Dragii mei enoriași!

            Războiul cu pandemia(I). Au trecut multe epidemii sau pandemii peste lume de-a lungul veacurilor. Despre unele știm că au lăsat în urmă munți de cadavre, despre altele nu știm mai nimic. Cine n-a auzit, spre exemplu, de ciumă, de holeră, de gripa spaniolă și multe altele. Documentele din vremea acelor epidemii sunt îngrozitoare. Am avut prilejul să parcurg câteva asemenea documente din perioada 1780-1885 și ele priveau Banatul. E vorba de peste 1.100 documente din arhiva fostei Protoierii a Mehadiei. La sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea satele și orașele erau pustiite de boala ucigașă, iar autoritățile erau în mare alertă. Medicii recomandau oamenilor să consume cât mai mulți castraveți…! Acesta era nivelul medicinii de atunci.

            Dacă medicamente nu erau, în schimb măsurile preventive sunt demne de luat în evidență și astăzi. Ele înscriu o adevărată pagină în istoria legislației privind medicina legală. Vom menționa câteva reglementări de acest gen, ca să vedeți că cele de acum nu sunt abuzuri ale cuiva, ci dau curs unei tradiții:

• Interzicere de a ţine mortul descoperit de la deces până la înmormântare; 2) Obligaţia ca decesul să fie constatat de medic şi acesta să elibereze certificat după 48 de ore de la deces; 3) Obligaţia de a dezinfecta trupurile celor morţi de boli contagioase cu var nestins; 4) Interzicerea de a transporta morţii dintr – o localitate în alta; 5) Anunţarea organelor de stat cu privire la decesele datorate unor boli contagioase; 6) Obligaţia de a evita adunările de rude, cunoscuţi şi prieteni la casa mortului; 7) Obligarea parohiilor de a construi capele şi case unde să fie ţinuţi morţii înainte de înmormântare; 8) Interzicerea de a mai construi morminte în curţile bisericilor; 9) Interzicerea de a înmormânta morţii în grădinile, curţile caselor sau în alte locuri în afara cimitirelor rânduite pentru fiecare localitate; 10) Evitarea aglomeraţiilor la slujbe; 11) Evitarea împărtăşirii celor bolnavi împreună cu cei sănătoşi; 12) Izolarea bolnavilor de boli contagioase; 13) Incinerarea obiectelor care au aparţinut, ori care au fost folosite de către cei afectaţi de boli molipsitoare; 14) Denunţarea fără întârziere a celor ce dădeau semne de boală; 15) Raportarea oricărui caz de boală sau de deces suspect de către preoţi autorităţilor; 16) Interzicerea deshumărilor în vederea ,,spălării oaselor”; 17) Interzicerea deshumărilor de oseminte ale celor bănuiţi că ar fi strigoi sau moroi; 18) Popularizarea tuturor ordinelor, poruncilor şi oricăror documente pe această temă venite din partea autorităţilor civile, militare, bisericeşti etc.; 19) Curăţenie desăvârşită în case, îmbrăcăminte etc.; 20) Hrană consistentă pentru întărirea organismului, ca să lupte cu boala; 21)Evitarea tuturor viciilor şi activităţilor, care ar fi dus la epuizarea organismului; 22)Văruirea cât mai des a locuinţelor; 23)Evitarea unor alimente, precum fructele, pepenii, porumbii verzi(!); 24),,Cel mai bun mijloc vindecători împotriva colerei(holerei) e apa de poame de boabe de pin(…), care să face şi să întrebuinţază aşa: poamele să pisează mai înainte în pivă, apoi, aşa pisate, se fierb şi apa de aici străcorată, încă caldă fiind, să bea”; 25) Suspendarea posturilor, indiferent care ar fi ele; 26) Prezentarea urgentă a tuturor celor ce au semne de boală autorităţilor şi mai cu seamă medicului; 27) Interzicerea de a însoţi înmormântările de pomeni şi parastase; 28) Înfundarea fântânilor de pe marginea drumurilor etc.

Acestea sunt câteva din măsurile preventive luate de autorități în timpul epidemiilor de ciumă și holeră. În situația unei asemenea epidemii, cei afectați erau fie scoși din localitate și lăsați să moară de boală și de foame prin păduri, fie erau sechestrați în case, unde-și găseau moartea. Se formau echipe la nivel de localitate și acolo unde apărea un caz de ciumă sau holeră, echipa respectivă venea și bătea scânduri peste ușile și ferestrele acelei case, lăsând pe proprietari înăuntru ca să moară. Este cutremurător cazul unui preot surprins într-o astfel de casă în timp ce împărtășea un bolnav. Și el a fost sechestrat în acea casă, unde și-a găsit și moartea. În documentele menționate se găsesc mențiuni că cei izolați prin îndepărtarea de localități ajungeau să se hrănească cu coajă de copaci sau chiar cu carne din cadavrele celor morți.

Sunt pagini de istorie românească, momente prin care au trecut înaintașii noștri, care erau mult mai dezarmați decât noi în fața unor astfel de epidemii.

Oricum, ei erau conștienți că este mult mai ușor și mai ieftin să previi decât să vindeci,  iar acest principiu este valabil și în ziua de astăzi.

Să ne ajute Dumnezeu să trecem cu bine și noi peste aceste momente de grea încercare!

*

 Sfaturi părintești. Redăm mai jos un cuvânt adresat de către Domnul Acad. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, poporului român la aceste vremuri de restriște:

,,A venit nenorocirea aceasta peste noi și nu știm ce să facem. Unii ne lamentăm și ne gândim la sfârșitul lumii și la prezicerile lui Nostradamus. Alții ne dăm viteji în vorbe și declarăm ritos că nu ne temem de nimic, dar în adâncul nostru numai noi știm ce este. Cei mai mulți tăcem, privim în jur și nu ne vine să credem. Știu că nu există cineva cu vreo soluție miraculoasă pentru a ne face optimiști în aceste zile. Ne gândim la ce este mai rău, ne uităm la cei care sunt (deocamdată!) mai loviți decât noi, ne cufundăm în gânduri sumbre.

Evident, avem și câteva remedii, unele doar paliative. Râdem la primirea unor glume și filmulețe pe mail sau pe WhatsApp și mai ieșim din încordare. Râdem, dar nu e întotdeauna râsul nostru. Totuși, râsul ține de esența umană, este tipic omenesc și a salvat lumea de la multe rele. Se spune că Aristotel a avut un tratat despre râs, pe care biserica occidentală ar fi încercat să-l oculteze și să-l condamne, fără să reușească. Apoi, ne gândim că nu este prima catastrofă planetară prin care trece omenirea. Au fost răciri sau încălziri bruște de climă, au fost molime ucigătoare, de la Ciuma Neagră care a omorât, pe la jumătatea secolului al XIV-lea, între 30-60% din populația Europei până la Gripa Spaniolă de la finele Primului Război Mondial, care a ucis mai mulți oameni decât însuși războiul. Și, de fiecare dată, viața a învins. Sigur că a învins pentru cei rămași și nu i-a mai putut învia pe cei duși dintre noi, pe cei dragi ai noștri, lăsându-ne cu speranța în obșteasca înviere… Dar ne mai gândim, în aceste zile, și la altele și ne încurajăm cu vorba noastră, salvatoare de multe ori, că în tot răul este și un bine. De când oare nu am mai respirat, mai ales în marile orașe, un aer mai curat? Deocamdată ne putem plimba pe jos – fiindcă Dumnezeu ne-a dat picioare ca să umblăm cu ele și nu să le punem doar pe pedala de accelerație a mașinii ori să le îndreptăm obligatoriu spre ascensoare – prin locuri mai ferite, pe cărări demult uitate și ocolite. Am trecut mereu grăbiți pe lângă edificii și nu am văzut un detaliu arhitectonic original, nu am avut vreme să prețuim un colț de stradă, o statuie sau un bust al unui om odinioară faimos și azi uitat. De când nu am mai avut răgazul să privim o gâză care învie după iarnă, de când nu am mai conștientizat versurile lui Topârceanu cu puiul de muscă ieșit „ca să-și usuce labele”? Poate că în serile lungi, vom reuși și noi, ca Blaga, să auzim (din nou ori pentru prima dată) „cum bat în geamuri razele de lună”. Poate că nu i-am mai ascultat demult pe părinții și bunicii noștri, cu durerile lor, cu poveștile lor de demult, cu obsesiile lor de oameni bătrâni și bolnavi. S-ar putea ca ideile lor fixe, sâcâielile lor, sfaturile lor și chiar amintirile lor, gândurile nostalgice din viața lor trecută să ne ni se pară dintr-o dată pline de farmec și de miez. De când nu ne-am mai jucat în chip serios cu nepoții ori copiii noștri, fără grabă, în tihnă, cu sufletul deschis? Iată că avem acum timp să ne punem în pielea lor și să înțelegem că „bucuria și iubirea lor este jocul”, că au nevoie și ei de copilărie și că este așa de simplu, de necesar să ne copilărim și noi câteodată. Unii dintre noi ne mirăm că vin românii acasă din depărtări și ne gândim că ar trebui să rămână unde se află. Da, comod și sigur pentru noi și, poate, chiar pentru ei, așa ar fi, numai că firea omenească nu se ghidează întotdeauna după regulile rațiunii. Pe lângă minte, avem și inimă, iar inima ne trage la casa noastră, lângă ai noștri, lână aceia care ne pot înțelege „bucuria și amarul”, dorul și durerea. Acum se vede că globalizarea nu ne poate despărți de „locul nașterii noastre”, că ne exprimăm grijile mai bine în românește, chiar dacă vorbim și engleză, franceză ori germană. Inochentie Micu, trecut în lumea drepților în 1768, la Roma, după aproape un sfert de veac de exil, a cerut să fie îngropat acasă, la Blaj, în așteptarea obșteștii învieri, pentru că „nu poți învia cu-adevărat decât din pământul patriei”. Mulți au privit cu nepăsare această dorință testamentară și au pus-o pe seama unui om amărât, a unui om de demult, care gândea după tiparele vieții lui. Iată că acele tipare se potrivesc și astăzi, pentru că, în anumite privințe, „nimic nu este nou sub soare” (nihil novi sub sole). Trudiți de viața trepidantă, vlăguiți de alergătura zilnică, dați afară de prin trecătoarele slujbe, umiliți câteodată pentru banul câștigat greu, speriați de primejdia stingerii printre străini, românii iau calea țării. Unii își dau seama abia acum că odinioară, când ispita câștigului substanțial i-a putut orbi, au hulit țara, în loc să se supere doar pe oamenii nemernici, pe instituții nevolnice, pe împrejurări nefaste. De câte ori nu am auzit persoane (de succes sau nu) care spuneau că nu mai au nevoie de România, că s-au săturat de România ori că nu vor mai reveni în România! Sufletul nu se pliază, însă, după rațiunea rece, după orgolii de moment și nici după venitul material copios. Mulți ascultă acum imnul național cu alte urechi, iar unora „Balada” lui Ciprian Porumbescu le dă altfel de fiori. Casa de acasă, oricât de umilă ar fi, prețuiește acum mai mult decât toți banii din lume. Vorba „să ne ținem de neamuri” are, parcă, acum alt înțeles. Iar asta se întâmplă – culmea! – în mijlocul izolării la domiciliu spre care suntem îndemnați. Ne izolăm desigur, dar ne izolăm întru unitate, iar această unitate constă și din familia cea mare care este neamul nostru.

Ne socotim adesea mai proști decât alții, mai necivilizați, mai inculți. Dăm buzna în magazine, ne aprovizionăm peste măsură, dăm din coate și zbierăm, mințim că nu suntem infectați și că nu am fost în zone de risc, ne purtăm iresponsabil. Dar oare alții – puși în fața acestei situații-limită – cum fac? Oare sunt mult mai buni, mai umani, mai solidari? Nu sunt astfel întotdeauna și nu toți! Am văzut cozi imense la Londra sau la Los Angeles, am văzut îmbrânceli, insolențe și prefăcătorii la Paris ori la Madrid. Oamenii sunt oameni peste tot, cu bune și cu rele. Popoarele nu sunt, însă, bune sau rele, morale ori imorale, egoiste sau generoase, ci numai oamenii sunt așa. Nu este momentul să ne lamentăm, ci trebuie să ne adaptăm cât mai bine împrejurărilor și să mergem înainte.

Haideți să considerăm că, în mijlocul acestui rău imens, am câștigat în comunicare, în dialog și în omenie. Văd zilnic români care se duc să hrănească alți români, care împart hrană și măști, care duc vitamine pentru întărirea imunității organismului, care au grijă de animalele de companie rămase singure. Aceștia trebuie prețuiți și încurajați. Văd și români nepăsători, egoiști, sperjuri sau cinici, iresponsabili sau răi. Aceștia trebuie veștejiți și pedepsiți. Legile curente și cele excepționale, regulile de viețuire și de conviețuire nu se discută, ci se aplică. Nu este acum momentul să fim originali, să ne exhibăm orgoliile și inițiativele, să încercăm să ne „descurcăm”. E drept că „românul s-a născut poet”, dar acum, în viața publică, trebuie să domnească legea și ordinea, nu „poezia”. Pe de altă parte, românii (ca și italienii) nu sunt nemți ori elvețieni și nu au în spate o istorie întreagă de civism și democrație liber consimțită. Aș vrea să văd oameni politici care să explice starea aceasta de urgență pe înțelesul tuturor, să nu vorbească doar în sentințe, de la înălțimea podiumului lor de șefi, să nu se sfiască să pună și o lacrimă între slove (cum ar fi zis Goga), să nu-și ascundă vorba tremurată, să ne arate că trăiesc drama noastră și că împărtășesc speranța noastră. Vorba dulce, dar fermă poate muta munții din loc. Să fim blânzi, buni cu medicii (și personalul medical) și cu învățătorii (de toate gradele). Primii ne vindecă trupurile vlăguite de boală, iar ceilalți ne vindecă sufletele, duc educația mai departe, cultivă încrederea în om și umanitate.

Am vrea (mai ales acum) să-i simțim și pe politicieni ca fiind de-ai noștri, cu spaimele și cu credințele noastre, cu vorbele noastre simple. Dar, în plus, dincolo de toate aceste naivități ale mele, ei mai au o datorie: să ia măsuri bune, să aibă alura de lideri, să-și conștientizeze rolul de elite, ca să ne poată insufla încredere și speranță. Dacă nu pot sau nu știu să facă acest lucru, atunci este grav, căci poporul acesta are nevoie de ghidaj bun, de călăuze potrivite.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 418(16 –31 Martie)” →