Sunt tot mai numeroase semnele, şi opiniile, conform cărora brandul de ţară al românilor ar putea deveni amprenta papilară de pe degetul gros  al palmei mâinii drepte. Aceasta ar înlocui, cu succes evident, vestita frunză a Blondei cu trecere pe la fostul locatar al palatului Cotroceni, parafând astfel evoluţia noastră spre autonegare.

Este indubitabilă reîntoarcerea românilor în tenebrele neştiinţei de carte, tot mai rapidă şi din ce în ce mai adâncă. Menţinând ritmul continuu amplificat de la revoluţia „democratică” încoace, pe fondul experimentelor educaţionale fără de sfârşit şi lipsite de cap, dar şi de coadă, ne-am creat condiţiile certe ca în următoarele câteva decenii, nu prea multe totuşi, să  revenim la epoca neştiinţei cvasiunanime şi a grămăticilor cu călimara la brâu şi pana de gâscă după ureche. Adică, în vremurile începuturilor cristalizării limbii, apariţiei alfabetului şi, odată cu acesta, a scrisului. Eram mult în urma celorlalte popoare ale continentului. Am recuperat greu, dar nu total, reuşind mai apoi să pierdem mult prea uşor, vinovat de uşor, acumulările pe plan educaţional, şi asta în condiţiile în care ofensiva şcolii ia cu asalt naţiile civilizate care văd în aceasta şansa afirmării viitoare.

În acest proces cu adevărat condiţional, România post-decembristă reuşeşte să se detaşeze printr-o opinie total separată, în pofida intenţiilor şi programelor de aşa-zise bune intenţii. Performanţele sale fiind lovite de nulitate, de antiperformanţe demonstrate de bilanţuri negative cu statut de normalitate. Câteva exemple ce  poartă girul celor mai înalte competenţe ale Uniunii Europene: ţara noastră ocupă primul loc la analfabetismul funcţional. Ce înseamnă acest tip de analfabetism? Incapacitatea subiectului de a decela mesajul conţinut de textul citit şi, în concsecinţă, de a şi-l apropria în folosul său. Altfel spus, citire mecanică şi asimilare zero. Mai pe limba noastră: a te uita precum viţelul la poarta nouă.

Fenomenul este unul cu efecte majore, el fiind prezent la aproape jumătate dintre cei care se consideră ştiutori de carte, posesori ai unor diplome de absolvenţi ai învăţământului primar, gimnazial, profesional, liceal şi, din păcate, chiar superior! Înseşi statisticile naţionale relevă acest adevăr trist, inexplicabil, de neînţeles şi nici de acceptat. Peste 6 la sută dintre copii, echivalentul a mai mult de 150 000 de potenţiali şcolari, nu ştiu carte, iar alţi 40 000 nu au mers nici măcar o singură zi la şcoală. La ultimul recensământ al populaţiei, aproape un sfert de milion de concitadini s-au declarat neştiutori de carte. Cifre sensibil egale, dacă nu chiar superioare celor cu care intram în socialism în urmă cu trei sferturi de secol. Să nu ne mai mire, aşadar, deloc scenele derulate la ghişeele instituţiilor publice, având ca protagonişti oameni în toată firea, dar şi tineri imberbi, în care  trebuind  să-şi pună semnătura olografă pe un document oficial – un certificat de moştenitor, o vânzare cu transfer de proprietate, sau un alt act doveditor de stare civilă ş.a. apelează la formula de amprentă papilară. Aceea de “a pune deştul”.Adică, în totală necunoştinţă de conţinut, singuira garanţie a autenticităţii fiind buna credinţă în corectitudinea funcţionarului din spatele ghişeului. Dar ale cărui garanţii morale nu se confirmă întotdeauna.

„Nimic nu costă mai mult decât neştiinţa!”, ne atenţiona academicianul Grigore Moisil. Realităţile prezentului românesc confirmă din plin acest postulat. Proporţiile de masă ale abandonului şcolar, calitatea îndoielnică a procesului instructiv-educativ din toate etajele şcolii, mediocritatea demonstrată (sigur, cu excepţiile de rigoare, puţine în comparaţie cu contraperformanţele), asociată competenţelor profesionale scăzute ori inexistente se regăsesc în majoritatea acţiunilor, confirmând de fiecare dată efectele de bumerang ale amprentei papilare. Consecinţele sunt complexe, cu efecte pe termen lung, definitive, şi, în foarte multe cazuri, imprevizibile. Şi acceptate tacit, aproape fără niciun fel de reacţie, de cam toată lumea cu responsabilităţi, sau fără, de la vlădică până la opincă. Atitudini ce par să nu îngrijoreze. Doar se constată. Educaţia, spun guvernanţii de toate culorile ce s-au perindat la putere, a fost şi a rămas prioritatea numărul unu. Fiecare ministru a ţinut să-şi promoveze propriile viziuni, întruchipate în câte o lege, privind formarea şcolară. Ce a rezultat, se vede. O boală cronică, lipsită de diagnostice exacte, implicit de tratamente forte adecvate, dar amăgită cu soluţii paleative. Şi-ajungem astfel şi la cuvintele profetice ale lui Mihai Eminescu, rostite într-un răstimp ce are suficiente similitudini cu vremurile de azi: “Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat”. Până atunci, aş completa, vom rămâne sub semnul amprentei papilare. Al neştiinţei de carte.

Cauzele? Le ştim prea bine: subfinanţarea sistemului prin alocări bugetare parcimonioase (apropo de subiect: proaspăt alesul preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron, a ţinut să-şi asigure conaţionalii, în discursul său de câştigător, că Educaţia va beneficia de alocări generoase de la buget; unde, în Franţa, campioană la acest capitol!); ambiguitatea reglementărilor legislative în domeniu, curricula şcolară inadecvată, lipsită de viziune, de realism şi coerenţă. În aceeaşi ordine (nefirească) de idei: sărăcia crasă a celei mai mari părţi a populaţiei, preponderent a celei rurale, care limiteazîă drastic accesul copiilor la instruirea şcolară, salariile modeste ale cadrelor didactice, care influenţează negativ opţiunile pentru o carieră didactică, dar şi calitatea procesului educţional, implicit performanţele acestuia.

Continue reading „Mihai BUZNEA: Amprenta papilară” →