Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a IV-a)

„Pentru că iudaismul este o religie a unei alegeri corporale inalienabile, nu foloseşte crezul ca principiu de excludere. Iudaismul tolerează erezii de tot felul.”

          (David L. Blumenthal)

 

   O Europă, unde realitatea fiecărei naţiunii are întrupată gena religioasă, psihologia, spiritul ei creativ ce sunt adânc structurate întru comuniunea cu Dumnezeu, dezmembrată de naţionalismul popoarelor, poate conduce spre o Sahara a etniilor.

   Sinergia dintre naţiune dacică şi Dumnezeu, prin Elita spirituală, prin geniul creativ al Neamului, prin harul intuiţiei şi al cerului de genii, martiri şi sfinţi, poate da naştere celor mai ademenitoare opere profetice circumscrise teandricului românesc.

   Temelia şi Stâlpul unei Naţiuni întru dăinuirea veşnică sunt religia şi naţionalismul.

   Naţionalismul creştin-ortodox al dacoromânilor prin ambele sale naturi: etnică şi religioasă constitue temeiurile cele mai profunde ale creativităţii profetice ale comunităţii propriu-zise care, se revelează prin toată moştenirea sa: Gând, Cuvânt, Har, Rugă, Cânt, Umor, Faptă, Idee, Credinţă, Adevăr, Frumos, Divin, Uman, Jertfă, Dragoste, Realizare, Asumare, Responsabilitate, Înaintaşi, Străbuni, Strămoşi.

 Cu alte cuvinte: Românii cu Cerul şi Pământul lor întru Trecut-Prezent-Viitor.

   „Naţionalismul este-şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace-un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa la o lungă participare istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare-sunt acte de trăire spirituală.” (Mircea Eliade, Vremea, Aprilie,1937)

   În afara naţionalismului creştin-ortodox lumea se rostogoleşte spre o pantă abjectă, stupidă, grosolană şi cretină, vorba lui Conu Alecu Paleologu: „Suntem înconjuraţi de o degenerescenţă dusă până la animalitatea cea mai crasă.” (Ciprian Chirvasiu, „Destine fără noi”, Ed.Badea-2006)

   Doamne fereşte! Dacă România se prăbuşeşte definitiv, nădejdea e în Basarabia.

   „Dacă orice urmă de patriotism ar dispărea din România, există Basarabia. De acolo ne va veni scăparea.” (Mitropolit Antonie Plămădeală)

   Scena marii Drame a omenirii de astăzi a fost amplasată la încrucişarea dintre prăpădul capitalist şi comunismul catastrofic, împodobită în tragismul migraţiilor.

   Astăzi Europa trăieşte din plin „profeţia” lui Richard Kalergi: metişarea populaţiilor.

   El însuşi descendent dintr-o mamă japoneză-Mitsuko Aoyama şi un tată-Heinrich von Coudenhove Kalergi, diplomat austro-ungar şi-a pus sângele în mişcare…

   Mii de tineri de rasă mixtă se unesc anual prin căsătorii interrasiale, ori nu, producând urmaşi supranumiţi: „Copiii de Kalergi.”

   Dialectica lui Kalergi promovând mişcarea „Pan-Europeană”, n-a invocat un plan de excepţie, ci unul de normalitate.

   Invaziile, migraţiile lumii islamice au pornit ca o stare de excepţie şi s-au aşezat ca o stare de normalitate. Deceniile de multiculturalitate politică desfăşurate pe o arenă deplină a toleranţei, doar din partea unei tabere, a transformat „Zonele interzise” în micro-state autonome sub suzeranitatea Shariei. Cruciaţii Mileniului Trei nu mai sunt creştini, ci musulmani. Minoritarii etnici, cetăţeni ai statului respectiv s-au unit cu emigranţii sosiţi ulterior în vederea constituirii statelor islamice independente, dar în interiorul naţiilor creştine.

   Cruciaţii musulmani au creat pe baza „epurării etnice”, respectiv a descreştinării populaţiei creştine faimosul Londonistan, prin care elaborează „Proiectul Emiratelor Islamice”, cucerind oraşele: Birmingham, Bradford, Derby, Dewsbury, Leeds, Leicester, Liverpool, Luton, Manchester, Sheffield, Tower Hamlets-Republica Islamică Tower Hamlets şi Waltham Forest.

   Franţa, nerămânând mai prejos adăposteşte peste 5 milioane de musulmani în 751 de „Zones urbaines sensibles”. Lyon, Marseille, Paris, Toulouse, au devenit noile Mecca/ Kaaba franceze.

   20% din populaţia capitalei Belgiei, Bruxelles este musulmană. În Germania fenomenul extinderii „Zonelor interzise creştinilor”, ia amploare uluitoare. Italia de asemenea se confruntă cu această „Cruciadă musulmană”, ca o replică mai târzie dată foştilor Cavaleri cruciaţi sprijiniţi de papalitate.

   Olanda păstoreşte peste 40 de zone la fel de interzise nemusulmanilor, precum: Amsterdam, Denventer, Leeuwarden, Maastricht, Rotterdam, Ultrecht…

  Ţara premiului Nobel se mândreşte la nivel european cu cea mai generoasă lege a emigrării. Goteborg şi Malmo au peste 25% populaţie musulmană.

   Imamul oraşului Malmo, Adly Abu Hajar se mândreşte cu: „Suedia este cel mai bun stat islamic din lume.” (G-ral (r) Aurel I. Rogojan, „Emiratele Occidentale Unite”, în „Ocupaţie fără tancuri şi soldaţi”-Ion Măldărăscu, Art-emis.ro; Soeren Kern, Emiratele Unite ale Europei de Vest, în Hudson New York)

   Varianta negativă a „integrării” care urmează o dinamică necreştină, nefirească deci, asigură rasei albe, genocidul/ antisemitismul alături de descreştinarea Europei. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a IV-a)”

Irina Lucia MIHALCA: Nu ştie nimeni când cade o stea (poeme)

Între singurătate şi destin

 

Să trăieşti frumos şi să spui mereu:

                         < Viaţa e-o poveste, e stare, e emoţie, e vis… 

                                         ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă !>

 

Asemeni picturii lui Bruegel – iluzie şi vis -,

năluci par oamenii

ca-ntr-un teatru al umbrelor ni se desfăşoară.

Căutând dantela veche a amintirilor,

oglinda viitorului rămâne numai trecutul.

Prin trecerea discretă a serii,

într-o zi crudă de noiembrie, o intuiai pe lumina lunii.

– Vino, îi spuneai, ne-aşteaptă gondola disperării noastre!

………………………………………………………………………………

Conştiinţa-i o provocare! 

 Fiecare-şi are propriul cod, diferenţa o face cunoaşterea. 

 Ce vor, de fapt, femeile? – Să fie iubite!

Să se privească în oglinda lor, să se cunoască şi releve!

De ce se caută jumătăţile spre completarea sferei

separate la începuturile lumii? Nu există indicatoare!

Pe harta cerului, spre-o taină, străbat raze de lumină.

O poartă deschisă-ntre lumi, o întâlnire-cheie,

rezonanţa pe care-o simţi perfectă.

Esenţă, de ani sau de-o clipă, în curgerea destinului!

 

Cuvinte cu-adânci înţelesuri,

o singură viaţă nu poate să le pătrundă.

Căutări. Dorinţe. Scântei aprinse. Regăsiri.

Întrebări. Răspunsuri. Explozii de lumină.

Culori de cuvinte, cuvinte de iubire,

de dor, de durere,

şoapte, poveştile memoriei. Oamenii vin, pleacă.

În ceaţă dispar lucrurile!

Amintiri concentrice. Rămân sentimentele.

–  Bărbaţii iubesc recţiile femeilor, 

 dar nu au timp să le cunoască, să le iubească.  

 

 Sunt în galeria mea, în vis, în camera mea te-aştept.

 Nu există constrângeri când iubeşti! – îi spuneai.

Pătimaşe sărutări, un vis eşti, mă răvăşeşti!

 

–  Dorinţa-i reciprocă, intră în visul meu, 

 acoperită erai de sărutări. Peste tot câte una,

 să dai drumul fluturilor spre înălţimi,

 Aproape de epiderma ta sunt, să-mi simţi respiraţia!

 Pe tine te cunosc, structura ta o am,  o nebunie de emoţii 

 simt pentru tine. Ai depăşit bariera gândului!

 

 În casa cu grinzi de lemn,

 în acea casă te-am văzut singură.

 Acolo, în mine, s-a născut ceva! 

 În liniştea nopţii doream să fii cu mine,

 dorinţa de a-ţi simţi conturul feţei

 şi-al trupului a prins viaţă.

 În gândul nopţii am ajuns lângă tine,

 în vis ai fost cu mine, vie, adevărată, adorabilă.

 O veşnicie a durat, o clipă, dorita clipă!

 Am reţinut repetiţia:

 „atinge-mă cu respiraţia ta!”

Ai simţit focul visului, eu sunt ca viaţa, vie,

ţi-am simţit răsuflarea şi mângâierea,

prin unda iubirii căutăm adevărul Luminii.

 

Avem nevoie de iluzii,

 vreau ecoul acelei camere, un alt timp!

 Acolo ne risipim şi ne-adunăm

 înainte de venirea zorilor? 

 Nemăsurată-mi e dorinţa de-a fi cu tine, 

 nu pot reda emoţia!

E doar iubirea, chemarea ţi-am simţit-o!

O lume paralelă realităţii, 

 dincolo de conştiinţă este perfecţiunea!

Voi intra în visul tău! Divină întâlnire,

perfecţiunea iubirii prin evantaiul de simţuri!

Ne-atingem sufletul, comunicăm prin priviri,

apa vie din fântâna interiorului!

Prin tot ce trăim ne-activăm,

înflorind lotusul iubirii, cerurile se deschid.

 

Mi-ai venit în vis, salbatico, 

                         îmi transferi totul prea mult!

 Închid ochii şi-acolo te văd în zbucium, 

 strigăt în strigăt – extaz şi durere –

 ni s-a întâmplat nouă, ai piatra şi inscripţia!

Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.

Să păstrăm pietrele noastre,

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Nu ştie nimeni când cade o stea (poeme)”

Victor COBZAC: Paradis văzut din căruciorul cu rotile

PARADIS VĂZUT
DIN CĂRUCIORUL CU ROTILE

 

Din căruciorul cu rotile,
Viața nu-și pierde din culoare,
Din farmec, codrul de aramă,
Nici curcubeul din splendoare,

Vioara scoate fum din strune,
Când lăutarii toți se-îmbată,
Nu pot să urce, nici coboare,
Cât timp picioarele-s din vată

Un fir de iarbă nu se-îndoaie,
Până ce mâna nu-i săruți,
Privighetoarea n-o să cânte,
Dacă nu ieși… ca s-o asculți.

O poartă-și pierde din valoare,
Dacă nu-i scârțâie țâțâna,
Un porumbel n-o să-și ia zborul
Dacă tu n-o să-i faci cu mâna.

Nici rândunica n-o să-și facă,
Cuib fără-a ține cont de tine,
Un ochi, o lacrimă nu stoarce,
Dacă n-ar ști… că-i face bine.

Continue reading „Victor COBZAC: Paradis văzut din căruciorul cu rotile”

Anna-Nora ROTARU: Poesis

CE-I MEMORIA ?

Nu-nţeleg bine ce-nseamnă cuvântul Memorie,
Oricât să fi-ncercat vreo definiţie să-i găsesc…
O punte spre trecut sau peste timpuri o victorie ?
Putem să mergem înapoi, să ne-amintim de glorie,
În seifurile minţii deschizând, acolo unde se dosesc,
Amintirile, se regăsesc…

 

Nu ştiu de-are gust dulce, d-elixir sau, de venin,
De-i hrub-adâncă, plină de cadavrele zilelor trecute…
De-s în cromozomi înscrise memoriile unui Destin,
Cu cele rele, cele bune, cu toate bucuriile sau, chin,
Din vremi uitate, prin mărăcinii istoriei nerăzbătute,
Vremi… ascunse şi tăcute…

 

Memoria e carja, în care se sprijină ologul Timp,
La care apelez, dacă Prezentu-i crud şi doare ?
Sau… când clipele îmi trec, zile, luni şi anotimp,
Să pot să mă întorc, să gust câte ceva-n răstimp,
Din adolescentina vreme, c-o iubire, care moare,
Sau, vise false în vâltoare…

 

Cumva nu-i oglindă scorojită, ce-n mreje mă atrage
Fascinant, prin ea să trec, ca vremi să pot învinge ?
Să retrăiesc din amintiri sau-n alte lumi mă bage,
Necunoscute nouă, închipuite, citite prin hârţoage,
Cu mistere şi-adevăruri pe care nu le poţi atinge ?
De ne-am putea-ntr-un fel convinge…

 

De câte ori, rănită simt ca ma strânge dura realitate,
Mă-ntorc la dânsa, la Memorie, in mine sa se inculce,
Ducându-mă spre înapoi, pe cărări de imensitate,
La întâlnire cu Necunoscutul sau cunoscutele uitate,
Pe patul amintirilor, ca liniştea cu-ncetul să mă culce,
În somnu-i lin şi dulce…

 

SCRISOARE PENTRU TATA…

Tăicuţule,
Minune-a vieţii mele… cât m-ai durut, tu ştii?
M-ai părăsit pe lumea asta, copil mic, orfan,
Lăsându-mi clipele de-atunci, amare şi pustii…
De Crăciun, te mai aştept în dar, ca-n fiecare an !

 

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poesis”

Olguța TRIFAN: Rondel tainic

Rondel iubirii de mâine

 

M-aş înălţa pe vârf de munte,

Apoi aş coborî în lunci

Ca linişte să-ţi pun pe frunte,

Pe buze gust de mere dulci

 

Şi din priviri lega-vom punte

Trecând peste tăceri adânci.

M-aş înălţa pe vârf de munte,

Apoi, aş coborî în lunci.

 

Vom face din iubire luntre,

În ape teama să-ţi arunci…

A ta sunt azi, voi fi şi-atunci

Când plete îmi vor fi cărunte

 

Şi-am să mă-nalţ spre vârf de munte…

 

Rondel de dor în așteptare

 

Nu mă-ntreba de ce mi-e dor

Şi nici de ce sunt temătoare,

Când eu te-aştept seara-n pridvor

Şi tot privesc întinsa zare!

 

Continue reading „Olguța TRIFAN: Rondel tainic”

Simina PĂUN-MOISE: Versuri

Aş vrea să tac

 

Aş vrea să tac,
Dar nu se poate.
C-am tot tăcut.
Şi suntem toti tăcuti,
Și-njunghiați toți pe la spate.

 

Și nu-ntrebați
Nici cine sunt,
Nici ce-am facut,
Căci ştiu:
Se merita sa mor cu ei de gât.

 

Dar vă întreb acum, pe toți:
De ce-am tăcut?
De ce ne-am bucurat la hoți?
De ce nu am făcut nimic atunci?
De ce-am abandonat în țară bieții prunci?
De ce bătrânii noştri-au trebuit să-i crească,
Când noi cerşeam o pâine mai domnească?

 

Se umflă măruntaiele în mine,
Sa urlu-atât cât pot, acum îmi vine.
Şi vă întreb din nou, de la-nceput:
De ce cu tinerețea am plătit tribut?

 

Prietenii ne-au fost ucişi în plină iarnă,
Şi n-au mai prins nici ‘ ăl Craciun ,
Nici altă toamnă.
Dar ne-au murit justificat?!
Noi ce-am făcut pe urmă?
Doar am stat.

 

Şi ne-am uitat ca la prăpăd…
Ne bucuram ca liberi suntem peste pod.
Dar podul nici acum nu e cu noi,
Şi este plin după atâția ani ,
Şi de o parte și de alta cu noroi.

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Versuri”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme

ULTIMA LACRIMĂ

de ce să plâng
când lacrimi curg
tu astăzi pleci
în vremuri reci, târzii și seci
iubirea între noi s-a așternut în veci
am împletit în doi suspinul cel dintâi
demult, odată, între noi
astăzi durerea țipă sugrumată
iubeam atunci, o fată, prima dată
la care porți să bat acum, îndată,
iubirea noastră este scrum sau poate ferecată
iar cheia am azvârlit-o în cer
în noaptea aceea de beție
acum adorm în nopți târzii și plâng în mine
femeie, ești cupa de cucută sau doar un vis târziu, trecut, o dulce amăgire
sunt piatră azvârlită într-un colț de mare
acolo, undeva, în depărtare
eram eu, erai tu
era doar o banală întrebare
pășesc pe maluri de dor
pașii mă ard și mă dor
rătăcesc între noi
căutând zadarnic un doi
în amurg, pe țărmul pustiu
a rămas o piatră ce strigă în gol

 

DRUMURI OBOSITE

mi-am dezgolit gândurile într-o noapte
cuvântul rătăcea în neliniștea tunetului
departe, alte cuvinte izbeau malurile sufletului
mai departe, soarele a îngenunchiat în tăcere
să nu tulbure zborul pescărușilor
liniștea curgea oblic
printre obosite șoapte
drumuri mergeau agonic în tristețea serii
erau încărcate de întrebări eșuate
azi pășesc printre orizonturi umede
sunt lacrima ploii pe zidurile lumii
sunt val ce se sparge de mal
sunt țipătul cerului pe mări de opal
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme”

Nina TĂRCHILĂ: De tine …

De tine …

 

e-atât de puţin adevăr
şi-atâta tristeţe pe lume!
prea multe duminici stâlcite-n cătuşe
şi viaţa strivită-n cutume …
oglinzi obosite răsfiră tenebre
în inimi mustind de candoare,
sub semne de fulger iau foc înlăuntru
dorinţe, icoane, altare …
de-aceea iubite îmi sprijin de tine
un ciot de aripă bătând a neant –
că-n ropotul ăsta al vieţilor noastre
tu-mi eşti adevăr obsedant
şi doar c-o bătaie a inimii tale
ferestre spre cer îmi deschizi,
în temniţa minţii se naşte lumina
ca fluturii-nflorind din omizi
şi-n liniştea asta de leac pentru suflet,
cum ghimpii îşi poartă trufaşi trandafirii,
mă sprijin de tine c-o rană şi-un cântec
şi tot ce mai am din beţia iubirii.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

10 mai, 2018

Vasile COMAN: Pentru Patrie

Pentru Patrie

 

Nu uit! Nu iert!
Și poate să mă împuște Dumnezeu
Cu a Lui cruce și cu spinii din dotare,
Când văd cu câtă suferință, neamul meu
Batjocorit…e într-o Europă mare.

Nu iert! Nu uit!
Și spun curat ceea ce simt!
Sunt fiu din sfânta brazdă milenară
Sunt fiu din IP…
Reînviat!
Și din țărână făurim o țară!

Nu uit! Nu iert!
Și-mi duc povara crucii cu durere
Chiar dacă plânge spinu-n Dumnezeu
Și împușcat voi fi mereu
De răni mă vindec…
Și-o să am putere!

Nu iert! Nu uit!
Și strig cu rugăminte la cei frați
Prizonieri…sub cizmă…peste Prut
Din umbra morții- treziți-vă bărbați!
O Patrie avem! Și-un singur legământ!

Nu uit! Nu iert!
Și chiar de cuie-n mâini
Voi, mi-ați bătut pe cruce
Europeni- străini de-acest pământ…
Să vă ferească Domnul Sfânt!
Cuțitul ne-a ajuns la os!
Dar arme-n dinți…noi vom putea a duce!

Nu iert! Nu uit!
Și știe, astăzi, Vaticanul
Că noi primit-am gloanțele în piept…
Să nu citească în genunchi…Coranul!

–––––––––––-

Vasile COMAN

Ploiești

9 mai 2017

*(Poezia face parte din volumul de versuri ,, Credință şi onoare „, aparut în noiembrie 2017)

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și-n marea de sărut

ȘI-N MAREA DE SĂRUT

                                             (Ciclul: Răspântii)

 

… zorii izbiseră cu pumnii în porțile cerului,
dar niciun ecou de ploaie încă nu îndrăznise răspunde,
darămite cerul !?
sătul deja de plumb …
se descătușase o tentă de gri ce nu-și mai vroia ridica vălurile
de peste dimineață, însă și așa … dimineața-și ridicase glasul
să-și ceară dreptul de a conturba undele viselor
ce încă mai leneveau în gene …
și cât tulbur în astă lenevire, cât tulbur !
ochiul mi se desfășura fascicol cu fascicol,
aducând rememorări …
mă încercau opreliști fără de cusur,
la naiba !
reușeam să dau cu cotul vorbei,
și-n colț de gură zâmbetul veni-n lăfăi !
mi te-am iubesc, bâlbâiul nu se dezminți,
simțeam cum sângele dădea năvală-n petecul de obraz
nedezlipit de chipul tău încă din cântatul de cocoși …
și nici măcar un respir nu îndrăzneam mai adânc,
din teama să nu tulbur …
dar clipa, clipa se intrase-n fibrilație !
și-așa un dor de tu mă cuprinse, că timpului i se făcuse rușine, timpului !
timpul, eh …
de câte ori el …
stăteam cu coatele pe dureri și gândeam
cum să mă descotorosesc de depărtări – cu fiecare boare de aștept,
vedeam cu ochii mei orizonturi cum își ridicau poalele-n brâu, ei și ?
nimic nu mă ademenea !
însăvârșisem minciuna,
iar acum căutam să mă deschid în fiecare reavăn de vers …
și cât fertil se deschidea,
până când coborâsem în gara murdară de pustiu …
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și-n marea de sărut”