GÂNDURI PE MALUL TĂCERII
Un foc mocnește-adânc în măruntaie,
Ce-n fiecare zi mă mistuie mai mult…
Și scapără-n tăciunii stinși o vâlvătaie,
Bucăți de suflet îmi arde și îmi taie,
Orice dorință avui cândva, demult…
Întuneric e-n odaie… ca de smoală…
O stranie tăcere și singurătate sumbră…
Pe nimeni n-am să-mi spună ,”scoala”,
Încremenită-i mintea și de suflet goală,
Că rost nu am, degeaba mai fac umbră…
Să nu mă-ntrebi, de ce parcă-s bolnavă,
De ce mi-s gândurile negre și pustii…
E că-n mine, încă focul m-arde, ca otravă,
Corabie mă simt, cu arse pânze, o epavă,
Că încă te iubesac, dar cum și cât, nu știi…
Și n-ai să știi nici cum visele mă fură ,
La ceea ce ne-am spus ultima oară…
Și nici cum clipe, zile, ani trecură…
Amintiri pe pânza timpului, o gravură,
Coșcovită pare azi, de lacrime de ceară…
Dar, parcă-n mine țâșnește o scânteie…
Speranța în noapte îmi strigă strident…
Aud zgomot de pași, să-mi vină pe alee
Și-aud la ușă, cum se răsucește-o cheie…
Himeră-i, amăgire sau dorul meu ardent ?
DOAR BASME ȘI POVEȘTI…
Sub pleoape-ncerc să-mi țin lacrima ce doare,
Să n-alunece cu cele ce-au brăzdat obrazul,
C-ajunsă-n piept să-mi stingă flacăra ce moare…
Când să deschid oare ochii larg spre soare ?
Îi țin strâns închiși, cerând timpului răgazul,
Și potopului zăgazul…
Mi-i fruntea rece, de broboanele sudorii udă,
Oftatul s-a lipit pe buza-mi palidă de ceară…
Nu-mi vine-o rugăminte în noaptea asta crudă,
Gândurile-mi se zbat prin mintea mea zăludă,
Ca prinse-ntr-o menghină de fier sau gheară,
La cumpănă de seară…
Visat-ai că drumu-n neființă-i fără-ntoarcere,
Că în străfunduri de ajungi, e între lumi o ușă…
E grea, cu zeci de lacăte și-n spate carcere,
Înapoi nimeni nu găsi drumul de reîntoarcere…
Că la mâini, picioare porți lanțuri și catușă,
Și sub tălpi… cenușă…
Doamne, ce coșmar vrei pe-aripi să ne poarte,
Învățându-ne de patimi și cum să le-ocolești,
Ca vina să n-o dăm pe destine, crude soarte ?
Dar, nu ne spui, de-i viață dincolo de moarte…
Greutăți ne dai, că poate vrei să ne călești,
Noi-nsă vrem basme și povești…
MI-I DORUL DOR…
Mi-i dorul DOR, vis călător,
Colindă-n lume-n lung și-n lat…
Când are pas voios, ca trecător,
Când aripile-i cresc, de zburător
Secretul să-mi aducă, de-a aflat,
De mă iubești sau, m-ai-nșelat…
Nebun, se-avântă către Lună,
Să caute prin dorurile uitate…
Mi-i teamă-nsă, că vreo furtună,
Mi l-o zvârli-n vreo văgăună,
Cu-alte doruri, aiurea spulberate
Sau, de boarea nopții îmbătate…
Mi-i dorul Dor, al vieții-mi trubadur,
Mă-mbie, cu serenadele-i pe strune…
De plâng, mă face mai ușor să-ndur,
Culege flori de ”nu mă uita” din jur,
În poală, vrând multe să-mi adune,
Rochie să-mi fac, să mă-ncunune…
Și-amăgindu-mă, iarăși o ia la goană,
Să dea pe dorul tău hoinar, desigur…
Rătăcit, poate în a timpului bulboană,
Să-i spună că-l aștept lângă icoană,
Că, de uitat, nu l-am uitat și-i sigur
Că, fără el, mi-i Dorul mut și singur…
CĂLĂTORIE… SPRE INFINIT
Afară-i cald, cu soare si ziua-ncă-i senină…
Alearg-autobuzul, prin văi și roțile-i scrâșnesc…
Prin geamul spart, miroase-a iarbă și benzină,
Colbul mă-neacă, ochii mă ustură, clipesc.
Înăuntru-i cald, praf auriu și-năbușeală…
Ascult respirația grea, a celora ce dormitează…
Căscând, unii-și întind, picioarele a dezmorțeală
Si-alții-n somnu-adânc, visează și oftează.
Fiecare undeva merge și de-undeva vine…
Ceva și cineva-n lume, pe-undeva-i așteaptă…
Îmbrăcați cu ce-au mai bun, așa cum se cuvine,
Nerăbdători s-ajungă, din somn se mai deșteaptă.
Mă găsesc printr-ei și-s cufundată-n gânduri…
Pe geamul tulbure privind, murdar și colbuit…
Vreau să citesc ceva, dar ochii-mi printre rânduri,
Îmi cad sub pleoape grele, de-atâta zguduit.
În liniște mă las, în voia soartei, așa…ușor…
Priveliștile să mă fure, cum lunecă-n tăcere…
Bâzâitul monoton ascult, al hârbuitului motor,
Sub aerul călduț de-amiază, ce încet piere…
Mintea de-orice gând, încet mi se golește…
Ma cuprinde-o moleșeală , atâta de plăcută…
De prin geam, difuz, lumina mi se contopește,
Cu ceea de sub pleoapa-mi leneșă, cazută.
Așa că…nu-mi pasă, unde merg, sau de ajung…
Parcă nu-mi vreau călătoria, repede să se termine…
Vreau drumul ăsta spre-nfinit, să-mi fie cât de lung,
Nimic să-mi amintesc, uitând de toate și… de mine !
O ULTIMĂ SCRISOARE…
Dragii mei dragi, copii ce mi-ați plecat…
Vă scriu acum, cât mai văd și cât mai pot…
Că, de când v-ați dus, în sat râul a secat
Copacii din livadă, din rădăcină s-au uscat,
Nici minte nu mi-a mai rămas, ca să socot,
De am sau poate nu, pe lume vreun nepot…
Tare-aș vrea să știu, dacă vouă vă e bine,
De traiul vă e bun sau, multe griji de-aveți…
Acolo unde-ați poposit, pe plaiurile străine,
Oare se poartă alții, cu voi cum se cuvine ?
Nu vă supărați, de mai întreb și dau poveți,
Departe de mine, cât înc-o să-mi ședeți ?
Că, plecat-a sus și-al vostru biet tăicuță…
Așteptând cu-amar, pe scăunaș în tindă…
Cu ochii adumbriți, privind spre potecuță,
Poștașul de-o să-i lase, vestea pe măsuță,
Că veți venii, la curaj apucând să prindă
Ca brațu-i gol, din nou să vă cuprindă…
Răbdare am făcut și tot am zis s-aștept,
Dar, zi cu zi crește și mai mult mâhnirea…
Un junghi m-apucă, mă sfredelește-n piept,
Simțind destinul cum, cu mine-i prea nedrept,
Voind să vă mai văd, pan’ s-o stinge privirea
Și-apoi, poate să-mi vină, în tihnă mântuirea…
Copii, azi vă trimit, poate-o ultimă scrisoare…
De timpul vostru prețios, nu voi să fac risipă…
Povara mi-este grea, bătrânețea-i închisoare
Și, nu știu de-avea-voi și mâine-o zi cu soare
Sau, poate negrul întuneric, cu fâlfâiri de-aripă,
Sufletul o să mi-l fure și ultima mea clipă…
CÂND EȘTI LÂNGĂ MINE…
Când ești lângă mine…
Simt că toată lumea este a mea,
Că pot s-o prind în palme ca dovleac,
Urâtului din ea, să îi găsesc de leac,
Să-i pun culori și zâmbete aș vrea…
Ca diamant să strălucească-n veac !
Când ești lângă mine…
Simt că mâinile îmi au putere,
C-aș putea toți zmeii să-i sugrum,
Din răutăți să fac pulbere și scrum,
Să nu mai simtă nimeni ce-i durere….
Doar veselie s-auzim pe drum !
Când ești lângă mine…
Munții i-aș putea urni din loc,
Pânze să întind pe-a mării ape line,
S-alung furtuni, lăsând zilele senine,
Pe cer, soarele zâmbească a noroc…
Să fie fericire, să ne bucurăm de bine !
Când ești lângă mine…
În nopți întunecate, când dorurile dor,
Pot sfâșia-ntunericul și să aduc lumină,
Să pedepsesc, să iert pe cel ce e vină,
Să zbor spre-naltul cer și să cobor,
Fără să port pe aripi strop de tină !
Când ești lângă mine…
Pot împleti visul cu al tău până departe,
Dormind ca un copil, fără să-mi fie frică,
Știind, că de-oi cădea, o mână mă ridică,
Nimeni pe lume nu ne va desparte…
Că, ce-am clădit noi doi, nu se mai strică !
I-AM PUS ARIPI GÂNDIRII…
Mi s-au uscat culorile de pe paletă,
N-avui curajul să pun mâna pe penel…
Atunci, am vrut să-nșir cuvinte de poetă,
Umplând hârtiile cu cerneală violetă,
Ca scursă din petalele de stânjenel,
Căutând în mine un tunel,
La capăt, să-i găsesc tainică ușă,
S-o deschid fugind… mă hazardez ?
Prea-mi simt mâinile legate în catușă,
Prea-mi scormonesc jarul în cenușă,
Lumină nu văd și-ntunericu-mi brodez…
Poate-oi zări o rază s-evadez,
Din mine, pe calea universului, secretă,
Încă n-a dat de ea oarbă-mi privirea…
Că nu-i pusesem, nici lentile, nici lunetă,
Să-mi găsească imaginara mea planetă,
Pe care să mi se așeze lin Gândirea,
Visându-mi nemurirea…
Ci, am lăsat-o-n ”casa minții ”, părăsită,
Cu geamurile-i sparte și perdele rupte…
De ani rămasă vraiște și nevopsită,
S-o-mpânzească iedera cea hămesită,
Păianjenii să-i țese pânze neîntrerupte,
Făr-un răgaz să lupte…
Simții un zvâcnet însă, fior de zori de zi,
O sclipire m-a trezit din tunelu-ntunecos…
O primăvară, un zefir, ecou-mi slobozi,
Un curcubeu, Gândirea toată-mi împânzi,
Împrăștiindu-mi coșmarul negru și vâscos,
Lumina, de-ntuneric s-o descos…
–––––––––––
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
23 mai, 2018