Prima zi...
Scriu rândurile astea pentru ca emoțiile să persiste nu doar până la uscarea cernelii. Idea e… că și eu să-mi pot aminti de clipe deosebite din viața mea. Pe timpul când lucram ca expert în calculatoare am călătorit în multe țări. Polonia am ocolit-o în permanență. Nu mi se părea ceva interesant. Mai sunt desigur multe țări și locuri pe care nu le-am vizitat și am considerat că nu merită efortul. Prin iulie uitându-mă pe harta fărâmițată a Europei, am revăzut Polonia. Fiind în Israel, de Polonia și Germania îmi amintesc minimum o dată pe an.
În Israel o dată pe an este ziua Holocaustului. O zi tristă. Tristețe care nu depinde de vreme sau de dispoziția ta. E simplu, o zi tristă! Făcută și mai tristă de radio și televiziune care transmit incontinuu cântece și filme din timpurile acelea nefericite. Ca om am luat decizia în urmă cu mult timp, imediat la venirea în Israel, să mă uit în această zi doar la un film în timpul zilei și la unul în timpul nopții. Asta ca un semn de participare a mea la durerea colectivă a Holocaustului. Nu trebuie să vă spun că 90% din filme le-am văzut de peste 5 ori (an după an) și ştiu dialogurile pe de rost dar mi se pare că e datoria mea să înghit toată nenorocirea asta în câteva înghițituri mici, mici și grele. E o zi tristă, nu doar tristă… ci simplu o zi foarte grea. Timpul atunci se măsoară cu adevărat în secunde.
Eu şi familia mea nu am avut de suferit mult în timpurile acelea dar mă simt obligat să particip. Poate e o prostie ce o fac, dar e adevărată și nu e singura. Și așa m-am decis să vizitez Polonia ca un rău necesar. Bineînțeles fără intenția de a vizita Auschwitz și Birkenau. După ce am văzut acum 30 ani Dachau şi Mathausen mi-am spus că pentru mine e destul… Sigur că încerc să fiu în notele astea cât de obiectiv se poate. Apropo, știți de ce se cheamă obiectiv, dispozitivul de mărire la aparatul de foto (cel puțin așa cred eu)? Pentru că fotografiază realitatea așa cum este ea. Sigur că de asta s-au făcut obiective de 2x 5x 7x… Și Potoshopul… ca să poți deforma realitatea după cum îți place ție și să rămâi obiectiv. Așa că, scuze pentru orice deformare a realității.
Am luat Elal-ul de dimineața din Tel Aviv și am zburat la Warsaw (Varşovia). Nu m-am pregătit cu nimic. Lecțiile de istorie și geografie pe care le fac de obicei înaintea fiecărei excusii au lipsit total de data aceasta. Ajuns acolo mi-am cumpărat câteva sandviciuri cu o cafea (nu vă bazați pe masa Elal-ului). M-am urcat în tren spre Cracovia. Polonia mâncatã de veacuri de cei doi mari vecini ai ei Germania şi Rusia a rămas o țară indecisă speriată, nesigură pe viitorul ei. În multe locuri se scrie Cracov or Kracov or Krakow chiar şi Cracovia. În aceași țară, în același oraș, pe aceași stradă.
Cracovia m-a primit cu zâmbetul pe buze. Pe la 11:00 era soare și 18 grade Celsius. Pentru mine care vin de la 35-40 grade C, era raiul pe pământ. Hai să nu mai vorbim cuvinte mari. Prima constatare: În Bucureşti, pe la 9:30, când ies de la masa copioasă de dimineața a hotelului meu și mă îndrept spre Universitate, văd covrigii de la Luca. Opresc și îmi iau unul. Știu că nu-l pot mânca, dar pofticios fiind nu pot evita să nu-l miros sau să-i mănânc arsura aia plină de sare. În Cracovia (și-n restul Poloniei, după cum am învățat în curând) covrigii sunt mult mai mari, mai groși, mai blonzi, dar nu-ți vine să te atingi de ei, nu au acel ceva, nu au acel „vino-ncoa” al covrigilor din România. Multe lucruri, şi nu numai, sunt aici mari blonde, chiar mai frumoase, elegante, dar de loc apetisante. Știu și eu, poate mi-am luat deja obiectivul 5x. Te întrebi ce faci cu așa o păpușă frumoasă dacă o iei acasă? O pui în vitrină? Sigur! Dar cu fața spre tine sau cu fața spre trecători? Deh… bine că eu nu am problema asta!
Am început să mă plimb prin Cracovia. Un orășel frumos tăiat de Vistula (ei îi spun Wisla). Aduce aminte de orașele frumoase din Germania şi Cehia. Soarele de primăvară răsfață clădirile medievale așternându-se pe turlele bisericilor și a catedralei și îmbrăcând parcă în aur întreagă stradă.
În prima zi cu harta de la Hotel Colombus (Îl recomand! O cameră drăguță. un breakfast excepţional și un personal primitor), am făcut pe jos între 30 şi 35 km. De fiecare dată când ajung într-un oraș nou îmi place să mă plimb, să mă ating de localnici și să trăiesc ca ei. În restaurantele lor, în barurile sau cofetăriile lor pline de oameni, oameni de pe stradă, oameni simpli, ca mine. Îmi place să beau băuturi autohtone și să mănânc (minimum să gust) mâncăruri locale.
Orașul e plin de anunțuri cu „Jewish” peste tot. Cimitirul evreiesc, gettoul, vechiul oraș evreiesc, Auschwitz, Birkenau, etc., cartierul evreiesc… Orice anunț aminteşte cu mult respect de evrei. Nu, nu cred că e (doar!?) din dragoste pentru evrei! Turismul, știți… turismul să trăiască! Mi-am zis că vreau să văd doar Orașul, minele de sare de la… (Au niște nume imposibile polonezii ăștia. M-am hotărât să nu rețin nimic), și muzeul – fabrica Schindler… M-am plimbat prin oraș. Pe la 16:00 trebuia să mănânc ceva. Știam că voi mânca pyrogi, ceva care amintea de piroschi sau de varenikes a lui mama. Mi-am încercat norocul. Am intrat într-un restaurant care părea bun (arăta bine, era plin de clienți și de chelnerițe care zâmbeau permanent). Avea și locuri foarte confortabile. Am cerut un kotlet (după meniu). Mirosul bun de grătar m-a făcut să uit de pyrogi.
M-am așezat confortabil la un geam ce dădea în strada principală a Cracoviei. După 30 minute normale, faţa zâmbitoare mi-a adus un șnițel uriaș cu chips și varză acră. Am zis: „Păi ăsta e șnițel, eu aș vrea un cotlet!”. Când am comandat kotletul mă gândeam la Hanul Berarilor, unde îmi place să stau afară lângă grill… ca să simt în farfurie sfârâitul cărnii. Am înțeles greșeala! La ei, kotlet, e la mine… șnițel. Am renunțat, nu trist la cei 30 zloţi, și am zis: „Ok, haide să luăm ceva de la grill!”. Aici am avut a doua surpriză. Restaurant bun (cred eu!?) iți servea carnea ca și în piețele din Croaţia. Adică toată carnea stătea lângă gratargiu pe jumătate făcută (de aici mirosul) și el doar ți-o încălzea. „Ăsta e grill, mi-am zis dezamăgit, dar grilul însăși e o chestie de gust…” am spus încercând să-mi repun obiectivul ce sărise la 5x înapoi pe 1x. M-am întors la pyroshki rusești (cu cartofi) care erau foarte bune.
Seara în Cracovia a fost splendidă. În piața mare a orașului, clădiri vechi umbrite de istorie, aminteau de măreția timpurilor trecute. Între zi și noapte Cracovia își pierde din strălucirea aurie a zidurilor, acoperișurilor și a Vistulei. Dar este încă frumoasă și puțina stinghereală adusă de noapte nu mă deranja. Înghețata lor de fructe de pădure e foarte bună. Noaptea târziu m-am îndreptat spre vechiul oraș evreiesc. În cartierul ce s-a construit peste vechiul oraș/getto evreiesc sunt o mulţime de restaurante. Poți sta și bea o bere și asculta muzică hasidică. De fapt, muzică de jazz în toată regula, în acorduri și cuvinte în engleză și puține în idiș (eu tot nu prea înțeleg). Seara se lasă foarte târziu. Vremea era plăcută. Luminele gălbui încălzeau atmosfera. Lămpi de încălzit și pături împărțite clienților cu dărnicie făceau atmosfera mai caldă. Mă simțeam bine ca în orice oraș turistic…
A doua zi…
Dimineaţa, pe la 7:45, eram la breakfast la Colombus hotel. Îmi place să mă duc la masă cu un ziar israelian. Acum aveam din avion „Israelul astăzi”. În primele zile de excursie îmi ameliorează dorul de casă. M-am așezat la o masă de 8 persoane, mai izolată, în spatele ușii după un colţ, și complet liberă. Mai erau vreo 6 mese ocupate parțial.
În restaurant a intrat o pereche de vreo 40 ani. El brunet, foarte bronzat, de talie mijlocie. Slab, dar atletic. Îmbrăcat elegant cu un pantalon bleumarin și un tricou alb cu dungi bleu. Un ceas de aur îi strălucea frumos și nu ostentativ pe mâna. Ea blondă, mai înaltă puțin ca el și mai plinuță. Sigur, dânsa făcea sport sau exerciții zilnice. Arăta foarte bine. Niște pantaloni albi trei sferturi și o bluză roşie strânsă pe talie. Un guler alb îi accentuau ochii de un albastru închis și gura roșie frumos creionată. Părul blond tuns scurt încadra o față aproape perfectă. Îmbrăcați amândoi ca și cum greșiseră hotelul… „Columbus” în loc de „Hilton”. Ea îl ținea strâns de braț arătând un ușor inconfort. Eu îi urmăream cu privirea impresionat de acest cuplu frumos și distins. El a observat masa mea cu scaune libere. Mi s-a adresat într-o engleză clară, simplă, cu accent American, dacă se pot alătura. „Sigur”, am răspuns arătând spre locurile din față și vesel să am cu cine pălăvrăgi. S-au așezat amândoi și în sfârșit ea s-a dezlipit de brațul lui.
– Ce citeşti?, m-a întrebat el în ebraică de data asta. Am zâmbit și i-am spus
– „Israelul de astăzi”.
Continue reading „Raul ANCHEL: Hai-hui (3) – Hoinar prin Polonia (Cracovia)”
Pictură de Akbar Behkalam
Revista Arena literarã și Asociația Difuzorilor și Editorilor Patronat al Cãrții organizeazã în anuI 2020 a treia ediție a Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci”, care va fi premers de un moment comemorativ „Radu Cârneci”, organizat de Editura „Betta” și revista „Arena literară”, pe 15 februarie, orele 10.30 la Casa Schiller din str. Batiștei nr.15 sector 1, București.
Mult Onorate Personalități ale literelor,
dacă iubeşti nu înşeli nicicând
Dincolo de noi…
Volumul de versuri Tăceri în amurg de George Popovici (Editura Eubeea, Timișoara, 2010) emană un calm clocotitor.
Bărbatul era atât de slab încât pielea lui părea scoarţa unui copac îmbrăcat în haine. Vârsta era greu de ghicit putea să aibă optzeci de ani, o sută sau mai bine. Numele? „Meşterul” aşa îl numeau cei care îl aduceau în discuţii destul de rar şi doar când jinduiau la terenul pe care rezista îndărătnic o ruină de casă. Să fi avut cândva familie sau rude, nu mai ştia nimeni. Probabil lucrase cândva, fiindcă poştaşul îi aducea lunar o sumă fixă de bani. Era singurul care îi intra în curte şi foarte rar în casă, doar pe vreme rea. Casă de om bătrân şi singur. Puţin „sărit”, comenta poştaşul. Nu schimba vorbe de prisos, semna şi primea banii pe care nu-i număra niciodată. Casa lui era plină de vase de sticlă, de metal, de pământ în forme şi mărimi diferite, pline de „zemuri”, pe care le amesteca din când în când. Nu erau leacuri pentru că nu tratase niciodată pe nimeni. O scrânteală de om bătrân care nu deranja pe nimeni.