Motto:

„Odată am spus că în Franța sînt mai mulți staliniști decât locuitori. Din cauză că mă loveam de această mentalitate…Sartre zicea: TOUT LES ANTICOMUNISTES SONT DES CHIENS” (Theodor Cazaban, iunie, 1993).

Ioan Petru Culianu se pare că a scris din Franța o notă informativă despre Mircea Eliade (vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233). Autorul este recognoscibil după conținutul notei pentru Securitatea R.S.R. , turnătorul Ion Manea auto-deconspirându-se și el în 1974 odată cu menționarea volumului soției sale, Gramatica comparată ( ibid., p.117). În nota scrisă probabil de Culianu se amintește și de Adriana Berger, după moartea profesorului Eliade autoare a unui articol anti-Eliade în revista „Minimum” din Israel, urmat de alte articole calomnioase. De la Paris, aceasta îi scrisese în românește pe 13 octombrie 1984 lui Ioan Petru Culianu la Groningen „că nu are slujbă”, după ce renumitul savant se dispensase de ajutorul ei la clasarea manuscriselor și a corespondenței, „cea mai gravă eroare din ultimii 25 de ani” (cf. Mircea Eliade, Jurnal, 31 martie 1984).

În nota scrisă probabil în anul 1984, conducerea Securității (instituție strict ierarhizată) era informată că „sursa” o cunoaște pe Adriana Berger, „tipă de o rară mediocritate” care l-a căutat insistent si care îi dactilografiază (în franceză) o conferință. După ce, ajutat de M. Eliade, și-a văzut volumul Eros și Magie publicat la o editură prestigioasă, Culianu a vorbit la Sorbona despre cartea sa pe 25 noiembrie 1984 într-o conferință pe tema Științei în Renaștere (notează el în Curriculum vitae alcătuit prin noiembrie 1990 în vederea angajării la Chicago, la Divinity School). Informatorul mai scrie Securității din țara comunistă că i-a citit Adrianei Berger și teza de doctorat din 1982 pe tema operei lui Eliade, adăugând că a trebuit să-i răspundă Adrianei Berger la o mulțime de întrebări privitoare la „relația sa cu Mircea Eliade”.

După ce îi oferise postul dorit (de redactor la revista „Secolul XX”, vezi interviul înregistrat de G. Adameșteanu, republicat în Revista “22” din 22-23 mai 2011, p. 13), în vara anului 1972 Securitatea i-a permis comunistului Ioan Petru Culianu să treacă dincolo de granițele închise ale Republicii Socialiste România spre a se perfecţiona în italiană la Perugia cu o bursa de două luni, fiind imediat după licenţa în italiană. În decembrie 1990 Culianu îi povestea Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat de la tânărul italienist dorinţa acestuia de a lucra în redacţia revistei „Secolul XX”, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. După asasinatul de la Chicago, Paul Drogeanu şi-a amintit că Ioan P. Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul la revista „Secolul XX” (vezi Paul Drogeanu în Suplimentul „Litere Arte Idei” al Cotidianului din 18 mai 1992, p.7). Decizia comunistului Culianu de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în țară, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie i-a trimis un colaborator al ei în Lagărul de refugiaţi de la Latina din apropierea Romei (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, din august, anul X, Nr.116/ 2011, p.7065).

Nota înformativă din 1984 are data exactă si semnătura turnătorului anonimizate, în conformitate cu Legea 187 si Ordonanța 16 care permite să se „publice doar numele informatorilor care prin acțiunea lor au încălcat drepturile și libertățile omului” (vezi în Revista „22”, nr 862 din 18 sept. 2006, interviul cu Claudiu Secașiu, președintele C.N.S.A.S.), de ca si cum în mod „legal” oamenii în comunism ar fi fost lipsiți de dreptul la o viață privată.

Inregistrările din perioada totalitarismului comunist prin pereții „microfonizați” ai camerei fostului deținut politic Constantin Noica (1), sau pe calea turnătoriilor obținute de Securitate de la mulți dintre vizitatorii filozofului,   n-ar fi fost, vezi-Doamne, încălcări ale acestui drept fundamental. Știindu-se permanent hărțuit, intimidat și urmărit de statul polițienesc, filozoful retras la Păltiniș mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” securiștilor care l-au băgat fără motiv în închisoare, încălcându-i apoi dreptul la o viață privată, lipsită de urmăritori și „ciripitori” (2). Noica visa că va rămâne la familia lui din Anglia, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și postcomuniste, în „Tribuna”, Cluj-Bapoca, nr.282/2014, pp.23-25 ;https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).

In studiul său, Totalitarismul ca mod de acaparare a puterii de stat (postat pe internet la www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/varlam , pagină greu accesibilă cu uzualele motoare de căutare) politologul Ion Varlam observase cu justețe că, oricare ar fi ideologia sa, totalitarismul are neapărat un caracter ideologic prin “voinţa de a-şi justifica natura teroristă”. Aceasta ar fi “o primă deosebire faţă de dictatura banală”. Numai că ideologia pe care o practică totalitarismul de dreapta sau de stânga este “nelegitimă până si în ochii propriei doctrine” (cf. I. Varlam, fost deținut politic) pentru că plasează într-un viitor utopic binele ca scop final, în timp ce face răul, actualitatea fărădelegii faţă de persoanele indezirabile fiind mijlocul de realizare a măreţiei viitoare. Foștii comuniști și tinerii pe care îi instruiesc pentru cercetările „Centrului internațional de studii asupra comunismului” din cadrul „Memorialului de la Sighet” sunt foarte atenți ca vorbăria lor să nu fie „impurificată” de punctul de vedere ale foștilor deținuți politici. Primind de la Ioana Diaconescu (cercetătoare a istoriei recente) linkul „Memorialului de la Sighet” pe 17 decembrie 2017 și uitându-mă pe cele 20 de titluri ale „Biblibliotecii Memorialului” am constatat că nu apar titluri ale cărților unor foști deținuți politic povestind ororile prin care au trecut, sau măcar lucrarea de sinteză a lui Fabian Seiche, Martiri și mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România (ed.II-a, Făgăraș, 2014). De unde reiese că „Memorialul de la Sighet” ocolește (intenționat ?) tocmai volumele de memorii ale victimelor inchisorilor politice comuniste. Acest defect capital se regăsește în mai toată maculatura publicată de „cercetătorii acreditați ai C.N.S.A.S.” care „uită” să prezinte și punctul de vedere al victimelor, difuzând negreșit „limbajul standardizat” al anchetatorilor (cf, Carmen Ciornea, lector univ.la Facultatea de Teologie din Constanța). Spre exemplu, deținutului Petru Manoliu din lotul Noica-Pillat i-a fost indosariată declarația că „Noica, sub pretextul lui Hegel, reafirmă vechile convingeri legionare, pe cât de mistice, pe atât de reacționare” (P.M.). Același lucru, dar cu alte cuvinte, a scris si sursa „Șerban” (Pavel Apostol) căruia Z. Ornea/ Orenstein îi dăduse pe ascuns manuscrisul noician, întâi fragmentar, apoi în totalitate : „Cunoscutul filozof legionar” în lucrarea sa, „una din cele mai periculoase materiale ideologice din țară”, ar face apologia religiei. Lucrarea ar conține „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mistic”(3).

Un anchetator i-a spus unui deținut politic următoarele : „Vă vom obliga, prin metodele noastre, să declarați numai ce vrem noi. Aceste declarații smulse cu cleștele înroșit în foc le vom păstra ca MĂRTURII, ca acte pentru arhivă, după care se scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce voi veți pieri. Vom muri și noi, dar istoria se va scrie pentru generațiile viitoare după aceste documente” (cf. Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române, 1995). Carmen Ciornea, autoare a volumului Chipul Rugului Aprins (Ed. Eikon, 2016) spunea la TV-Trinitas că abia după câteva luni de studiu la C.N.S.A.S. a unor dosare de Securitate a realizat că procesele verbale de anchetă erau stereotipe în scopul de a azvârli în închisoare victima îndelung torturată și că pentru aflarea adevărului trebuie neapărat să ia legătura cu supraviețuitorii. Ea a vorbit cu Emanoil Mihăilescu, Nicolae Rădulescu și cu pr. Nicolae Bordașiu din așa numita organizație „mistico-fascistă” a Rugului Aprins, lot din care au fost omorâți în temnița politică trei oameni complet nevinovați: doi poeți, dr. Vasile Voiculescu și Sandu Tudor și un preot: arhim. Haralamb Vasilache.

Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsutenouăzecidemii) de români fără a socoti victimele comunismului din Basarabia, Bucovina şi Ținutul Herţii (vezi dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998), şi la circa două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (vezi Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. In „Wikipedia” românească, enciclopedie confiscată de un grup mafiot, s-a inventat chiar și un imaginar „Nuerenberg românesc” care ar fi validat verdictele farselor de procese politice din timpul ocupației sovietice (vezi Testis Dacicus/ George Manu, România sub ocupație rusească în spatele Cortinei de fier, Ed. Mica Valahie, București, 2011).

Din perspectiva beneficiarilor comunismului și ai post-comunismului, apare semnificativă reacţia unui vizitator al filozofului Noica (vizitator devenit ministru) la propunerea lui Sorin Ilieşiu de a fi comemorată într-o zi anume memoria victimelor comunismului. Propunerea lui S. Ilieşiu a stârnit opoziţia lui Pleşu, îngrijorat nevoie mare ca nu cumva să fie “statutate” nişte “noi chermeze” (v. scrisoarea lui S. Ilieşiu către Radu Filipescu, 1 febr. 2012).

Teama de istoria „recentă”, povestită așa cum a fost ea, și nu după șabloane „legalizate” de foști ideologi ai regimului comunist, au avut-o mereu „cripto-bolșevicii” și clientela acestora. Eliade notase în jurnalul său ce-i spusese fostul deținut politic C.C. Giurescu, atunci când s-au revăzut după treizeci de ani: Securitatea a scos biblioteca istoricului arestat în 1950 și i-a dat foc, distrugând nu numai cărțile din bibliotecă ci și manuscrisele (cf.M. Eliade, 6 mai 1972). După exemplul bolșevicului Roller (cu ilustrația manualului prezentând la p. 735 Regimentul de artilerie „Ana Pauker”, ediția a III-a, 1947), istoria trebuia reinventată de criticul literar Z. Ornea, sau chiar de romancierul Culianu, în textul său cu țestoasa cea chioară publicat de marxistul Duerr.

Referindu-se la volumele omagiale Aufsaetze zu Mircea Eliade, îngrijite de Hans P. Duerr (n.1943), dintre care deja apărut (Sehnsucht nach dem Ursprung, 1983), academicianul Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 24 febr. 1984 că nu-l deranjează dacă ele cuprind (4) și articole critice, gândindu-se probabil la diversitatea firească de opinii si nu la etichetarea sa ca „fascist”, sau la minimalizarea faimei de care s-a bucurat gândirea sa înnoitoare pe tărâm științific, cum s-a petrecut în articolul comunistului Andrei Pleșu (vizitator constant al familiei lui Leonte Răutu, nu numai al filozofului de la Păltiniș), falsul „dizident” beneficiar al unor „burse de lux” (cf. Noica ; problema falsei sale dizidențe a fost abordată de sculptorul Bata Marinov, un fost coleg de facultate, într-o scrisoare din 8 febr. 2012 către S. Ilieșiu; http://www.romanianstudies.org/content/2013/02/marea-pacaleala-scrisoarea-lui-bata-marianov-catre-sorin-iliesiu/).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Marea manipulare de după 1991 – Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați” →