De câte ori încerc să răscolesc amintiri din copilărie, reuşesc, involuntar, să desfăşor un spectru larg de trăiri care pornesc de la minunat la infernal. De-a lungul anilor, m-am străduit să relatez din trecut doar clipele de basm ale copilăriei mele, să şterg din noianul de memorii şi amintiri evenimentele întunecate, să rămân în suflet doar cu amintiri plăcute, să anulez orice urmă de duşmănie şi ură. Anii au trecut, şi nu puţini, dar starea de nelinişte care însoţeşte orice încercare de a călători în trecut nu mă slăbeşte. „Înţelepciunea“ populară spune că „poţi ierta, dar nu poţi uita“! Oare aşa să fie?! Atunci, de ce nu reuşesc şi eu să fac din această sintagmă o conduită care să aştearnă liniştea şi pe „uliţa mea“?! Să ierţi! Poate că dacă aş reuşi să uit, aş scăpa de ură – nu poţi urî în lipsa obiectului! Dar uitarea înseamnă amnezie, iar amnezia e o stare de boală şi nu îmi pot dori aşa ceva. Spuneam de clipele de basm ale copilăriei mele. Da, ele au existat încă din frageda-mi prezenţă, într-un loc dăruit de Dumnezeu, dar lovit de istorie! Vechiul sat dunărean Smil, aşezat pe braţul Chilia, între lacurile Ialpug si Catlabug, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în cetatea Ismailului, mai târziu unul din cele mai importante porturi dunărene în drumul măreţului fluviu spre mare, a fost leagănul copilăriei mele. Prin 1929, Ismailul era un orăşel–port, cu cca. 30.000 locuitori. Întregul judeţ număra o populaţie de 224.000 suflete, cu o structură etnică mai mult decât eterogenă – români, ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani şi alţii. Fiecare cu specificul său, fiecare cu ocupaţiile sale, trăind în armonie, fără manifestări şovine, fără pretenţii discriminatorii. Românii reprezentau doar 31% din populaţia judeţului, mult mai puţin decât ponderea ce o ocupau în ansamblul Basarabiei, provincie cuprinsă între Prut si Nistru, denumită impropriu aşa de ruşi, prin extindere, de la vechea denumire a ţinuturilor de la Nord de Dunăre, pământ moldovenesc, atât de mult râvnit de domnitorii Basarabi, pentru poziţia lui strategică – Gurile Dunării, ieşirea la mare! Armonia etnică nu a putut fi deteriorată nici de măsurile nepopulare şi nediplomatice luate de autorităţile române după Unirea de la 1918. Aducerea şi promovarea în administraţie a unor funcţionari oportunişti, în special din Vechiul Regat, atitudinile ultranaţionaliste ale veneticilor – afişarea în instituţii, magazine, frizerii, de îndemnuri ca: „Vorbiţi numai româneşte“ – ocolirea localnicilor în numirea acestora în funcţii administrative – creau o stare de nedumerire, incapabilă însă să afecteze liantul armoniei, stabilit de pragmatismul unei convieţuiri paşnice. Căsătoriile mixte erau o dovadă în plus a acestei armonii. Limbile română şi rusă, ca şi altele, circulau în modul cel mai natural, în pofida restricţiilor, în relaţiile private. Evreii şi grecii, chiar şi armenii, se întreceau frăţeşte în organizarea comerţului local sau în lumea micilor meseriaşi. Bulgarii şi găgăuzii erau recunoscuţi ca cei mai vajnici legumicultori, şi, chiar aşa zgârciţi, cum erau consideraţi, erau respectaţi pentru ordinea ce domnea în satele lor. Puţinii nemţi care se aciuaseră prin împrejurimile Ismailului erau simbolul unanim acceptat al cinstei, pe care au cultivat-o în special în judeţul Cetatea Albă, unde alături de elveţieni şi francezi, s-au impus prin organizarea, după colonizările din 1817, a unor sate model. Lipovenii, pribegiţi din cauza convingerilor religioase, s-au aşezat în cele din urmă în bazinul Deltei Dunării, organizând sate sau cartiere, ca în cazul Ismailului, de pescari. Nu mi-a mai fost dat să întâlnesc nicăieri acele minunate pieţe de peşte! Da, în asta se ascundea armonia etnică de care am pomenit şi pe care nu am mai întâlnit-o, bineînţeles, la o altă scară, doar când, student fiind, am cunoscut Banatul. De fapt, copil fiind, nici nu am avut ocazia să cunosc semnificaţia cuvântului „etnic“. Abia pe la 16 ani, când în urma refugiului am poposit în Ardeal, am întâlnit cuvântul şi conotaţia politică pe care o avea, datorită şovinismului populaţiei minoritare şi a reacţiei, la fel de şovine a majoritarilor din această parte a ţării. Da, în anul 1940, Ismailul, Dunarea, Delta, Limanul Nistrului erau „moşia“ pe care mă născusem, pe care o străbăteam în lung şi-n lat cu ai mei, unde am învăţat să iubesc apele şi cerul, unde am învăţat să iubesc viaţa la ţară, unde am învăţat să visez. O familie mixtă. Tata, provenind dîntr-o familie de moldoveni din Piatra Neamţ, unde stră-străbunicul fusese preot, strămutată prin colonizare dincolo de Prut, într-un sat în formare, Sărăria, în apropiere de Cetatea Albă (Akermanul turcizat de armatele lui Baiazid al II-lea prin anul 1484). Era zona oferită de ţarul Rusiei spre colonizare, zona unde s-au aciuat alături de elveţieni, nemţi şi francezi, şi moldovenii de dincolo de Prut, oropsiţi în propria lor ţară. Înlesnirile promise şi în bună parte chiar oferite de Alexandru I străinilor pentru popularea unor zone cu o densitate demografică redusă au atras după sine acel exod al populaţiei din Moldova, mai precis al ţăranilor. Mama, o rusoaică get-beget, cu un nume grăitor – Ţarev – cu părinţii stabiliţi chiar în Ismail. A fost o unire fericită care a pus bazele unei familii mari, şi asta, într-o perioadă plină de tragismul adus de revoluţia bolşevică. Patru copii, doi băieţi şi două fete, dintre care eu eram mezinul asupra căruia se revărsau toate „avantajele“. Şeful serviciului arhive la Episcopia Ismailului şi a Cetăţii Albe, fără a fi preot, tata reuşea să asigure o viaţă decentă familiei. Stăteam într-o casă, proprietate comună cu familia surorii mamei, pe strada Frumoasă, strada pe care se afla şi Liceul Sf. Dumitru. Un apartament de trei camere, cu un coridor lung, care ducea spre curte, trecând pe lângă celălalt apartament, asigura un confort suficient pentru familie şi un loc de neuitat pentru noi copiii. Piaţa abundentă, ieftină, permitea unei familii ca a noastră o viaţă îndestulată – mâncarea din abundenţă şi de cea mai bună calitate nu constituia o problemă. Eu eram copilul liniştit, copilul ascultător, copilul răsfăţat, ceea ce nu m-a împiedicat să ajung pe furiş la Dunăre, la râpa mănăstirii şi să învăţ să înot, pe ascuns. Zilele cele mai fericite erau sâmbetele şi duminicile, ca să nu mai spun de sărbătorile religioase sau naţionale, când, două-trei familii, cu bărci închiriate – lotci, în limbajul local – plecau în căutarea unor locuri frumoase care şi astăzi îmi par de vis, pe malul drept al braţului Chilia, cu importante provizii de mâncare şi băutură, cu corturi improvizate pentru refugiu, pentru siestă, dacă mai rămânea timp pentru aşa ceva. Lipoveni iscusiţi organizau partide de pescuit şi asigurau calitatea preparatelor de peşte – uhaua, rasolul, peştele prăjit sau la grătar. Câtă ştiinţă în alegerea soiurilor de peşte necesare unei uha, ca la carte! Aroma inconfundabilă a mujdeiului de usturoi chema la desfundarea sticlelor cu vin. Şi nu orice vin! Cu toate că Stavrovii aveau o superbă vie, aşezată pe o râpă a Dunării, la vreo zece kilometri est de Ismail, şi ca atare vinul casei, atât ei, cât şi Alexandrovii, prietenii noştri nedespărţiţi, preferau vinurile lui Tulceanov, deţinător al unor vii renumite şi al unor pivniţe cu interminabile galerii, amplasate undeva la ieşirea nordică a oraşului. Înaintea unor sărbători, cei trei capi de familie, maeştri în degustări, luau o birjă şi colindau cele mai cunoscute pivniţe, chiar dacă, de la bun început, ştiau că vor rămâne în final la acelaşi, la inegalabilul Tulceanov. Cum vinurile erau naturale, iar cei trei muşchetari nu consumau tării, îşi permiteau să transforme aceste mici escapade de recunoaştere în adevărate mici chefuri, preludiu la ceea ce urma să se întâmple pe malul Dunării, sau, pe rând, la casa fiecăruia. Petrecerile la domiciliu se organizau de regulă de sărbători ca Paştele, Crăciunul sau Revelionul şi ţineau trei zile şi trei nopţi. Începeau de obicei la Stavrovi, continuau la noi, iar în ziua a treia, cu toţii se mutau la Alexandrovi. Ordinea aceasta nu era întâmplătoare. Un gard înalt, protector, ascundea o curte plină de viţă, flori şi pomi fructiferi, care ascundeau la rândul lor casa joasă, întinsă, precum şi anexele specifice unei gospodării de viticultori. Umbrare naturale îndemnau mesenii să nu piardă timpul şi să onoreze antreurile stropite de vinul casei, un vin alb, cam acrişor, tocmai bun, cum spunea gazda, pentru a provoca foame. Chiar dacă Alexandrov nu agrea acest soi de vinuri, onora cu tot respectul gazda, lăsând nelipsitele-i glume pentru mai târziu, la desert. Odată depăşită faza antreurilor, se trecea cu o grabă măgulitoare pentru patroana casei la spectacolul risipei. Ce nu era pregătit pentru astfel de întâlniri?! Astăzi aşa ceva ar fi calificat drept sfidare. În Basarabia acelor zile era ceva firesc! Se vorbea într-o româno-rusă frăţească, fără reţineri, fără semne de întrebare. În această companie, tatăl meu era în minoritate, dar poziţia lui era sprijinită de „românismul“ celor şase vlăstare, şcolite şi atrase de limba „moldovenească“. Totul era plăcut, totul era normal. În ordinea prestabilită, urmam noi la rând. Ce era plăcut în casa noastră, era căldura din timpul iernilor geroase şi răcoarea ce te îmbia înăuntru vara. Mai era ceva extrem de apreciat. Mama era o gazdă foarte iubită. O gospodină desăvârşită, se întrecea în a aduce ofrande zeului Risipă. Spre bucuria nedisimulată a lui „diadia Saşa“, vinurile aparţineau în exclusivitate lui Tulceanov. Friptura de curcan, garnisită cu gutui la cuptor, ţinuta curcanului, aranjat ca pentru a merge la bal, era specialitatea mult gustată a casei. Torturile, marea slăbiciune a copiilor – mari şi mici – aduceau elogii zgomotoase gazdei, mai ales că, la ora tortului se servea un cabernet pe care şi noi copiii îl apreciam, după plecarea musafirilor, când ne repezeam să golim paharele, lăsate cu imprudenţă doar pe jumătate golite. O sufragerie încăpătoare, cu o masă ovală din stejar natur asigurau o aşezare comodă pentru 12 persoane. În sfârşit urma transferul la Alexandrovi, cu trăsuri comandate anticipat, într-un mic alai. Bineînţeles că de Crăciun, sau de Revelion, trăsurile erau înlocuite cu sănii, de preferinţă troici, cu care se făcea un ocol mare, pentru aerisire. Niciodată nu voi uita acel clinchet monoton al clopoţeilor sau spaima iscată de ideea unei plimbări pe Dunărea îngheţată. Alexandrovii aveau o casă frumoasă, spaţioasă, cu o curte superbă, de fapt o livadă de profesionist, unde merii şi perii de soi dădeau roade de expoziţie, sub îngrijirea competentă a acestui minunat om. Fost ofiţer ţarist, cultivat, mare iubitor de literatură, trăia din amintiri pe care le depăna cu farmec, subjugând atenţia celor din jur. Risipitor din fire, îndrăgostit de viaţa pe care şi-o salvase, în chip miraculos, în timpul revoluţiei, când la Odessa soldaţii organizau adevărate vânători de ofiţeri împuşcându-i în plină stradă spre deliciul bandelor dezlănţuite, sau îi capturau pentru a-i arunca de la etajele superioare ale clădirilor luate în stăpânire, încerca să uite trecutul făurindu-şi o viaţă de mic-burghez. Mesele copioase se terminau cu degustarea celor mai arătoase exemplare de mere sau pere, purtând în strălucirea luminii culorile curcubeului, obţinute prin tot felul de artificii. În admiraţia şi laudele care nu mai conteneau, o provoca în final pe mama la recitări. Autorii predilecţi erau Puşchin şi Lermontov. Copil fiind, rămâneam cu gura căscată, ascultând aceste înfruntări, în care memoria şi talentul de recitatori stârneau ropote de aplauze. Totul se termina cu îngânarea unor cântece vechi care m-au urmărit mult timp prin frumuseţea cuvintelor şi ades, profunda lor tristeţe. Peste toate însă trona „vecernii zvon“ în care vocea de clopoţel a lui „tanti Dusia“ invita la tăcere. La plecare, ca o regulă stabilită în decursul anilor, răsuna de pe discul de gramofon vocea lui Şaliapin. În acest timp, Ismailul era într-un evident proces de românizare, proces însă fără nimic ostil faţă de nota rusească ce domina intelectualitatea. Românii se înmulţeau în acest timp, printr-un aport de populaţie din Muntenia, Oltenia, Moldova şi chiar din Ardeal, iar pragmatismul păturii rusofone nu opunea nici o rezistenţă acestui proces. Aceşti rusofoni, mulţi proveniţi din cei năpăstuiţi de revoluţie, îşi manifestau ataşamentul faţă de Regatul României, care prin orânduire prezenta o garanţie de moment împotriva ameninţării extinderii revoluţiei roşii. Cu timpul, obligaţia de a cunoaşte şi folosi limba română s-a transformat într-o preocupare majoră, în plăcere. Era un gest de recunoştinţă faţă de Regatul României, pentru ospitalitatea şi protecţia oferite, era o dorinţă de a se integra în această nouă patrie. Aceşti „albi“, cum erau denumiţi cu ură de bolşevici, au purces la schimbări de nume, în general prin „românizare“. Au fost primii paşi, care s-au manifestat la o scară mai mare, odată cu refugiul provocat de spargerea frontului germano-român şi reocuparea Basarabiei de către trupele sovietice. Alexandrov a devenit Alexandru, Stavrov a trecut în Stavru, Chirilov în Chirilă. Aşa s-a întâmplat cu mulţi, aşa cum s-a întâmplat cu Vaniuşa Chirilov, românaşul nostru atât de iubit în lumea sportului. Da, armonia etnică, într-o structură babiloniană, a făcut atât de frumoasă viaţa din Basarabia, atât de frumoasă şi de bogată la rândul ei. Mai erau plecările în Deltă, călătoria cu vaporul până la Vâlcov, trecerea Dunării la Periprava, închirierea unor camere la lipoveni şi plecările cu bărcile în inima Deltei, spre cele două Merheiuri, Mare şi Mic, minunate ghioluri naturale, paradis al păsărilor şi al pescarilor. Coloniile de pelicani, numărând sute de exemplare, ofereau zilnic, iubitorilor de „minuni“ ale naturii, dimineaţa pe la orele şapte, spectacolul ospăţului. Ieşind din ascunzătorile oferite de stufăriş, pelicanii se adunau în mijlocul ghiolurilor, într-o masă compactă, semănând de la distanţă cu un aranjament floral lacustru cu nuferi albi. A te apropia pe nesimţite de acest festin era o problemă pe care până şi experimentaţii pescari lipoveni o soluţionau cu greu. Bărcile erau strecurate în zonă în maximum de linişte, prin stufărişul de lizieră al ghiolului. Orice gălăgie punea în alertă colonia şi compromitea încercarea de a observa de aproape pelicanii. Cu multă iscusinţă, într-o astfel de escapadă, cele trei bărci au reuşit să se apropie la 25–30 de metri. Emoţia creştea, mai ales în sufletele copiilor. Enorma floare albă, cu reflexe roşii, se mişca unduită de briza dimineţii. În fapt mişcarea era rezultatul plonjării ciocurilor în apă, într-un ritm demn de un ritual. Deodată, am strigat cu toţii de spaimă! Barcagiii, la un semn de ei ştiut, au scos chiote prelungite şi au început să tragă vârtos la rame, în direcţia pelicanilor. A fost un spectacol extraordinar! Pelicanii, surprinşi, au început să se înalţe în valuri–valuri, desfăşurându-şi aripile de o anvergură nebănuită. Zgomotul aripilor, sunetele greu de imitat, sau cel puţin de descris, şi spectacolul aerian oferit de aceste minuni ale naturii în drumul lor spre ascunziş au umplut cu amintiri de neşters zilele copilăriei mele. Şi asta nu era totul. Mai erau vacanţele de vară petrecute la bunicii din partea tatii, la Nea Ştefan „Nemţeanu“, cum era poreclit datorită originii sale de prin Piatra Neamţ, fiul colonistului venit din Moldova de dincolo de Prut, la chemarea şi promisiunile ţarului. Au fost ademeniţi de o viaţă mai bună, de câteva privilegii, şi au adus cu ei, lucru la care nu s-au gândit atotputernicii stăpânitori ai Basarabiei, sufletul lor românesc şi, implicit, apartenenţa la o naţie mândră şi vitează, dar vitregită de nedreptăţile istoriei. Aceşti colonişti moldoveni au venit fără teamă, pentru că ştiau că vor trăi tot în Moldova, în vechea şi falnica Moldovă, în minunatul perimetru dintre Prut şi Nistru, populat şi organizat de la primele sale începuturi de făuritorii neamului românesc. Veneau la ei acasă poate şi cu speranţa că odată şi odată dreptatea istoriei va reaşeza lucrurile pe făgaşul lor normal. A fost un om bun acest bunic. Harnic, săritor, iubit în acest sat care se străduia să nu rămână mai prejos de Şaba, Leipzig, Tarutino sau Paris, sate întemeiate de colonişti elveţieni, nemţi şi francezi. A ajuns repede în fruntea obştii, primar, ceea ce avea să-l coste, mai târziu, odată cu ocuparea Basarabiei de către sovietici. A agonisit prin munca familiei – avea nouă copii – destul pământ ca să le asigure fiecăruia câte şase hectare şi să mai aibă şi pentru el şi bunica, cam cincizeci. Vacanţele la ţară, la bunici, erau pentru mine ceva de nedescris. Şi acum, când stau liniştit şi răsfoiesc în memorie, îmi vine greu să descriu acele zile minunate. Un grajd îngrijit, în care nu intrau decât cai cumpăraţi de la coloniştii din Şaba. Trei dintre fraţii tatii îşi încropiseră şi ei gospodării frumoase şi cu toate că erau fiecare la casa lui, munceau împreună cu bunicul. Era mai cu folos. Sosirea „orăşenilor“ în vacanţele de vară era un eveniment tratat cu mare atenţie. Eram nişte răsfăţaţi. Eu eram în elementul meu. Eram mereu în preajma cailor, mă sculam cu noaptea-n cap ca să plec cu harabaua la câmp. Acolo mă agitam, acolo mâncam, acolo adormeam de oboseală. Seara, urcat în vârful harabalei, încărcată vârf cu fânul proaspăt cosit, ţineam hăţurile şi biciuşca, pe care învăţasem s-o fac să şuiere în aer. Alături de mine, nelipsit, se odihnea Azor, un ciobănesc de vreo 5–6 ani, care, simţea, cred, că la Ismail, fratele lui Corb, era cel mai bun prieten al meu. Bunica ne aştepta cu masa pusă, şi ca să-mi fie pe plac, seară de seară făcea colţunaşi cu brânză ce înotau în smântână. O parte din aceste vacanţe le petreceam la sora tatii, stabilită cu familia în micuţa staţiune Tuzla, de unde făceam, de obicei, plimbări până la Burgaz sau chiar până la Budachi, unde întinsele plaje ofereau condiţii excelente pentru băi de ssoare, scăldatul în apa mării şi mai ales pentru joaca copiilor. Acolo ne întâlneam, de regulă, cu alte cunoştinţe venite direct de la Ismail. Totul era minunat! Ce copilarie minunată am putut avea! Care dintre copii ar fi bănuit ce avea să vie?! Poate că părinţii şi bunicii trăiau într-o oarecare nelinişte, cu ochii la Nistru. Spun poate, deoarece asemenea temeri rar scăpau în discuţii care să ajungă la urechile celor mici. Ce se întâmpla în Germania anilor 38–39, nu aducea nori de nelinişte. Din contra, cei care se temeau doar de pericolul de la Răsărit vedeau în Germania un fel de garant, o forţă ce creştea ameninţător la adresa bolşevismului. În această stare de aparentă linişte, sau, mai bine zis, de expectativă, ultimatumul din 1940, cu privire la Basarabia, a avut efectul unei explozii din care basarabenii nu s-au trezit cu adevărat decât atunci când trupele de ocupaţie au apărut fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă – flori!
*
* *
Cu toate că aveam unsprezece ani, ca şi majoritatea copiilor din Basarabia, ne aşteptam să vedem năvălind un fel de draci, oameni cu coarne, sau ceva similar. Când am văzut trecând pe străzile oraşului nişte oameni ca şi noi, îmbrăcaţi în rubăştile încinse cu curea, purtând pe cap, fie căciuli căzăceşti, fie nişte căciuli ţuguiate, joviali, zâmbind în stânga şi în dreapta, săltând copii pe caii lor mărunţi, săruntându-i cu înfocare spre disperarea mamelor care alergau în urma cailor pentru a-şi recupera odraslele, am rămas mai mult decât descumpănit. Am înţeles că am fost minţit la şcoală, că nimeni din casă nu a încercat să ne spună adevărul. Erau oameni ca şi noi!? Singurul lucru care te izbea la apropierea de ei, era mirosul puternic cazon, datorat poate şi oribilei mahorci pe care o fumau în ţigări făcute pe loc, din hârtie de ziar, şi nu în măsură neglijabilă şi alcoolului. Lumea era consternată, speriată cu gândul la ziua de mâine, la auzul sintagmei abia murmurate – pohod na Sibiri! Practic, administraţia românească nu a luat nici un fel de măsuri pentru eventuala evacuare a populaţiei. Au putut să plece doar „vârfurile“. Panica domnea la sate printre ţăranii mai înstăriţi, domnea şi la oraşe, printre intelectuali în general, ca şi printre foştii ofiţeri albi, scăpaţi de urgia revoluţiei bolşevice. Teama nedisimulată a părinţilor se transmitea şi copiilor. Se uitau la părinţii debusolaţi, neînţelegând totuşi gravitatea situaţiei. Oamenii se adunau conspirativ, încercau să prevadă posibilele urmări ale actului de abandon al guvernului român. „Daniil Stepanâci, asta nu va dura, nu se poate să dureze. Trădarea celor de la Bucureşti va fi reparată de Germania! înţelegerea dintre nemţi şi sovietici nu are nici o valoare. Face parte din strategia lui Hitler. Germania dispune de o armată capabilă să subjuge întreaga lume. Oricum, se pot baza pe foştii ofiţeri ruşi, din armata ţarului, capabili să organizeze populaţia. Nu, nu va dura!“ „Alexandr Alexandrovici, mă tem că până se trezesc nemţii să-i atace pe sovietici, nu va mai rămâne picior de fost ofiţer, de intelectual, de burjui. Şi ţarul a sperat în ajutor occidental şi uite unde l-a adus încrederea în aşa–zişii aliaţi, ca să nu mai vorbim de naivitatea cu care a privit realitatea rusă. S-a ţinut cu dinţii de ideile absolutismului, de influenţa nefastă a soţiei, tributară apartenenţei sale germane. Nu, Basarabia nu va afecta pentru moment relaţiile dintre Hitler şi Stalin. Hitler are încă nevoie de mână liberă pentru a înşfăca ce e de înşfăcat din Europa Centrală şi de Est! Nici România nu poate scăpa de intenţiile sale. Până la un război cu Stalin, va mai curge multă apă pe Dunăre şi asta îi convine lui Visarionovici, nepregătit încă pentru o mare confruntare. Până atunci, vai de biata Basarabie! Câţi oameni vor muri sau vor dispărea în pustietatea rusă?! Siberia ne aşteaptă, sau, în cel mai bun caz, un glonţ în ceafă!“ „Ce-i cu voi, oameni buni? Nu uitaţi că suntem în Basarabia, atât de râvnită de toţi – români, turci, ruşi. Toţi au vrut controlul Gurilor Dunării, ieşirea la mare. Ruşii vor încerca, cel puţin la început, să cucereasca populaţia. Basarabia este un grânar, iar Uniunea este în colaps economic. Nu cred că se vor atinge de populaţie, vor încerca s-o câştige, chiar dacă şi prin intimidare. Nu mai faceţi panică! Speriaţi copiii. Nu vedeţi că ascultă pe la uşi? Bine că suntem cu toţii la un loc, că Mircea a rămas acasă. Cu ideile lui hitleriste, mă mir că nu a încercat să fugă în România. Şi acum mi-e frică să nu sară într-o noapte în Dunăre. Să avem răbdare şi să aşteptăm primele măsuri!“ „Leolea, îmi place că eşti optimistă. Ai uitat cum ai scăpat în 1917 din Odessa? Mai ţii minte cum s-au purtat cu ofiţerii, cu intelectualii?“ „Nu, Dania, nu am uitat şi nu voi uita niciodată! Nu era cazul să mi-o aminteşti!“. „Bine, să stăm şi să aşteptăm! Mâine mă duc până la Consistoriu să văd ce se întâmplă pe acolo şi prin oraş, bineînţeles. Alexandr Alexandrovici, bem un Tulceanov? Leolea, ce ne dai la aperitiv?“. „Nu, Daniil Stepanâci, nu mai stau. Mă duc acasă, cred că Dusia e îngrijorată. Şi pe urmă, trebuie să-l supraveghez pe Şuric. Cu tinerii ăştia, te poţi pomeni că mai fac cine ştie ce boacănă. Doamne fereşte! Da, cu diavolii ăştia nu-i de glumit! … La revedere! Mâine facem cumva să ne vedem.“ Seara, fără nici un fel de avertismente, populaţia s-a retras prin case, aşteptând ce?! … Deznodământul ce nu avea să se lase mult aşteptat. Prîntr-un miraculos sistem de curieri, toate instituţiile vechii orânduiri au primit ordinul de a trimite personalul administrativ la primăria oraşului, la dată şi oră fixă. Orice absenţă avea să fie aspru sancţionată! Erau primele ameninţări făţişe. La Consistoriu, sediul central al Episcopiei Ortodoxe a Ismailului şi al Cetăţii Albe, o clădire cochetă aşezată în centrul oraşului, Daniil Stepanâci, Dănilă pentru cei de la Episcopie, pe atunci şeful serviciului arhive, a avut surpriza de a fi oprit la intrare de un soldat, agresiv prin atitudine, cam asiatic prin înfăţişare, care într-o rusă stricată l-a făcut să înţeleagă că instituţia s-a închis. „Te duci mâine la Gor-Sovet! Hai, dă-i drumul!“ Un geam s-a deschis şi a apărut un ofiţer mai spălăţel, afişând un zâmbet ironic. „S-a terminat cu biserica şi cu popii! Puterea sovietelor nu are nevoie de minciunile voastre!“ A fost poate cea mai grea lovitură primită de un om, care, fără să fi fost preot, a slujit cu credinţă această instituţie. Cu capul plecat, s-a îndreptat înspre locul unde spera să regăsească liniştea pierdută şi poate ceva colegi. Aşezat pe traseul Bulevardului Lung, care urca lin din port, trecând pe lângă stadion, înglobând în traseul său plin de verdeaţă, două din cele mai însemnate biserici ale oraşului, Sfântul Nicolae şi Sfântul Dumitru, Soborul domina oraşul. În biserica plină până la refuz, lucru ieşit din comun pentru o zi lucrătoare, domnea o atmosferă de nelinişte. Pe uşile laterale ale altarului, intrau şi ieşeau, într-un du–te–vino neobişnuit, preoţi şi diaconi, în haine de stradă. Murmurul vocilor din biserică acoperea agitaţia care domnea în altar. Pe uşa din dreapta altarului şi-a făcut apariţia episcopul, un bărbat frumos, încă tânăr, cunoscut şi iubit pentru elocvenţa lui, idolul nemărturisit al femeilor. Cu un gest simplu de binecuvântare, a stins orice urmă de murmur şi, trecând în faţa uşilor centrale ale altarului s-a adresat mulţimii. „Iubiţi credincioşi, Dumnezeu ne pune azi la o grea încercare. În timpul nopţii, lăcaşul Consistoriului a fost ocupat de soldaţi şi ne-a fost interzis accesul. Spre dimineaţă am fost vizitat de un ofiţer şi un individ în civil, care m-au sfătuit să mă supun acestei măsuri, deoarece din raţiuni de stat, această clădire va fi centrul unei instituţii de ordine publică şi siguranţă a statului. Cred că nu mai este nevoie să vă spun că este vorba de NKVD. Am fost rugat să mă mut din locuinţa mea personală la mănăstirea de dincolo de cetate. Bisericile vor rămâne deschise pentru oficierea slujbelor curente, dar mi s-a atras atenţia că orice propagandă în favoarea religiei, făcută în biserică sau în afara ei de către preoţi, va duce la iminenta închidere a bisericilor. Cu alte cuvinte, nu ne-a mai rămas decât să ne rugăm lui Dumnezeu, fără predici, fără manifestări cu caracter propagandistic religios. Probabil că acesta este doar începutul. Dumnezeu să vă aibă în paza Lui!“ Ca la un semnal nevăzut, murmurul a reizbucnit, ca un început de furtună. Oameni care nu s-au mai cunoscut, se îmbrăţişau plângând, punându-şi reciproc întrebări la care nimeni nu putea să răspundă. Câte unii, resemnaţi, sau, înspăimântaţi poate, se strecurau discret spre ieşire. Ca pentru a face din nou linişte, brusc, celebrul clopot al Soborului, renumit pentru puritatea sunetului, dar şi pentru puterea lui – se auzea foarte clar până la Tulcea – a început să bată într-un ritm alert. Clopotarul, un „mujic“ de vreo 50 de ani, cu barbă de lipovean, plin de energie şi credinţă, ascultând cuvintele episcopului, a hotărât, din proprie iniţiativă, să dea glas clopotului cel mare, fără nici un fel de „preludii“, pentru a chema la rugăciune întregul oraş. Sesizând gravitatea momentului, dar neputincios în faţa acestei dovezi de credinţă a unuia dintre cei mai vechi angajaţi ai Soborului, episcopul s-a îndreptat spre uşa altarului, făcând un semn de chemare pentru clerul care aştepta nehotărât în spatele catapetesmei. Înconjurat de preoţi şi diaconi, în sunetele clopotului care nu înceta să bată, ca un dirijor de cor, a dat semnalul şi cu o voce puternică de bas–bariton a început, urmat de întreaga mulţime „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…“ Atmosfera a devenit sublimă! De la teamă şi neînţelegere, de la rugăciune şi smerenie, s-a trecut, prin ce miracol oare?! la revoltă, la curaj. „Tatăl nostru“ nu mai suna a rugă, era o cerere aproape ultimativă faţă de Dumnezeu! Dumnezeu era chemat să repare nedreptatea la care, fără îndoială că şi El contribuise, chiar dacă o făcuse pentru a pedepsi, pentru a trezi la credinţă. Apariţia în uşa bisericii a unui civil însoţit de câţiva soldaţi belicoşi prin armamentul pe care-l afişau, a stârnit un murmur de indignare. Era prima luare de atitudine a unei mulţimi neorganizate, adunate de teamă, de neînţelegere, de credinţă. Făcându-şi culoar cu paturile automatelor, grupul de antihrişti ajunse în faţa episcopului cerându-i să trimită oamenii acasă şi să-i însoţească la Consistoriu. Vocile unite ale enoriaşilor, alăturate tunetelor scoase fără oprire de clopotul care chema parcă la nesupunere, au pus în încurcatură pe vajnicul apărător al noii orânduiri. Făcând un semn cu capul, doi dintre soldaţii grupului au pornit în căutarea drumului spre clopotniţă. După 10–15 minute, clopotul a tăcut. Făcând cale întoarsă, cei doi soldaţi au revenit cu clopotarul, ţinut la respect de ţevile automatelor. Lumea a amuţit. Forfota s-a oprit. Spaima se citea pe feţele încinse de tensiunea ce-i apăsa pe toţi. Un gest de binecuvântare schiţat de episcop în direcţia clopotarului, apoi un pas hotărât în aceeaşi direcţie şi, spre consternarea micului comandant, cu o mână blândă dar fermă, Prea Sfinţia Sa i-a împins pe cei doi soldaţi, luându-l la braţ pe clopotar şi alăturându-se grupului de clerici din faţa altarului, a strigat: „în Casa Domnului, eu sunt stăpânul! Vă rog să părăsiţi Sfântul Lăcaş!“ „Tovarăşe episcop, faceţi o mare greşeală. Acest om a instigat cu clopotul lui populaţia la revoltă. Să vă prezentaţi astăzi la ora două la fostul sediu al Consistoriului. Să mergem băieţi!“ Strigăte de bucurie, îmbrăţişări, îngenuncheri, cruci, multe cruci, ca la ortodocşii de rit oriental, ca la pravoslavnici. De obicei, în biserică, populaţia enoriaşă participantă la slujbe era eterogenă, ruşii ocupând un loc important. Şi totuşi, ca la comandă, toată lumea vorbea numai româneşte! Nu mai era un amestec etnic, era un popor, un popor care simţea româneşte, care spera româneşte, care vorbea româneşte. A fost minunată această primă manifestare de solidaritate, dar a fost şi ultima luare de atitudine în faţa opresiunii. Maşina de distrugere a început să funcţioneze după un plan bine stabilit, iar populaţia înspăimântată de „dispariţiile“ fără urme, şi-a aplecat grumazul în aşteptarea securii. Important a fost însă că întreaga populaţie a Basarabiei, indiferent de etnie, a privit cu ură această invazie „paşnică“, contrar celor spuse sau scrise de unii şi de alţii, de dincoace sau de dincolo de Prut. Nu, sovieticii nu au fost aşteptaţi de nici o etnie, de nici o categorie socială, spre surpriza chiar a opresorilor. Au întâlnit doar o supunere ostilă în faţa căreia Moscova a trebuit să ia măsurile cele mai aspre. Au existat, fireşte, şi oportunişti care au intrat chiar în slujba poliţiei politice, dar aceştia nu au reprezentat decât excepţia de la regulă. La Ismail, la oraşe ca şi la sate, această poliţie, diavolul roşu cum era numit NKVD-ul, folosind de la bun început cele mai abjecte metode de intimidare, a reuşit să demobilizeze orice încercare de nesupunere. Soarta episcopului a fost hotărâtă repede. Prezenţa la „Consistoriu“ i-a provocat un şoc. Două sentinele în faţa clădirii, alte două în spatele uşii centrale, câte una pe fiecare coridor. A fost adus în fostul său birou personal, transformat peste noapte în „cabinetul“ de primire al comandantului, colonel la 35–40 de ani. Pe peretele din spatele biroului atârna portretul lui Stalin. Dispăruse icoana lui Isus, dispăruse crucifixul de argint bătut în pietre preţioase, dispăruse Biblia legată în piele, dispăruseră cărţile din bibliotecă. Geamul era acoperit cu o perdea groasă de catifea roşie. Două reflectoare, plasate în două din colţurile încăperii, aruncau o lumină supărătoare înspre scaunul din faţa biroului. „Aţi întârziat puţin!?“. „Trăsura mi-a fost rechiziţionată, aşa cum văd că aţi rechiziţionat şi clădirea Consistoriului. Ştiam că la Dumneavoastră libertatea cultelor este garantată de Constituţie!? Ce s-a întâmplat cu lucrurile care văd că au dispărut? Aş vrea să văd cum arată birourile şi arhiva de la subsol.“ „Nu o să mai aveţi nevoie de toate prostiile acestea! Astăzi aţi făcut o mare greşeală, aţi instigat populaţia la revoltă, o acţiune de subminare a siguranţei statului. La noi aşa ceva nu se tolerează, se pedepseşte! Religia este liberă, dar nu şi propaganda religioasă, anticomunistă! Lenin a spus că religia este opiu pentru popor! În această noapte veţi rămâne cu noi. Va trebui să daţi câteva declaraţii sub semnatură“. „Nu văd nici un motiv pentru care să vreţi să mă reţineţi. Ceea ce s-a întâmplat la biserică, nu a fost o acţiune organizată, subversivă. Oamenii mei nu ştiu încă cine sunteţi, ce se întâmplă, ce va fi mâine. Cum puteţi să-i acuzaţi de trădare?! Pe cine să trădeze?! Pur şi simplu sunt speriaţi. Aici populaţia este credincioasă şi în situaţii inedite, se comportă inedit. Oamenii sunt speriaţi şi cum e şi firesc, s-au adunat să se roage. Ei au încredere în biserică, nu încercaţi să-i îndepărtaţi cu forţa de credinţă! Orice prohibiţie încurcă lucrurile, nu le rezolvă.“ „Bine, bine, văd că vă faceţi meseria şi cu mine. Serghei, du-l pe tovaraşul episcop jos, pentru declaraţii. Vă rog sa fiţi cooperant, ne veţi uşura munca. Ştiu că sunteţi «cineva» pentru acest oraş, dar asta nu vă conferă o situaţie specială, privilegiată. La noi toţi sunt trataţi la fel. Puteţi merge!“. Însoţit de Serghei, doborât de amărăciune, cel care mai ieri era ascultat cu smerenie de iubiţii lui credincioşi, coborî treptele care duceau la subsol, unde se afla, sau mai bine–zis fusese arhiva Episcopiei Ismailului şi a Cetăţii Albe. Rafturile pline altădată cu dosare, fuseseră golite. Un birou, două reflectoare, un fel de fotoliu, cu o centură prinsă de spetează, cu cătuşe fixate pe braţele şi picioarele din faţă. Un fior rece străbătu întreaga fiinţă a slujitorului Domnului. Într-o parte a încăperii, o canapea acoperită cu muşama, prevăzută la rândul său cu curele şi cătuşe. Alături, pe o masă sprijinită de perete, se aflau aşezate, într-o ordine militară, tot felul de obiecte: un primus, un letcon ţigănesc, un ciocan, câteva perechi de cleşti, o menghină. Lângă masă, aşezaţi pe doua scaune cu spetează, doi tineri, cu înfăţişare asiatică, fără bluze pe ei, se jucau încordându-şi ritmic bicepşii. Privirile lor erau strălucitoare dar absente. În fotoliul din spatele biroului sta, mimând indiferenţa, un tip de vreo 45–50 de ani, blond cu ochi albaştri, nespus de albaştri, melancolici la prima vedere. Rubaşca impecabil de curată, purtând pe guler insemne de căpitan, se mula pe un trup care radia sănătate, forţă. „Bună ziua tovarăşe! Luaţi loc, vă rog! Sper să terminăm repede ce avem de făcut. Vă supără lumina?! Gata, aşa e mai bine. Va trebui să faceţi o declaraţie sub semnatură. La fiecare întrebare pe care am să v–o dictez, veţi răspunde clar, fară să omiteţi nimic. Ştiţi că sunteţi acuzat de subminarea siguranţei statului? Nu, nu-i nevoie să spuneţi nimic. Veţi scrie totul pe hârtie. De fapt, noi ştim totul! Vrem să facem doar o confruntare, să obţinem o mărturisire completă. Nu ar avea nici un rost să negaţi, să minţiţi“. „Slujitorii Domnului nu mint! Am să mă rog pentru Dumneavoastră. Dacă vreţi să instalaţi aici, la noi, o nouă orânduire, nu este nevoie să ne intimidaţi. Basarabenii nu s-au lăsat intimidaţi nici de tătari, nici de turci, nici de ruşi! Toţi au plecat cum au venit. Basarabenii s-au luptat cu toţi pentru fiinţa lor, pentru Moldova ai cărei fii suntem. Noi am «născut» Basarabia, parte din marea Moldovă, din România Mare. Ceilalţi, au ocupat-o doar.“ „Văd că vă aprindeţi. Aici nu sunteţi la biserică să ne ţineţi predici! Să trecem la treabă! În primul rând scrieţi totul despre familie, bunici, părinţi, fraţi, surori, pe unde aţi umblat, unde aţi învăţat limba rusă şi de ce aţi invăţat-o, ce avere aveţi, ce averi au rudele, adresa lor exactă. Nu omiteţi nimic! După această primă parte o să trecem la alte întrebări, scurte, exacte. Fumaţi? Nu?! Eu am să fumez, totuşi.“ Era un fel de inaugurare a ceea ce avea să fie activitatea nefastă a acestei instituţii de represiune. Toată punerea în scenă, începând cu atitudinea şi terminând cu arsenalul obiectelor de intimidare, aveau un scop bine definit. Acest om influent trebuia să pună în gardă, să avertizeze populaţia că orice atitudine îndreptată împotriva noii orânduiri avea să fie tratată cu toată severitatea, fără milă. Totuşi, planul nu a putut fi dus până la capăt. Un ordin venit de sus a întrerupt interogatoriul în plină desfăşurare. Fără nici un fel de explicaţii, episcopul a fost transferat într-o altă încăpere a fostei arhive, o încăpere goală, fără lumină, cu ferestrele astupate, mai bine–zis, zidite. Nici un scaun, nici o canapea, doar rafturi goale. După o lungă aşteptare, petrecută în continuă mişcare, uşa s-a deschis lăsând să pătrundă o lumină slabă de pe coridor. Doi militari, subofiţeri după toate aparenţele, l-au invitat să revină în încăperea de anchetă. A trebuit să pună pe birou actele ce le avea asupra lui, ceasul şi lanţul de aur, crucea arhierească bătută în pietre preţioase, ceva bani româneşti şi, în final, rasa preoţească. Rămas în pantaloni şi în cămaşă, a fost condus la o maşină, care a demarat în trombă. În plină noapte, maşina s-a oprit aproape de malul Dunării, unde, o barcă cu motor, o şalupă militară, aştepta cu motorul pornit. Cinci soldaţi, înarmaţi până-n dinţi, aşteptau în şalupă. La un semn al însoţitorilor, a urcat în şalupă, s-a aşezat pe locul indicat şi şi-a înălţat ochii spre cer. „Doamne! Ce moarte îmi pregătesc? Vor să mă înece în Dunare? De ce oare? Înseamnă că tot ce se spune despre ei, este adevărat!?“ Şalupa s-a desprins de mal înaintând încet în noapte. Motorul aproape la ralanti, se pierdea oarecum în murmurul apei. Din plescăitul neobişnuit al apei, şi-a dat seama că şalupa remorca o barcă, o mică lotcă de pescari. Convins că sfârşitul era aproape, împăcat cu soarta hărăzită de Cel de Sus, făcând binecunoscutul gest al binecuvântării, privindu-i pe soldaţi rosti: „Dumnezeu să vă ierte şi să vă binecuvânteze!“. Apoi, ridicându-se în picioare, spre nedumerirea grănicerilor, şi-a îndreptat privirea în direcţia portului părăsit şi, cu acelasi gest de binecuvântare, a rostit: „Adio, Ismail iubit!” Descumpăniţi de cele întâmplate, cerberii l-au lăsat să stea în picioare, fără să-i mai adreseze nici un cuvânt. Oare ce se petrecuse în sufletele lor? Nimeni nu avea să afle. La scurt timp, spre surprinderea sa, episcopul îsi dădu seama că şalupa se apropia de umbra celuilalt mal al Dunării, de malul românesc. La un moment dat motorul a fost oprit, lotca trasă la şalupă şi, fără multe menajamente, se văzu mutat în barcă. „Mai este puţin. Luaţi vâslele şi trageţi la mal. Poate că grănicerii români n-o să vă împuşte!? Nu mai aveţi voie să vă întoarceţi la Ismail!“ Motorul porni, iar şalupa făcu un ocol zgomotos şi dispăru în noapte. Nedumerit, şocat de cele întâmplate, se aşeză pe banca din mijlocul bărcii, fixă pe pipăite vâslele şi lăsă barca în voia curentului. Se dezmetici totuşi şi trase stângaci de vâsle, încercând să apropie barca de mal. Simţi o smucitură, se rostogoli pe spate şi auzi, aproape, chiar foarte aproape: „Stai! Stai că trag!“. Două mogâldeţe, înarmate cu ceva puşti lungi, probabil de pe timpul războiului din 1916, se apropiară cu prudenţă. O lumină de felinar ţâşni în direcţia bărcii înfipte în mal. „Câţi sunteţi? Ce căutaţi aici?“. „Sunt singur, sunt episcopul Ismailului. Dumnezeu să vă binecuvânteze, copiii mei! Unde sunt eu acum?“. „La Plaur.“. „Şi acum, ce faceţi cu mine? Nu am arme, nu am acte, nu am bani.“. „Vă ducem la postul de grăniceri. De acolo vă trimite la Tulcea, la comandament. Ce facem cu barca?“. „Nu ştiu, aşa m–au adus ruşii, grănicerii ruşi. Nu aţi auzit şalupa?“. „Ba, am auzit, dar aici nu avem cum să-i oprim, să-i capturăm. Stăm ascunşi şi păzim malul nostru. Hai, părinte, să mergem! Să nu încercaţi să fugiţi! Nu aveţi unde.“ Peripeţiile s-au terminat la Tulcea. Feţele bisericeşti au fost chemate la comandamentul de grăniceri şi cum episcopul era foarte bine cunoscut, povestea incredibilă a fost, aparent, lămurită. „Prea Sfinţia Voastră, ruşii s–au temut să vă facă rău şi v-au expulzat. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, ar fi spus că aţi încercat să fugiţi în România! Vom avea multe probleme cu ei. Până acum grănicerii noştri au putut dormi liniştiţi. Acum e altă poveste. Trebuie să ne dea de gândit!“ După câteva zile de relaxare petrecute la Tulcea şi o vizită în Dealul Mitropoliei din Bucureşti, povestea neverosimilă a episcopului de Ismail şi Cetatea Albă, la propria dorinţă, s-a terminat printr-o retragere la una din frumoasele mănăstiri din Bucovina.
*
* *
La Ismail, vestea dispariţiei episcopului a adus un nou val de nelinişte în sânul enoriaşilor. Înfricoşătoarele poveşti despre pogromurile şi deportările organizate de sovietici pe întinsul întregii Uniuni Sovietice au început să circule în taină, din casă în casă. Paie pe foc au fost puse şi de faptul că la câteva zile, clopotarul a fost găsit spânzurat în clopotniţa Soborului. Înţelepciunea mulţimii a şoptit: „Nu s-a sinucis! Era un prea bun creştin ca să facă aşa ceva!“. Şi a fost înmormântat creştineşte, fără explicaţii, dar cu „onorurile“ cuvenite unei victime a antihriştilor. Trei dintre preoţii cei mai cunoscuţi ai Episcopiei au slujit la inmormântarea celui mai iubit şi mai inconfundabil clopotar al Basarabiei de Jos. Cine nu-şi aduce aminte de „preludiile“ care precedau intrarea clopotului „Cel Mare“, executate pe cele zece clopote! Curând după dipariţia episcopului, la urechile credincioşilor au ajuns unele zvonuri – episcopul a fugit – primite la început ca un act de diversiune, dar, acceptate în final, după confirmarea veştii că Prea Sfinţitul a fost văzut în Dealul Mitropoliei. Cei neîncrezători s-au mulţumit şi ei, ceva mai târziu, cu această explicaţie, când, la revenirea administraţiei române în 1941, episcopul nu s-a întors. Chiar şi „surghiunul“ la mănăstire a servit drept argument! Se spunea că în şedinţa Sinodului, neputând aduce dovezi palpabile privind „expulzarea“, a fost blamat cu vorbele Prea Înaltului: Nici un păstor nu-şi părăseşte turma! Acesta era numai unul din multiplele exemple în care, oameni cinstiţi, curajoşi, erau prezentaţi într-o lumină compromiţătoare, erau înlăturaţi direct sau indirect din societate. Cum odată cu trupele militare de ocupaţie, în oraş au sosit şi numeroşi cinovnici, cu familii cu tot, gata să se apuce de treburile administrative specifice acestei faze de instalare a noii orânduiri, s-a ivit inerent o problemă ce nu suferea nici o amânare. Locuinţe pentru noii veniţi. Aşa a început primul val de evacuări, fără nici o alegere după criterii prestabilite, ci, după înfăţişarea caselor. Comisii mixte de civili şi militari au inceput „plimbările“ prin oraş şi „vizitele“ la domiciliu. Dacă plimbările se făceau la lumina zilei, vizitele în schimb se efectuau după lăsatul nopţii, când, indiferent de forfota ce se isca, nimeni nu îndrăznea să scoată capul afară, mulţumindu-se cu a face rugăciuni şi a-i mulţumi lui Dumnezeu că, de data aceasta, năpasta i-a ocolit. Procedeul era simplu. Cei vizitaţi erau lăsaţi să-şi ia lucrurile strict necesare şi, urcaţi în nişte dube fără geamuri, luau drumul pribegiei sau al morţii. Niciodată nu s-a ştiut exact ce s-a ales de aceşti năpăstuiţi ai soartei, a căror singură vină era că dispuneau de locuinţe plăcute la vedere. A fost primul proces de transplant de populaţie, de rusificare a noilor teritorii acaparate fără nici o opoziţie. În acele momente, basarabenii, indiferent de etnie, s-au întrebat: cum de a fost posibil?! Un simplu ultimatum şi România Mare şi-a înfipt ochii în pământ, uitând de minunatele rânduri scrise despre Basarabia de oameni ca Ion Nistor sau Nicolae Iorga, uitând de jurămintele făcute în 1918, la Marea Unire. Şi mai era ceva de neînţeles. Atitudinea pasivă a Germaniei în discordanţă cu promisiunile făcute de Hitler României! Cei nedumeriţi se întrebau – să fi fost posibile înţelegeri secrete între Hitler şi Stalin chiar în cadrul pactului de neagresiune semnat în 1939? Neagresiune cu urmări agresive? Ce avea să urmeze? Nimic! Spuneau cei mai mulţi, resemnaţi şi dezamăgiţi. „Ce spui, Daniil Stepanâci? Eu sunt rus şi sunt mulţi ca mine. Dar voi, cei de pe aici, români moldoveni, voi de ce aţi fost trădaţi? România este regat, România s-a vrut mare, cum de nu-şi dau seama Majestăţile Lor ce înseamnă să cedezi fără un foc, fără o jertfă, teritorii din trupul ţarii? Şi cui? Bolşevicilor! Dar ăsta nu-i decât un prim pas! Mâine, poimâine, se vor plimba prin Bucureşti, Sofia, Praga sau Varşovia. Cine nu a avut de-a face cu ei, nu poate înţelege pericolul pe care-l reprezintă comunismul. Eu sunt militar de carieră, am făcut academia militară ţaristă, am încetat lupta numai când totul a fost făcut una cu pământul şi am venit cu încredere aici. Am invăţat româneşte, am învăţat să iubesc România. Ce mă aşteaptă? Un glonţ în ceafă sau un drum în Siberia. Sunt vorbele tale. Dacă nu aveam familie, aş fi ştiut ce am de făcut. Aş fi murit ducând cu mine câţiva bezbojnici. Dar aşa? Trebuie să stau cu braţele încrucişate şi să mă rog. Prima lor armă împotriva noastră, sunt familiile! Sărmana Dusia, ea tremură pentru mine, nu pentru ce o aşteaptă!“. „Dragul meu, tot ceea ce-mi spui este adevărat. Poate că niciodată nu m-am simţit mai român ca acum şi poate că tocmai de aceea sunt atât de dezamăgit. Ai mei au venit în Basarabia la chemarea lui Alexandru I, aici m-am născut, am invăţat, mi-am întemeiat o familie. În 1918 am fost fericit că Basarabia a revenit, după atâta timp, la România. Copiii mei au crescut şi învăţat sub români. Leolea vorbeşte româneşte de parcă ar fi făcut şcoala în România. Am rude dincolo de Prut. Şi acum? Acum totul s-a dus de râpă. De un lucru sunt sigur, aceşti nenorociţi de bolşevici nu vor face mulţi purici aici. Pactul cu Germania este o farsă. Sovieticii nu au armată, au o bandă de nemernici, de anarhişti. Fără disciplină nu există armată! Cum să lupţi cu nemţii?! În primul rând nu au ofiţeri! De armament, ce să mai vorbim?! Nu mai merge să lupţi cu cavaleria şi infanteria. Armata rusă a luptat cu crucea în faţă. Acum, ce să duci lângă drapel? Secera şi ciocanul?! Nu, fără credinţă, nu poţi nici să ataci, nici să te aperi! Nenorocirea noastră este că dacă nemţii întârzie puţin, nu prea vor mai găsi pe cine să elibereze. Să vedem ce va face Carol. Se spune că s-a înţeles cu Hitler pentru Basarabia. Ghinionul e că nici în România lucrurile nu sunt prea clare. Da, noi vom fi cu siguranţă sacrificaţi, dar copiii noştri, cei care vor scăpa, vor asista la colapsul bolşevic. Nu ştiu dacă vor afla că am fost sublocotenent în armata ţaristă, dar sper să nu se întâmple aşa ceva. Îmi ajunge că i-am ,,slujit’’ pe popi, cum le place să spună. La tine lucrurile sunt ceva mai grave. Ai luptat împotriva revoluţiei, ai fost rănit, ai primit ordinul Sf. Gheorghe din mâna ţarului. Poate că ar fi bine să pleci undeva la ţară, poate că acolo te poţi pierde. Ce-ar fi să mergi la ai mei, la Sărăria?“. „Nu poţi fugi de soartă, şi apoi, uiţi că Nea Ştefan are ceva pământ, că va fi declarat culac, că a fost atâţia ani primar? Tu nu ştii ce au făcut în Rusia? Poate că ar fi mai bine să vină el aici!? Să se piardă pe undeva printr-o mahala, pe la lipoveni. Nu, la ţară va fi şi mai rău decât la oraş. Colhozul, dragul meu Daniil Stepanâci, această invenţie diabolică, va prăpădi tot ce va întâlni în cale? Ştii că milioane de ţărani au fost transplantaţi în pădurile Siberiei? Că familiile lor au fost despărţite, soţii între ei, copiii de părinţi?! Aici vor aduce asiatici, da, da, asiatici, calmuci sau mai ştiu eu ce, săraci lipiţi şi ascultători, care vor semăna teroarea prin sate. Oare ce vor face cu coloniştii nemţi şi francezi? Vor indrăzni să se atingă de ei ştiindu-l pe Hitler atât de aproape? Doamne! Dă-i gând bun lui Carol al II-lea şi fă-l să se grăbească! Numai atitudinea lui dictatorială poate convinge partidele să accepte un război de eliberare. Ştiu că România este prea mică pentru a se pune la trântă cu un colos fără de Dumnezeu, dar el are spatele acoperit de Hitler, Dumnezeu să-l păzească!“ Disperarea şi speranţa, acţionând de-a valma, fără o ordine motivată, semănau o stare de confuzie, de incertitudine. În stilul în care se ştia că acţionează sovieticii, timpul era foarte preţios. Orice întârziere din partea României şi a Germaniei, orice lună în plus puteau aduce dezastrul pe acest pământ uitat de Dumnezeu. Adunarea salariaţilor oraşului de la „Sovietul Orăşenesc“ a urmărit, în prima fază, o selecţionare a „scribilor“ cunoscători de limba rusă şi română, pentru a fi folosiţi la traducerea actelor existente în arhiva vechii primării şi întocmirea noilor acte de identitate. Câţiva „cinovnici“ cunoscători ai limbii române, veniţi cu noua administraţie, de nu se ştie unde, au organizat o adevărată armată de funcţionari localnici, care urmau să contribuie, sub strictă supraveghere, la „actualizarea“ actelor personale. Când Daniil Stepanâci a fost selecţionat, în special pentru calităţile sale de caligraf, a fost invitat să completeze noile documente de identitate pentru el şi familia sa. Surpriza lui a fost că s-a pomenit cu numele rusificat. „Numele meu nu este Davâdov, nu pot schimba numele de familie pe care mi l-au lăsat stră-străbunicii mei. Eu sunt moldovean!“. „Scrieţi cum vi se spune! Aveţi un nume cam evreiesc şi slavă Domnului, avem destui evrei! Nu, nu, scrieţi Davâdov! Nu văd ce e rău în asta, e o simplă traducere. Ascultaţi-mă, o să vă prindă bine!“ Era primul pas spre rusificare, întâlnit de fiul lui Nea Ştefan „Nemţeanu“. În numai câteva zile, oamenii supuşi unor presiuni mai mult sau mai puţin făţişe, înclinau capul în faţa acestor încălcări flagrante, unii fiind chiar convinşi că aşa e mai bine! Erau şi oportunişti care nu se sfiau să sară peste cal. Un oarecare Alexandru Miron, originar de prin Tighina, nu s-a mulţumit cu „traducerea“ numelui de familie în Mironov, dar a insistat ca numele de botez să nu mai fie Alexandru, ci Alioşa! Da, figuri de tristă amintire au căutat de la bun început să contribuie la procesul de reaşezare al statisticilor demografice din Basarabia. Cum din 1930 nu mai fusese făcut nici un recensamânt oficial al populaţiei din Basarabia, datele existente au fost declarate ca depăşite, fiind pur şi simplu înlocuite cu datele noului recensământ, efectuat de cinovnici instruiţi în birourile centrului din Chişinău. Şi toate acestea rapid, pentru a introduce deruta, pentru a impune noua stare de lucruri. Teama care se putea citi în privirile băştinaşilor, tăcerea lor, oportunismul multora, erau întreţinute în mod iscusit de o susţinută propagandă – promisiuni şi ameninţări – dar nu în ultimul rând şi de acţiuni teroriste. Bande controlate de poliţia secretă, formată din civili sub acoperire, alcătuite din localnici amestecaţi cu noii veniţi, bântuiau satele şi oraşele pentru a semăna teroare. Furau, băteau, violau, ameninţau. Marele Pantioşa nu a fost o invenţie cum s-a încercat mai târziu să se acrediteze. Dupa 1944, „generalul“ Pintilie, alias Pantioşca, avea să aducă şi în Bucureşti suflul noii epoci ce a strivit România timp de 45 de ani. Discutând la un moment dat despre acest proces de rusificare a numelor de familie, interlocutorul meu, mi-a replicat: „Şi românii au «românizat» numele de familie ale multor ruşi din Basarabia!“. „E o deosebire între ceea ce s-a întâmplat cu ruşii din Basarabia sub români şi ceea ce fac sovieticii cu românii băştinaşi. Românii nu au forţat pe nimeni să-şi schimbe numele! Ruşii din Basarabia au cerut acest lucru pentru a li se pierde urma, de teama, devenită paranoică, de bolşevici. Nu uita că schimbări de nume nu s-au petrecut decât în rândul intelectualilor. La sate acest proces nu a avut practic loc. Or, cine erau în general intelectualii ruşi? Erau cei pribegiţi pe la noi, foşti ofiţeri sau slujitori din regimul ţarist, prigoniţi de revoluţia proletară. Da, la sate ţăranii s-au dovedit neînduplecaţi. Ţăranii ţineau la originea lor, cum ţineau şi la pământ. Şi dacă nu au putut să păstreze pământul, numele nu l-au renegat!“ Slujba de înmormântare, făcută de cei trei exponenţi ai Episcopiei, nu a trecut neobservată. Povestea cu sinuciderea nu a fost înghiţită nici de enoriaşi şi nici de preoţi. Speranţa opresorilor că preoţii nu vor accepta să slujească la înhumarea clopotarului sinucigaş, nu s-a adeverit. În cimitirul plin până la refuz, slujba de înmormântare a avut un efect similar cu cel înregistrat la Sobor, la auzul clopotului „Cel Mare“, „Bolşoi“ cum îi spuneau ruşii. Reacţia colonelului comandant Râşcov a fost promptă. Nu a intervenit direct împotriva participanţilor la înmormântare, dar s-a gândit să dea o lecţie usturătoare „popilor instigatori“. Ochii au căzut pe părintele Vodă, un bărbat de vreo 40 de ani, brunet, înalt, frumos, cu o barbă tuciurie scurt retezată, îngrijită. Cunoscut şi iubit de enoriaşi pentru predicile duminicale de la Biserica Sf. Dumitru, era admirat şi pentru frumoasa lui soţie, o blondă de 30 de ani, suplă, cu ochi negri pătrunzători, cochetă. Multe priviri întorcea această femeie în plimbările sale de pe bulevard, de mână cu o ştrengăriţă de 9–10 ani. O familie liniştită, fericită, cunoscută sub numele de „Trio Vodă“. Stăteau într-o frumoasă casă parohială, în apropierea Bisericii Sf. Dumitru, împreună cu mama lui, o femeie distinsă, văduvă de preot. Vizita pe care i-a făcut-o un grup de „civili“ în seara înmormântării clopotarului, avea să pună capăt în mod brutal acestui cuplu admirat şi iubit. Luaţi pe nepregătite, el într-un pantalon şi o cămaşă, ea, într-un halat de baie, au fost duşi, sub protecţia întunericului, la Consistoriu. Ajunşi în faţa comandantului, stând în picioare în faţa biroului acestuia, au avut de înfruntat minute bune de tăcere, însoţite de o privire fixă, pătrunzătoare şi un zâmbet abia perceptibil. „Ei, ce ne facem acum? Ce v-aţi apucat de manifestaţii! Şi unde? La cimitir! Ştiam că un sinucigaş nu se onorează cu o slujbă, şi încă ce slujbă! Trei preoţi! Asta da instigare! Şi câtă lume nevinovată aţi adunat ca să-i prostiţi! Până acum am fost înţelegător, indulgent. Şi dumneata tovaraşă, de ce nu-ţi frânezi puţin soţul? Sunteţi tineri, aveţi un copil de crescut, da, da!… un copil! O să treceţi să daţi nişte declaraţii. De ce nu ne-aţi anunţat că episcopul v-a vizitat înainte să dispară? Ştiaţi că asta înseamnă trădare, că nu puteţi să ascundeţi aşa ceva! Va trebui să scrieţi ce s-a discutat, ce aţi hotărât. Cine mai este implicat în aceste acţiuni subversive. Ştiţi că episcopul a reuşit să ajungă în România? Da, ne-a păcălit pe toţi! Ce legături mai aveţi cu el? Tot, absolut tot! Sunteţi pasibili de înaltă trădare! Şi asta este grav, foarte grav! Serghei, condu-i la tov. Şevcenco, el ştie ce are de făcut.“ Groaza din ochii celor doi acuzaţi de „înaltă trădare“ explica incapacitatea lor de a reacţiona într-un fel la acuzaţiile aberante ce li se aduceau. Chipurile lor frumoase se metamorfozaseră. O profundă sfârşeală brăzda trăsăturile feţelor. Cu umerii căzuţi, fără a se privi, ţinându-se strâns de mână, pe urmele paşilor lui Serghei, coborâră treptele împleticindu-se, pe drumul ce ducea în sala anchetelor. „V-a spus tovarăşul comandant ce aveţi de făcut? Eu zic să n-o lungim. Veţi scrie tot ce ştiţi despre manifestaţia de la cimitir, despre fuga episcopului, despre ceilalţi doi preoţi care au slujit la cimitir, despre tot ce aţi pus la cale. Nu omiteţi nimic! Nu are rost! Ştim tot, absolut tot! Mai bine să cooperăm. Este vorba de siguranţa statului. Alioşa, pune două scaune, aici, în faţa mea.“. „Staţi puţin, nu înţeleg de ce aţi arestat-o pe soţia mea?! Ea nu a fost la cimitir, de fapt, la cimitir nu s-a întâmplat nimic periculos pentru orânduirea sovietică. Pur şi simplu, clopotarul, un om simplu, bun, era foarte mult iubit şi oamenii s-au adunat fără să fie chemaţi special. Au venit să-şi ia rămas bun, pentru că aşa e la noi! Despre «fuga» episcopului nu ştiu absolut nimic. De la întâmplarea de la Sobor, nu l-am mai văzut. Nu a fost la noi acasă, nici el şi nici altcineva. Vă rog să-i daţi voie să meargă acasă. Fetiţa şi mama mea trebuie să fie foarte speriate. E totuşi noapte!“. „Văd că nu aveţi de gând să colaboraţi. Chiar aşa de proşti ne credeţi?! Credeţi că dacă negaţi, scăpaţi mai ieftin? Să ştiţi că de aici nu veţi pleca decât dacă scrieţi tot adevărul! Şi soţia trebuie să facă la fel. Când este vorba de siguranţa statului, nu ne impresionează lacrimile din familie. Cine greşeşte, trebuie să plătească!“. „Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu am făcut nimic, nu mă simt vinovat cu nimic. Este probabil o răzbunare a nu ştiu cui! Sau, poate este vorba de o înscenare?! La ce vă foloseşte?“. „Destul! Aţi întrecut măsura! Asta-i culmea! Să mă acuzaţi de înscenare. Sunt nevoit să schimb placa. De fapt, nu prea mai am timp de pierdut. Dacă nu se poate cu vorba bună, vom face cum trebuie! Băieţi, treceţi la o percheziţie corporală! Aici, în faţa mea. Am terminat cu glumele. Vă rog să vă dezbrăcaţi, puneţi hainele jos, scoateţi tot!“. „Cum o să puneţi o femeie să se dezbrace aici?! Vreţi să ne terorizaţi? Vă rog să chemaţi comandantul!“. „Asta-i bună! Ce credeţi că n-am mai văzut o femeie dezbrăcată? Sau vă este ruşine unul de altul? Care comandant tovarăsşe?! Aici, în anchetă, eu sunt comandantul şi răspund pentru ceea ce fac. Hai băieţi, fără mofturi!“ Cei doi vlăjgani se apropiară de victime, silindu-le să se îndrepte – el înspre fotoliul armat, ea, înspre canapeaua împodobită cu cătuşe şi curele. „Hai, scoate hainele!“ Preotul încremeni de consternare, privi înspre Silvia, care sub supravegherea celuilalt, lăsă să cadă jos halatul de baie cu care fusese adusă. Scoase un strigăt de fiară şi încercă să scape de sub supraveghere, dar, sub lovitura unui pumn bine plasat la plex, se prăbuşi gemând. Alioşa, mândru de lovitura aplicată, se înclină înspre victimă rânjind şi din câteva mişcări iscusite, îl lăsă pe părintele Vodă gol puşcă. Îl împinse în fotoliul supliciului prinzându-i braţele şi picioarele în cătuşele prevăzute special pentru imobilizare. Apoi îi fixă gâtul cu o curea montată în spetează. „Doamne, cu ce ţi-am păcătuit?! Te rog, scap-o pe Silvia de aceşti barbari!“ Însoţitorul Silviei, Volodea, nu-şi putea lua ochii de la frumosul piept rămas gol şi neputincios. Silvia nu îndrăznea să deschidă ochii. Ştia că nu va supravieţui umilinţei. Era curată, dar nu putea depăşi asemenea momente lipsite de omenie. „Ei, ce mai stai? scoate chiloţii şi urcă pe canapea, cu faţa în sus. Nu vrei? Bine, te ajut eu!“ „Nu, nu pune mâna pe mine! Fiu de căţea.“ Cu un gest brusc, îşi smulse chiloţii şi încercă să se urce pe canapea. O canapea înaltă, ca o masă de operaţie. Nu reuşi şi se prăbuşi. Când îşi reveni, simţi dureri la încheieturile mâinilor şi la glezne. Fusese săltată de Volodea şi încătuşată. O curea îi fixa mijlocul de canapea. Întoarse privirea înspre biroul anchetatorului şi-l văzu pe soţul ei, gol, fixat în fotoliu. Avea impresia că este un coşmar din care nu se putea trezi. Încercă să se mişte şi-şi muşcă buzele până la sânge. În zadar, realitatea îi apăru şi mai îngrozitoare. „Ce vreţi de la noi? Spuneţi şi vom face, numai nu ne mai batjocoriţi. Sunteţi şi voi oameni, nu animale, nu?! Aveţi şi voi familie. O, Dumnezeule, fii blestemat!“ „Ei, părinte, te-ai răzgândit? Vrei să mărturiseşti totul, pe hârtie? Ce rost are să ne forţezi să facem ceva ce nu ne place. Cel puţin mie, nu-mi place! Cu băieţii e altceva! Ei sunt tineri, sunt un fel de fanatici în dragostea lor pentru ţară şi sunt în stare de orice când au în faţă duşmani ai poporului. Ce spui, vii la birou să scrii? Trebuie să vină şi soţia.“ „Nu am ce să scriu, vreau să vină comandantul! Eşti un criminal. Şi dacă am sa scriu ce vrei, stiu că nu mai scăpăm vii de aici. Dumnezeu să vă pedepsească, împreună cu familiile voastre, cu tot!“ „Bineee! Băieţi ocupaţi-vă puţin de tovarăşa preoteasă. Hai, cine începe? începe tu, Alioşa!“ Alioşa, o canalie educată special pentru aşa ceva, copil provenit dintr-o familie deportată şi crescut în căminele ministerului de interne, îşi desfăcu tacticos şliţul şi urcând pe canapea, se prăvăli peste trupul frumos dar încordat de spaimă, forţând penetrarea. Un scâncet răzbi din direcţia fotoliului. „Dumnezeule, fii blestemat!“ Bruta se comporta efectiv la nivel de brută. Strângând până la învineţire sânii, muşcându-i alternativ, într-un ritm de apucat, forţând penetrările cu o satisfacţie diabolică, arunca priviri disperate înspre chipul celei siluite, aşteptând să apară semnele atât de specifice punctului final. Era un animal viril, dur, sigur de el, şi când, după vreo 20 de minute se prăbuşi sleit peste trupul femeii pângărite, strigă: „Curvă, nu eşti bună de nimic!“ „Hai, gata, lasă-l şi pe Volodea, el e mai drăgăstos. Hai Volodea, fă-o să nu te uite!“ Căpitanul se ridică, trase un sertar, scoase o mănuşă, o puse pe mâna dreaptă şi se apropie de fotoliu. Ce zici, părinte? Aşa face şi cu tine? Nu se zbate de plăcere? Dacă nici Alioşa, armăsarul nostru n-a făcut-o cum trebuie, atunci nu cred că mai poate reuşi cineva. Sau poate tu, părinte? Poate că-i cunoşti secretele!? Ce zici îi faci tu numărul? Spune-mi şi te mutăm acolo.“ „Canalie, dacă mă dezlegi, ai să mori de mâna mea.“ „Vai ce bărbat! Ia să vedem cum reacţionezi la bărbăţie!“ Şevcenco repezi mâna înmănuşată înspre trupul încătuşat al preotului şi început un joc diabolic, strângând şi frecând testiculele victimei. Acesta încleştă dinţii de durere şi pentru a înăbuşi strigătul pe care îl aştepta torţionarul, îşi muşcă limba până la sânge. Sângele ţâşni stropind rubaşca bine călcată a căpitanului, se prelinse pe sub bărbie, apoi, într-o şuviţă subţire, o luă pe piept, la vale. Furios căpitanul strânse fără oprire până ce corpul se relaxă într-un leşin. Între timp, celălalt animal începu un proces de provocare a fiinţei umane ce se ascundea în trupul femeii siluite. Mângâieri „gingaşe“ ale sânilor, sărutări abia perceptibile ale sfârcurilor, mângâieri ale coapselor, totul cu răbdare de expert. Bruta avea un alt fel de a-şi manifesta animalitatea. Era un sentimental, cum spunea căpitanul. Bine făcut, avea succes la femei şi se credea inegalabil. Provenit tot dintr-un cămin de „orfani“, Volodea era mulţumit când la câte o anchetă era pus să se „joace“ cu o femeie, mai ales dacă era şi atrăgătoare. Când, uneori, mai reuşea să şi „inventeze“ o figură nouă şi primea aplauzele şefului, ochii lui străluceau de mândrie. Să te poţi distra pe gratis şi în orele de lucru! Totuşi, siguranţa lui era pusă la încercare. Femeia asta tânără şi frumoasă rămânea insensibilă la „gingăşiile“ lui şi asta după ce rămăsese rece şi la armăsarul de Alioşa, a cărui rezistenţă ajunsese proverbială. Schimbă puţin tactica şi dându-şi pantalonii jos, se culcă peste acea stană de piatră, încercând sărutări mai apăsate, mângâieri mai insistente şi simulări de penetrare. Simţind că se aprindea prea tare şi temându-se de un eşec, penetră cu grijă şi aplică tactica unor mişcări line, rare şi profunde. Cu buzele savurând frăgezimea sânilor, Volodea simţi că ceva se schimbă în comportamentul femeii. Pieptul începu să tresalte, corpul întreg începu să se încordeze, mişcări line ale abdomenului începură să-l excite, să-l provoace. Iuţi ritmul penetrărilor, supse cu voluptate sfârcul sânului, fără a-i provoca nici un rău, mări apăsarea la penetrare şi, spre marea lui satisfacţie, auzi primele scâncete înăbuşite, scâncete ce însoţeau ritmic mişcările lui de pătrundere. Când corpul femeii începu să se zbată involuntar, ca o reacţie la legile naturii, Volodea acceleră mişcările, muşcă mai cu avânt sânul, saltă până la gura victimei şi cu un sărut posesiv, intră în faza de satisfacţie a bărbatului. Femeia a fost îmblânzită. Excitat de scena pe care o urmărea cu înfrigurare, căpitanul se apropie de canapea şi-l plesni pe Volodea peste fundul gol, spre deliciul, dar şi invidia lui Alioşa. Şocul produs de palma aplicată stinse pe loc avântul de mascul al lui Volodea, care se prăbuşi moale, dar mândru, peste trupul încă zvâcnind al Silviei. „Bravo măi, Volodea! Tu chiar eşti un campion! Cred că l-ai pus cu botul pe labe pe Prea Sfinţia Sa! Oare el ştie ce comoară de nevastă are? M-aş mira. Uită-te numai la el! Zace în fotoliu şi nu mai dă nici un semn de viaţă. Bun, acum cred că vom obţine şi declaraţiile. Dacă nu, îi pregătim un număr special. Ce zici părinte, te-am convins? Nu vrei să vorbeşti? Nici nu trebuie, trebuie doar să scrii şi să semnezi, după care chiar că va trebui să taci. Ştii ce s-ar întâmpla dacă ai povesti? Ar veni repriza a doua la care va asista şi fetiţa.“. „Canalie! Eu singur am să-mi ucid copilul ca să nu apuce ce am apucat noi.“. „Bine! dacă-i bal, bal sa fie! Aduceţi-o pe tovarăşa Silvia. Ea a ajuns să coopereze, nu-i aşa Volodea?“. „Şi încă cum! N-am mai cunoscut aşa femeie!“. „Uite ce ai de făcut ca să-l convingi pe îndărătnicul tău soţ. Tu măcar te-ai ales cu ceva plăcut. El este ca un catâr! Apleacă-te şi sărută-i scula până ce va prinde viaţă. Are şi el dreptul la o mică distracţie, mai ales după ce te-a văzut cum gemeai de plăcere. Ce, nu vrei?! Nu ai auzit ce te aşteaptă dacă mă superi? Vrei ca fetiţa să asiste la destrăbălarea părinţilor? Hai, lasă mofturile. Ca să nu te plictiseşti, căci s-ar putea să dureze, tot Volodea se va ocupa de tine, aşa, cum se spune, pe la spate. Hai, apleacă-te şi începe! Dacă ai noroc să-l termini, scapi şi tu, şi poate trecem la declaraţii şi mergem la culcare.“ Cu gândul la cele petrecute, umilită că a cedat transformând violul într-o supunere oarbă în faţa plăcerii, cu lacrimi în ochi se aplecă spre abdomenul bărbatului iubit şi cu mişcări stângace, încercă să se supună acelui psihopat, de care putea depinde viaţa fetiţei. În acelaşi timp, Volodea prinse între braţele-i vânjoase coapsele femeii, o penetră cu violenţă şi-şi continuă treaba, de data asta într-o cadenţă mult mai alertă. Trupul sănătos al Silviei reacţionă uşor, încordările musculare deveniră pronunţate şi, spre disperarea soţului său neajutorat, se auziră gemete ritmice ce acompaniau parcă unduirile acelui nemernic atlet. Lacrimi grele se prelingeau pe obrazul sărmanului preot. Ştia că nu o să mai poată da faţă nici cu fetiţa, nici cu mama, nici cu enoriaşii. Gândul singurei soluţii, sinuciderea, îl fulgeră pentru o clipă. Încântat de scena ce se derula, căpitanul se apropie să vadă rezultatele găselniţei sale. Reacţia preotului era nulă. Decepţionat, întoarse propriul fotoliu, îl chemă pe Alioşa şi desfăcându-i şliţul, aduse cuplul Silvia–Volodea pentru o demonstraţie completă. Silvia, abia ţinându-se pe picioare, se aplecă peste Alioşa, tolănit în fotoliul şefului, lăsându-şi trupul, fără nici o împotrivire în voia lui Volodea. Cum reacţia lui Alioşa a fost promptă, cu gura plină de spermă, scuturată încă de plăcerile de nestăpânit ale trupului său tânăr şi sănătos, se îndreptă, îl scuipă pe căpitan drept în faţă şi se prăbuşi. Se trezi pe canapea, fixată în cătuşe. Îndreptă ochii înspre biroul căpitanului şi-l văzu pe soţul ei scriind. „Ce faci acolo? Ce scrii? Nu mai are nici un rost, nu mai avem dreptul să trăim!“. „Nu Silvia, copilul nostru nu are nici o vină! Dacă nu scriu eu, vor scrie alţii. Câţi ar rezista la cele întâmplate? Vreau să trăim, să plecăm undeva cu fetiţa şi să încercăm să uităm totul de dragul ei. Lasă-mă să scriu! Nu mă descuraja!“ „Foarte bine, foarte bine, părinte. Peste o oră vă ducem acasă. Totul se uită. Trebuia să evităm tot ce s-a întâmplat, dar nu m-aţi ascultat. Şi în fond, nu s-a întâmplat nimic prea grav. Lumea-i făcută din bărbaţi şi femei şi în relaţiile dintre aceştia, nimeni nu ştie ce este bine sau rău! A fost doar o experienţă în plus. Partea urâtă a lucrurilor trebuie uitată, căci altfel consecinţele ar fi grave. Ce se petrece între pereţii unei instituţii de siguranţă a statului, este secret de stat! Nici noi nu povestim la nimeni. Daţi-i bătaie! În curând se va lumina şi va trebui să vă mai ţinem până se întunecă.“ Aşa s-a şi întâmplat. Declaraţia înainta greu, afirmaţiile dictate privind amestecul altor persoane frânau chiar şi dorinţa de a scăpa din iad. A reieşit că, înainte de „fugă”, episcopul şi ceilalţti doi preoţi care au oficiat slujba de înmormântare a clopotarului, au fost în casa lor, s-a discutat despre plănuita fugă a episcopului, de înfiinţarea unei reţele de propagandă anticomunistă, subordonată unei organizaţii religioase din România. Declaraţia se încheia cu un angajament ferm din partea semnatarului – voi comunica în scris orice informaţie care îmi va parveni cu privire la atitudinea populaţiei faţă de puterea sovietică şi voi divulga numele celor care se implică în acţiuni de subminare a siguranţei statului. Pactul cu diavolul era făcut. Preţul tăcerii era copilul. Trebuia să rămână paroh în Ismail şi să încurajeze practica spovedaniilor. Ce oroare! Cum zorile zilei au început să mijească în incăperea luminată doar de o lampă de birou, Silvia a fost eliberată din poziţia de „aşteptare“ şi ajutată să coboare. S-a îndreptat înspre halatul de baie aruncat pe jos, a rămas un timp cu el strâns la piept, apoi s-a îndreptat, aşa dezbrăcată, înspre biroul la care soţul ei încheia declaraţia, citită peste umăr de căpitan. A luat în mâini capul preotului martirizat, scăpând halatul pe jos. Un sărut prelung pe frunte, câteva lacrimi prelinse pe obrazul obosit şi un oftat, au pus capăt acestei scene în familie. Ca trezită de privirile nedumerite ale soţului, Silvia s-a aplecat precipitat, a luat halatul de baie şi s-a înfăşurat în el. Cu spatele la cei prezenţi, a îmbrăcat halatul, apoi chiloţii. Pantofii nu păreau să fie ai ei. Picioarele umflate refuzau să se încalţe. Căpitanul strigă sec: „Serghei, mergeţi în camera de aşteptare. Să aduci apă şi o pâine. Vezi dacă mai ai ceva salam.“ Camera de aşteptare era o încăpere destul de mică, cu geamul astupat cu cărămizi fixate destul de neglijent cu ciment. O lumină slabă venea de la un bec fixat într-o dulie care părea îngropată în tavan. O bancă simplă, cam de vreo doi metri, se afla în mijlocul încăperii. Nu masă, nu scaune. Intrară descumpăniţi, nefiind siguri de ce avea să se mai întâmple. Uşa se închise zgomotos în spatele lor. Linişte, o linişte ameninţătoare îi ţintui locului. Rămaseră aşa timp de 15–20 de minute, când uşa se deschise şi apăru Serghei. aducând o găleată cu apă, o pâine neagră, rotundă, cam de vreo două kilograme, învelită în hârtie de ziar şi o bucată de salam. Serghei puse cele aduse pe bancă şi se retrase. Nici un cuvânt. „Silvia, vino să ne aşezăm pe bancă. Vrei să bei puţină apă? Sau să te speli pe faţă?“. „Să mă spăl pe faţă? De ce?! Nu pe faţă sunt murdară. Ai văzut ce mi-au făcut? Nu-mi vine să cred că mai trăiesc! M-a durut dragul meu. Tu nu te-ai purtat aşa niciodată!? Ce mă doare şi nu înţeleg, este că mă gândesc cu groază la ce s-a întâmplat şi totuşi, mă întreb, de ce am simţit atâta plăcere? Eu nu am mai simţit aşa ceva! La sfârşit m-am lăsat chiar sărutată pe gură în loc să-l fi muşcat, să-l învăţ minte. Nu, n-am facut-o, m-am zbătut în plăcere. Nu, cu tine n-a fost niciodată aşa!? De ce oare?! Dacă rămân gravidă? Ce ne facem? Cred că n-o să mai putem face dragoste, poate nici măcar să dormim împreună. Ce vom spune acasă?“. „Draga mea, nu te mai gândi la ce s-a întâmplat, avem de dus o cruce grea, prea grea pentru noi! Ştii că la un moment dat l-am blestemat pe Dumnezeu? Am făcut-o şi nu simt nici un regret. Ce fel de Dumnezeu este acela care distruge o familie, distruge un slujitor al bisericii?! Cum să mă mai întorc la biserică şi să mă transform în informator?! Să spovedesc oameni ca să-l informez pe comandant!? Nu, draga mea, trebuie sa fugim undeva, cumva! Unde? Nu ştiu. Am scris atâtea minciuni azi, că n-am să mă pot spăla de păcate o viaţă întreagă. Vino şi întinde-te pe bancă. Pune capul aici şi închide ochii.“ „Să mă culc şi să-mi pun capul? … Nu, nu! nu mai suport un bărbat lângă mine! Mi-a fost de ajuns! Durere şi plăcere!“ „Silvia, nu mai vorbi. Lasă-mă să-ţi umezesc fruntea, apa e rece. Întinde-te pe bancă. Eu stau jos, mă sprijin de perete.“ „Cum să mă întind? Vrei să mă lege iarăşi? Nu, nu mai vreau bărbaţi! Oare căpitanul de ce nu m-a iubit şi el? Ce, nu sunt destul de frumoasă pentru un ofiţer?! Da, nu înţeleg! Ce încrezut!“ „Doamne, termină cu încercările! Uite ce ai făcut cu ea! Te-am slujit cu dragoste şi uite unde am ajuns! Dacă totuşi exişti, fă-o să uite! Dacă nu, ia-o la tine!“ Un plâns cu sughiţuri ţâşni din pieptul celui care nu mai avea puterea de a o vedea pe Silvia transformată într-o ruină. Ziua s-a scurs greu, fără ca cineva să deschidă uşa. Silvia, cuibărită într-un colţ al camerei, cu halatul descheiat, îşi mângâia, în ritm monoton de metronom, sânii. Copleşit de durere la vederea scenei, neavând nici o noţiune asupra timpului scurs, cel care fusese blândul, frumosul, părintele Paul Vodă, se îndreptă spre uşă şi începu să bată cu pumnii. Cum nu primi nici un semn de dincolo de uşă, ridică banca şi cu eforturi disperate, izbi uşa cu acest berbec de asalt. După câteva lovituri succesive, uşa se deschise şi Serghei intră ameninţător cu un pistol în mână. „Ce v-a apucat? Vreţi să vă pun cătuşele?“ „Să vină căpitanul! Spune-i că soţia mea are o criză, o criză de nervi.“ „Prostii! Aruncă pe ea apa din galeată şi-i trece. Peste o oră plecăm acasă. Aşa e ordinul. Căpitanul a plecat. Nu mai faceţi prostii, o să stricaţi totul!“ În plin miez de noapte au fost urcaţi într-o maşină, o dubă fără geamuri şi, la nici zece minute, lăsaţi în faţa casei parohiale. Luminile din casă demonstrau starea de veghe în care mama preotului îşi petrecea noaptea. Fetiţa dormea în camera ei. „Ce s-a întâmplat, dragul meu?“ „Nimic, mamă. Acum avem nevoie de o baie, de o votcă mare şi de un pat. Culcă-te! Vorbim mâine…“
VA URMA
––––––––––
Daris BASARAB (Boris DAVID)
Bucureşti
2004