să trudești pentru pace și fraternitate universală. ”  (ABDU’L-BAHÁ)

Cerul îşi pusese mantia de stele când am părăsit Muntele Carmel. Am admirat frumoasa panoramă a orașului Haifa, şi ne-am îndreptat spre Nazareth, localitatea Fecioarei Maria, unde am fost cazaţi la un hotel al unui khibbuţ. La răsăritul soarelui am plecat spre Cana Galileei, un sat frumos şi curat, înaintând printre coline pietroase şi văi plantate cu pini şi curmali. În depărtare se zăreau câteva turle de biserici ce străluceau în lumina soarelui. Am intrat în biserica ortodoxă, unde, în naos, de o parte şi de alta, erau două vase mari din piatră. Ghidul ne-a explicat că sunt vasele originale, din cele şase care au fost umplute cu apă la nunta din Cana Galileei. Aici a săvârşit Domnul Iisus prima minune, transformând apa în vin, a binecuvântat şi cinstit familia. Nunta din Cana simbolizează unirea omului cu Dumnezeu. Ne întoarcem în Nazareth, locul copilăriei lui Iisus Hristos şi vizităm biserica Sf. Gavriil, construită deasupra izvorului Fecioarei Maria şi biserica catolică Buna-Vestire care adăposteşte grota în care Fecioara Maria a fost înştiinţată de Arhanghelul Gavriil că va naşte pe Iisus. Nazarethul este un oraş construit pe coline, aglomerat, cu multe străzi, străduţe. Mai poate fi numit şi oraşul florilor, fiindcă peste tot sunt flori, curmali şi chiparoşi. Emoţii mă cuprind, ştiind că aici au trăit, s-au rugat, Ioachim şi Ana, pentru a fi binecuvântaţi cu un copil. Ruga lor a fost ascultată, născându-se Fecioara Maria care a copilărit în aceste locuri până la vârsta de trei ani, când a fost dusă la templu din Ierusalim. Tot în Nazareth s-a logodit Fecioara cu Iosif şi de aici au plecat la Betleem. După întoarcerea din Egipt au locuit împreună cu Iisus până la vârsta de 30 ani. Părăsim Nazarethul care ne îmbia să-i cunoaştem trecutul şi ne îndreptăm spre Tabor, muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. În drumul nostru întâlnim câmpii întinse, cultivate cu cereale, culturi de citrice şi banane. În depărtare se zăreşte muntele Schimbării la faţă care se înalţă solitar, înconjurat de sate şi culturi de tot felul, având o înălţime de 588 m. Muntele Tabor este un deal aflat în capătul estic al Văii Jezreel, în regiunea Galileea de Jos. Aflat la 9 kilometri est de Nazaret şi la doar 17 kilometri vest de Marea Galileei. Am urcat muntele în spirală, şi am rămas uimiţi de plantaţiile de măslini, pini, portocali şi curmali pe toţi versanţii. În pădurile seculare ale Taborului a stat în pustnicie şapte ani, Melhisedec, împăratul Salemului, care l-ar fi întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin când se întorcea de la luptă. În pădurile şi peşterile Taborului s-au nevoit sute de călugări creştini de-a lungul timpului. Unii au ajuns să vadă şi să simtă energiile necreate, lumina dumnezeirii.  Iisus era perceput de oameni ca un învăţător şi prooroc sărac, îmbrăcat în cămaşa de in, dar în Tabor se arată ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu, “îmbrăcat în veşmânt alb ca zăpada” şi “strălucind ca soarele”. Pe muntele Tabor, Iisus le-a descoperit ucenicilor importanţa rugăciunii în linişte, care îmbracă omul în lumină şi dă forţă sufletului. Pe Tabor sunt două mânăstiri, una franciscană şi o frumoasă mânăstire ortodoxă construită în secolul XIX de doi călugări moldoveni, Irinarh Roseti şi Nectarie Banul. Aici m-am simţit mai aproape de îngeri, privind cerul senin, cîmpiile Galileleii şi marea Tiberiadei.  Contemplarea nu a durat mult pentru că am pornit spre muntele Fericirilor, numit si Muntele Eremos care se află pe malul nord-vestic al lacului Kinneret (Marea Galileii).  

Frumoasa Biserică a Muntelui Fericirilor a fost construită între anii 1936 si 1938, în stil bizantin, după un plan al faimosului arhitect italian, Antonio Barluzzi. Fiecare fereastră a tavanului în formă de octogon ne aminteşte câte o Fericire. Clădirea are un furnir de marmură şi un mozaic de aur în dom, fiind înconjurată de o grădină superbă, cu multe flori, trandafiri, arbuşti înfloriţi în toate culorile, ficuşi, palmieri, curmali, chiparoşi, cu vedere spre Marea Galilee. Aici a predicat Iisus faimoasele învăţături creştine.

„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.  

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.  

Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.  

 Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.  

 Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.  

 Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.  

 Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.  

 Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.  

Fericiți veți fi voi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.  

Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.”  

Autor: Carmen GIGÂRTU

Veronica BALAJ: Poezia nu cunoaşte frontiere – Convorbire cu poetul Luis Cruz-Villalobos (Chile)

Conversație cu Luis Cruz-Villalobos, scriitor și editor din Chile, psiholog și psihoterapeut, cu un doctorat în filosofie în Amsterdam, este profesor la Universitatea din Talca, Chile, și participă, de asemenea, la diverse activități culturale și academice în țara sa și în străinătate. Opera sa literară cuprinde lucrări științifice despre poezie, hermeneutică aplicată și confruntarea cu trauma. Literatura este un teritoriu în care a devenit cunoscut în mai multe țări, inclusiv în limba română prin traducerile prof. univ. dr. Carmen Bulzan, trecând astfel peste barierele mai multor continente. Membru al Societății Scriitorilor din Chile, are o carieră remarcabilă. Menționăm doar câteva dintre volumele sale de poezii: Dios Mendigo: Teografías, o carte tradusă în engleză și portugheză, prefațată de proeminentul filosof american John D. Caputo; Como Abrazo Exacto, text antologat de prof. univ. Alfredo Pérez Alencart, de la Universitatea din Salamanca, Spania și Con/Cu Cioran, în limbile română-spaniolă, traducere de prof. univ. dr. Carmen Bulzan, din România. De asemenea, în domeniul literar se pot adăuga multe lucrări în „fotopoezie”, realizate împreună cu fotografi importanți din Chile, Spania, Franța și alte țări. În calitate de editor a pregătit publicații ale unor poeți universali precum: Tagore, Vallejo și Dickinson, precum și scriitori contemporani binecunoscuți din diferite țări. În domeniul academic, se remarcă eseurile sale în psihologie Trauma y Esperanza; Key of Posttraumatic Copingy Posttraumatic Exegesis.

Veronica Balaj: Vă spun bun venit pe teritoriul poeziei române! Ați fost tradus în limba română, ați semnat o exegeză despre Cioran, așa că, avem deja puncte comun. Vom reveni la acestea. Pentru început, vă propun să ne postăm pe teritoriul competențelor dumneavoastră profesionale: specialist în filosofie, dar și în psihologie, două domenii ale cunoașterii înrudite cu sufletul, cum este și poezia. V-aș ruga să ne destăinuiți cum anume vă influențează legătura între poezie și celelalte două  moduri de exprimare a stărilor umane?

L.C.V.: În primul rând vreau să vă mulțumesc pentru invitația amabilă de a avea o conversație cu dumneavoastră, stimată doamna Veronica, pentru mine este o bucurie să pot împărtăși ceva timp cu un jurnalist și un poet de excepție ca dumneavoastră. În ceea ce privește întrebarea dumneavoastră, aș putea să vă spun că, din punct de vedere istoric, poezia a intrat în viața mea aproape mână în mână cu capacitatea de a raționa, tipică începutului adolescenței, ceea ce Piaget numea operații formale. Abstracția și gândirea critică au început la mine la sfârșitul studiilor mele de bază sau de școală primară, și din moment ce tatăl meu a avut un număr semnificativ de texte, în special de teologie protestantă, am devenit interesat de reflecție asupra problemelor transcendente și Biblia mi-a fost prezentată ca un cufăr de comori existențiale… Îmi amintesc de o carte groasă, cu coperta închisă la culoare, care includea în titlu termenul de „exegeză”, pe care a trebuit să-l caut în dicționar, pentru că la doisprezece ani nu-l auzisem niciodată. Așa am intrat în lumea hermeneuticii…, deși în realitate începuse în copilărie, pentru că bunica mea maternă, o cititoare foarte credincioasă și asiduă a Bibliei, uneori m-a scos din jocurile mele auto-absorbite de unic copil în familie, și m-a rugat să o „ajut la înțelegerea” a ceea ce au însemnat unele paragrafe biblice, cum ar fi pildele lui Iisus sau relatările Vechiului Testament… La vârsta de șapte ani am preferat să continui să mă joc cu laicii mei și cu schițele mele, dar din moment ce ea a insistat, am schițat acolo primele mele analize exegetice… Cine credea că voi continua, în cele din urmă, studiile doctorale în care rolul meu de exeget va trebui să se desfășoare cu noi rigori. Teologia, în special hermeneutica, mi-a marcat primii ani de viață și după ce am citit tratate de teologie sistematică și comentarii exegetice, m-am adâncit în filosofie, care de la început mi s-a părut foarte drăguță, aproape amuzantă… posibil pentru că primul meu profesor de această disciplină a fost un om foarte special, cu un umor foarte curios și plin de ironie. Filosofia mi-a fost dată ușor, iar psihologia, mult mai mult, a fost o știință tânără care a pus întrebări vechi și noi despre ființa umană, procesele sale „interioare” și comportamentul său… M-a încântat … Dar poezia, în paralel, se născuse ca o cale alternativă. Nu pot nega faptul că, probabil, Nietzsche cu poetica sa Zarathustra m-a marcat cu cântecul său tăcut și anevoios care a unit poezia și filosofia, chiar și cu un stil profetic, care a rezonat cu mine din Biblie. Dar poezia s-a născut în mine îndeplinind o funcție diferită de cea a gândirii, fie ea teologică, filosofică sau psihologică. S-a născut de urgență să spună… să cânte foarte jos… în așa fel încât a cântat fără să atragă prea multă atenție și că numai cei care ar trebui să audă ar putea auzi… Îmi amintesc că în adolescența mea, după ce am scris deja mai multe colecții de poezii, am definit ce poezie era pentru mine în acest fel: „poezia se dezvelește în spatele unui ecran de metaforă”. Poezia mi-a permis să fiu dezvelit și ascuns în același timp, liber și anonim, larg deschis, dar nu complet descoperit. Cu gândirea că nu se poate face asta. După cum a spus Heidegger când a auzit o lucrare a lui Schubert cântată la pian: „cu filosofia nu poți face asta”. De aceea, filosoful Pădurii Negre a prețuit atât de mult poezia și poeții. 

V.B.:  –  În poezia dumneavoastră, cântăriți cele două coordonate, sau vă lăsați în voia inspirației artistice?

L.C.V. – Așa cum am menționat, poezia și reflecția sau raționamentul, pentru mine sunt căi diferite, complementare, dar diferite. Cu ani în urmă am scris un articol despre hermeneutică și constructivism în care m-am referit la acest lucru. Acolo propun ca, în opinia mea, să existe o modalitate de integrare a identității personale care să depășească identitatea narativă, așa cum a propus Ricoeur, și ceea ce am putea numi identitate poetică, mai aproape de procesele experiențiale pre-reflexive, care nu sunt liniare, cauzale, diacronice, ci mai degrabă circulare, sinergice, sincronice. Foarte conectată cu lumea mitologiei, a arhetipurilor, a spiritualității care nu poate fi înțeleasă de rațiunea matematică. Pentru mine, poezia este legată de acea dimensiune umană profundă, corectă, care ne conectează cu realitatea cea mai primitivă și indispensabilă, adică cu încredere și bucurie fundamentală, adică iubire. În acest fel, poezia a apărut întotdeauna în mine ca o experiență spontană de conectare cu realitatea sau cu fundalul realității, cu fundamentul ei invizibil. Și prin „invizibil” vreau să spun, așa cum spunea un înțelept Sufi: în mijlocul oceanului un pește mic întreabă un pește mare, unde este oceanul, pentru că a vrut să-l vadă, la care peștele mare răspunde: ca să-l vezi, ar trebui să ieși din el. Ei bine, pur și simplu nu putem ieși din ea. Nu putem părăsi Sinele, Misterul, dar poezia este un fel de jonglerie, un act misterios care ne permite „ex-tasis”, bucuria de a ne părăsi sinele, de a privi de departe și de a vedea. A vedea oceanul. A vedea Invizibilul și a-l sărbători. Invizibil pe care îl putem numi și Frumos, Bun, Adevărat, Unul. Poezia, pentru mine, este limbajul inimii. De unde pot vedea Realitatea realității. Dar, de asemenea, servește pentru a ne conecta cu realitatea aparentă, cu durerea, cu pierderea și urâțenia, dar pentru a ne elibera de lanțurile lor prin numirea lor. Toate acestea nu se pot face dinspre filosofie sau psihologie, nici măcar dinspre teologia rațională, indiferent de culoarea ei. Poezia este mai mult legată de misticism. Chiar și poezia care vorbește despre cotidian, despre întuneric, despre sfâșietor, pentru că dacă urmăm umbra, ea ne conduce în cele din urmă la corpul care îl are la origine și la lumina care este în spate. În toate acestea rezonez foarte mult cu Heidegger, Maria Zambrano și Chantal Maillard. Merită spus, însă, că am făcut destul de multe lucrări poetico-filosofice, adică abordând probleme filosofice prin poezie. În prezent pregătesc o carte care adună mai multe dintre lucrările mele în această linie care se va intitula „Poezii hermeneutice”, sper să fie publicată în 2023.  

V.B. –  Concret, cum vedeți rolul poeziei, al artei , azi, în epoca invențiilor rapide, a știrilor atât de diverse?

L.C.V. – În lumea de astăzi poezia ca ramură a literaturii este foarte subțire, fragilă. Aproape nici un cuib nu poate fi pus pe ea. Poeții sunt oameni oarecum ciudați, este o meserie care face rău și bine celor care o execută. Am văzut poeți care scriu în scopuri neautentice, prin asta vreau să spun, care scriu nu ca o necesitate, nu ca un gest existențial, ci pentru un concurs, pentru un anumit public, acele tipuri de gesturi mi se par a nu face bine. Poezia care izvorăște din adevărul vieții și al morții se arată. Este o chestiune de a citi câteva versuri ale unui poet și se știe deja dacă ești în fața cuiva care este acolo arătat sau pur și simplu impune vocea. Poezia este o artă, în acest sens, dificilă. De aceea nu este ușor să aibă un loc foarte preponderent. Dar am observat că noile generații sunt mai aproape de poetică, se pare că lumea actuală, cu răceala și indolența ei, se saturează. Lasă gol. Poezia apare apoi ca o oază. Prin urmare, de exemplu, gustul atâtora pentru haiku-ul japonez. Acolo, în aceste trei rânduri, se deschide o lume simplă, dar în același timp profundă. Un haiku îți permite să te oprești, să te uiți cu adevărat la momentul vieții, la realitatea care ne trece. Poezia este un prieten al momentului, de fapt este unul dintre principalii săi binefăcători. Și să nu uităm că, așa cum au spus deja atâția înțelepți, inclusiv Siddhartha, avem doar acest scurt moment, acest eveniment evaziv, restul este fie mort, fie nu s-a născut încă.

V.B. : – A propos de raportul artei cu societatea, ar fi interesant să aflăm cum anume este prețuită poezia in Chile?

L.C.V.: –  Este obișnuit ca chilienii să creadă că Chile este o țară a poeților. Se pare că acest discurs este ceva care se întâmplă în multe țări ale lumii. În cazul nostru, a avea două premii Nobel și că acestea sunt pentru literatură și, în special, pentru poezie, ne lasă cu sentimentul că este o țară de poeți cu motive întemeiate. Cred că e adevărat. Deși cred, de asemenea, că această planetă albastră este o casă a poeților și un loc poetic în mijlocul spațiului sideral tăcut și rece. Dar în Chile, paradoxul este că poeții săi nu sunt apreciați prea mult, nu li se acordă spațiu, nu sunt recunoscuți, dar în mod fundamental nu sunt citiți sau foarte puțin.

V.B.: – În țara dumneavoastră, scriitorii contemporani își pot vinde cărțile să câștige cât să-și asigure traiul?

L.C.V.:  –  Absolut nu. Cred că în Chile scriitorii, în special poeții, sunt de obicei recunoscuți și citiți postum. Trist de spus. Există foarte puține excepții în această privință. Chile este o țară mai mult audio-vizuală decât cititoare. Testele de înțelegere a lecturii la nivel internațional ne plasează țara foarte jos. Iar poezia, nu întotdeauna este o lectură ușoară, este de obicei scrisă pentru interior.

V.B.:        – Cărțile dumneavoastră au fost traduse și în alte limbi: în engleză, portugheză și, iată și  în română, prin  strădania și talentul doamnei profesor universitar Carmen Bulzan. O operă tradusă, căpătând o nouă formulă artistică, este o nouă operă. Între autorul prim și traducător se stabilește o relaționare creativă specială. Poate o prietenie literară. Puteți să ne spuneți ceva despre  prieteniile literare în urma unor colaborări de acest fel?

L.C.V.: –  Este adevărat că actul de traducere este un mod de însușire a poeziei, este un fel de crimă dulce și bună a poetului, dar în bine (ha, ha). Cuvântul este luat, astfel încât să poată fi împărtășit cu alți oameni care nu l-au putut auzi, de aceea cuvântul este îndepărtat și poezia primește cuvinte noi, aripi care îi permit să meargă mai departe. Poetul nu contează. Într-un fel poezia este autonomă, are propriile reguli, viața ei, blândă și săracă, dar viața în cele din urmă e în actul lecturii. Dacă nu poți citi o poezie, din cauza problemelor de limbă, de exemplu, poezia nu există încă. Ea este încă moartă sau nu s-a născut încă. Cel care traduce este un obstetrician, o moașă a poeziei. Este o sarcină foarte onorabilă. Prin urmare, mi s-a întâmplat în mai multe rânduri, nu în toate, să apară o prietenie profundă cu cel care traduce. Dar cred că acest lucru este mai ușor atunci când traducătorul este un poet. Acest lucru s-a întâmplat cu Carmen Bulzan, pe care o admir și o stimez foarte mult și căreia îi sunt foarte recunoscător, mai ales pentru traducerea cărții mele Con/Cu Cioran, care a fost prima noastră lucrare comună.

V.B.:  –  Ați scris despre Cioran. A propos de granițe, iată, artistic, nu există. Spuneti-ne, vă rog, ce v-a atras la scriitorul-filosof Cioran de origine română și dacă ați găsit similitudini cu vreun autor din Chile?

L.C.V.: –  Așa cum am arătat în versiunea chiliană a cărții Con/Cu Cioran, l-am cunoscut pe acest om genial printr-o analiză a lui făcută de psihiatrul și psihoterapeutul italian Vittorio Guidano. Într-una dintre prelegerile sale despre terapia post-raționalistă, el l-a folosit ca exemplu de stil de organizare a sensului personal care tinde spre tulburări depresive. Acolo a menționat o parte din trecutul său biografic izbitor, cum ar fi faptul că a învățat să scrie în franceză foarte târziu, ceea ce mi-a atras atenția și m-a surprins enorm când am început să-i citesc textele, pentru că limba lui era impresionant de lucidă, ascuțită și curată. Cioran a răsunat în mine, în tinerețea mea mijlocie, așa cum făcuse Nietzsche în adolescență. Au întruchipat aceleași întrebări și îndoieli pe care mi le-am pus de atâtea ori, aceleași întrebări serioase și radicale care au făcut viața greu de gestionat. Mi-a plăcut, și încă iubesc, modul în care își afișează în scrierile sale disconfortul, emoționalitatea lui negativă, care este atât de universală, deși de multe ori dezactivată. Cioran stă pe acoperiș și își strigă blestemele și apoi își mușcă limba. Țipă în tăcere pe pagini și suferă. Dar își spune adevărul, cu o ironie genială, cu inteligență. Dar a pierdut firul Ariadnei, după părerea mea. A fost lăsat să blesteme minotaurul, ca și Nietzsche, pierdut, în eterna sa întoarcere în centrul labirintului. Îi împărtășesc întrebările, durerile, neliniștea și proza poetică. Dar nu răspunsurile lor, rezultatele lor, orizonturile lor. Dar sunt cei care împărtășesc orizonturi și chiar încearcă să le impună altora, fără să se ocupe de amărăciunea vieții, de suferința persistentă, de moartea noastră de zi cu zi. Nu-mi place asta. Prefer proza poetică a lui Cioran în aer liber. Sau poeziile lui Nietzsche, în loc de „dictonul” fanatic. Dar această evaluare nu mă face să-mi pierd speranța. Deși nu mă refer la speranța rațională sau rezonabilă a teologiei, filosofiei sau psihologiei…, ci la acea „mică speranță care ne dă bună dimineața în fiecare dimineață”, așa cum a descris-o Charles Péguy.

V.B.: – Considerați că structura morală a unui poet, ar trebui să influențeze aprecierea operei sale?

L.C.V.: Nu. În adolescența mea am citit mult despre „poeții blestemați”, de fapt i-am dedicat una dintre primele mele cărți lui Baudelaire. Una dintre poeziile mele preferate a fost scrisă de un alt Charles, americanul Bukowski. Deși nu împărtășesc multe dintre lucrurile pe care le-a făcut în viața personală, a fost un poet excepțional, pentru că meșteșugul poetului este ceva care izvorăște liber, fără discernământ, ca o pasăre albastră care se stinge în inima pe care și-o dorește. Abilitatea de a folosi cuvântul pentru a ajunge în locuri nerostite nu poate fi moștenirea celor care îndeplinesc anumiți parametri de comportament de orice tip, poezia, așa cum am mai spus, este liberă, liberă de poet, liberă de orice, cu excepția cititorilor, pentru că ei sunt cei care dau viață poeziei în actul lecturii,  și ei, de asemenea, îi dau sens, o dezleagă, îi deschid adevărul, o dez-velesc („a-letheia”). Poetul este un intermediar relativ nevinovat în ceea ce privește rezultatele. Habar nu are de incendiul sau potopul care poate fi produs din textul pe care l-a donat. După cum au spus mai mulți francezi (în special Barthes și Ricoeur, în felul lor), autorul (poetul) a murit. Poezia nu aparține poetului, ci celui care o face a sa, celui care și-o însușește în lectura plină de sens, parafrazând-o.

V.B.: La  momentul acesta, ce fel de poezie este preferată în Chile? Dar proză? Are coordonate speciale, noi?

L.C.V.: –  Așa cum am menționat mai devreme, în Chile, din păcate, nu se citește prea mult. Studenților mei din universitate le este amuzant că insist atât de mult că trebuie să fie cititori compulsivi, recomand mereu lecturi noi la fiecare subiect, le spun că trebuie să citească mai multe cărți simultan și că trebuie să ia notițe de la cei care ies din aceste lecturi în mintea lor, că testele nu contează, că ceea ce contează este să învețe, să fie  creativi, productivi din punct de vedere intelectual și estetic. Dar nu prea citesc, cărțile din Chile sunt și scumpe. Când instruiam liderii, îi rugam să investească măcar prețul unei mașini în cărți. Au râs, dar nu a fost o glumă, de fapt cred că aș fi putut cumpăra câteva autobuze cu biblioteca mea (ha-ha). Nu există altă cale. Dar cei mai mulți nu înțeleg cât de necesar este să devii prieten și confident apropiat al autorilor, adică să-i citești cu seriozitate. Lăsați-i să vorbească în dormitor și să-și spună secretele. Și acesta este lucrul magnific al lecturii, poți să-l auzi direct pe Aristotel, Ibn Arabi, Luther, Hegel, Marx, Kierkegaard, Derrida… pe scurt, pe gânditorii deja morți… sau marii poeți… sau chiar romancierii istoriei. Aș putea spune că mi se pare că în Chile poezia este apreciată mai mult prin marele Nicanor Parra (fratele unuia dintre cei mai importanți cântăreți-poeți din istoria noastră: Violeta Parra), adică așa-numita „anti-poezie”, care pentru mulți a fost calea spre poetică. În cazul meu personal, Parra a deschis ușile pentru a elibera versuri și cu poezia sa „Manifestul” a lăsat poezia la dispoziția mea ca un artefact de uz casnic, de zi cu zi, simplu și necesar. Poezia este prezentă și astăzi în țara mea prin intermediul tinerilor cântăreți sau trubaduri, există mai mulți cântăreți-compozitori care sunt poeți. Îl evidențiez, de exemplu, pe Angelo Escobar, care și-a scos poezia în stradă și în lumea virtuală a internetului datorită recitalurilor sale deschise. El este un exemplu al modului în care poezia este responsabilă pentru găsirea spațiului său pentru a ajunge la viața reală. Acum câțiva ani am publicat o carte a lui Angelo cu „poeziile-cântece”, am subintitulat-o „poezii de cântat”. Pe de altă parte, cititorii de romane sunt mai numeroși în Chile. Avem și un caz frumos de romancier, unul dintre cei mai citiți din țara noastră: Hernán Rivera Letelier, care a comentat că pentru a scrie romane a început să scrie poezii în lateral… 

V.B.: –  Personal, vă rămân îndatorată și vă mulțumesc nespus că v-ați ocupat de editarea volumului meu în română/spaniolă, Ochiul fantast/Ojo fantaseador, în traducerea aceleiași recunoscute și premiate poete, Carmen  Bulzan! Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și  aștept o nouă convorbire privind alte proiecte, noi volume publicate de dumneavoastră.

L.C.V.: –  Editez mereu autori noi și alții deja consacrați, este pentru mine o mare bucurie atunci când se publică o nouă carte, fie în Hebel Ediciones (în principal digital), fie în editurile Independently Poetry și NoteBook Poiesis (pe hârtie), pe care le dirijez. În prezent, încep un proiect frumos cu remarcabilul poet belgian Germain Droogenbroodt, care este un popularizator celebru al poeziei contemporane la nivel mondial, prin periodicele pe care le face din poezii în mai mult de treizeci de limbi. Cu el vom începe să publicăm o serie de cărți în engleză și spaniolă de poezie internațională.

V. B.: –  Și ultima întrebare: care sunt actualele proiecte pe care le aveți ca scriitor?

L.C.V.: –  Ei bine, am mai multe cărți de poezie pe cale de a le publica, printre care una dintre cele mai recente, care a fost deja publicată în România, în traducerea lui Carmen Bulzan, și pe care sper să le prezint în 2023 acolo, alături de noua ediție englezo-spaniolă, este cartea „Stańczyk: poem narativ al unui serios bufon”. Această carte este o lucrare care m-a făcut foarte fericit de gestația ei. A doua ediție a cărții mele „Omul plin de flori” este, de asemenea, o lucrare foarte apreciată de mine și va fi acum disponibilă în limba engleză. De asemenea, sper să public în curând o colecție de poezii numită „Fado y Existir”, care face aluzii la muzica fado portugheză și unele teme din gândirea lui Heidegger. Un alt proiect poetic care este în curs de desfășurare, și care mi-a luat mai mult timp decât de obicei, este o carte intitulată „Structura dorului”, compusă din poezii inspirate din epigrafii preluate dintr-o carte de Hannah Arendt despre conceptul de iubire la Sf. Augustin. Pot menționa și două proiecte de carte în domeniul psihologic pe care sper să le public în curând, mă refer la o lucrare despre psihologia emoțiilor intitulată „Emoții goale: psihologia proceselor emoționale” și „Hermeneutica traumei: trauma și confruntarea ei pozitivă ca fenomene hermeneutice”.

V.B.: – Vă doresc multe alte volume semnate de dumneavoastră și aștept cu nerăbdare să mai vorbiți despre noile volume publicate și despre proiectele dumneavoastră.

L.C.V.: – Vă mulțumesc foarte mult, stimată doamna Veronica. A fost o mare plăcere să pot discuta cu dumneavoastră.

V.B.: – Vă mulțumesc foarte mult pentru această discuție, vă așteptăm în România și vă doresc să vă difuzați cărțile, fără frontiere, oriunde în lume!

Veronica Balaj

Traducerea a fost realizată de Carmen Bulzan

Iunie 2022

Prof. dr. Nina Cantemir: La umbra Coziei, scriitorul Al. Florin Țene, sărbătorit de colegi și cititori

            Nu departe de castru roman Arutela și de Sfânta Mănăstire Cozia, unde umbra lui Mircea cel Bătrân s-a prelungit până în poemul dramatic semnat de Al.Florin Țene, scriitori, din județele Argeș, Olt și Vâlcea, s­-au reunit în sala mare a Centrului de Informare Turistică  din Călimănești, să-l sărbătorească, în după amiaza de 14 iunie, a.c, pe octogenarul clujan cu rădăcinile în Drăgășani. Familia Țene a fost adusă de la Olănești, unde se afla în concediu, cu autoturismul, la Călimănești, de către scriitorul și promotorul cultural  Marian Bărăscu, președintele cenaclului “Gib I. Mihăescu”din Drăgășani, cenaclu înființat de Al.Florin Țene, în anul 1958. Pe parcursul drumului s-au depănat amintiri despre oameni, istoria și locurile drăgășenene. Ajunși la Centru de Informare Turistică din Călimănești, oaspeții au fost primiți cu multă căldură sufletească și prietenie.

            Această inițiativă, de a fi sărbătorit scriitorul și promotorul cultural Al.Florin Țene, i-a aparținut scriitorului prof. Constantin Geantă, care împreună cu Primăria  stațiunii balneoclimaterice Călimănești și Biblioteca județeană “Antim Ivireanu “ din Rm.Vâlcea, au organizat întâlnirea de neuitat cu președintele Ligii Scriitorilor și soția sa poeta Titina Nica Țene.

            În sala plină de scriitori și iubitori de cultură, având în prezidiu pe prof.Constantin Geantă, Zenovia Zamfir, reprezentanta Bibliotecii Județene Vâlcea, scriitoarea Liliana Moldovan, bibliotecară la Biblioteca Județeană Mureș, biografa scriitorului sărbătorit, prof.dr.Nicolae Dinescu, președintele Filialei UZPR Vâlcea și  Al.Florin Țene , activitatea a fost deschisă de Zenovia Zamfir care, la început, a mulțumit auditoriului pentru efortul depus în a veni din mai multe județe la această manifestare culturală, iar apoi a făcut o retrospectivă analitică despre cele 91 de cărți publicate de Al.Florin Țene, ale cărui volume, mai reprezentative sunt:  “Un ocean de desert” un autentiuc saga, cum sublinia în prefață Mariana Cristescu din Târgu Mureș”, “Insula Viscolului“ și ciclul de romane între realitate și poveste despre: Gib I. Mihăescu, Ion Minulescu, Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeri Gafencu etc.

            În încheierea cuvâtării, Zenovia Zamfir, i-a înmânat scriitorului, criticului literar, eseistului, poetului Al.Florin Țene și poetei Titina Nica Țene din partea  A.S.C.I.O.R-Asociația pentru Civilizație Ortodoxă- Uniți prin Credință- diploma “Act de Recunoștiimță” în semn de mulțumire și recunoștiință pentru merite deosebite în promovarea culturii naționale și universale, pentru creșterea puterii și responsabilității sociale și duhovnicești, pentru unitate și solidaritate umană, pentru promovarea și susținerea activităților asiciației ASCIOR! Diploma este semnată de ing.Nicolae Mușat, președinte fondator ASCIOR și Președinte ASCIOR-Vâlcea scriitor Zenovia Zamfir.,

            În cuvântarea sa, profesorul Constantin Geantă a prezentat revista ”Mirajul Oltului “, serie nouă, anul IV, nr.3( 8) iunie 2022, revista publiciștilor de la “Cozia la Olt “- Călimănești, Râmnicul Vâlcea, Drăgășani, Slatina, ce apare sub egida UZPR-Filiala Olt, număr dedicat scriitorului Al.Florin Țene, având pe copertă fotografia acestuia. Revista cuprinzând studii semnate de Constantin Geantă,prof.dr.Ștefania Mărineanu, Maricela-Paraschiva Buicescu, Zenova Zamfir, Ion Nălbitoru, Eugen Petrescu Elena Manda, Galina Martea, prof.dr. Florentin Smarandache etc și creații de Al.Florin Țene, Titina Nica Țene și dr. Ionuț Țene.

            Zenovia Zamfir, care a coordonat întreaga activitate, a dat cuvântul inginerului dr.Gheorge Sporiș, scriitor și eseist, prieten vechi al sărbătoritului, care și-a început cuvântarea cu analiza piesei de teatru “Vă somez, domnule doctor! “, scrisă de Al.Florin Țene cu mulți ani în urmă, subliniind suplețea și autenticitatea dialogurilor. Concluzionând: “cert este, că Al. Florin Țene este un reprezentant de frunte al literaturii noastre contemporane”.

            Din partea Societății Culturale Anton Pann, din Rm.Vâlcea, al cărui fondator a fost și Al. Florin Țene, Nicu Cismaru, președintele societății, i-a acordat sărbătoritului “Diploma de Excelență” , pentru “întreaga activitate de creației literară și promovare a culturii naționale.“

            În cuvântarea sa, Liliana Moldovan – biografa lui Al.Florin Țene – a spus, printre multe alte aperecieri elogioase la adresa sărbătoritului: “Doar, prin opera dumneavoastră rămâneți un nume apăsat și de neșters, întru slava și măreția Maicii noastre, România.” La sfârșitul cuvântării i-a înmânat  “Diplomă de Suflet” din partea Ligii Scriitorilor Români, Filiala Mureș, semnată de președintele filialei Mircea Dorin Istrate și secretar Liliana Moldovan.

            La sfârșitul cuvântării, în care a amintit de multe activități organizate de Al.Florin Țene, pe când se afla în județul Vâlcea ing Gheorge Puiu Răducanu, directorul Editurii Mircea Cel Bătrân din Olănești, i-a acordat medalia omagială a editurii și “Diploma de Onoare”, din partea președintelui RTV Unirea din Viena, Ioan Gojdja,  felicitându-l cu ocazia împlinirii “vârstei  înțelepților olteni”.

            În cuvântarea sa, prof. dr.Nicolae Dinescu, președintele UZPR-Filiala Vâlcea, spunea că Al.Florin Țene “este printre acei oameni de elită care merită să-i gratulăm  și să-i onorăm fiindcă sunt pământenii din țara noastră care vorbesc prin chipurile lor de îngeri cu putere sufletească care lăsă în România noastră o opera nemuritoare.”Apoi i-a înmânat sărbătoritului CARTA EXCELLENTIA din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Televiziujea VÂLCEA 1, Ziarul de Vâlcea, Academia Olimpică Română,  Asociața Jurnaliștilor și Scriitorilor din România,  Asociația Seniorilor din Educație Ștințe și Cultură Vâlcea, Forumul Cultural al Râmnicului.

            Din partea revistei CLAVIATURI din Brașov redactorul șef avocat George G. Echim a acordat scriitoarei Titina Nica Țene, lui Al.Florin Țene și dr.Ionuț Țene DIPLOMA ANIVERSARĂ, semn de prețuire pentru personalitatea acestora.

            În cadrul manifestării, Al.Florin Țene a mulțumit celor prezenți pentru sincerele cuvinte exprimate, după care a citit  poemul “Poeții nu mor niciodată “, înmânând din partea Ligii Scriitorilor diploma VIRTUTEA LITERARĂ următorilor scriitori: Gheorghe Sporiș, Zenovia Zamfir, Puiu Răducanu, Constantin Geantă și Elena Manda.

            În continuare președintele national al Ligii Scriitorilor i-a acordat scriitorului și ctitorului de reviste și societăți culturale Petre Cichirdan Medalia VIRTUTEA LITERARĂ cu Brevet, semn de prețuire pentru întreaga activitate de promovare a culturii române, prin opera sa și revistele pe care le editează. Acesta, la rândul său, a subliniat activitatea laborioasă a scriitorului dr.Ionuț Țene,  concluzionând că “din Stejar, Stejar răsare.“

            Au mai vorbit: prof. Paulian Buicescu, care a citit o poezie dedicată sărbătoritului, ing.Costinel Stoica, consilier în Primăria Drăgășani, Veronica Stan, prof..Mihai Călugărițoiu care în cuvântarea sa a subliniat faptul că în lucrarea “Istoria Șușanilor “, volum de istorie locală, semnată de domnia sa, poeta Titina Nica Țene și familia  au un loc de frunte, în pagini memoriabile, cu care  oamenii locului se mândresc etc.

            La invitația stareței mănăstirii Ostrov, egumenă: monahia Mariami Muna Tunza, de pe insula cu acelaș nume, mănăstire de calugărițe, cu hramul “Nașterea Maicii Domnului”, amplasată pe o insula a lacului de acumulare a hidrocentralei Călimănești de pe râul Olt, o parte din scriitorii prezenți au servit masa în trapeza mănăstiri, ocazie cu care s-a făcut schimb de cărți, însoțite de discuții despre literatura română.

            Cu această ocazie Biblioteca Județeană Cluj “Octavian Goga  “și Biblioteca Municipiului Drăgășani,(Bibliotecară șefă Prunel-Bărbulescu Cristina ), care la propunerea unui grup de scriitori se va numi “Al.Florin Țene”, au amenajat expoziție cu cărțile publicate de scriitorul Al.Florin Țene, alături de biobibliografia acestuia. Iar revistele și ziarele  Luceafărul, Napoca News, Așii României, Logos și Agape, siteu UZPR, Curierul Național, Națiunea etc au publicat pagini întregi omagiale dedicate scriitorului Al.Florin Țene.

            Această manifestare închinată bardului drăgășenean, devenit clujan, rămâne o pagină de neuitat în istoria locului, și nu numai, semn că în cei 80 de ani de viață, Al.Florin Țene, cu talentul său dăruit de Dumnezeu, lasă în urmă o operă masivă, formată din volume de poezie, romane, cărți de eseuri și critică literară, dar mai ales apreciat ca organizator de manifestări cu cartea,  deschizător de școală de creație literară, teoretician privind noul curent literar globmodernul, îndrumător  al celor care doresc să se dedice scrisului, ctitor de cenacluri și reviste, fondator al Ligii Scriitorilor, dar, și Om de mare omenie. La mulți ani, domnule Al.Florin Țene!

                                                                                              Prof. dr. Nina Cantemir                                                                      

Adrian Mocanu: Tigrisme

Poezia 11

Înger al meu m-ai lăsat să cad ca să mă iei prunc înfășat,

să mă legeni în vara galbenă a lui Căpuș.

Ca să urc trepte în do re mi.

Când leul de mare va dormi pe sine, să ajung la circ,

să iau benzile de cârpă roz, să exhibiționez în aer,

până pe locul păcatului va cădea diamantul diavolului uriaș

cât mintea mea expandată.

Ce minune că pot să îmi mișc ochii ca omul!

*

Mariei de la Lainici

Că stelele nopții își vorbesc, copilul înțelege asta!

Prin vorba Ta Iisuse ești mielul.

Prin ascultare Maica e oiță.

Chipul Maicii este chipul răsăritului,

Al Fiului este ca soarele amiezii.

Brațul Fiului este de voinicel

Și trupul Maicii e precum potirul

a cărei împărtășanie mă ține-n bucurie până-n miezul nopții

când atuncea stelele-n lumină se îngână precum florile zilei.

Cu privirea ei, văzându-L, Maica îngână.

Și e un munte de iubire,

Pentru cel ce numai suge pieptu-i.

În El lumina soarelui-i intrată

Și păru-n pleată i S-a-șează.

Și vorba Lui pe Maica o luminează,

Ca luna-i ce vegheză.

Doi sori îi ies Maicii din ochi văzând copilul rege cu ochii de cărbune,

Cu chipul ca o melodie ce va însera,

A cărei suflet ne va încinge pe toți.

*

Mariei icoanei cu 7 săbii

Ca un trandafir luminos

ce spune într-o doară către lumea în necaz,

ca lalelele în noapte,

cu mainile de ceară ce ții săbii ca nectar argintiu de primăvară.

Deschisă ești spre vorbă,

Căci Îl știi pe Iisus împărat,

L-ai ținut la pieptu-ți, ca nu oricare alt.

Și I-ai fost castel de oaste

și cuib blândeții lui.

Și l-ai chemat din văi, din joacă,

și L-ai ținut și mângâiat,

Să știe de chemarea de deasupra soarelui,

Să fie bun în orice a vieții înserare,

când va fi la pas, pe cale.

Cu ochi puternici Maria a născut în noapte

lacrima de lumină a stelei călăuzitoare.

Cu brâul în mână ea acum faptei-l oferă.

Toți în nevoie îi sunt ca ai casei.

Spre bucuria șoptirii și neapusă a luminii de la naștere.

*

Maicii Domnului, mângâietoarea

Cât de mult ai avut mâna sărutată, Doamne,

Și ai mâncat pâinea coaptă, de la Sfânta Maria.

Un fir ales, ca de floare,

Cu obraji scăldați în curcubeu,

Cu gânduri de noblețe dintr-un înalt,

Încărcată de seninătatea albastrului,

Până la însângerarea Fiului.

Cătun al Fiului,

Precum cerul pentru spicele de grîu pe ogor.

Cu șoapte numai pentru Fiul.

Corabie unde să mediteze Fiul, cu soare la zenith.

Drumeț pentru chemarea copilului Iisus,

Să urce-n-nțelegeri dincolo de lume

-ca sâmburele-n fruct.

Ușa unsă cu sânge de miel a legendarilor evrei în Egipt.

Călătoria la pas a Iisusului , ca Domn.

Lună pentru nopțile Lui.

Balsam de la primul la ultimul Lui gând.

Toată tinerețea Mântuitorului.

Chipul genunii din care a venit,

Diamant al minții Lui.

Autor: Adrian Mocanu

Ionuț ȚENE: Este posibilă o poezie a imanentului? Cazul Saint-John Perse!

Metafizică fără transcendent? Este posibilă în lirică? Să scrii doar cantonat în imanent este o experiență lirică încercată cu succes de poetul francez Saint-John Perse. Un poet mai puțin cunoscut publicului larg din România este Saint-John Perse, pseudonimul poetului francez Alexis Leger, născut la 1887, în Guadelupa. A devenit un diplomat de excepție, fiind asistentul premierului francez Aristide Briand. Poetului francez care a luat un pseudonim britanic, datorită carierei diplomatice internaționale, dar și a discreției sale, i s-a acordat Premiul Nobel pentru literatură în 1960 „pentru zborul în creștere și imagini evocatoare ale poeziei sale”. Ultimii ani din viață i-a trăit în Statele Unite până în 1967, după ce în vremea ”regimului de la Vichy” a fost deposedat de avere și cetățenia franceză. La Paris, l-a cunoscut pe colegul și poetul Larbaud, care și-a folosit influența pentru a obține ca poemul ”Anabase” să fie publicat, poem scris în timpul șederii lui Leger în China.

Poetul a fost tradus masiv și în limba română de poetul clujean Aurel Rău, care a tipărit acum câțiva ani un volum exceptional din lirica poetului francez – ”Poeme Alese” (Echinox, 2007). Din opera sa amintesc câteva repere lirice de excepție: ”Elegii” (1911), ”Prietenia Prințului” (1924), ”Anabase” (1924), „Exil” (1942), ”Ploi”, (1943) sau ”Vânturi”, (1946), ”Repere pe mare” (1957). Opera poetului este de o interiorizare singurală și originală. E o formă proprie de identitate autonomă. Nu a dorit ca ”vocea” sa lirică puternică și, în același timp, discretă, să se asemene cu nici a unui poet al epocii sale. Poet ermetic și fecund, Leger se autorecenza liric, astfel ”Lumea-i ca o pirogă, care, rotindu-se şi rotindu-se, a uitat dacă vântul voia să râdă sau să plângă…” (Spre a serba o copilărie, 1907). Deși prin limbajul și ritmul poeziei sale, aproape matematic, poetul nu se considera un evazionist, un refugiat în fața lumii, ci dimpotrivă, se creiona pe sine ca parte intrinsecă a construcției societare prin arta sa. Poetul francez a perceput poezia în granițele viziunii antichității grecești, ca „omul măsura tuturor lucrurilor”. A fost un poet care a avut o interpretare a lumii diferită de cea a majorităților poeților epocii sale. Era un autor cu fața întoarsă, mai mult spre imanent, decât spre transcendent. Percepea lirica ca o iluminare a minții personale în fața ”beznei” atotcuprinzătoare. Legătura cu transcendentul a fost înlocuită cu aventura cunoașterii sinelui până la ”iluminare”. Promotor al poemului în proză, Saint John Perse și-a însușit un ritm propriu al creației sale aducându-l la originalitate și singularitate. Deși poetul era contemporan cu suprarealiștii, acesta se distingea prin refuzul de a face apel la spontaneitate necontrolată și la automatism. El compune calculat, aproape matematic, ca poetul roman Ion Barbu, fapt ce face diferența. Andre Breton îl considera un ”suprarealist la distanță”. Saint-John Perse considera poezie un ”act de inteligență”. În marea lor majoritate pentru poeți, lirica este o formă a inspirației și o discrete ”conversație cu zeii”.

Când i s-a decernat premiul Nobel pentru Literatură în 1960, în discurs poetul francez Saint-John Perse și-a expus propria concepție despre poezie. Și în discursul conceptual, poetul era un original, îmbogățiind viziunea ”corespondențelor” lui Baudelaire sau Poe. Francezul Saint-John Perse vedea o împletire a științei cu poezia prin numitorul comun al imaginii. Proiectiv credea, la fundamentul creației umane stă imaginația, care inspiră atât poetul cât și cercetătorul științific. La baza cunoașterii și realității este imaginația, care unește omul de știință și artistul. Pentru poetul francez, poezia și știința ”explorează același abis și doar în modurile lor de investigare diferă”. Imaginația este sămânța și patul germinativ al științei și poeziei. Saint-John Perse percepea poetul ca suflet în mișcare, în permanentă congruență cu viața reală. În acest sens, poezia este o formă sensibilă a realității. Față de evazioniștii lirici, poetul francez integra poezia în viața concretă a lumii. ”Poezia are o puternică dorință și o percepție profundă a realității, situată așa cum se află la acea limită extremă a cooperării, în care realul pare să prindă contur în poem”. Poetul prin ”corespondențe” percepe o supra-realitate a lumii sensibile, o formă ”obscură” a Ființei, care de fapt este Lumină. În poezia ”Repere marine”, poetul acuză preajma și critica literară, care-l percep ca un călător în ”obscur”, de fapt el căutând lumina interioară. ”Ei m-au numit Obscurul/iar spațiul meu era lumina”. Textul discursului despre poezie rostit la 10 decembrie 1960, cu ocazia banchetului dat în cinstea laureatului Premiului Nobel la Stockholm este un eseu fundamental pentru o mai buna cunoaştere a celui ce rămâne una din cele mai singulare voci lirice a secolului al XX-lea, un creator ce considera că nimic “din drama timpului său nu-i rămâne străin”. E paradoxul poetului. Deși nu dorea să se compare cu nimeni, iar stilul său era acela a unei voci originale și singulare, totuși față de concepția generală a poeților, el considera că autorul liric este parte a epocii sale – zeitgeist – într-o conlucrare și simbioză perfectă. În ciuda faptului că Perse se dorea singular și nu suferea comparații, influențele din Rimbaud, Mallarmé, Claudel și Valery se pot observa la o lectură analitică, așa cum susține Jean-Pierre Richard. Poetul dorea o identificare a cititorului cu creatorul. El a refuzat disocierea artei de viață. Pentru Perse poezia este acțiune, este pasiune și înnoire perenă ce trece dincolo de limite. E printre puținii poeți care nu evadează din istorie, ci vrea să scrie ermetic despre drama vremurilor sale.

Recitindu-l pe Perse descoperim mirați că poezia nu este o evadare din real. ”Poezia este înainte de toate un mod de viață, de viață integrală. Poetul a existat printre oamenii cavernelor; el va exista printre oamenii epocii atomice, pentru că el este o parte inerentă a omului. Chiar și religiile s-au născut din nevoia de poezie, care este o nevoie spirituală, și tocmai prin harul poeziei scânteia divină trăiește pentru totdeauna în cremenul uman. Când mitologiile dispar, divinul își găsește refugiu și poate chiar continuare în poezie.” Poetul este un căutător cu imaginație a luminii care iluminează sufletul colectiv al umanității. Este crezul profund al poetului. ”Imaginația poetică este cea care încă luminează pasiunea înaltă a popoarelor aflate în căutare de lumină. Priviți la omul umblând mândru sub sarcina sarcinii sale eterne; Priviți-l în mișcare sub povara lui de umanitate, când se deschide în fața lui un nou umanism, plin de adevărată universalitate și întregire a sufletului.” Poetul francez nu vrea să perceapă cezura dintre poet și societate, ci dimpotrivă autorul liric completează prin radierea sensibilului cu propria iluminare.

Perse completează în celebrul discurs că ”Refuzul de a divorța arta de viață, iubirea de percepție, este acțiune, este pasiune, este putere și întotdeauna inovația care extinde granițele. Dragostea este focul ei, insurecția este legea ei; locul lui este peste tot, în așteptare. Nu vrea nici să nege, nici să țină la distanță, nu așteaptă niciun beneficiu din avantajele timpului său. Atașat de propriul destin și liber de orice ideologie, se recunoaște egalul vieții, ceea ce este propria sa justificare. Și cu o singură îmbrățișare, ca o singură strofă mare, vie, strânge atât trecutul, cât și viitorul în prezent, umanul cu spațiul planetar supraomenesc cu spațiul universal.” Poetul ”vede” poezia ca o paradigmă a mișcării și o formă a dinamicii culturale. Poetul se vrea egalul vieții. El evadează din obscur prin iluminare a eului individual și colectiv. Poetul este egal omului de știință și au același numitor comun: de a aduce lumina în umanitate, ca premisă a progresului. Poetul explorează noaptea omului pentru a-l aduce la lumină. Este crezul lui Perse. ”Obscuritatea pentru care i se reproșează nu ține de propria sa natură, care este să lumineze, ci de noaptea pe care o explorează, de noaptea sufletului și de misterul în care este învăluită existența umană. Obscuritatea este alungată din expresia sa și această expresie nu este mai puțin exigentă decât cea a științei. locul lui este peste tot, în așteptare.”

Poetul ca om al timpului său devine un contributor al iluminării. ”Atașat de propriul destin și liber de orice ideologie, se recunoaște egalul vieții, ceea ce este propria sa justificare. Și cu o singură îmbrățișare, ca o singură strofă mare, vie, strânge atât trecutul, cât și viitorul în prezent, umanul cu spațiul planetar supraomenesc cu spațiul universal. Obscuritatea pentru care i se reproșează nu ține de propria sa natură, care este să lumineze, ci de noaptea pe care o explorează, de noaptea sufletului și de misterul în care este învăluită existența umană.” Poetul este și un istoric al vremurilor și ritmurilor clipei, cu dramele sale. Poezia insuflă sensibilitate într-o lume în permanența schimbării, iar poetul este un cronicar al emoției timpului său. Poezia nu moare niciodată, ea se transformă odată cu epocile, rămânând, paradoxal, aceeiași. ”Civilizațiile în curs de maturizare nu mor în chinurile unei toamne: ele doar se schimbă. Inerția este singura amenințare. Poetul este cel care ne sparge obiceiurile. Și în felul acesta poetul se trezește legat de istorie în ciuda lui. Niciun aspect al dramei vremurilor sale nu-i este străin. Fie ca el să ne dea tuturor un gust clar al vieții în această epocă mare. Pentru că acesta este un moment minunat și nou, care cere o nouă autoevaluare.” Poetul face parte din ”omul etern”, care completează ”omul temporal”. Din ciocnirea acestora se naște poezia și farmecul ei nesfârșit de la ”omul cavernelor” la ”era atomică” sau timpul ”digital”. Omul va avea întotdeauna o sete nebună de poezie, este mesajul lui Perse. Poetul reprezintă omul originar și original care face legătura dintre energia primordială a emoției și ”energia” epocii ”atomului” sau, mai nou, cu ”timpul digital”. Poetul depune mărturia sa inițială și inițiatică timpurilor noastre, care leagă astfel trecutul, prezentul și viitorul umanității. ”Adevăratului poet îi revine să mărturisească între noi dubla vocație a omului. Și asta înseamnă să-și țină în minte o oglindă mai sensibilă la posibilitățile sale spirituale. Înseamnă a evoca în acest secol nostru o condiție umană mai demnă de omul originar. Înseamnă, în sfârșit, aducerea sufletului colectiv în contact mai strâns cu energia spirituală a lumii. În fața energiei nucleare, va fi suficientă pentru scopul său lampa de lut a poetului? Da, dacă omul își amintește de lut.” Poetul sintetizează viziunea sa asupra funcției poeziei în societatea receptoare și asupra misiunii poetului, a cărei atenție se îndreaptă spre fuziunea esteticului cu eticul.

În primul rând, pentru Perse poezia este comunicare. Opera lirica este și o corelație a poetului cu cititorul în spiritul timpului. Poetul este un om activ al cetății, deși mesajul lui este criptat și interiorizat. Este unul dintre paradoxurile creației și mesajului către lume și viitor a poetului Perse. Poetul îmbină abstractul cu concretul într-o densitate care cucerește preajma. Așa cum scria criticul Christian Murciaux, pe poetul Saint John Perse nu-l putem include în tendința de a-l lega de o școală sau un curent literar. Originalitatea sa este olimpiană, deși a fost un poet care a fugit de evazionism și a refuzat contactul cu transcendentul, fiind un om conectat la timpul său. E paradoxul poetului absolut, și solar și obscur.

Recitindu-l pe Saint John Perse putem spune că poetul este conștiința tuturor timpurilor, de la trecut spre viitor, o energie dinamică a emoției care iluminează în beznă și îl face mândru pe om de umanitatea sa conectată la forța inițială a izvorului spiritualității.

Ionuț Țene

Georgeta TUDOR: Poţi să fii creştin în propria familie?

Cum arată un creştin adevărat la vârsta mea? Ce inseamnă să fii un creştin adevarat? Ce trebuie să faci dacă eşti unul, sau cum să devii un creştin adevărat? Acestea sunt întrebările la care un credincios va răspunde mereu ,,cu credinţă, voinţă şi cu Dumnezeu înainte’’, dar, înainte de astea, există lumea cu bune  şi cu rele, există, şi, cu sau fără voia noastră, ne coordonează întreaga existenţă; aici intră: părinţii (în primul rând), fraţii sau surorile mai mari, bunicii, rudele îndepărtate, colegii, şcoala, grupul de prieteni şi oamenii cu care intrăm în contact în fiecare zi din viata noastră. Când eşti mic, mergi cu bunicii, parinţii la biserică. Nu conştientizezi asta, nu ştii dacă vii din credinţă, plăcere sau obligaţie, vii. Rugăciunea o  spui, cu sau fără inimă, o spui, te închini şi cam atât. La grădiniţă  intri în contact cu lumea. Deja esti mai mare şi poţi  să iei mici decizii: cum să te îmbraci, ce jucărie să iţi cumpere parinţii, când să mănânci, să te joci şi aşa mai departe. Începi să iei în considerare poveţele celor mari, mai mult conteză părerea celei mai bune prietene, şi de aici începe influenţa celor cu care venim în contact. Începe lumea să ne ghideze viaţa de când suntem de câţiva anişori şi abia ştim să ne scriem numele. La şcoala  primară ori eşti timid, ori eşti obraznic. Daca eşti timid, faci ceea ce trebuie, spui exact ce trebuie să spui şi înveţi foarte bine. Dacă eşti obraznic,  te laşi condus de propriile decizii.

Vii la şcoală din obligaţie, şcoala ţi se pare un chin, iar în timpul liber te joci, şi sigur nu mergi la biserică duminica din credinţă, mergi fie pentru că te întâlneşti cu nu ştiu cine, fie pentru că vei fi pedepsit dacă nu o faci. În generală, dacă înveti sau nu, este exact alegerea ta. Iar la biserică,  mergi doar  când vine întregul tău grup de prieteni şi doar dacă timpul pe care îl pierzi este răsplătit. Iar la liceu deja nu mai mergi la biserică, deja eşti influenţat de noul mediu în care intri, de noii prieteni pe care ţi-i faci, iar timpul liber sigur nu ţi-l petreci la biserică. De facultate, nici nu mai poate fi vorba, iar când eşti adult, mediul în care trăim ne fură tot  timpul liber, nu mai  apuci nici să-ţi cunoaşti propriul copil. Şi tot aşa, până când ieşi  la pensie si realizezi  că viaţa ţi-a cam trecut, iţi dai seama de toate greşelile  pe care le-ai făcut, unele fiind chiar păcate. Singura modalitate de a-ţi găsi liniştea interioară este rugăciunea, Dumnezeu, nepoţii pe care ii vezi cum cresc, cu care mergi la biserică şi pe care îi înveţi să spună primele rugăciuni. Dar până când?

Dar orice lucra,/Noaptea se surpa!

            Când  i-am citit articolul despre putinţa de a fi creştin în familie, m-am gândit cât de profund gândeşte Bianca şi câte adevăruri scoate la lumină. Urmăreşte omul de la vârsta copilăriei până la pensie, când Dumnezeu poate să-i dea şansa  ca prin rugăciune şi grija de nepoţi să-şi mai ispăşască din păcate, şi încheie cu întrebarea:Dar până când?  Asta depinde de la caz la caz, căci se-ntâmplă ca-n  balada Meşterul Manole, ceea ce învaţă copilul ziua, în ceea ce priveşte buna creştere în dragostea faţă de Dumnezeu, să nu mai aibă nicio valoare când ajung părinţii, seara, acasă. Televizorul merge până noaptea târziu,  odraslele îşi încarcă memoria cu expreii din jocurile de pe tabletă sau telefon. Dacă părintele nu spune rugăciunea înainte de culcare, de ce ar spune-o copilul? Ferice de mamele care-şi educă copiii să fie buni creştini şi-i îndeamnă să vină la biserică! Dacă toţi L-am avea permanent pe Dumnezeu în suflet şi-n gândurile noastre, părintele Ionuţ Nedelcu ar avea mai mulţi copii la activităţile pastoral-misionare şi educative din după-amiezile de duminică la casa praznicală de lângă biserica Buna Vestire din Verneşti. Ajută-i Doamne pe toţi să-şi găsească echilibrul în familie pentru sănătatea trupească şi sufletească a copiilor lor!

GÂNDUL ŞI MINTEA

Gândul o porni cu Mintea la biserica din sat

Şi luară călăuză trupu-n care s-au aflat.

Şi i-a spus Mintea  de-acasă  să nu umble iar hai-hui

Cum se-ntâmplă câteodată să stea-n obiceiul lui.

.

Şi smerit s-aşază trupul, după ce pupă icoane,

Într-o strană când ea-i spune: tu aici să stai Ioane!

Şi n-apucă timp să treacă că pe trupu-ngenunchiat,

Ce-i venit c-o altă minte, Gândul iute-a şi zburat.

.

Şi călătorind în urmă cu vreo patruzeci de ani,

Vede trupul cu pricina tânăr şi iubit pe bani!

Dar îl cheamă Mintea-ndată să se-ntoarcă-n capul său,

Că de nu, o să-l închidă şi-o să-i fie şi mai rău.

.

Şi se-aude rugăciune din altar cum se ridică…

Gândul stă încă cuminte, viaţa nu şi-o mai complică.

Mintea trează e şi-ascultă cum rosteşte gura slavă,

Dar urechea parcă prinde  de la stran-o notă gravă.

Na, că l-a trezit pe Gândul care acum chiar că e culmea

 Că vezi, Doamne,  de ce lelea nu cântă şi ea ca lumea!

De ce fata ce se-nchină la icoană şi-o sărută

Formele şi le arată prin acea fustiţă scurtă.

.

Şi săraca Minte-ncearcă ca zburdalnicul ei fiu

Să mai stea măcar o clipă şi-apoi ducă-se-n pustiu!

Doar că Gândul nu aşteaptă, chiar acuma el aleargă

Unde pe stăpân l-aşteaptă, cu coceni, tarlaua-ntreagă.

.

Uite-l, s-a întors în capul trupului ce stă-n genunchi,

Unde Mintea îşi adună nestemate în mănunchi:

Vorbele din Evanghelii de la Luca şi Matei,

Gândul îşi ascultă mama din respectul pentru ei..

.

Dar nu poate sta acuma, când pioasa ce se-ndreaptă

Spre altar i-aduce  aminte de ocara de altă dată,

Ce-o striga în gura mare spre vecina, peste gard,

C-ar avea nemeritată pensie pusă pe card.

.

Şi din piepturi rugăciunea Tatăl nostru se înalţă,

Toate minţile-şi adună gândurile care-nvaţă

Că atunci când e de rugă, ne rugăm şi atâta tot,

Pentru Creatorul nostru, după cum toţi îl socot!

Prof. Georgeta TUDOR

Ciprian COC: CUVÂNT DE DURERE (Poeme)

CUVÂNT DE DURERE

cuvânt de durere

ce se vede pe sine

umblând

și nu cuvântând

sunet ca o vorbă

auzită

apoi stinsă

rostire

căzută de la marginea urechii

a celeilalte

din care a ieșit

și nu în cea în care a intrat

ca să rămână

corp ce își simte miezul

niciodată văzut

fără greutate

dar cât de apăsătoare

proptele

înăuntru

cuvânt de durere

ce se aude pe sine

urlând

și nu cântând

.

MEREU SE FACE CURAT

camera asta îmi place

e frumoasă

sunt bine așezate

toate

ieșirea de aici nu are

atâta importanță

cât să fixeze pentru totdeauna

sau măcar pentru o vreme

obiectele

întotdeauna se face

curat în urma

cuiva

întotdeauna

se aerisește

se va ocupa cineva

să mute mobila

să schimbe draperia

și  decorul

se va șterge orice urmă

se va îndepărta orice pată

cât de mică

de sânge

.

VOM FI MAI GREI SAU VOM PLUTI

Ne mișcăm în jurul Șatrei cu hăizaș

sub a cerului dune de mătase,

prin umbre și prin falduri de lumină

ce curg peste piețe și pe case.

.

Săgețile din priviri se înnoadă

în virtuala îmbrățișare care doare

e luna când clorofila calcă fâșia

pictând plaiuri și câmpuri și ponoare.

.

Măștile pe chipuri lasă linii

și o cicatrice înăuntru, undeva

cerul se prăbușește insidios în lume

cu un azur dens, de mucava.

.

Vom fi mai grei sau vom pluti

parfum de cetină sau în al dimineții fard.

Tu mă aștepți cu vin pe masă

la ore de apus când dealurile ard.

.

Pe plaja mării de turcoaz ne vom plimba

și oricâtă sare va încărunți a noastre plete

vorbi-vom despre-acel monah și despre fericirea lui,

de locu-n care ajungi urcând frumoase trepte.

.

POEZII CAPTIVE   

poezii captive

până la marea grațiere

când vor vedea lumina tiparului

libere înspre lume

vor avea toată viața înainte

și toată moartea

păsările

se vor înstrăina

fără aducere aminte

despre cel care privește

prin vizetă

vremelnic

subsuorile aripilor

vor emana o boare

peregrină

adulmecată de temniceri

dar și de alții

cu metehne

asemănătoare

.

UN FEL DE HRISMOS

poeziile

nu mi le luați

cu zgârcenie vă las să le citiți

și atât

înstrăinându-se

vor adăsta pe buze

și în cuibul dintre piept

și gât

culcușul ce pare a fi graiț

va slobozi un fel de aer între voi

cu iz de filon mineral

cristale vor pluti în geoda

subțire de pocal

pe când voi, palizi

veți degusta

din vinul pelin

sideral

în cabina de probă a lumii

muntele îmbracă un ultim veșmânt

frunzele tăinuiesc ridurile din stânci

și trădează al apelor tremur

într-un neștiut legământ

oasele șlefuite de aluviuni

vor fi păstrate

de data asta

în caseta de valori

mult mai adânc

în pământ

.

ÎNGERUL MI-A SPUS

îngerul mi-a spus scrie o poezie

de ce vrei să ne certăm?

șoptește acum deznădăjduit

remarcând că povestea se repetă

de ce vrei să ne certăm?

uite, ai scris

îngerul mi-a spus scrie o poezie

scrie în numele tău și nu în al meu

s-a răstit el la mine

scrie în numele tău și nu în al meu

de ce mă îngâni?

mi-a urlat în ureche

de ce mă îngâni?

cu tine nu se mai poate

începuse să plângă

cu tine nu se mai poate

începusem să plâng și eu

plângeam fiecare pe umărul celuilalt

vezi? tu până și lacrimile mi le copiezi

murmură îngerul printre sughițuri

vezi? tu până și lacrimile…

dar lacrimile mele străvezii

se amestecau cu lacrimile lui

de cerneală

.

IUBITA MEA

iubita mea

țara în care îmi intri mereu

e de o mare ținută

de parcă ea ar sta în vrednica palmă

a lui Dumnezeu

e confortabil să mi-o imaginez așa

și ori de câte ori fac asta

îi asigur un astfel de contur

însă astă țară ce mă locuiește

nu-i un ținut de cucerit

în care oricine pune de o revoluție

redută ce poate fi revendicată

cu un steag zdrențuit

aici nu vei afla vreo instituție

fel de fel de oengeuri

ministere, curți de constituție

nu este loc pentru forțe de ordine

aici păsările se strigă pe nume

și florile înnebunesc gâzele-n eter

o multitudine de clișee alcaline

petale pe încinsele cuptoare

ale zilelor de după cireșar

când firea mea face ce vrea ea

în astă țară puțin cunoscută ție

cugetul se scaldă în pielea goală

iar zânele iau parte la o beție

jucând cu bătrânii etnologi șotron

țară în care papura nu domnește

iar cumpătul șade pe șezlong

atunci când nu încarcă vagoane de stele

din ale cerului guri de rostogol

în țara fără iscarioteni și fără de fortărețe

urâciunea pustiirii s-ar reflecta

în bănuita oglindă de dincolo de nori

cu țara prinsă între pietre de hotar

sârme cu ghimpi sau mai știu ce

despuiate fire purtătoare de electroni

sub cerul lapis lazuli a țării mele

ponoarele revarsă suspinul în catrene

fața de dor a muntelui Cibelei

înalță într-o polifonie zmee

și nu bannere sângerii

cu litere de scârț polistirene

în țara care mă trăiește

nu-i vei întâlni nicicând

pe purtătorii de inele care înrobesc

cu pietre, lustruite odoare

prin sălbatice, misterioase ierburi

sau cu alte ghiocuri

conlocuitoare

iubita mea

la nunta noastră

nunului și celorlalți nuntași

le vom duce-n vedre vin

făcut în vasele de piatră ale sfintei cununii

din cele despărțite ape de sub cer

cândva demult

în a treia zi de facere

a lumii

Autor: Ciprian COC

Florentina Savu : Omagiu

CA UN PUF DE PĂPĂDIE

(Omagiu)

Florentina Savu

Ca un puf de păpădie te-ai împrăștiat prin nori

Îngerii cu pene albe te-au întâmpinat în zori,

Pe o rază strălucindă de soare te-au așezat,

La ei, să ajungi în ceruri, Domnul fie lăudat!

Să ai locul tău din Rai, cu verdeața cea mai fină,

Să îți bucuri veșnicia cu pace și cu lumină,

Să fii în noapte o stea pentru privirile noastre,

Să ne faci un semn, divin, de prin zările albastre!

Să ne priveghezi de sus cu dragostea ta măreață

Să ne dai, cât existăm, îndrumare și speranță,

Să ne vii în somn cu vise, să ne mângâi ne-ncetat,

Tu ai fost și vei rămâne modelul drag de urmat.

De la tine-am învățat meseria de-a fi oameni

Fiindcă știm că-ntotdeauna poți culege doar ce sameni.

Dacă sameni nedreptăți, ură și încrâncenare

Vei obține, din păcate, doar roade chinuitoare.

Pene de înger ți-ai pus, porumbel alb de iubire,

Ca puful de păpădie zbori peste întreaga fire.

Alerg mult să prind un fulg ca în pieptu-mi să-l așez

Și în lumea asta mare să tot merg, să nu oftez.

Sunt în viață încercări și vesele dar și triste,

Luăm din ele doar ce-i bun, ne-ndreptăm spre alte piste.

Răsfoim prin cele ceruri, vorbe blânde, uimitoare,

Minunile vin de sus mereu să ne înconjoare!

Alexandru Nemoianu : Acum

ACUM

Responsabilitatea noastra este deplina doar in momentul in care ne vom da seama ca cea mai importanta clipa a vietii,singura care are semnificatie este cea prezenta,”acum”.Daca acea clipa,momentul”acum” il vom trai avand constinta ca doar in acel moment putem face diferenta intre bine si rau,doar acel moment,sub voia si actiunea noastra ,se inscrie in vesnicie,ne vom gasi aproape de mantuire.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare,stării de “acum”.

Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.

Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat,care este asezat,așa cum a fost,în veșnicie.Ne putem gândi la acel trecut,îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba.Dramatic și de tot negativi  și încă și ridicoli,devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.

Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui,va fi obligat să “lupte”.Această “lupta” înseamnă de fapt alegerea,opțiunea între “bine” și “rău”.Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie,spre viață sau moarte.Aici putem vedea o taina profunda.Fiecare generatie va avea o alta incercare si cu ea posibilitatea si obligativitatea de a alege intre bine sir au,iar aceasta alegere va aseza pe fiecare in vesnicie:spre invierea vietii sau spre pedeapsa vesnica.Din aceasta cauza “istoria” este atata de imprevizibila si Slava Domnului ca este asa.Noi nu repetam comportamente concrete din istorie,dar putem repeat si imita comportamente morale.Clipa trecută,”trecutul” nu trebuie uitat,căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului lui Dumnezeu în cei care au fost.Dar el nu trebuie absolutizat sau idealizat.Toate încercările de a reanvia căile trecute ,doar din cauza că au aparținut trecutului și de a opri innoirile,doar pentrucă sunt noi,au sfârșit într-un eșec penibil.Este bine și de folos să ne amintim de trecut și mai ales de modul în care oamenii s-au comportat în fața încercărilor de tot felul,este bine să ne amintim pentru a avea modele de comportament moral.Dar a caută să îi corectăm sau să dăm sfaturi despre ce și cum ar fi trebuit,după părerea noastră, să se comporte este un exercițiu în inutilitate ,etalare de superbie prostească.

La fel este și relația pe care o avem cu “viitorul”.

Nu știm ce se va întâmpla în viitor.Proiecțiile pe care le facem sunt pur și simplu inutilități intelectuale.Dacă vom  cerceta ceeace “proiectau” cei care au trăit în urmă cu treizeci,patruzeci de ani în urmă despre cum va arăta lumea azi,pur și simplu vom rămâne uluiți și vom putea crede că respectivii futurologi erau incetinei la minte.Motivul acestor proiecții aberante este simplu și a fost exprimat de către Friedrich von Hayek,întemeietorul școlii economice din Chicago,drept ,”imposibilitatea de a cunoaște circumstanțele particulare în timp și spațiu’.În alte cuvinte neputința de a ști care vor fi reacțiile personale și colective față cu evenimente ce pot apărea spontan.

Din cele spuse rezultă că obsesia cu corectarea trecutului și prevederea viitorului sunt fără nici un folos.Singura clipă care are importantă este cea de “acum”. În acea clipă putem face un lucru bun sau rău,putem ajuta un semen sau îl putem ignora,putem ușura o durere sau putem trece nepăsători pe lângă ea, sau mai rău.”Acum”, este momentul în care oamenii fac tot soiul de copromisuri și fără-de-legi,”acum” se cred mai deștepți decât sunt,”acum” se mântuiesc sau osândesc.Atitudini “virtuase” și păreri despre cum ne-am fi comportat față cu stări conflictuale trecute,cum am apucat să spun,sunt și fără folos și dovezi de mândrie prostească dar,mai ales de complicitate.Limpede ne spune asta Sfânta Evanghelie:”..Că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților./Și ziceți:De am fi fost noi în zilele părinților noștri,n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor./Astfel dar,mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci./Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei 23;29-32)În mod răspicat ni se spune că suntem un “trup”,cei vii și cei care nu mai sunt,și că suntem responsabili, ca parte din comunitate ,pentru toate.Dar această responsabilitate nu stă pentru “fapte”, ea stă în obligația de a ne comporta moral și spiritual bine.Oamenii nu se grupează după “faptele” lor, se grupează după trăirile lor morale consecvente.Deci limpede ni se spune că nu suntem gloată,suntem persone și ca persone trebuie să facem alegera cea bună în clipă care ne este dată,”acum”.Iar mai departe “Judecata” este în mâinile lui Dumnezeu.De aceea trebuie cu mare băgare de seama să privim clipa imediată,”acum”.Căci în această clipă se petrece o mare taină;”a venit ora ispitei,ceasul cel fără de noroc,care  poate face din bun rău și din tare slab”.Ori,mai bine zis,ceasul în care sub voința noastră  aceste lucruri se pot întâmplă și nimeni  altul decât propria persoană nu va avea vină.

În clipa în care fie suntem,fie credem că suntem încercați sau aflați la greu, să ne aducem aminte că toate sunt sub o Voie care nu uită și nu lasă nimic la întâmplare.Că încercările la care suntem supuși și binefacerile de care avem parte sunt date sub un gând pururea bun.Iată cum este exprimat acest lucru în Cartea Macabeilor;”Că n-a ales Domnul pe poporul Sau pentru acest loc,ci locul acesta pentru poporul Sau.Pentru aceea ,și locul acesta a avut parte de răutățile ce s-au întâmplat în popor,ca după aceea să se facă părtaș bunătăților celor de la Domnul”(II Macabei,5;1920).

Făgăduința sub care stăm este mai tare decât tot ce poate fi inchpuit și ea nu va dezminti câtă vreme îi vom stă credincioși  în Ortodoxie.

Alexandru Nemoianu

Istoric

USA

Dorina Carp Nenici-Poesis

EU COPACUL

M-a tulburat mirarea

de umbra mea

cu foșnet răcoros

și ramuri tremurânde…

            Ah, ce mirare!…

să simt în seva de stejar bătrân,

cum clocotește dorul

de mugurii ce și-au lăsat ramul…

           Și-mi întreb rădăcina

că e mai înțeleaptă ;

Unde mi-s mugurii?

deși atât de bine știu…

Însă tăcerea e așa cuminte…

cum s-o fac să vorbească?

              Unde mi-s mugurii?

Parcă nu-i mai văd!… însă le simt în ram, a lor zvâcnire…

Și cam devreme s-au desprins și au plecat

să înflorească-n alte primăveri,

rodind prin alte locuri

mai fertile… Dar străine…

        Și încă mă simt falnic!

Sunt un copac cu verde răbdător, care nu cade

și-mi fac curaj în orice vreme, numai de dorul lor.

Doar cu răbdarea,

care-ntrece ascunsa mea durere…

Și-mi fac răcoare singur pe arșiță,

când soarele mă arde…

AICI SUNT EU

Aici sunt eu.

Sunt eu cu mărginirea și nemărginirea din universul meu.

Aici sunt eu,

cu dorul cuibărit între cele două bătăi ale inimii,

cu bucuriile și tristețile ei.

Aici sunt eu,

în poezia care-și curge prin vene, sânge de verde și albastru, de cer și pământ, de înalt și adânc …

Aici sun eu !

Între hotare

și nu am niciun nume !

Doar atât. Sunt eu.

O umbră împrăștiată de vânt.

MĂ-NTREC CU TIMPUL

Mă-ntrec  cu timpul

șchiopătând printre ore

dar în ritm alert de secundă

și graba, mereu mi-o doresc

cu sorți de izbândă .

Mă-ntrec cu timpul

în nopți cu lumină de zi

răsfoind prin gânduri, legende

și mă tem să trezesc amintiri

cu ecouri de timp verde…

că viața s-a copt, s-a trecut

și-am învățat între timp că sunt mic,

oricât de mare-am crescut…

Lăcrimez cu lumina care spintecă noaptea

tot încercând

să nu mă mai temem de nimic…

și totuși mă-ntrec cu timpul deși

amintindu-mi 

că  în curând voi fi…nimeni – care a fost,

la fel ca și tine… – nimic.