De câte ori încerc să răscolesc amintiri din copilărie, reuşesc, involuntar, să desfăşor un spectru larg de trăiri care pornesc de la minunat la infernal. De-a lungul anilor, m-am străduit să relatez din trecut doar clipele de basm ale copilăriei mele, să şterg din noianul de memorii şi amintiri evenimentele întunecate, să rămân în suflet doar cu amintiri plăcute, să anulez orice urmă de duşmănie şi ură. Anii au trecut, şi nu puţini, dar starea de nelinişte care însoţeşte orice încercare de a călători în trecut nu mă slăbeşte. „Înţelepciunea“ populară spune că „poţi ierta, dar nu poţi uita“! Oare aşa să fie?! Atunci, de ce nu reuşesc şi eu să fac din această sintagmă o conduită care să aştearnă liniştea şi pe „uliţa mea“?! Să ierţi! Poate că dacă aş reuşi să uit, aş scăpa de ură – nu poţi urî în lipsa obiectului! Dar uitarea înseamnă amnezie, iar amnezia e o stare de boală şi nu îmi pot dori aşa ceva. Spuneam de clipele de basm ale copilăriei mele. Da, ele au existat încă din frageda-mi prezenţă, într-un loc dăruit de Dumnezeu, dar lovit de istorie! Vechiul sat dunărean Smil, aşezat pe braţul Chilia, între lacurile Ialpug si Catlabug, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în cetatea Ismailului, mai târziu unul din cele mai importante porturi dunărene în drumul măreţului fluviu spre mare, a fost leagănul copilăriei mele. Prin 1929, Ismailul era un orăşel–port, cu cca. 30.000 locuitori. Întregul judeţ număra o populaţie de 224.000 suflete, cu o structură etnică mai mult decât eterogenă – români, ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani şi alţii. Fiecare cu specificul său, fiecare cu ocupaţiile sale, trăind în armonie, fără manifestări şovine, fără pretenţii discriminatorii. Românii reprezentau doar 31% din populaţia judeţului, mult mai puţin decât ponderea ce o ocupau în ansamblul Basarabiei, provincie cuprinsă între Prut si Nistru, denumită impropriu aşa de ruşi, prin extindere, de la vechea denumire a ţinuturilor de la Nord de Dunăre, pământ moldovenesc, atât de mult râvnit de domnitorii Basarabi, pentru poziţia lui strategică – Gurile Dunării, ieşirea la mare! Armonia etnică nu a putut fi deteriorată nici de măsurile nepopulare şi nediplomatice luate de autorităţile române după Unirea de la 1918. Aducerea şi promovarea în administraţie a unor funcţionari oportunişti, în special din Vechiul Regat, atitudinile ultranaţionaliste ale veneticilor – afişarea în instituţii, magazine, frizerii, de îndemnuri ca: „Vorbiţi numai româneşte“ – ocolirea localnicilor în numirea acestora în funcţii administrative – creau o stare de nedumerire, incapabilă însă să afecteze liantul armoniei, stabilit de pragmatismul unei convieţuiri paşnice. Căsătoriile mixte erau o dovadă în plus a acestei armonii. Limbile română şi rusă, ca şi altele, circulau în modul cel mai natural, în pofida restricţiilor, în relaţiile private. Evreii şi grecii, chiar şi armenii, se întreceau frăţeşte în organizarea comerţului local sau în lumea micilor meseriaşi. Bulgarii şi găgăuzii erau recunoscuţi ca cei mai vajnici legumicultori, şi, chiar aşa zgârciţi, cum erau consideraţi, erau respectaţi pentru ordinea ce domnea în satele lor. Puţinii nemţi care se aciuaseră prin împrejurimile Ismailului erau simbolul unanim acceptat al cinstei, pe care au cultivat-o în special în judeţul Cetatea Albă, unde alături de elveţieni şi francezi, s-au impus prin organizarea, după colonizările din 1817, a unor sate model. Lipovenii, pribegiţi din cauza convingerilor religioase, s-au aşezat în cele din urmă în bazinul Deltei Dunării, organizând sate sau cartiere, ca în cazul Ismailului, de pescari. Nu mi-a mai fost dat să întâlnesc nicăieri acele minunate pieţe de peşte! Da, în asta se ascundea armonia etnică de care am pomenit şi pe care nu am mai întâlnit-o, bineînţeles, la o altă scară, doar când, student fiind, am cunoscut Banatul. De fapt, copil fiind, nici nu am avut ocazia să cunosc semnificaţia cuvântului „etnic“. Abia pe la 16 ani, când în urma refugiului am poposit în Ardeal, am întâlnit cuvântul şi conotaţia politică pe care o avea, datorită şovinismului populaţiei minoritare şi a reacţiei, la fel de şovine a majoritarilor din această parte a ţării. Da, în anul 1940, Ismailul, Dunarea, Delta, Limanul Nistrului erau „moşia“ pe care mă născusem, pe care o străbăteam în lung şi-n lat cu ai mei, unde am învăţat să iubesc apele şi cerul, unde am învăţat să iubesc viaţa la ţară, unde am învăţat să visez. O familie mixtă. Tata, provenind dîntr-o familie de moldoveni din Piatra Neamţ, unde stră-străbunicul fusese preot, strămutată prin colonizare dincolo de Prut, într-un sat în formare, Sărăria, în apropiere de Cetatea Albă (Akermanul turcizat de armatele lui Baiazid al II-lea prin anul 1484). Era zona oferită de ţarul Rusiei spre colonizare, zona unde s-au aciuat alături de elveţieni, nemţi şi francezi, şi moldovenii de dincolo de Prut, oropsiţi în propria lor ţară. Înlesnirile promise şi în bună parte chiar oferite de Alexandru I străinilor pentru popularea unor zone cu o densitate demografică redusă au atras după sine acel exod al populaţiei din Moldova, mai precis al ţăranilor. Mama, o rusoaică get-beget, cu un nume grăitor – Ţarev – cu părinţii stabiliţi chiar în Ismail. A fost o unire fericită care a pus bazele unei familii mari, şi asta, într-o perioadă plină de tragismul adus de revoluţia bolşevică. Patru copii, doi băieţi şi două fete, dintre care eu eram mezinul asupra căruia se revărsau toate „avantajele“. Şeful serviciului arhive la Episcopia Ismailului şi a Cetăţii Albe, fără a fi preot, tata reuşea să asigure o viaţă decentă familiei. Stăteam într-o casă, proprietate comună cu familia surorii mamei, pe strada Frumoasă, strada pe care se afla şi Liceul Sf. Dumitru. Un apartament de trei camere, cu un coridor lung, care ducea spre curte, trecând pe lângă celălalt apartament, asigura un confort suficient pentru familie şi un loc de neuitat pentru noi copiii. Piaţa abundentă, ieftină, permitea unei familii ca a noastră o viaţă îndestulată – mâncarea din abundenţă şi de cea mai bună calitate nu constituia o problemă. Eu eram copilul liniştit, copilul ascultător, copilul răsfăţat, ceea ce nu m-a împiedicat să ajung pe furiş la Dunăre, la râpa mănăstirii şi să învăţ să înot, pe ascuns. Zilele cele mai fericite erau sâmbetele şi duminicile, ca să nu mai spun de sărbătorile religioase sau naţionale, când, două-trei familii, cu bărci închiriate – lotci, în limbajul local – plecau în căutarea unor locuri frumoase care şi astăzi îmi par de vis, pe malul drept al braţului Chilia, cu importante provizii de mâncare şi băutură, cu corturi improvizate pentru refugiu, pentru siestă, dacă mai rămânea timp pentru aşa ceva. Lipoveni iscusiţi organizau partide de pescuit şi asigurau calitatea preparatelor de peşte – uhaua, rasolul, peştele prăjit sau la grătar. Câtă ştiinţă în alegerea soiurilor de peşte necesare unei uha, ca la carte! Aroma inconfundabilă a mujdeiului de usturoi chema la desfundarea sticlelor cu vin. Şi nu orice vin! Cu toate că Stavrovii aveau o superbă vie, aşezată pe o râpă a Dunării, la vreo zece kilometri est de Ismail, şi ca atare vinul casei, atât ei, cât şi Alexandrovii, prietenii noştri nedespărţiţi, preferau vinurile lui Tulceanov, deţinător al unor vii renumite şi al unor pivniţe cu interminabile galerii, amplasate undeva la ieşirea nordică a oraşului. Înaintea unor sărbători, cei trei capi de familie, maeştri în degustări, luau o birjă şi colindau cele mai cunoscute pivniţe, chiar dacă, de la bun început, ştiau că vor rămâne în final la acelaşi, la inegalabilul Tulceanov. Cum vinurile erau naturale, iar cei trei muşchetari nu consumau tării, îşi permiteau să transforme aceste mici escapade de recunoaştere în adevărate mici chefuri, preludiu la ceea ce urma să se întâmple pe malul Dunării, sau, pe rând, la casa fiecăruia. Petrecerile la domiciliu se organizau de regulă de sărbători ca Paştele, Crăciunul sau Revelionul şi ţineau trei zile şi trei nopţi. Începeau de obicei la Stavrovi, continuau la noi, iar în ziua a treia, cu toţii se mutau la Alexandrovi. Ordinea aceasta nu era întâmplătoare. Un gard înalt, protector, ascundea o curte plină de viţă, flori şi pomi fructiferi, care ascundeau la rândul lor casa joasă, întinsă, precum şi anexele specifice unei gospodării de viticultori. Umbrare naturale îndemnau mesenii să nu piardă timpul şi să onoreze antreurile stropite de vinul casei, un vin alb, cam acrişor, tocmai bun, cum spunea gazda, pentru a provoca foame. Chiar dacă Alexandrov nu agrea acest soi de vinuri, onora cu tot respectul gazda, lăsând nelipsitele-i glume pentru mai târziu, la desert. Odată depăşită faza antreurilor, se trecea cu o grabă măgulitoare pentru patroana casei la spectacolul risipei. Ce nu era pregătit pentru astfel de întâlniri?! Astăzi aşa ceva ar fi calificat drept sfidare. În Basarabia acelor zile era ceva firesc! Se vorbea într-o româno-rusă frăţească, fără reţineri, fără semne de întrebare. În această companie, tatăl meu era în minoritate, dar poziţia lui era sprijinită de „românismul“ celor şase vlăstare, şcolite şi atrase de limba „moldovenească“. Totul era plăcut, totul era normal. În ordinea prestabilită, urmam noi la rând. Ce era plăcut în casa noastră, era căldura din timpul iernilor geroase şi răcoarea ce te îmbia înăuntru vara. Mai era ceva extrem de apreciat. Mama era o gazdă foarte iubită. O gospodină desăvârşită, se întrecea în a aduce ofrande zeului Risipă. Spre bucuria nedisimulată a lui „diadia Saşa“, vinurile aparţineau în exclusivitate lui Tulceanov. Friptura de curcan, garnisită cu gutui la cuptor, ţinuta curcanului, aranjat ca pentru a merge la bal, era specialitatea mult gustată a casei. Torturile, marea slăbiciune a copiilor – mari şi mici – aduceau elogii zgomotoase gazdei, mai ales că, la ora tortului se servea un cabernet pe care şi noi copiii îl apreciam, după plecarea musafirilor, când ne repezeam să golim paharele, lăsate cu imprudenţă doar pe jumătate golite. O sufragerie încăpătoare, cu o masă ovală din stejar natur asigurau o aşezare comodă pentru 12 persoane. În sfârşit urma transferul la Alexandrovi, cu trăsuri comandate anticipat, într-un mic alai. Bineînţeles că de Crăciun, sau de Revelion, trăsurile erau înlocuite cu sănii, de preferinţă troici, cu care se făcea un ocol mare, pentru aerisire. Niciodată nu voi uita acel clinchet monoton al clopoţeilor sau spaima iscată de ideea unei plimbări pe Dunărea îngheţată. Alexandrovii aveau o casă frumoasă, spaţioasă, cu o curte superbă, de fapt o livadă de profesionist, unde merii şi perii de soi dădeau roade de expoziţie, sub îngrijirea competentă a acestui minunat om. Fost ofiţer ţarist, cultivat, mare iubitor de literatură, trăia din amintiri pe care le depăna cu farmec, subjugând atenţia celor din jur. Risipitor din fire, îndrăgostit de viaţa pe care şi-o salvase, în chip miraculos, în timpul revoluţiei, când la Odessa soldaţii organizau adevărate vânători de ofiţeri împuşcându-i în plină stradă spre deliciul bandelor dezlănţuite, sau îi capturau pentru a-i arunca de la etajele superioare ale clădirilor luate în stăpânire, încerca să uite trecutul făurindu-şi o viaţă de mic-burghez. Mesele copioase se terminau cu degustarea celor mai arătoase exemplare de mere sau pere, purtând în strălucirea luminii culorile curcubeului, obţinute prin tot felul de artificii. În admiraţia şi laudele care nu mai conteneau, o provoca în final pe mama la recitări. Autorii predilecţi erau Puşchin şi Lermontov. Copil fiind, rămâneam cu gura căscată, ascultând aceste înfruntări, în care memoria şi talentul de recitatori stârneau ropote de aplauze. Totul se termina cu îngânarea unor cântece vechi care m-au urmărit mult timp prin frumuseţea cuvintelor şi ades, profunda lor tristeţe. Peste toate însă trona „vecernii zvon“ în care vocea de clopoţel a lui „tanti Dusia“ invita la tăcere. La plecare, ca o regulă stabilită în decursul anilor, răsuna de pe discul de gramofon vocea lui Şaliapin. În acest timp, Ismailul era într-un evident proces de românizare, proces însă fără nimic ostil faţă de nota rusească ce domina intelectualitatea. Românii se înmulţeau în acest timp, printr-un aport de populaţie din Muntenia, Oltenia, Moldova şi chiar din Ardeal, iar pragmatismul păturii rusofone nu opunea nici o rezistenţă acestui proces. Aceşti rusofoni, mulţi proveniţi din cei năpăstuiţi de revoluţie, îşi manifestau ataşamentul faţă de Regatul României, care prin orânduire prezenta o garanţie de moment împotriva ameninţării extinderii revoluţiei roşii. Cu timpul, obligaţia de a cunoaşte şi folosi limba română s-a transformat într-o preocupare majoră, în plăcere. Era un gest de recunoştinţă faţă de Regatul României, pentru ospitalitatea şi protecţia oferite, era o dorinţă de a se integra în această nouă patrie. Aceşti „albi“, cum erau denumiţi cu ură de bolşevici, au purces la schimbări de nume, în general prin „românizare“. Au fost primii paşi, care s-au manifestat la o scară mai mare, odată cu refugiul provocat de spargerea frontului germano-român şi reocuparea Basarabiei de către trupele sovietice. Alexandrov a devenit Alexandru, Stavrov a trecut în Stavru, Chirilov în Chirilă. Aşa s-a întâmplat cu mulţi, aşa cum s-a întâmplat cu Vaniuşa Chirilov, românaşul nostru atât de iubit în lumea sportului. Da, armonia etnică, într-o structură babiloniană, a făcut atât de frumoasă viaţa din Basarabia, atât de frumoasă şi de bogată la rândul ei. Mai erau plecările în Deltă, călătoria cu vaporul până la Vâlcov, trecerea Dunării la Periprava, închirierea unor camere la lipoveni şi plecările cu bărcile în inima Deltei, spre cele două Merheiuri, Mare şi Mic, minunate ghioluri naturale, paradis al păsărilor şi al pescarilor. Coloniile de pelicani, numărând sute de exemplare, ofereau zilnic, iubitorilor de „minuni“ ale naturii, dimineaţa pe la orele şapte, spectacolul ospăţului. Ieşind din ascunzătorile oferite de stufăriş, pelicanii se adunau în mijlocul ghiolurilor, într-o masă compactă, semănând de la distanţă cu un aranjament floral lacustru cu nuferi albi. A te apropia pe nesimţite de acest festin era o problemă pe care până şi experimentaţii pescari lipoveni o soluţionau cu greu. Bărcile erau strecurate în zonă în maximum de linişte, prin stufărişul de lizieră al ghiolului. Orice gălăgie punea în alertă colonia şi compromitea încercarea de a observa de aproape pelicanii. Cu multă iscusinţă, într-o astfel de escapadă, cele trei bărci au reuşit să se apropie la 25–30 de metri. Emoţia creştea, mai ales în sufletele copiilor. Enorma floare albă, cu reflexe roşii, se mişca  unduită de briza dimineţii. În fapt mişcarea era rezultatul plonjării ciocurilor în apă, într-un ritm demn de un ritual. Deodată, am strigat cu toţii de spaimă! Barcagiii, la un semn de ei ştiut, au scos chiote prelungite şi au început să tragă vârtos la rame, în direcţia pelicanilor. A fost un spectacol extraordinar! Pelicanii, surprinşi, au început să se înalţe în valuri–valuri, desfăşurându-şi aripile de o anvergură nebănuită. Zgomotul aripilor, sunetele greu de imitat, sau cel puţin de descris, şi spectacolul aerian oferit de aceste minuni ale naturii în drumul lor spre ascunziş au umplut cu amintiri de neşters zilele copilăriei mele. Şi asta nu era totul. Mai erau vacanţele de vară petrecute la bunicii din partea tatii, la Nea Ştefan „Nemţeanu“, cum era poreclit datorită originii sale de prin Piatra Neamţ, fiul colonistului venit din Moldova de dincolo de Prut, la chemarea şi promisiunile ţarului. Au fost ademeniţi de o viaţă mai bună, de câteva privilegii, şi au adus cu ei, lucru la care nu s-au gândit atotputernicii stăpânitori ai Basarabiei, sufletul lor românesc şi, implicit, apartenenţa la o naţie mândră şi vitează, dar vitregită de nedreptăţile istoriei. Aceşti colonişti moldoveni au venit fără teamă, pentru că ştiau că vor trăi tot în Moldova, în vechea şi falnica Moldovă, în minunatul perimetru dintre Prut şi Nistru, populat şi organizat de la primele sale începuturi de făuritorii neamului românesc. Veneau la ei acasă poate şi cu speranţa că odată şi odată dreptatea istoriei va reaşeza lucrurile pe făgaşul lor normal. A fost un om bun acest bunic. Harnic, săritor, iubit în acest sat care se străduia să nu rămână mai prejos de Şaba, Leipzig, Tarutino sau Paris, sate întemeiate de colonişti elveţieni, nemţi şi francezi. A ajuns repede în fruntea obştii, primar, ceea ce avea să-l coste, mai târziu, odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici. A agonisit prin munca familiei – avea nouă copii – destul pământ ca să le asigure fiecăruia câte şase hectare şi să mai aibă şi pentru el şi bunica, cam cincizeci. Vacanţele la ţară, la bunici, erau pentru mine ceva de nedescris. Şi acum, când stau liniştit şi răsfoiesc în memorie, îmi vine greu să descriu acele zile minunate. Un grajd îngrijit, în care nu intrau decât cai cumpăraţi de la coloniştii din Şaba. Trei dintre fraţii tatii îşi încropiseră şi ei gospodării frumoase şi cu toate că erau fiecare la casa lui, munceau împreună cu bunicul. Era mai cu folos. Sosirea „orăşenilor“ în vacanţele de vară era un eveniment tratat cu mare atenţie. Eram nişte răsfăţaţi. Eu eram în elementul meu. Eram mereu în preajma cailor, mă sculam cu noaptea-n cap ca să plec cu harabaua la câmp. Acolo mă agitam, acolo mâncam, acolo adormeam de oboseală. Seara, urcat în vârful harabalei, încărcată vârf cu fânul proaspăt cosit, ţineam hăţurile şi biciuşca, pe care învăţasem s-o fac să şuiere în aer. Alături de mine, nelipsit, se odihnea Azor, un ciobănesc de vreo 5–6 ani, care, simţea, cred, că la Ismail, fratele lui Corb, era cel mai bun prieten al meu. Bunica ne aştepta cu masa pusă, şi ca să-mi fie pe plac, seară de seară făcea colţunaşi cu brânză ce înotau în smântână. O parte din aceste vacanţe le petreceam la sora tatii, stabilită cu familia în micuţa staţiune Tuzla, de unde făceam, de obicei, plimbări până la Burgaz sau chiar până la Budachi, unde întinsele plaje ofereau condiţii excelente pentru băi de ssoare, scăldatul în apa mării şi mai ales pentru joaca copiilor. Acolo ne întâlneam, de regulă, cu alte cunoştinţe venite direct de la Ismail. Totul era minunat! Ce copilarie minunată am putut avea! Care dintre copii ar fi bănuit ce avea să vie?! Poate că părinţii şi bunicii trăiau într-o oarecare nelinişte, cu ochii la Nistru. Spun poate, deoarece asemenea temeri rar scăpau în discuţii care să ajungă la urechile celor mici. Ce se întâmpla în Germania anilor 38–39, nu aducea nori de nelinişte. Din contra, cei care se temeau doar de pericolul de la Răsărit vedeau în Germania un fel de garant, o forţă ce creştea ameninţător la adresa bolşevismului. În această stare de aparentă linişte, sau, mai bine zis, de expectativă, ultimatumul din 1940, cu privire la Basarabia, a avut efectul unei explozii din care basarabenii nu s-au trezit cu adevărat decât atunci când trupele de ocupaţie au apărut fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă – flori!

*

*           *

       Continue reading „Daris BASARAB: Povod (1)” →