„ <<Never again>> nu este o expresie care se potriveşte doar pentru protecţia evreilor de un nou holocaust. Ea s-ar potrivi la fel de bine tuturor situaţiilor în care popoarele sunt agresate, chiar în numele unei democraţii care există mai mult în teorie şi insuficient în practică.” (CORVIN LUPU)

   Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat dumnezeieşte pe noi fiii Săi creştini ortodocşi să avem dragoste întru Dumnezeu, întru noi înşine, întru aproapele-semenul nostru care face fapte bineplăcute Atotcreatorului şi apoi să iubim şi vrăjmaşul. Ştiind că acest lucru, cu vrăjmaşul ţine doar de puterea dumnezeiască, pe care o capătă doar Martirii şi Sfinţii, nouă celorlaţi nemuritori ne-a înlesnit putinţa prin a nu-l urâ, a nu-i urâ pe vrăjmaşi. Adică să ne rugăm pentru el, ei, ca întorcându-se la Adevăr, la Frumos, la Libertate, la Lumină, la Dragoste, la Cer, la Dumnezeu deci, să-L cunoască, să-L iubească, să se bucure întru El şi întru noi cei care i-am răbdat.

   Această împreună lucrare de fapt se integrează sensului unui tratat autentic despre viaţa reală creştină în care se răsfrâng comunităţii, comuniunea tuturor criteriilor, factorilor, ideilor, răspunderilor şi condiţiilor vieţii creştine în arealul ei dacic ortodox.

   Sinergia acestor lucruri şi fenomene cereşti şi pământeşti dă putinţă Omului să scrie ori o Epistolă a Dragostei dumnezeeşti, ori un Mic tratat de iubire pământeană.

   Practic se pun idee peste idee, rugă peste rugă, raţiune peste raţiune, iertare peste iertare, cruce peste cruce, bucurie peste bucurie, adevăr peste adevăr, libertate peste libertate, dreptate peste dreptate, iubire peste iubire,  frumos peste frumos, împlinire peste împlinire, adică piatră pe piatră pentru a se înălţa edificiul Omului în datul divin al firescului său de purtător al Icoanei Atotcreatorului.

   Numai aşa se reface Omul întru Chipul Creatorului Hristos, pornind cu paşi siguri alături de celălalt pe drumul Asemănării. Altfel nu se poate!

   Nu poate să pună unul ideea şi celălalt s-o ardă!

   Nu poate să pună unul rugăciunea şi celălalt blestemul!

   Nu poate să pună unul raţiunea şi celălalt demenţa!

   Nu poate să pună unul iertarea şi celălalt acuzarea!

   Nu poate să pună unul Crucea şi celălalt Golgota!

   Nu poate să pună unul bucuria şi celălalt necazul!

   Nu poate să pună unul adevărul şi celălalt minciuna!

   Nu poate să pună unul libertatea şi celălalt sclavia!

   Nu poate să pună unul dreptatea şi celălalt înşelarea!

   Nu poate să pună unul iubirea şi celălalt trădarea!

   Nu poate să pună unul frumuseţea şi celălalt bestia!

   Nu poate să pună unul viaţa şi celălalt moartea!

   Puterea absolută a lui Dumnezeu este egală şi duală: Dragoste şi Adevăr.

   Celelalte însuşiri divine se circumscriu egal celor două autorităţi dumnezeeşti.

   Deci, să nu se mai creadă că doar creştinului ortodox îi este scris să ierte totul!

   Cine a scornit această neghiobie e un mişel, iar cine a acceptat-o e un laş.

   Sigur că poţi folosi în contextul binecuvântării lui Dumnezeu răul prefăcându-l în bine. Dar noi nu mulţumim vrăjmaşilor pentru acest fapt, pentru răul făcut, ci Lui şi numai lui Dumnezeu!

   Taina Iertării creştine în practica liturgică a Ortodoxiei se aplică doar răului recunoscut, mărturisit de cel care l-a înfăptuit. Altfel nu se poate. Concilierea, comuniunea se face doar între persoanele prezente care consimt la îndreptare.

   Nu se cuvine ca victima să-şi ierte călăul în absenţa acestuia, fiindcă deşi se poate din partea jertfitorului creştin, vrăjmaşul nu are nici o portiţă de îndreptare.

   Vrăjmaşul nu se poate considera „binefăcătorul” victimei fiindcă aceasta a ajuns erou, martir ori muceniţă. Este vitală întâlnirea celor două persoane, cel bun şi cel rău pentru a se întregi ajutorului lui Dumnezeu. „Unde sunt doi adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”, spune Mântuitorul Hristos. Comuniune în Trinitate.

   Faptul că Mişcarea Sionistă cu toate protocoalele ei, cu toate directivele ei, cu toţi profeţii ei atei şi cu toate sistemele lor totalitare au dat Cerului zeci de milioane de martiri şi sfinţi, ţine de puterea primă a lui Dumnezeu, Iubirea.

   Dar cu puterea cealaltă a Adevărului cum rămâne?

   Cine o scrie? Cine o subscrie? Cine o transcrie? Cine o prescrie?

   Dumnezeu prin Adevăr acordă Iubirea, dar numai prin Iubire ne acordă Adevărul!

   Faptul că zecile de milioane de creştini puşi de atei în situaţia lepădării de Hristos au ales Crucea, nu înseamnă că le-aţi facilitat Învierea! Mântuirea!

   Dacă pe pământ Răul iudeilor sionişti se prescrie imediat, în cer niciodată!

Capitolul XIX: <<…Pentru a răpi crimei politice faima ei de faptă vitejească, o vom pune înaintea judecătorilor pe aceeaşi treaptă cu furtul, omorul şi orice altă nelegiuire mârşavă şi josnică…Noi ne-am propus (şi cred că am izbutit) să împiedicăm pe creştini de a lupta în acest fel împotriva uneltirilor răzvrătitoare. În acest scop, prin presă, în cuvântările noastre publicate în manuale de istorie bine alcătuite, am făcut reclamă pentru aşa zisa jertfire de sine făcută de către cei răzvrătiţi în vederea binelui obştesc.Această reclamă a mărit numărul liberalilor şi a aruncat mii de creştini în rândurile turmei noastre.>>

   Dacă nu se îngăduie un lucru se încurajează altul. Dacă nu se îngăduie îmbunătăţirea stării poporului se încurajează obrăznicia demagogică a politicului.

   Dacă nu se îngăduie răzvrătiri se încurajează nemulţumirile. Dacă nu se îngăduie prosperitatea unui popor se încurajează corupţia. Dacă nu se îngăduie îndreptarea firească a lucrurilor se încurajează strîmbătăţile dăunătoare. Dacă nu se îngăduie Tradiţia în conştiinţa creştină se încurajează liberul arbitru: liberalismul, progresismul, radicalismul, socialismul, comunismul, democraţia, anarhia în sânul ortodoxiei, iar dincolo în sfera fariseică conservatorismul cel mai riguros.

   Nu se poate ecraniza scena Intrării împărăteşti în Ierusalim a lui Iisus, prin poporul creştin sub ipostasa asinului docil, util şi cârpit cu toiagul de către iudeu.

   Deşi, s-a „premiat” de mult această scenă la toate festivalurile toleranţei creştine.

   Creştinul nu numai că a renunţat la entitatea de Păstor, dar a căzut şi din treapta de oaie devenind dobitoc care schelălăie să primească cuvenitul os.

   Privită prin binoclul Ocultei crima politică se pune pe talerul indulgenţei cuvenite, faptul se denaturează, circumstanţele atenuante iau proporţii covârşitoare prin presa dirijată în acest sens, astfel că vinovatul ajunge în cele din urmă martir.

                                Directiva nr. 19

   „… Pentru a şterge aura de vitejie a crimei politice, îi vom pune pe aceştia (pe criminalii politici) la acelaşi nivel cu cei vinovaţi de furt, cu delicvenţii şi infractorii de drept comun etc. Prin aceste metode, trebuie să-i împiedicăm pe creştini să se mai ocupe de chestiuni politice. Deocamdată, am popularizat prin presă şi prin conferinţele ţinute de noi martiriul pe care l-au îndurat rebelii pentru binele public. Această publicitate a sporit rândurile liberalilor şi a adus mii de creştini în rândurile turmei noastre.”

   Capitolul XX: <<…Crizele economice ale creştinilor au fost produse de noi, cu singurul scop de a retrage banii din circulaţie…Vom dovedi necesitatea reformelor noastre prin încurcătura la care au ajuns creştinii din pricina dezordinelor financiare de pe vremea lor…Fiecare împrumut dovedeşte slăbiciunea statului şi neînţelegerea drepturilor sale. Împrumuturile, ca şi spada lui Damocles, atârnă deasupra capetelor guvernatorilor, care în loc să ia ceea ce trebuie de la supuşii lor, printr-un impozit vremelnic, vin cu mâna întinsă să ceară pomană de la bancherii noştri.>>

   Uşurinţa cu care se pot declanşa crizele economice depinde cât de repede şi cât de mult încap intreprinderile şi bogăţiile naturale, vitale ale unui stat: industrie, agricultură, mediu, mine de aur, transporturi, bănci, cărbune, petrol, capitalul autohton în capitalul iudaic şi politica externă în politica mondială francmasonică.

   Îndată ce finanţele statului respectiv sunt acaparate de cei „aleşi”, ţara se înjugă de la sine la carul vrăjmaşului. Marionetele politice presupuse a fi creştine devin „Paieţele” din „Teatrul lui Ţăndărică”, iar sforile sunt trase cu măiestrie artistică din Lojele somptuoase de către cei care deja conduc lumea ce s-a predat nevoită.

   Criza economică majoră este declanşată prin speculă, iar mijlocul cel mai eficient al speculei este Bursa care este controlată în totalitate de aceeaşi bancheri ai lumii. Prin Bursă se hotărăşte viaţa economică a unui stat şi apoi a celorlalte instituţii fundamentale ale Naţiei creştine: Familia, Şcoala, Sănătatea, Biserica, Armata etc.

                                Directiva nr. 20

    „…Am mai provocat şi vom mai provoca şi în viitor crize economice în scopul de a acapara de pe piaţă aurul aflat în circulaţie…Orice credit (datorie) făcut de stat demonstrează slăbiciunea statului respectiv şi o neînţelegere a drepturilor pe care acesta le are. Creditele atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capetelor guvenanţilor care, în loc să obţină ce este necesar pentru depăşirea crizei prin impozite temporare de la cetăţenii lor, vin cu mâinile întinse să cerşească de la bancherii noştri.”

   Capitolul XXI: <<…Când ne vom urca pe tronul lumii, toate aceste învârteli financiare vor fi desfiinţate fără a lăsa vreo urmă, deoarece ele corespund intereselor noastre; vom desfiinţa de asemenea toate bursele de efecte publice, deoarece noi nu vom îngădui ca prestigiul puterii să ne fie clătinat prin variaţia preţurilor valorilor… Vom înlocui bursele prin nişte mari aşezăminte de credit special, a căror menire va fi de a taxa valorile industriale după vederile guvernului. Aceste aşezăminte vor fi în stare să arunce zilnic pe piaţă valori de câte cinci sute de milioane. În acest fel toate întreprinderile industriale vor depinde de noi. Vă puteţi închipui ce putere câştigăm prin aceasta?>>

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a V-a)” →