Nicolae Bălțescu despre aceasta lume…

Mă gândesc la această lume în care trăim….

O lume încărcată de ură, invidie, discordie trăieşte într-o ambianţă chinuită de teroare, catastrofe, cataclisme, trăieşte într-un mediu apăsat de suferinţe, lacrimi, sânge, într-o atmosferă plină de indiferenţă, insensibilitate, viclenii. O lume lipsită de sinceritate, văduvită de iubire.

Această lume încercată de ambiţii, însetată de putere, de grandoare, de glorie, de prestanţă, se îndreaptă cu o viteză înspăimântătoare în abis. O lume rătăcită, o lume cu oameni deveniţi atăt de pământeni, încât nu mai ştiu de unde vin, cine sunt şi unde se duc. De fapt, nici nu-i deranjează care le este originea, care este sensul existenţei pe acest pământ, ce este viaţa, ce este moartea. Trăiesc într-o apatie cutremurătoare!

Am fost să fim Zidiți Copii Lui…

Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,

O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:

Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război

Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite

În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi Trăiește azi! Noi, specia umană nu am dorit să fim Copiii Lui…

Noi, oamenii, (seminția umană) toți, am fost în Sfântul Gând,

Zidiți să fim Copii Lui! Da, și în această mare Binecuvântare

Dumnezeu ne-a pus să purtăm Numele Om! Și în Legământ

Ne-a Poruncit, pururi să păstrăm noblețea ăstui Nume ca atare…

Plăsmuiți fiind în Sfântul Gând am fost zidiți și Acolo în Eden,

Din Mâna Lui, noi am primit Mari Daruri, Podoabe nobile, pure:

Vitală Energie, suflare, voință liberă, intuiție, Dorul de Nalt, gen

Botezat în Iubirea Lui cu Numele Om! Sensul, Calea, Menirea

Consfințite toate în Poruncă spre ascultare și totul să ne bucure…

Acele Mari Daruri, Podoabe nobile, pure au fost sădite în fiecare.

Ajunși pe Terra, noi (seminția umană) doar cunoșteam Porunca

Să fim Copiii Lui! Binecuvântate, sădite înăuntru urmau ca atare

În devenire să le dezvoltăm și să le cultivăm. Nevrerea ne arunca

Pe altă Cale, slăvind primatul minții, ancorasem totul în lumesc…

Omul în devenire a oferit deplin dictatul absolut rațiunii terriene

Ajuns pământean nu este nici pe aproape ceea ce crede el că este,

Și în niciun caz nu poate să revendice dreptul său negreșit la eterne

Existență și fericire: Cu spiritul inert nu-și va trăi viața în poveste!

Astăzi, însă au rămas puțini din cei ce poartă, acel nobil Nume

Om! Ei, sincer, firesc Cinstesc Celestul Tată și sunt Copiii Lui!

Ceilalți, sunt mulți, puzderii și-au făurit un univers al lor, o lume

În devenire pământeană, rătăcită, crudă, străină și ostilă Cerului…

Au construit o lume fără Dumnezeu, L-au neglijat, L-au negat,

L-au urât, L-au dat uitării! Și ei, nu și-au dorit Copii Lui să fie,

Ba, chiar se vedeau, și încă se văd mai sus decât sunt și li-e dat,

Credeau, cred că pot să fi chiar Dumnezeu! E curată Blasfemie!

O, pământean poți să fii Copil al Lui, cu țigara aprinsă între dinți?

Corpul fizic, e un Dat pentr-a-mplini Menirea Sacră, tu-l profanezi

Arzându-i măruntaiele, (procedează astfel alogic și cei necuminți)

Cu duhoarea spurci Aerul Binecuvântat pentru suflare! Tu ruinezi!

Omuleții își doreșc la nebunie să fie remarcați, elogiați, apreciați

Și-mbătați de sine euforic tresaltă frenetic sub Semnul Dependenței

În extaz demonic se complac că-s „Cineva”! Sunt mulți, împrăștiați

Pe Terra îi întâlnești oriunde, se cred Vedete, Maieștri, Excelențe…

Da, ei se lasă hărțuiți de această terestră existență căci aici totul

Este îndreptat spre influență, glorie, putere și avere pământești.

Necontenit în vis, aievea se văd în primplanul tuturor! Și rostul?

Problema e că în mândrie ei satisfacția-și găsesc și ca în povești

Cred că plutesc de fericire, chiar dacă sunt ridicoli și grotești…

O, pământeni: Oare, putem noi să ne numim, Copiii Lui pe astă

Stea, când omul aici e hrana altui om? Când apocaliptic plânge

În căderi de ploi cu stele Universul, iar Terra încinsă de-a noastră

Răutate (milenii șiruri curg puhoaie de suferinți, de lacrimi, sânge),

Focul din adâncuri își varsă râuri-râuri și-n catastrofe le revarsă…

Privește-ți lumea pământeană făurită: O lume ciudată și stupidă…

Valorile spirituale în astă lume nu pot fi înțelese! Cum ar putea

Să le înțeleagă? Cu atâtea piedici construite sumedenii! Insipidă,

O lume cu bariere religioase sau cele ce țin de națiune sunt sadea

Pur pământești ridicate de rațiunea omenească și nu-s hotare vii…

Și nu au sens în panorama lumii, de fapt aievea lucruri mărunte

Sunt. Pământeanul însă, le consideră mărețe de dragul inluenței

Terriene. Opisul Clio spune, că anume acestea au lansat crunte

Urgii, dezastre, teroare, pe tot parcursul Cosmic ăstei Existențe.

Un Copil aL Lui ar fi știut, că o concepție religioasă particulără

Nu are nimic de a face cu prezența sau cu lipsa valorii unui spirit

Uman, chiar mai mult că atât, ura religioasă cât, și cea națională

Lucruri urâte, josnice, fără rost duc o lume în necaz la nesfârșit…

Prezentul e cumplit de trist pe Astă Stea – crime, teroare, nevoi,

O lume pe dos întoarsă e scufundată în beznă. Extreme evidente:

Bogății și lucie sărăcie! Hoție, minciuni, teamă, stare de război

Oriunde ai privi, război aievea, scizme, alergări nebune stridente

După glorii și renume, cataclisme, râuri de lacrimi, sânge, ispite

În belșug, deșertăciune. Apocalipsă. O lume în Judecata de Apoi

Trăiește azi! Noi, specia umană, nu am dorit să fim Copiii Lui…

03-08.03.2023. Chișinău.

Drepturi de autor rezervate.

Nicolae Bălțescu

postat de Hususan Mioara

Ion Popescu-Brădiceni despre Doina Drăguţ Cronică literară la „Jocul minţii”

Poezia ca o permanență în continuitate

  1. Poesisul ca extract cultural
    Scriitura comprimată a Doinei Drăguț este emanația unei imense singurătăți. Autoarea
    noii cărți de poeme mizează într-adevăr pe „Jocul minții”. Ludicul e însă punctualist-
    convergent „spre limita unui înțeles ascuns în sine însuși”, adică obscur (abscons) în numele
    acelei ambiguități care oferă fie semnificații alternative, fie simultaneitatea semnificațiilor, fie
    combinarea lor neconcordantă.
    Convinsă de puterea verbului autoarea „Jocului minții” subînțelege un adevăr mai
    amplu: încercarea de a se armoniza cu lucrurile dimprejur. „Pe poteci necunoscute cu
    închideri prelungite în deschideri care scapă timpului… cu o formă răsturnată-n așezări.” Ea,
    poeta de geometrii noneuclidiene, execută un zbor lăuntric „c-un opal în vechi oval” – precum
    Dan Botta – în eon transbarbian, dar ca să deschidă „clipe adâncite în mister și-n parabole ce
    poartă-n ele măreția unui sens ascuns” – precum în interbelic, Lucian Blaga – „spre o ultimă
    finalitate ce transcende spre revelatoare înveșnicire”.
    Poeta, una evident tributară poeticilor moderniste, brodează reiterativ pe toposul
    oglinzilor „într-un sens neperturbat de incertele simetrii ale sfârșirii ca să descopere orizonturi
    cu întregiri fără contur spre desăvârșite pierderi în neantul formei.”
    Însă când „dorurile în cascade năvălesc; vorba perfectă” și tabuiza(n)tă „e absența
    vorbei”, adică tăcerea imuabilă și temeinică, adică aceea din care s-a născut „lumea ca un
    vârtej” (Ezra Pound îi zisese vortext iar poeticitatea devenise vorticialitate – n.m.).
    Întâlnind adesea în esența sa nepotriviri cu sine, autoarea se simte uneori exterioară
    lumii ce-o domină pe dinăuntru și atunci își vede chiar „izvorul întregii existențe” de unde o
    să purceadă într-o nouă autocunoaștere: dinspre arhetipuri spre o altfel de curgere pe „două
    râuri paralele”; prilej pentru poetă să jocularizeze, să grefeze, pe un fond folcloric (și tot ca
    Dan Botta – n.m.), balada dedicată propriilor ochi, citându-l postmodernistă, și pe Ion Barbu
    „După melci”, cum în urmă cu două trei decenii Ioan Stratan: „din somn greu m-am desfăcut /
    și-am țâșnit către oglindă” (Drăguț, 2022, p.11).
    Citindu-i pe îndelete cartea „Jocul minții”, avem revelația cuvenită că poeta Doina
    Drăguț cultivă poesisul ca extras cultural, sincretic și sincritic. Ca și Petru Mihail Gorca, ea se
    lasă vegheată de „steaua din oglinda visului”, iar steaua ei de gânduri e fascinată „de
    gravitatea lumii”. Cerul nopții e unul de proveniență romantică (precum cel din „Existența
    romantică” a lui Edgar Papu atunci când el comentează lirica eminesciană) și o atrage – citez
    – „ca o prăvălire-n muzică și în visare fără timp și fără loc”. Poeta se simte „tulburată doar de
    forța fanteziei”. Izbucnește „într-un elan vital și peste tot se iscă armonie.”, iar „fluturi de
    lumină în fiori o îmbracă de la creștet până la tălpi”, ca ea să renască „într-o revărsare de
    faimă temporară”; apoi „sporind spre alte înțelesuri” strânge în brațe necuprinsul, tot în
    descendența blagiană, „iar în cercuri rupte de început pe copite caii poartă ropot de lumină”.
  2. Adeverirea neantului
    Ispite constante rămân pentru Doina Drăguț, poeticile lui Valery și Barbu, gândirea
    abstractă, vederea limpezită și clară, spiritul geometric, vidul semantic al oglinzii, fiorii
    crescuți în profunzimi înșelătoare „între semn și semnificație” întrucât „și golul este o formă
    iar un gând cuprins în fapte modelează corpul propriului destin”. În definitiv „într-o
    perfecțiune a pierderii sensului urcând așezarea între cer și cuvânt nimeni nu te poate înșela /
    tu singur te înșeli asupra celorlalți”; căci totuși „nimic din ceea ce aparține fondului nu are

supremația.

Pe când forma învelește totul. Aici este unicul sens al Poeziei” (Valéry, 1989,
p.762). „Umplerea vidului nu poate fi sfârșită… iar cel ce știe să vadă frumosul ca expresie
deplină a unui punct este un om bogat”. Drept consecință „nu-l afectează pierderile permanent
și pretutindeni devine egal cu ceea ce este profund” căci „unicul este cauza tuturor”.
Doina Drăguț – cred eu cu netrucată modestie – și-a identificat unicitatea stilului ei
poescovaleryanoeminesciană; în ceea ce-o privește, într-adevăr, „germenele de lumină” este
punctul ce deschide calea „profunzimilor de jocuri”. Concomitent – cum ar obiecta Valéry (cu
vreo futuristă ocazie – n.m.) – „orice dispozitiv poetic se sprijină pe un fapt de matematică
învăluit” (Valéry, 2021, p.248). Automat, „libertățile devin captive formelor abstracte”, iar
noi, poeții, „încercăm să dăm o formă informului să armonizăm funcția cu esența… urmând
calea propriei naturi”. „Misterioase rugăciuni” se fluidizează în metafore ale unui sistem pur:
de „cumpăniri învăluite-n sunet de vioară care ridică-n neștiute sfere topite cântece în
misterioase rugăciuni”. Alteori, poeta interpretează – după cum precizează și Hugo Friedrich
atunci când se referă la Mallarmé – lirica înțeleasă ca rezistență, ca muncă și ca joc.
Idealitatea, absolutul, neantul sunt moduri de cugetare transplatonice. Pentru Doina Drăguț, ca
și pentru Charles Baudelaire, transcendența e deseori goală: sfidarea plinului ontologic prin
acest concept al neantului trădează radiația unei propoziții celebre mallarméene: „Neantul e
adevărul” (Friedrich, 1998, p.122).


Repunând în discuție izotopia neantului-limbaj, Doina Drăguț frapează evident, trezind
criticile neavenite ale unor receptori categoric „inculți” inutil patetici și îndârjiți prostește.
Metoda lui Stéphane Mallarmé constă în dislocarea realului prin abolire, anulare, suspendare
(în apropierea sa întâlnim termeni înrudiți: lacună, gol, absență – n.m.). Călcându-i pe urmele
durabile lui Mallarmé, poeta este ea însăși prin jocul cuvântului pentru că din el emană
„noțiunea pură” de poezie ca „distrugere a concretului” în favoarea deveninței lucrului în idee
pură, entitate spirituală. Consecința e inevitabilă: odată angajată pe acest drum poezia devine
o activitate care, foarte singuratică, își proiectează jocul oniric și muzica magică într-o lume
anihilată. Căci ceea ce exprimă poezia în ultimele ei straturi semantice sunt figuri și tensiuni
abstracte într-o infinită polivalență semantică (Friedrich, 199, p.125).
„Jocul nebun de culori îmbietoare” provoacă semnelor arbitrare o motivare intrinsecă
și „nemăsurate preschimbări… în zbor întârziat în alb desfășurat spre infinit… în ceas
ascuns… cu contur în vag delir… într-un timp desăvârșit… unde vedenii în dezacord risipesc
mișcarea în subtile spații ireale”.
Programatic-doctrinar, Doina Drăguț mizează pe „eliberarea de efemer”, „decantare de
imagini”, „acumulări de noțiuni”, „emoții cristalizate în armonii”, „neantul formei”,
„atingerea absolutului”, „cultivarea calmului”, triada armonie-delir-frenezie, „urcușul spre
sine” pe „calea de regăsire”, stăpânirea de sine prin recursul la extensia în viitor ș.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni

Adina Popescu : Clipe de viata

…ger, ger pe cumpăna de cer,

în căuș cioplit în stâncă un luceafăr abia cântă brodând îngerilor aripi, înfrigurați se tem să zboare cu sufletul floare, prea suavi sfințiți în singurătăți

cine să -i atingă?

îngere, rănit în soare rugăciune îngenuncheată

în lan de maci îți e veșmântul ,

rouă -n sevă, legământul …

spre marea întinsă, încinsă în fuior albastrul, evantai e valul, clipă brodată saltă corăbii spre pletele de aur, snopi de lumini un vals în infinit,

pustia își înflorește spini în stânci,

trecerea timpului îngheață,

ruginite sunt stelele,

păsările, metafore ale aerului

zdrențuiesc grădinile cerului ,

din inima muntelui,

o, sfințiți pustiiți îmi ascultați, între cer și granit, graiul de dragoste, psalm învechit după care inima mea tânjește ,

îngenuncheată sunt în nisip,

fir e vis, frunză argintie, cum îmi adie în suflet ninsoare colilie,

în prag de catedră Luceafărul scapără amnarul,

scântei înfloresc în vitralii roze,

rozele, rozele ard!

ziua munții strâng în năframe vezi,

la cântătorii desfac nodorile și țipă înfloriturile, apele se limpezesc, se împodobesc în diamante, un pumn de arginți azvârlit pe firul de arc întins în vânătoriile vântului ,

ce pustiul!

grai de dragoste, psalm învechit,

cine te-a vămuit?

cu un pumn de arginți azvârlit în ger

la cântători

te-a învins …

//////////////////////////

…la răscruci umbrele, în strai de înnoptare pe trup de himere

în ulcică de lut descântă în trei bobi de jar,

nu trebuie să ascult litania dar o aud

și zeghe de negură ninge în asfințit,

cai de ametist pasc în pajiști de singurătate,

nu-i mai tăce bufnitei plânsul,

vor veni zorii cu plete de ceață,

tulbure e apa fântânii,

nu-i floare, nici piatră,

firimiturile lunii pe sufletul meu sărăcit

se strâng în cunună,

ce ați prorocit himerelor în trei bobi ,trei ,

jar în ulcică de flori scuturate

de nu pot să rup straiul de jalea oțelit,

țesătură de spini?

argint topit cine îmi toarnă în bani

mărunți drept vamă ninsorii,

să trec cu pașii desculți prin smaralde,

aș fi vrut să nu strivesc iarbă înflorată,

cine desfoaie pe ziduri în foi de întuneric

zborul păsărilor albe?

de ce e pedeapsă în trecerea îngerului

pe lângă sufletul meu și nu mă atinge?

sărut sub îngheț ninge,

îmi strâng dorul izbucnit ca un ghizer în pumni și ascult tânguirea Păsării Paradisului,

cântec încremenindu-mi pe inimă,

deasupră-mi scutură luna frunze galbene,

cine spulberă pe urmele nisipului

urmele mele ?

zăgăzuite -s izvoarele fuioare albe,

repede își seacă ziua înflorirea,

cutremurat în evantaie aerul îmbrățișează muntele,

în firea de pietre,

fir de abanos desfășoară luna în seceră,

iarna țese în filigran Cartea lumii,

ard în candele albastre înfloririle Păsării Spin,

îngerii scutură velințele albe

peste glasul crengilor arse,

inima -mi tremură ca lovită cu pietre de ger,

respir ca în durere de floare,

dor, Doamne, dor îmi e de firului vede al vieții ,

luna își varsă lumină arsă din gălețile-i galbene,

rouă fără de rugină ard scoicile în șireag,

nu -i nimeni să asculte plânsul tăios al apelor, tremură descoperindu -și în pietre

vadurile neclare,

începe un haos de-a vocea și umbra,

ce aștept, Doamne?

să fie numai iarnă în coloane de gheață?

să bea înserarea în pumni?

să alerge cu bici de foc prin rădăcini?

aici se măsoară noapte în căderea copacilor,

pe o nicovală tăcerea cade în pereți sidefii,

sufletul îmi este pulbere fără de zare, fără,

praf, aur tăios, iarbă ,

cine a pierdut ruga de soare?

trupul copacului,

verdele înlănțuitelor iederi …

//////////////////////////

…de-i iubirea, iubirea de-a viața, de-i sărutul roua deșertului, unde-i fericirea, menestrel nevăzut

doinind într-o frunză de vânt?

să răsară firul de iarbă mărturisire poienii în flori

tainică luna oglindă să dezvăluie

numai apei tremurul ființei,

în adâncul pădurii umbrele să ocrotească licărirea zorilor în firimituri , tainice poteci trandafirii căprioarelor

rătăcite în firele zăpezii,

în tăiș de lună șoaptele se arcuiesc,

bate în plopi vântul răscolind colțuri de cer străvezii,

se scutură din negură

ca o cergă stinsele stele ,

cât mi-e de trist!

soarele își închide cămașă cu bumbi de plumb ,

tresare muntele văi vălurind,

vârtej de frunze, nisip, strai zdrențuit

de rugină peste foi de lumină,

în balans e ziua alunecând spre noapte,

grădină în stele nu -i,

nălucire e un cântec viscolit peste luceafăr,

cine mai poate cu mâini limpeziri

să -i dea vieții lacrimă de rouă ?

pulberea nisipului să o spele lacrima,

să te știu, viață, de-a răsăritul,

îngenunchez în fața ta, stejarule,

dă -mi din verdele, sevele tale,

să înfloresc cărările singurătății

cuiburi în muguri ,

mă iartă, tulburatule cer,

dorința de zbor e mai puternică decât haosul,

vântul nu -ți frânge lira,

psalm de ți -l închină îngerii,

zvon de cântec secătuit s-ar întoarce înghețat,

vezi cum neștiutoare vorbesc despre iubire,

agonie a sufletelui în genunchi?

ce altceva mai mai poate fi viața

decât zbor de pasăre dăruit ?

incendiat e apusul închis

ca într-un clopot de sticlă,

spre viață îmi întind brațele,

mai am eu putere iubirii să frâng negura

în copac înflorit?

Edit: Mioara Hususan

Ionuț ȚENE: Poezia Tanka sau debutul liricii japoneze medievale impresioniste

Japonia, cunoscută de europeni ca Țara Soarelui Răsare, a intrat în istoria lumii, relativ, destul de târziu. Arhipelagul nipon a fost mult timp izolat de civilizațiile continentale, iar inițial populația Japoniei a fost formată din populația ainu, de origine siberiană și cu conexiuni fino-ugrice. Azi, mai trăiesc circa 24 de mii de locuitori ainu în insula nordică Hokkaido, insulele Kurile și în sudul peninsulei Sahalin. Japonia a fost colonizată târziu de valuri cu populații venite în partea de nord din Siberia și Mongolia, în centrul arhipelagului din Coreea și China, iar la sud au debarcat polinezienii.

 Japonia are o istorie antică foarte săracă. Paleoliticul este foarte insuficient în artefacte, iar olăritul a fost adus de pe continent extrem de târziu, fapt revelat și de muzeul de istorie națională din Tokyo. Abia după anul 300 î.e.n., Japonia a început să se organizeze statal sub formă imperială, fiind puternic influențată de imperiul milenar chinez, care deja avea o civilizație recunoscută de 2000 de ani. Japonia s-a ridicat sub influența culturală chineză care i-a dăruit scrierea cu ideograme, budismul și confucianismul, dar și calea șintoismului, care la japonezi a devenit o religie proprie fără zei, un adevărat cod moral de autocontrol, care mai târziu s-a dezvoltat în era șogunatului și a castei militare a samurailor. Japonezii au pus preț pe spiritele ”kami” care ocroteau casa sau strămoșii, un fel de panteism local. Odată cu epoca imperială, în jurul anului 600 e.n., Japonia își stabilizează structura statală, politică și economică și după modelul chinez își creează legislația și ierarhiile nobiliare și statutul țăranilor. Marile familii care stăpâneau feude autonome puternice, încep să se preocupe de cultură și, mai ales, de poezie, care se integrează după modelul chinez în ceremonialul ceaiului, ikebana și aranjamentul grădinilor, totul într-un formalism de stil ”feng shui” pentru a atinge înțelepciunea ”zen”, care influențează paradigmatic și poezia epocii. Abia în secolul VII, la mii sau sute de ani distanță, de când în Egiptul antic, Orientul Mijlociu sau lumea greco-romană născuseră capodopere lirice, japonezii descoperă poezia cu denumirea ”tanka”. La curtea imperială nobilii, prinții și chiar împăratul, alături de regină și domnișoarele de onoare se întreceau în compoziții poetice, în temple sintoiste sau la pavilionul de ceai. Poeziile sunt adevărate emoții esențializate, de un formalism liric specific și de o gingășie și o sensibilitate surprinzătoare.

În epoca Nara (710-794) poezia ”tanka” se desăvârșește estetic și prozodic. Această formă a expresiei lirice s-a ivit cu secolul VI, având o metrică interesantă 5-7-5-7-7. Cercetătorii susțin că poezia japoneză este mai mult sugestie decât elaborare. Lirica ”tanka” disimulează realitatea. Se subliniază sugestia și importanța percepției și nu se exprimă complet. E ca o taină a emoției sinelui. Facultatea de a nu exprima totul este o componentă a poeziei moderne, pe care liricajaponeză și-o însușește încă din secolul VII. ”Tanka” pune accentul pe imaginativ ca un protest împotriva convenției, fiind diferită de poezia greco-romană a antichității. ”Tanka” reprezintă concentrarea expresiei într-o metrică de 31 de silabe. Față de epopeea și bucolicele poezii europene din vremea imperiului roman sau arhipelagului grecesc, expresia lirică japoneză este de o concentrație specifică poeziei moderne europene din secolul XIX. Curtea Yamato devine astfel un creuzit liric și o formă politică ce fermentează poezia autentică. Față de anticii europeni sau de la începutul evului mediu, poeții japonezi nu aveau orgoliul să-și vadă versurile publicate într-un volum personal de poezii, ci doar într-o antologie. În Japonia nu volumele de autor se publicau, ci antologiile, care cuprindeau zeci de autor. Era o onoare pentru un poet să-și vadă numele în aceste antologii manuscrise, care circulau la curțile feudale și împărătești ale Mikado-ului sau împăratului celest.

,,Tanka” e o formă de poezie mai veche decât haiku, care apare abia în secolul XVI. În vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiționare plus concluzie la o chōka. Partea care conține 5-7-5 se numește kami-no-ku („fraza superioară”) și 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). ,,Poemul îndeplineşte condiţia desăvârşirii numai când izvorăşte din profunzimea kokoro-ului (spiritului), locul său de obârşie. Pentru a înţelege legătura dintre kokoro şi tanka, este necesar să pătrundem în funcţionalitatea mecanismului care guvernează procesul de creaţie. Această funcţionalitate are ca punct de plecare dimensiunea redusă a poemului. Scurtimea îl obligă pe poet să-şi concentreze la maximum conţinutul ideatic și emoția într-o expresie sintetică. Poetul se găseşte în situaţia contradictorie generată pe de o parte de statutul său de poet, iar pe de altă parte de statutul poemului tanka, potrivit căruia de fiecare dată are libertatea să-şi scrie „cântul” pe numai spaţiul unei frunze de sakura. (…) Tanka oferă poetului o libertate ce ţine de geniul său propriu, real, de a valorifica posibilităţile expresiei poetice pentru a produce în articulaţia semantică o reţea bogată de idei şi imagini sugestive, care să permită expansiunea imaginaţiei cititorului în zonele nelimitate ale conotaţiilor continue, ale evocărilor şi reverberaţiilor acestora. Poetul nipon dispune în acest sens (pe lângă figurile de stil proprii, de tipul clasic, de metafore, comparaţii, alegorii etc.) şi de un instrumentar de lucru ajutător şi specific. Sunt aşa numitele cuvinte pivot, cuvinte înrudite, toate legate între ele pe principiile asocierii lui A cu B sau împrumutului de fragmente din altă tanka celebră. Poetul va recurge, după caz, la aceste mijloace fonetice sau semantice în scopul coagulării sintactice a propoziţiei şi pentru realizarea plenitudinii semantice a poemului scriu Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc, în cartea intitulată ”Interferențe lirice. Constelația Haiku”, apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Despre fenomenul liric japonez de la începutul evului mediu s-a mai scris în ,,Din lirica japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, I. Olteanu, cuvânt înainte de V. Nicolescu, antologie și note de Ion Acsan, (București, 1970), precum și ,,Tanka – Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, (București, 1981). Aceste cărți fac o radiografie exhaustivă a fenomenului liric japonez, care este de o originalitate și o unicitate, care o fac diferită și specială, chiar și față de poezia chineză. În secolul VIII apare prima antologie de marcă a liricii japoneze, care era o culegere de ”tanka”, care cuprindeau autori din toate categoriile sociale, de la nobili, la țărani sau meșteșugari, functionari, dar și numeroase autoare, femeile fiind apreciate ca poete remarcabile și recunoscute. ,,Manyoshu” – Culegerea celor 10 mii de file – este una dintre cele mai mari antologii de poezie din lume. Semnează 560 de autori dintre care 70 de femei. Poeții japonezi nu scriu poeme filosofice, didactice, morale, istorice sau politice ca în China contientală sau în lumea greco-romane, ci surprind emoții sugestive. Poetul japonez cuprinde fulgurant clipa și influența naturii asupra mediului.

,,Tanka” este o contradicție sinergică dintre om și natură. ,,Manyoshu” este rezultatul influenței poeziei populare. Poeziile ,,tanka” sunt de o expresivitate universală și contemporană.

Cad fulgi, cad fulgi de nea
Pe prunul abia înflorit
Ca să-ți arăt minunea,
Eu i-am cules din ramuri-
Dar mi s-a topit în palmă!

Asistăm la o sensibilitate și tandrețe lirică care emoționează cititorul.Exprimă și o nesiguranță existențială, dar și o interiorizare a emoției personale, care se vrea dăruită.

De mi-e dat s-ajung
Nu un om, ci altceva
Atât aș vrea să fiu:
Ulciorul plin de sake
Mustind de băutură

Autorul se identifică cu ulciorul de sake. E de o prospețime versul și de o actualitate a unei sensibilități umane generale. Poeții japonezi surprind emoția colectivă și o încrustează în veșnicie.

Ca și perlele
De rouă stând pe iarba
Din grădina mea,
În umbrele-nserării
Nu voi mai fi pe lume…

Caracteristica acestei poezii preclasice a literaturii japoneze este exprimată de termenul ,,Makoto”, adică sinceritate. Versurile exprimă o stare de levitație a emoției care cutremură preajma autorului și cititorului.Tanka disimulează realitatea pentru a oferi emoție pură.

Iubirea mea-i un chin
Căci tu nu ai aflat de ea:
E crinul sălbatic
Ce înflorește în hățișul
Câmpului în plină vară.

Estetica liricii japoneze este de un minimalism expresiv esențializat unic în lirica universală. Poeții japonezi de la începuturi parcă surprind fotografic emoțiile. Un poem din antologie pare un tablou de Gauguin:

Bărbații viteji
Merg voioși la vânătoare:
Doamnele-n rochii
Cu trene lungi și roții
Se plimbă pe curatul țărm…

Una din dramele evului mediu târziu ”No” scrisă de Zeami Motokiyo considera poezia tanka o expresie naturală a sufletului japonez. Aproape un mileniu poezia Tanka a fost regina liricii japoneze identificându-se cu spiritual național al Țării Soarelui Răsare. În Japonia respectul față de poezie era aproape o religie. Spre exemplu, împăratul Hanazono (1297-1348), după ce a domnit 10 ani se ocupă apoi doar de poezie. Alcătuiește cu alți poeți, antologia ”Fugashu – Culegerea eleganței”, un protest liric al decăderii poeziei prin ”involuția” wabi.

Nimic nu mai păstrează
Părăginitele colibe
Din gardul lor de bambus;
Tăcerea-I spartă de un dulău
Dintr-o colibă –ndepărtată.

Decăderea este trăită liric de poeții epocii. Avem de-a face cu un ”decantism”medieval. Doar un poet călugăr Ton A (1293-1378) aduce ceva ”pozitiv” în lirica niponă a evului mediu.

Florile de cireș
Licărind deparrte în munte
În raza zorilor
S-au scuturat nezărite…
N-au fost oare fulgi de nea?

Poezia japoneză este emoție în stare pură, iar metrica are rolul de a îmblânzi emoția poetului în expresii lirice concise și percutante. Tanka este un pictorial liric care sublima emoția, emanând lirism și substanță preajmei.Poeții japonezi ai începutului evului mediu și-au dezvoltat propria prozodie și propriu stil diferit de lirica euro-asiatică. Izolarea Japoniei a fost un factor coagulant și un ferment pentru nașterea unei lirici aparte, de o identitate specifică și originară, dar mai ales de o expresivitate ce se poate redescoperi în Europa abia în simbolismul sfârșitului de secol XIX. Pentru George Călinescu poezia niponă este prea interactivă. Poemul nipon este un ,,gen nou”, un gen care pune ,,prea mult temei pe valoarea colaborării cititorului,” aşa cum observa critical literar în ”Istoria literaturii române”. Doar poate această emoție împărtășită între creator și cititor, care se construiește și reconstruiește într-un dialog perpetuu și disimulator este farmecul liricii nipone Tanka. Lirica japoneză este un zbor al emoției nu spre zei, ci către grădinile sufletului frumos îngrijite. Este prima încercare spre lirica simbolismului, în care metafora nu zguduie, ci sensibilizează inima.

Autor: Ionuț Țene

Publicare: Lavinia Elena Niculicea

Vasilica Grigoras despre Ziua Lecturii

15 februarie – Ziua Națională a Lecturii

LECTURA – FARUL DIN MAREA CUNOAȘTERII

Văzând că de la o vreme știrile din țară sunt cât se poate de triste, urâte și nimic pozitiv și constructiv nu se mai întâmplă în țărișoara noastră și în lume, am fost plăcut surprinsă anul trecut (2022) când Parlamentul României a adoptat proiectul de lege privind instituirea zilei de 15 februarie ca Ziua națională a lecturii. A nu se înțelege că-i laud pe parlamentarii noștri, nici pe departe. Când mă gândesc la faptul că mulți dintre cei care au ajuns pe treptele cele mai înalte ale administrației de stat și se fălesc în fața tuturor cu lucrări de diplome (facultăți, masterate, doctorate) dovedite a fi plagiate, nu-mi inspiră niciun respect. Dar, asta este altă poveste. Revin. Fiind vorba de instituirea Zilei naționale a lecturii, gândul mă duce spre mijlocul veacului al XV-lea, când prin descoperirea tiparului de către Gutenberg, omenirea a intrat într-o nouă „Galaxie” care a deschis drumul spre autocunoaștere, autoperfecționare, autodepășire. Începând cu tipărirea primei cărți din lume (fragment din Judecata de apoi, 1445), s-au publicat treptat cărți cu subiecte și informații din toate domeniile cunoașterii umane: spiritualitate, istorie, filosofie, științe…

A scrie este un act creativ și este cunoscut și unanim acceptat faptul că SCRISUL este o artă. În scris se aștern pe hârtie gândurile, ideile, trăirile, sentimentele oamenilor, cunoștințe, informații, descoperiri… Cunoașterea a evoluat și va evolua continuu, lucru ce presupune o muncă susținută de a ține pasul cu tot ceea se întâmplă în lume. Și cum altfel, decât prin lectură, dar nu orice fel de lectură, ci una atentă, temeinică, focusată pe bună înțelegere, pe conexiuni între diferite domenii, perioade istorice, țări, popoare… Cu alte cuvinte, personalități de marcă ale culturii și civilizației umane au ajuns la concluzia că și cititul (LECTURA) este artă.

Nimeni nu se naște cu toate informațiile necesare viețuirii în societate, și nu oricine poate să scrie, să transmită semenilor cunoștințe noi, însă este absolut necesar ca întreaga populație să citească, să se informeze. Cititul, ca și scrisul conține idei cu un puternic rol și impact uman și social. Face posibilă acumularea și transmiterea a tot ceea ce a dat la iveală gândirea umană. Prin citit selectăm ceea ce ne este de folos pentru învățătură, cunoaștere, împlinirea viselor și realizare profesională. Cititul este liantul dintre generații. Lectura este o necesitate a omului, este oxigenul rațiunii, dar și jocul care ne delectează. Este un exercițiu al gândirii și un antrenament în arena cunoașterii cu reguli bine stabilite. Lectura presupune prudență în selecția surselor din noianul celor existente, presupune profunzime și concetrare, reflecție asupra a ceea ce am citit și alegerea a ceea ce ni se potrivește. Pe de altă parte, prin lectură ne putem acomoda la anumite principii viabile în timp. Doar astfel putem ajunge la o cunoaștere elevată, la o înțelepciune chibzuită. Doar astfel ne putem forma viguros din toate punctele de vedere (intelectual, fizic, profesional…).

Cunoașterea umană este temelia culturii universale, civilizației și vieții omenilor, iar farul mării cunoașterii este lectura. Deprinderea de a citi are nevoie de o perioadă de inițiere, de mentori, modele și instrumente adecvate. E nevoie și de efort. Interesul pentru lectură se cultivă treptat, cu blândețe, tact, seriozitate, și de ce nu, prin exemplu personal. Lipsa lecturii duce la ignoranță, oroare de cultură, de artă, spiritualitate, de cunoaștere, în general. Nu reușim să ne cunoaștem țara, neamul și limba, renunțând astfel la tradiții, obiceiuri… Nu cunoaștem adevărata noastră evoluție și prestanță în lume. Unii ar spune că știința acestor lucruri nu ne ține de foame… Ba da, ne ține și de foame – foame a minții, foame a inimii, foame a întregii ființe. De ce? Organismul are nevoie de hrană sănătoasă, iar creierul are nevoie de un anumit tip de nutriție și vitamine cu beneficii vitale pentru om și omenire. Totalitatea acestor elemente formează ceea ce numim CUNOAȘTERE. Cum putem obține această hrană? În primul rând prin studiu, informare și documentate, iar cel mai la îndemână mod să facem acest lucru este lectura cărților întrucât „Cărțile sunt albinele care poartă polenul însuflețit de la o minte la alta.“ (James Russell Lowell)

Așa cum există o istorie a scrisului, există și o istorie a cititului din care aflăm că pentru a ne forma deprinderi constante, de lungă durată și să ne fie de folos ceea ce citim, trebuie să începem acest proces de la vârste fragede. Doar astfel, cititul devine o artă prin care ne putem hrăni din izvoarele învățăturilor înaintașilor și contemporanilor noștri. Un rol important îl au lecturile particulare, dar și cele de grup pe bază de recomandări de la persoane educate, instruite, acreditate să facă acest lucru. Noi, adulții să luăm în serios acest lucru și să-i obișnuim pe cei mici să citească. Pentru a le stimula dorința de lectură, să le citim cărți de când sunt foarte mici, să le povestim ceea ce citim, să le facem recomandări de lectură, iar treptat (foarte important) să le dăm libertatea de a alege ceea ce doresc să citească și de a înțelege trecând prin propriul filtru informațiile respective. Adică, să devină independenți în ceea ce vor să citească și să înțeleagă conform dotării lor intelectuale și a cunoștințelor acumulate în timp, să le folosească în funcție de pasiunile lor sau în interes profesional. Să cumpărăm și să oferim cărți copiilor, să-i obișnuim să dăruiască la rândul lor cărți. E adevărat că s-au scumpit cărțile, însă din fericire în România există un sistem echilibrat de biblioteci: școlare, universitare, publice (județene, municipale, sătești) care au colecții cu caracter enciclopedic, din toate domeniile cunoașterii.

Vă recomand ca din când în când să jucați împreună cu copiii rolul lui Habarnam pentru a-i proteja să nu ajungă ei de-adevăratelea Habarnam. Jocul este o ghidușă improvizație, o mică speculație… În primele clase ale copiilor mei, când au început să citească, întâlneau cuvinte noi, al căror sens nu-l cunoșteau. Veneau repede la mine și mă întrebau ce înseamnă cuvântul: x, y, z… Mă prefăceam că nu știu. „HABARNAM”, mă cheamă – era răspunsul la întrebările lor și le arătam spre bibliotecă, unde era așezat pe un raft un dicționar, pe care l-am numit – cartea „ȘTIE TOT”. Îi sfătuiam să ia cartea în brațe, să caute cuvântul respectiv, rugându-i să-mi citească și mie ce descoperă, ca să învăț și eu. Au acceptat acest lucru și ne-am bucurat că s-au acomodat foarte repede cu „interogarea” dicționarului. Când au mai crescut și și-au dat seama de „trucul” meu, ne-am distrat grozav. Le-am spus de când erau micuți că „Un copil care citeşte va fi un adult care gândeşte.” (Sasha Salmina) O dată formată deprinderea, va citi toată viața, va învăța continuu și va conștientiza că „Citim ca să aflăm că nu suntem singuri.” (C.S. Lewis) pentru că: „Cititul ne ajută să călătorim atunci când suntem nevoiţi să stăm într-un singur loc.” (Mason Cooley)

Prin fixarea ideilor, gândurilor descoperite prin lectură și transmiterea lor urmașilor sporește evoluția intelectuală, culturală, științifică… Omul, în sine devine mai bogat. Acest lucru este dovedit și de faptul că țările în care a pătruns devreme cultura și civilizația au avut o evoluție pozitivă. Așadar, este mare nevoie de voință și dragoste pentru a ne îmbrăca în seninul cunoașterii prin toate fațetele artei de a citi – arta de a gândi, arta de a ne comporta, arta de a ne descoperi și dezvolta, arta de a evolua… „Se înțelege, deci, că a ști să citești e o artă și există o artă de a citi.”, ne spune Emile Faguet. Citind cărțile care „sunt porți deschise asupra altor suflete și altor popoare.” (A. Maurois), devenim proprii noștri creatori și pregătim noile generații pentru un parcurs ascendent al dezvoltării sociețății. „Orice deschidere, orice informație nouă duce la dezvoltarea creierului. Deschideți cărți, așa aflăm cu toții pe ce lume suntem… Cât de frumoasă este această lume, pe care facem tot posibilul s-o distrugem! Informația nouă duce la activarea creierului. (prof. univ. dr, neurochirurg Alexandru Vlad Ciurea) Continuând ideea, pot spune: omule, indiferent de vârstă și îndeletniciri iubește cărțile și „Citește. Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.” (Mihai Eminescu)

Atât Cunoașterea cât și Lectura trebuie scrise cu majusculă pentru că ele nu pot fi trecute cu vederea, puse la index sau la și altele, așa cum s-a întâmplat și se mai întâmplă chiar și azi. Ele nu sunt nici nume comune și nici nume proprii, ci mai degrabă sunt numele LUMINII care ne călăuzește pe căile timpului și ale existenței.

Vasilica Grigoras

edit Hususan Mioara

Vasilica Grigoras despre : REFLEXIA ADEVĂRULUI ÎN OGLINDA SUFLETULUI

„Cărțile sunt oglinzile sufletului.” Virginia Woolf)

Viorel Birtu-Pîrăianu debutează în anul 2015 cu volumul de poeme „Lacrimi”, urmat în scurt timp de mai multe titluri. Ultima carte a poetului-medic, intitulată „Oglinzi de suflet” a apărut la Editura Liric Graph, 2020. De la lectura primelor poeme ale volumului se observă o pânză de melancolie ce învăluie întreaga lume, ceea ce sugerează starea sufletească a autorului dezamăgit de adevărul vremurilor în care trăim. Se îndoiește de tot și de toate, chiar și de sine însuși pentru că: „Omul dinafară nu este decât o oglindă a celui dinlăuntru.” (Sfântul Macarie) O carte cu sentimente și trăiri plumburii, cu treceri, zbateri și alunecări conștiente spre orizonturi triste, uneori anevoie sau imposibil de controlat. Scepticismul merge până într-acolo încât pune la îndoială și existența zilei viitoare. Și, „Dacă lipsește ținta, viața e o rătăcire.” (Seneca)

Poetul, trăitor pe țărmul mării recurge la nararea stărilor sale sufletești, plasându-le pe malul mării, în largul mării, în murmurul acesteia, dar, adesea în zbuciumul valurilor, pe care le îngână cu propria voce. O comunicare pe aceeași lungime de undă a valurilor mării și a gândurilor autorului. Are loc un schimb de vibrații și o contaminare reciprocă cu virusul tristeții. O transpunere a receptării lumii și atitudinii față de aceasta după legile naturale ale mării, greu de comensurat, greu de supravegheat, cu atât mai mult, greu de stăvilit: „umblu, ca o apă sub ape/ atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii/ vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea/ vom lega apoi cuvintele în lanțuri/ poate a fost o zi începută prea devreme/ soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă/ dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului/ v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi/ într-o zi, de va mai fi…” (Într-o zi, de va fi)

Răzvrătit pe tot ce-i iese în cale, neagă totul. Spiritul său se împrăștie și hoinărește la întâmplare printre obiecte fără consistență, fără reguli, într-o curgere haotică, fără început și fără sfârșit: „este frig și uit/ umila existență a unui poet rătăcit între poeți/ ce partitură dureroasă/ tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând/ despre acuta mea absență/ știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte/ mă apropiam în verb de tine/ uitând adverbul la final/ tot căutam în efemera existență/ un început, la un sfârșit de drum” (Ultima frunză) Un poem în care fiorul nostalgic al iubirii plutește pe râul învolburat al timpului său. Decepționat de realitatea în care trăiește: „eram statui sfârâmate/ rătăcite prin înghețul total”, deplânge soarta omului, doar o „frunză-n vânt”, dornic să întâlnească, să cunoască și să cânte iubirea; în timpul scurt dedicat acestui măreț vis constată că rochia albă a iubirii mult visată și dorită este croită după chipul și asemănarea amăgirii și suferinței, iar trena vaporoasă a acesteia are culoarea fumului care iese în urma unor arderi puternice și pustiitoare. Lovindu-se de această înfățișare abruptă și plină de asperități, poetul fuge de lume, se-ascunde de el însuși, obosit și fără vlagă se lasă în voia amintirilor.

Viorel Birtu este un peisagist al stărilor sufletești, iar din fundalul tablourilor conturate țâșnesc trăirile și sentimente personale, al căror ecou răsună și navighează spre orizonturi încărcate de vise obscure și nedeslușite fatalități. Aici coexistentă laolaltă îngeri și demoni, binele și răul… Într-un asemenea spațiu înflorim și ne ofilim, plângem și râdem, ne înălțăm și cădem; totul este o nebunie, în care iubirea moare. În asemenea circumstanțe, soarta omului este imprevizibilă pentru că aripile zborului său se atrofiază treptat ori sunt rupte fără milă, ceea ce declanșează râuri de lacrimi: „eu sunt nebunul lumii/ azi râd și plâng pe cioturi goale// mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou/ între perfecte și imperfecte clipe// e lumea oarbă și iubirea crudă/ pe chipul meu, demoni înfloresc// aicea toate nu mai au vreun rost/ pe drum mai picur stranii picături de ploaie/ din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții” (Aripi arse)

Acest du-te-vino de umbre îmbălsămate în felurite tăceri, tălmăcește confuzia unui suflet pe care-l chinuie propriul mister proiectat în nenumărate oglinzi ale sufletului. Destinul, viața, iubirea, toate se descompun și se risipesc precum cioburile oglinzilor lovite cu putere de factori duri, nemiloși și nimicitori. Și toate acestea, în opinia autorului, se petrec în prezentul care este încastrat în carapacea unei singure clipe de tăcere, cu un timbru personal gol și rece lipit pe suflet: „ploua în cer și era frig / în tine, în noi/ se scurgeau tăceri printre mâini obosite// noaptea mă zbăteam între vise proscrise/ prin acoperiș cădeau picături de lumină/ se spărgeau apoi zgomos de pereți/ atât de reci, atât de goi// (Clipa)

Prin imaginile create din cuvinte inspirat alese, poetul își exprimă stările sufletești, sugerând atmosfera intimă a unui nostalgic și pătimaș călător purtat de nenumărați pași pe drumul rătăcirii și destrămării unității sufletului: „am mâinile pline de ceață/ urme de humă pe buze/ închise în adâncuri de suflet// țip într-o noapte/ să sting uitarea ce vine/ trezindu-mă în ape ce oglindesc necuprinsul/ uneori plăsmuiam din tăceri întrebări// pașii mai pleacă, pașii mă dor/ strivind în iarbă privirea” (Pași)

Poetul aruncă și o privire la confluența între viață și moarte și descoperă o tăcere înăbușitoare, colorată în nuanțe țipătoare și cu miresme fatidice, adevărate otrăvuri letale. Consideră această scenă de teatru dramatic, un ultim joc muribund care-i străbate coloana vertebrală sub forma unui țipăt, a unui bocet declanșat de durerea eului interior: „azi țipă agonic ochii în orbite/ văd urme între lacrimi și mă plâng/ pe frunte am coroană/ din cioburi, sticle, spini și cale/ aici trăiesc cu morții vii/ și drumul n-are cale/ eu am găsit în moarte esența vieții/ și scriu la toți cu lacrimile morții// m-am lepădat de lume, de păcate” (Ultimul joc)

Într-un joc dezordonat, fără un liant vădit, parcă și iubirea ne singularizează în loc să ne apropie. Nu-i cale care să ne apropie, iar imaginile lirice create de autor sunt compoziții cu tușe disparate și dispuse în mozaic: „eu plecam pe un drum/ tu veneai pe ape/ printre atâtea valuri, nu ne întâlneam/ a trecut o zi/ iar la întâmplare/ nu găsisem calea, tu pășeai pe ea/ pun pe răni cerneală, să astup un verb/ mă sufocă lumea/ unde astăzi merg/ la cumpene de ape” (Ultimul vers)

Uneori, în interiorul poemelor apare o rezonanță a unor halucinări lucide; în banalitatea cotidiană, poetul visează cu voce tare fapte diverse, detalii care impresionează. Puținul de culoare ce însuflețește acest decor apăsător este o teamă severă, cu momente de râs fad, fără strălucire: „camera era rece/ fior de gheață m-a pătruns// privesc clipele ce vin/ cu teamă, cu disperare/ e prea târziu/ să stau, să plec, să vin/ să cer, să sper/ pe masă am pus/ o bucată de pâine și o cană de vin/ pentru sufletele ce mâine vin” (Fiorul)

Poetul și-a lărgit viziunea până la a îmbrățișa totalitatea contradictorie a realului. Înfiorat și, totodată copleșit de starea realității cotidiene blocată într-un pustiu între pământ și cer, dar și de propriile trăiri, autorului nu-i mai rămâne decât să mediteze și să stea de vorbă cu sine: „în orașul rătăcit între cer și pământ/ trist era parfumul cuvintelor/ ce mor suav pe câmpuri de dor/ nu aveam liniște, nici idei/ deci, nu gândeam/ nici nu aveam la ce/ pășeam aiurea pe alei/ mă dureau cumplit lacrimile cerului// zăceam pe treptele părăginite ale lumii/ apoi am aprins un rug/ să ard rănile sufletului” (De vorbă cu mine)

În această stare deplorabilă a lumii de azi, totul este de neînțeles. Nu-i loc de aruncat cu piatra, nu-i timp de judecată și condamnare. În acest amestec de sensibilitate acută, de mută deznădejde și de ironie dizolvată în fiecare celulă a existenței și trăirii omului, autorul sugerează să ne concepem fiecare un autoportret mărturisitor, cu nădejdea iertării: „iartă-mă Doamne,/ mă cațăr spre cer/ pe picioare de lemn/ sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate/ iartă-mă Doamne,/ că plâng pe brațele crucii/ pășesc către El și pașii se pierd/ printre cruci frânte de suflet/ azi pier în stropii de sânge/ căzuți de pe crucea fiului Tău/ zac la marginea lumii/ în șuvoaie de lacrimi/ la cap mi-au pus bolovani/ să nu mă ridic și să sper/ iartă-mă Doamne/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă Doamne,/ fiul tău, umil și stingher” (Rugăciune)

Lirica lui Viorel Birtu este un produs, o consecință a lucidități gândirii sale, a unui spirit de observație cerebral, discret și fin. Într-o atmosferă oneroasă, într-o lume plină de priveliști mohorâte, doldora de anxietăți deconcertate, autorul, atras spre inedit, întrevede o fărâmă de speranță: „aștept să mă dezbrac de gânduri/ să ascund în palme doruri de viață/ razele soarelui să atingă inimile noastre chinuite// aștept să înflorească sufletele noastre/ într-o zi, de va fi/ atunci, vom ști ce am fost/ de va fi, mâine, o zi” (Pe țărmul sufletului)

Nu se situează deasupra lumii, omenirii și trăirilor acestora ci este parte, este atom din substanța acesteia, cu numeroase coeziuni implicite, trainice și durabile. Percepția se condensează în imagini de o sinteză evocatoare de vaste perspective sau realități. Lumea se simplifică și ia aspectul fantomatic al unui vis lucid: „caut în noapte, visător printre șoapte/ o cale, un drum, printre timpuri uitate// aștept un val, ultimul val/ să mă poarte peste gânduri înspumate/ cuvântul l-am scrijelit pe nisip/ cu degetele rănite de anii ce-au curs// știi, pescărușii se întorc pe țărm/ de drag, numai de drag/ bat clopote a moarte în cetate/ mi-e frig, mi-e teamă și plâng” (Ultimul zbor) „visez să aprind iarăși pământul/ cu un cuvânt și o floare/ ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima Ta)

Poet al monotoniei cotidiene, al plictiselii depresive se exprimă cu autoritate și cu detalii exacte. Izbutește admirabile tonalități, care impresionează prin accentele unei sincerități subtil așezate. Excelează în imagini realiste, dar și scene afective în care sufletul, ba se ascunde în sine, ori în alte locuri tainice, ba se oglindește în multiplele oglinzi ale inimii, toate la vedere. Însingurare, dezamăgire, îngândurare, dar și așteptare cu dor: „încăperea s-a năpustit peste mine/ strivindu-mi sufletul de pereți/ erau uscați și atât de reci/ când m-am trezit, am țipat/ eram acasă/ tu…/ în altă casă/ absența ta mă ardea adânc/ pășeam tăcut prin încăperile goale/ în sunetul mat al sufletului deșirat pe tocul gândului/ căutând viitorul în timpul trecut și petrecut/ sorbeam secundele în bătaia surdă a orelor așteptând clipa/ obosit, m-am așezat pe prispa sufletului și am plâns/ îmi era dor de tine” (Așteptarea) Prin acest peisaj liric, sufletul și gândul autorului se îndreaptă către hotarele neantului, unde domnește tăcerea muzicală a veșniciei, în care și dorul este o cruce de dus: „sunt bardul tăcut/ sunt pasul trecut între noi/ ceream doar un strop/ și astăzi mai mor/ că nu pot iubi/ acest chin ce vine într-o zi/ astăzi trăiesc la marginea sorții/ pasul mi-e chin și gândul durere/ că mândra mea/ a plecat la o stea/ trec cai albi pe țărmuri de dor/ copitele mă lovesc și mă dor/ plâng, mă regret/ că mi-am pierdut aleasa/ unde să plec, unde să fug/ mă arde dorul în cruce/ că am iubit/ și am pierdut o fată minunată/ dă-mi Doamne ochii/ să văd necuprinsul/ te rog, dă-mi lumina/ să găsesc nevăzutul” (Crucea dorului)

Poetul beneficiază de formația sa profesională. Sensibilitatea rațională îi permite construcții literare solide, fără a răsturna înțelesurile expresiei lirice și stilistice. Aserțiunile sale poetice produc senzații de o prospețime fără seamăn și o adâncime comparată cu cea a mărilor, dragi domniei sale. Reușește să zugrăvească sufletul omului printr-o multitudine de imagini paralele, care se intersectează în chip minunat, la timpul și în locul potrivit. Actul creator este unul consumator de energie, dar temeinic, a căror tulpini au ramuri sub formă de linii drepte și curbe, unghiuri ascuțite, drepte și obtuze, puncte (noduri) și cercuri (corole). Muza, bună prietenă, la fiecare întâlnire îmbracă haina unui murmur discret și sobru, timp în care pana poetului prinde forța și vigoarea cuvântului pentru a-l picura în vers: „murmura întunericul/ offf, ce lungă’i depărtarea/ mă cățăram spre stele / și iar cădeam în haos/ mai picurau cuvinte/ pe câte o coală goală/ scriam, scriam/ nebun de spaimă/ ca într-o tristă zi de toamnă/ mă întorceam în lut, mereu ca la început/ și în noaptea neagră/ băteam stele în boltă/ pentru o nouă eră” (Poetul)

Un lirism așezat în parametri spirituali. Poezia este un răspuns al simțirii inteligente a marelui cosmos, a universului uman și a eului interior. Această abordare nu este întotdeauna întemeiată pe psihologie, ci mai ales pe metafizica existenței. Prin reflectarea acestora de eul liric în poemele sale, autorul de bună credință încearcă să identifice frumosul și adevărul aflate într-o deplină interdependență, ceea ce dă un sens profund introspecției și dorinței de a face posibile și cele mai mărunte nuanțe ale unor idei.

Lirica poetului este expresia fidelă a lumii de azi, o contemporaneitate samavolnică, formată din egouri care se zbat în „valurile mării” multiplicând la infinit „vaietul durerii”, plânsul mut al unei tragedii postmoderniste. Strădania autorului de a readuce totul la unitate și de a impune un echilibru elementelor contrarii este un fir de nisip pe plaga extinsă a organismului lumii. Prin acceptarea vecinătății albului cu negru, a mizeriei cu puritatea, a puroiului cu mireasma de orhidee, a iubirii cu ura se poate înțelege extrema tensiune a stărilor sufletești.

Volumul „Oglinzi de suflet” abundă în figuri de stil, metafore eclactante prin formă, însă, unele întunecate prin conținut: bezna luminii, țipătul cuvintelor nerostite, palma vieții, tocul gândului, prispa sufletului, genunchii planetei… Întâlnim „Oglinzi…” în: „Coperțile sufletului”, „La picioarele sufletului”, „Pași în palma sufletului”, „Prin ochii sufletului”, „Pe țărmul sufletului”, „Ramuri de suflet”… Nici oglinzile gândului nu duc lipsă de propagare: „Pulberi de gânduri”, „Țipătul gândului”, „Gânduri”, „Ultimul gând”…

Atât oglinzile de suflet cât și cele din gând sunt ținute de Viorel Pîrăianu în palmă, la vedere. Ele sunt asemenea oglinzilor retrovizoare care ne ajută să vedem lesne ce se petrece aici și acum (prezent) și în față (viitor); iar pentru acest lucru, este bine să cunoaștem ceea ce este în spatele drumului parcurs. Poate cele petrecute în trecut sunt atrocități care-și lasă amprenta asupra minții și inimii, declanșează, amplifică, propagă durerile, tristețile și depășind un anumit prag pot avea consecințe dintre cele mai nocive pentru om. Este acceptată sintagma că viața este un joc, însă jocul cu mintea și sufletul este doar chin, amărăciune și întunecime. Și astfel, se rupe filmul (pagina): „cad, mă ridic/ obosit, mă așez trist în neputința cotidiană/ privind obsedat în jur/ în căutarea unui sens într-un deplin nonsens/ în jur, o lume aleatorie/ rătăcită în propria inexistență// m-au căutat atunci furioși mai departe/ nu m-au găsit niciodată/ de secole mă caută disperați/ pe cărările murdare ale lumii/ uneori, apar într-o carte de istorie/ la pagina ruptă” (Pagina ruptă)

„Când citești poeziile distinsului nostru poet Viorel Birtu Pîrâianu parcă ne cuprinde o furtună tăcută ca lacrimile noastre ce rătăcesc ca lupii, singuri și săraci, prin pădurile înghețate unde-și odihnesc tăcerea oasele bunicii sub umbrele frunzelor căzute peste suflet. Sub stele, ramurile noastre, lung îndumnezeite, adăpostesc păsări oarbe din plânsetul planetei.” (Trandafir Sîmpetru)

VASILICA GRIGORAȘ

Text publicat în revista ORAȘUL, număr 3-4 (57-58), editată de Fundația culturală CARPATICA, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Universităților clujene.

Prof.univ.dr.Tiberiu MATEESCU: Când cuvintele aveau aroma mustului – Întoarcerea scriitorului Al. Florin Țene pe meleagurile natale

În organizarea Filialei Vâlcea a UZPR 

            Ziua de miercuri, 19 octombrie, își trimitea razele de soare să coloreze viile în culorile toamnei, când scriitorii și ziariștii Al.Florin Țene și Titina Nica Țene au depus o coroană de flori, ”in memoriam”  la statuia scriitorului Gib I.Mihăescu, din  parcul central al municipiului Drăgășani, alături de un grup de scriitori și ziariști din Rm.Vâlcea, Slatina și Argeș. După imortalizarea acestui moment pentru o televiziune clujană, grupul de scriitori au intrat în Primăria orașului, unde la etajul doi, se află frumoasa incintă a bibliotecii municipale.

            Aici, într-o sală spațioasă în stil amfiteatru, se aflau, deja, mulți iubitori de cultură  care vizitaseră expoziția cu cele 92 de cărți ale scriitorului Al.Florin Țene și tabloul cu portretul acestuia, în ulei  pe pânză, realizat de pictorița  Victoria Fătu-Nalati, donat bibliotecii de către scriitor, așezat alături de tabloul scriitorului Gib I. Mihăescu (n. 23 aprilie 1894-d.19 oct.1935 ). Cu acest prilej Al. Florin Țene a donat zeci de cărți ale sale bibliotecii orașului natal.

            După vizionarea expoziției, în prezența a două televiziuni, și a unui public numeros, moderatoarea manifestării, scriitoarea Zenovia Zamfir, reprezentanta Bibliotecii Județene Vâlcea “Antim Ivireanu “ , a deschis lucrărileactivității culturale, trasmițând salutările de bine și sănătate scriitorului Al. Florin Țene din partea managerului Bibliotecii Județene „Antim Ivireanu”, domnul conf.univ.dr.Remus Grigorescu, apoi vorbind de personalitatea scriitorului, criticului literar, poetul și promotorului cultural Al.Florin Țene, născut pe aceste meleaguri, încărcate de istorie. În cuvântarea sa  a vorbit despre ultima apariție editorială a acestuia, cartea GLORIA LIMBII ROMÂNE, în care se află istoria demersului pe care l-a făcut scriitorul, pentru ca Parlamentul României să aprobe Legea 53/2011 privind sărbătorirea Zilei Naționale a Limbii Române. În prezidiu aflându-se viceprimarul ing. Adrian Zăuleț, consilerul ing. Cristinel Stoica, prof.univ. dr.Nicolae Dinescu președintele filialei UZPR Vâlcea, scriitorul Petre Cichirdan directorul unor publicații de cultură vâlcene, și Marian Bărăscu președintele cenaclului “Gib Mihăescu “ din Drăgășani, cenaclu înființat de Al.Florin Țene în anul 1958,

            Lucrările au fost întrerupte când un mare grup de elevi de la Liceul Teoretic “Gib I. Mihăescu “ din localitate, au intrat în sală, școlari îmbrăcați în uniforme de culoarea cerului senin, în frunte cu câțiva profesori. În aceste condiții, amfiteatrul bibliotecii a fost neîncăpător, fiind nevoiți ca o parte din elevi să primească scaune din sala de lectură.

            Moderatoarea spunea, în cuvântarea sa, că: “Dorindu-și o lume tot mai rațională, mai dreaptă, mai bună, mai frumoasă”, Președintele Ligii Scriitorilor din România se dovedește a fi un vizionar ce are încredere în capacitatea oamenilor de a se reîntoarce la esența culturală și spirituală a sufletului românesc. Încrezător în capacitatea culturii a ne îmbogăți spiritual, Al Florin Țene a construit și va lăsa posterității, o solidă citadelă literară. În acest sens, s-a folosit de incomensurabila sa forță de creație, de o voință de fier și o intensă și constantă activitate de documentare și cercetare în domeniul literaturii române și universale. Cu fiecare carte dăruită tiparului, a renăscut și s-a împlinit, atât ca om, ca autor și critic literar, dar mai ales, cu fiecare volum editat și-a mai construit câte o treaptă spre cerul nemuririi literare. În consecință, cu referire la scriitorul, jurnalistul și criticul literar Al. Florin Țene, putem afirma pornind de la Noica, marele filozof român, că: Președintele Ligii Scriitorilor Români a trăit tot atâtea vieți, câte cărți a scris! “

            În continuare  a vorbit ing. Adrian Zăuleț, viceprimar, care a subliniat că fiul municipiul Drăgășani, Al.Florin Țene, este o mare personalitate care face cinste municipiului Drăgășani, iar dr. Alin Pavelescu a precizat că a citit aproape toate cărțile scriitorului sărbătorit, cărți care l-au impresionat, fiind o cinste pentru domnia sa că îi este prieten. Au mai vorbit consilierul ing. Cristinel Stoica, Marian Bărăscu, ing. Ion Nălbitoru, Petre Cichirdan, și prof.univ.dr. Ștefania Marineanu care i-a acordat din partea Filialei Olt a LSR medalia de aur “Ziua Limbii Române.“

            Reprezentantul Bibliotecii Municipale Drăgășani, doamna Prunel-Bărbulescu Cristina, a dat citire unui fragment din cartea lui Petrică Birou, intitulată “Al.Florin Țene-Literatura ca viața “, în care autorul sublinia că distinsul scriitor drăgășenean și-a dăruit întreaga viață culturii române.

            În continuare un grup de eleve de la Liceul Teoretic “Gib Mihăescu “au citit poezii de Titina Nica Țene, soția sărbătoritului și de dr.Ionuț Țene, fiul familiei de scriitori Țene.

            Profesorul dr.Nicolae Dinescu, președintele filialei Uniunii Ziariștilor Profesioniști Vâlcea, i-a conferit scriitorului Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, DIPLOMA DE EXCELENȚĂ din partea UZPR cu următorul text, pe care l-a citit în fața numerosului public: “Pe tărâmurile vâlcene-Vâlcea (Țara Lupilor ), unde pământenii vorbesc prinj chipurile lor de înger cu putere sufletească, pe plaiurile adevăratei grădini mirifice de rai carpato-danubiene, încărcate de mireasma dragostei iubirii de neam și obârșe, ce se întinde din josul podgoriilor Rusidavei spre susul râului alutan, pep e drumul dacic, prin Defileul Oltului, până dincolo de Proetorium și Pons Vetus, există oameni între oameni, dar cei ce excelează, cum este Scriitorul Al.Florin Țene, sunt oameni celor pe care, azi, îi gratulăm și-i onorăm cu acest titlu de înaltă profunzime umană, spiritual și științifică.

            Fie ca, pe meleagurile pe care noi străbatem spații temporale, aici, între hotare și dincolo de ele, să se înalțe, români de înaltă valoare morală, al căror românism să dăinuie milenii și milenii, de acum încolo. Semnează Președinte, Prof.dr.Nicolae Dinescu.“

            În urma acordării acestei Diplome, auditoriu a aplaudat, semn de prețuire pentru concetățeanul lor.

            În continuare, domnul consilier, șeful Comisiei de Cultură a Consiliului Local al Municipiului Drăgășani, ing.Cristinel Stoica, i-a acordat scriitorului Al.Florin Țene TABLETA DE AUR din Partea Comisiei de Cultură a Consiliului Local al Municipiului Drăgășani, în care se stipulează: ”Vă exprimăm înalta gratitudine și vă mulțumim pentru întreaga activitate în slujba culturii.

            Cu cele mai sincere felicitări și înalte considerații, Domnului Al.Florin Țene, scriitor, Membru al Academiei Americane Române (A.R.A ). Președinte Național LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI. “

            În continuare, prof.dr.Ștefania Marineanu i-a înmânat scriitorului Al.Florin Țene “Diploma de Merit “, din partea Ligii Scriitorilor Olt, a Cenaclului de Creație Literară și Jurnalism “Dimitrie Caracostea “, Casa de Cultură a Sindicatelor-Slatina , în care se scrie: “Se accordă Domnului Al.Florin Țene pentru activitatea de creației literară/journalism, cu prilejul sărbătoririi ZILEI LIMBII ROMÂNE-Ediția a III-a 31 august 2022. “, semnează Director Simona Cataragă, Director Florin Dumitrescu și Președinte Georgeta Giurea.

            În continuare, Al.Florin Țene a prezentat revista AGORA LITERARĂ, publicație a Ligii Scriitorilor, a cărui redactor șef este scriitorul Iulian Patca, distribuind în public un număr apreciabil de reviste.

            În cadrul acestei manifestări, scriitorul ing.Ion Nălbitoru a prezentat revista filialei Vâlcea a Ligii Scriitorilor MEMORIA SLOVELOR nr.1 și 2 (20-21 ), în care este prezent cu creații și Al.Florin Țene.

            Scriitorul Petre Cichirdan , editor al mai multor reviste literare vâlcene, a prezentat ultimile numere ale revistelor CULTURA VÂLCEANĂ,  POVESTEA VORBEI și FORUM în care sunt prezenți cu creații proprii Ionuț Țene și Al.Florin Țene, iar Ștefania Marineanu a prezentat ultimul număr al revistei SCURT CIRCUIT OLTEAN , revistă magazin ce apare sub egida Filialei Olt a Ligii Scriitorilor și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

            La finalul bogatei și interesantei manifestări, scriitorii Al.Florin Țene și Titina Nica Țene au mulțumit bibliotecarelor Bibliotecii Municipale Drăgășani, pentru frumoasa organizare, iar publicului pentru participare.

                                                                        *

            După această amplă manifestare literară dedicată scriitorului Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor, a avut loc o scurtă ședință a filialei Vâlcea a Ligii Scriitorilor, în care, după o mică dezbatere, a fost aleasă ca președinte al filialei, doamna Luci Trușcă.

                                                                        Prof.univ.dr.Tiberiu Mateescu

Carmen GIGÂRTU: Călătoria sufletului (V)

Spiritul meu de beduin rătăcitor m-a condus spre ţărmurile însorite ale Mediteranei. De când eram copil visam să ating, să văd acele locuri în care s-a născut Mântuitorul. Israelul l-am perceput ca o ţară a contrastelor, care m-a fascinat de la prima vedere. Pe o fâşie de pământ, situată pe malul estic al Mării Mediterane, de-a lungul timpului s-au intersectat un număr mare de popoare şi culturi. Pe o suprafaţă de 22.072 km2 trăiesc peste 8,723 milioane de suflete, din care peste 70% sunt evrei, iar restul arabi, aparţinând mai multor confesiuni religioase: mozaici, musulmani, creştini, druzi .  

 Un sentiment de déjà vu mă stăpânea, reminiscenţe din alte veţi ieşeau la suprafaţă, uimindu-mă.  

La tot pasul, trecutul vorbea din ruine vechi de milenii. De la aeroportul de pe „Colina primăverii”- Tel Aviv, care este cel mai mare oraş din Israel, puternic centru economic şi cultural, ne-am îndreptat spre Haifa. Prima oprire a fost la Cezareea, care a devenit oraş şi port prosper în timpul lui Irod cel Mare. Era reşedinţa oficială a prefecţilor şi legaţilor imperiali romani în Iudeea, devenită colonie romană. Oraşul deţinea un port, un palat, un templu închinat Romei, un amfiteatru şi un apeduct.  O tablă din piatră găsită de arheologi conţine numele lui Pilat, cel care l-a predat pe Iisus evreilor, pentru a-l crucifica. Cornelius, un centurion roman din Cezareea, a fost botezat de apostolul Petre. El a fost primul roman care a intrat în comunitatea discipolilor lui Iisus. Filip a adus creştinismul în această cetate, iar mai târziu a găzduit pe Pavel şi tovarăşii săi de călătorie. Pavel a debarcat în Cezarea când s-a întors din a doua şi a treia călătorie misionară. Festus l-a trimis pe Pavel în lanţuri, pe o corabie, din Cezareea la Roma, după ce a stat 2 ani închis în acest oraş. Populaţia la începutul secolului I era formată din greci, iudei şi samariteni, o comunitate creştină din vremea apostolică. Cezareea s-a bucurat de renume în întreaga lume creştină, mai ales datorită bibliotecii creştine, care a făcut din acest oraş un centru cultural al vremii. Cel care a adus o contribuţie însemnată a fost Origen care preda filozofia şi teologia în Şcoala din Cezareea. Oraşul a decăzut în timpul invaziei perşilor sasanizi, în prima jumătate a secolului al VII-lea. În anii 1199-1264 oraşul cunoaşte o înflorire odată cu venirea cruciaţilor, care au fortificat cetatea şi au amenajat un nou port. În această perioadă se ridică o biserică creştină dedicată Sfântului Petru pe ruinele unei vechi biserici bizantine.  O legendă spune că aici cavalerii cruciaţi au descoperit Sfântul Graal.  În anul 1265 Cezareea a fost cucerită de mameluci, iar în 1291 a fost aproape rasă.

 Am admirat solitudinea mării, a ruinelor şi spectacolul pe care-l da soarele apunând, gândindu-mă la amorei, canaaneieni, evrei, asirieni, filisteni, egipteni, fenicieni, babilonieni, perşi, greci, romani, arabi, cruciaţi, mameluci, turci, englezi, nemţi… care au ajuns de-a lungul timpului în aceste ţinuturi şi au dispărut la fel ca soarele în nori. Totul trece, totul piere! Viaţa noastră pe Terra e doar o excursie, va veni o zi în care ne vom întoarce la adevărata noastră casă.  

 Solitudinea ruinelor, geamătul valurilor Mediteranei, spectacolul multicolor al frumoaselor grădini, urmele trecutului care răsar de peste tot, mărturisesc despre miracole extraordinare, petrecute aici.  Marea părea o oglindă a cerului, în care soarele se cobora încet într-o cromatică multicoloră, când am părăsit Cezareea şi m-am îndreptat spre nord-estul Israelului. În depărtare se zărea Muntele Carmel care veghează neclintit marea, la o înălţime de 525,4 m. La poalele muntelui se află oraşul Haifa, al treilea ca mărime din Israel, un important port şi centru economic. Muntele este plin de verdeaţă, peşteri şi izvoare. Muntele Carmel a devenit un simbol al libertăţii şi e sinonim cu frumuseţea. Profeţii au comparat Carmelul cu Ţara Făgăduită. Dacă oamenii rămân fideli Domnului atunci pământul va fi roditor, dacă nu ascultă Cuvântul, atunci ţara se va transforma în pustiu. În vremea regelui Ahab, oamenii se închinau la un idol şi îi persecutau pe cei ce credeau în Dumnezeu. Sfântul Ilie le-a prorocit că vor fi pedepsiţi pentru faptele lor şi nu va mai ploua. Trei ani de zile nu a plouat. Pe acest munte, Sfântul Ilie a spus poporului să se hotărască pe care divinitate vor să o slujească şi îi propune regelui să facă o încercare pentru a vedea care este adevăratul Dumnezeu. Este ridicat un jertfelnic, iar preoţii lui Baal implorau zeul să aprindă rugul, care nu s-a aprins. Când Sfântul Ilie s-a rugat, focul s-a coborât din cer, statuia lui Baal s-a făcut fărâme, iar poporul a trecut la credinţa în Dumnezeu. În vărful muntelui se găseşte biserica Stella Maris, dedicată Fecioarei Maria, care adăposteşte centrul mondial al Ordinului Carmeliţilor şi grota care l-a adăpostit pe Sfăntul Ilie. Ordinul Carmelitan s-a născut pe Muntele Carmel la începutul secolului al XII. Un grup de pustnici trăiau în rugăciune, în peșterile din munte meditând ziua și noaptea la legea Domnului, în spiritul Profetului Ilie care spunea : “Viu este Domnul, în fața căruia stau” şi “Ard de zel pentru Domnul Dumnezeu Sabaot”. În secol XVI, Tereza de Avila, împreună cu Ioan al Crucii, au început o reformă pentru a reveni la rugăciunea continuă, menţionând că rugăciunea este chiar iubirea. Ea scria: “Trebuie să ne retragem în noi înșine, chiar și în mijlocul lucrului, și să ne amintim, din când în când, de Oaspetele pe care îl avem în noi, convingându-ne că, pentru a vorbi cu El, nu trebuie să deschidem gura” (Drumul desăvârșirii). Pe locul în care se găseşte biserica actuală, în urmă cu câteva secole a fost un aşezământ monahal care a fost cucerit de Napoleon şi transformat în spital. Mai târziu locul a fost cucerit de turci şi toţi călugării omorâți. În cinstea lor s-a ridicat o piramidă în faţa mânăstirii. Mânăstirea actuală, cu aspect de fortăreţă a fost construită în anul 1836, iar în timpul celor două războaie mondiale a fost ocupată de armata britanică, de armata israeliană şi înapoiată Ordinului.

Mânăstirea Steaua Mării este foarte frumoasă, încântă prin picturile cupolei, prin statuia Fecioarei şi a Sfântului Ilie. 

Haifa este cel mai mare port din Israel, un punct nodal al comerţului maritim cu gaze şi petrol din zona Golfului Persic, care a fost dat spre administrare unei companii chineze de stat pană în anul 2046. Oraşul Haifa este renumit pentru cea mai frumoasă, spectaculoasă şi unică grădină din lume. Grădina Baha’i este considerată cea de-a opta minune a lumii şi a fost înscrisă în patrimoniul UNESCO. Este amenajată în trepte pe versantul nordic al muntelui Carmel, pe o suprafaţă de 200.000 de mp şi oferă o panoramă încântătoare spre Marea Mediterană. Este formată din 18 terase, dispuse în 9 cercuri concentrice, cu o simetrie perfectă înconjoară Templul care este împodobit cu un dom aurit. Templul, supranumit biserica tuturor religiilor are o înălţime de 40 metri şi 9 faţade, ilustrând 9 dintre religiile lumii, aici fiind centru mondial al religiei Baha’i. În Templu se găsesc rămăşiţele profetului Bab, fondatorul acestei noi religii care vizează constituirea unei comunităţi mondiale fără clase, cu o limbă şi o conducere universală. Mirza Ali Mahomed- profetul Bab s-a născut la Siraz, în sudul Persiei, la 20 octombrie 1819. Rămas orfan a fost crescut de un frate al mamei sale, în cadrul unei comunităţii şiite, unde s-a remarcat prin talentul şi darul său oratoric. La varsta de 25 de ani, el spunea că „Dumnezeu l-a ales pentru menirea de Bab”(„poarta de acces la Dumnezeu„). El ar fi cel în care au apărut din nou Moise şi Iisus, fiind încarnarea tuturor profeţilor. A susţinut fraternizarea tuturor oamenilor, egalitatea femeilor cu bărbaţii, desfiinţarea voalurilor cu care femeile îşi acopereau faţa, abolirea circumciziunii, interzicerea bârfei şi calomniei, a relaţiilor extraconjugale, a jocurilor de noroc şi a utilizării fără scop medical a drogurilor şi alcoolului.…Steaua cu 9 colţuri este unul din simbolurile acestei credinţe.  După uciderea profetului împreună cu ucenicul său credincios, Mollah Mahommed Ali, în anul 1849, la Tabrez, în noua religie s-a produs o schismă. O grupare conservatoare condusă de Mirza Yahya şi o grupare mai mare condusă Mirza Husein Ali – Baha Ullah care și-a propus transformarea islamului într-o religie universală. El a fost un apologet înfocat al profetului. A fost închis de două ori din cauza credinţei sale, iar în 1852 guvernul turc l-a exilat. Abdul Baha, fiul cel mare îi urmează, preluând conducerea bahaismului, subliniind caracterul umanitar şi pacifist al doctrinei mişcării, face cunoscută doctrina în Occident şi în S.U.A. Americanca Martha Root a fost una dintre cele mai entuziaste misionare a noii doctrine, călătorind în diferite ţări de pe toate continentele, reuşind să convertească la noua credinţă bahai şi pe regina Maria a României, în anul 1926. În lume există peste 6.000.000 de credincioşi pe toate continentele. Conform doctrinei, Dumnezeu este lumină şi iubire şi este inaccesibil lumii. Toţi oamenii sunt creaţia lui Dumnezeu, fiecare trebuie să iubească pe toţi semenii săi, fără nici o discriminare legată de naţiune, confesiune, clasă socială sau rasă. Nu există decât un singur Dumnezeu şi o singură familie umană, care trebuie să trăiască în armonie şi pace universală. Abdul Baha se adresa omenirii astfel: „Sunteţi toţi roadele aceluiaşi arbore. Nu sunt doi arbori, unul al milostivirii dumnezieşti şi celălalt al lui Satan. Trebuie, aşadar, să avem cea mai desăvârşită iubire unii faţă de alţii, să privim şi să recunoaştem în fiecare un popor al lui Dumnezeu. De aceea, toate guvernele din lume, printr-o învoială obştească, trebuie să hotărască dezarmarea simultan. N -ar fi de nici un folos dacă unul ar depune armele şi altul ar refuza s-o facă. Toate naţiunile din lume trebuie să se înţeleagă asupra acestui punct de o însemnătate absolută, astfel ca să poată abandona toţi deodată ucigătoarele arme ale măcelurilor omeneşti„. În această religie se spune că Iisus Hristos a revelat cuvântul lui Dumnezeu şi este înscris în seria marilor întemeietori de religii alături de: Moise, Zoroastru, Buddha, Mahomed.  „A fi bahá’í înseamnă, pur și simplu, să iubești întreaga lume; să iubești omenirea și să încerci să o slujești; să trudești pentru pace și fraternitate universală. ”  (ABDU’L-BAHÁ)

Cerul îşi pusese mantia de stele când am părăsit Muntele Carmel. Am admirat frumoasa panoramă a orașului Haifa, şi ne-am îndreptat spre Nazareth, localitatea Fecioarei Maria, unde am fost cazaţi la un hotel al unui khibbuţ. La răsăritul soarelui am plecat spre Cana Galileei, un sat frumos şi curat, înaintând printre coline pietroase şi văi plantate cu pini şi curmali. În depărtare se zăreau câteva turle de biserici ce străluceau în lumina soarelui. Am intrat în biserica ortodoxă, unde, în naos, de o parte şi de alta, erau două vase mari din piatră. Ghidul ne-a explicat că sunt vasele originale, din cele şase care au fost umplute cu apă la nunta din Cana Galileei. Aici a săvârşit Domnul Iisus prima minune, transformând apa în vin, a binecuvântat şi cinstit familia. Nunta din Cana simbolizează unirea omului cu Dumnezeu. Ne întoarcem în Nazareth, locul copilăriei lui Iisus Hristos şi vizităm biserica Sf. Gavriil, construită deasupra izvorului Fecioarei Maria şi biserica catolică Buna-Vestire care adăposteşte grota în care Fecioara Maria a fost înştiinţată de Arhanghelul Gavriil că va naşte pe Iisus. Nazarethul este un oraş construit pe coline, aglomerat, cu multe străzi, străduţe. Mai poate fi numit şi oraşul florilor, fiindcă peste tot sunt flori, curmali şi chiparoşi. Emoţii mă cuprind, ştiind că aici au trăit, s-au rugat, Ioachim şi Ana, pentru a fi binecuvântaţi cu un copil. Ruga lor a fost ascultată, născându-se Fecioara Maria care a copilărit în aceste locuri până la vârsta de trei ani, când a fost dusă la templu din Ierusalim. Tot în Nazareth s-a logodit Fecioara cu Iosif şi de aici au plecat la Betleem. După întoarcerea din Egipt au locuit împreună cu Iisus până la vârsta de 30 ani. Părăsim Nazarethul care ne îmbia să-i cunoaştem trecutul şi ne îndreptăm spre Tabor, muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. În drumul nostru întâlnim câmpii întinse, cultivate cu cereale, culturi de citrice şi banane. În depărtare se zăreşte muntele Schimbării la faţă care se înalţă solitar, înconjurat de sate şi culturi de tot felul, având o înălţime de 588 m. Muntele Tabor este un deal aflat în capătul estic al Văii Jezreel, în regiunea Galileea de Jos. Aflat la 9 kilometri est de Nazaret şi la doar 17 kilometri vest de Marea Galileei. Am urcat muntele în spirală, şi am rămas uimiţi de plantaţiile de măslini, pini, portocali şi curmali pe toţi versanţii. În pădurile seculare ale Taborului a stat în pustnicie şapte ani, Melhisedec, împăratul Salemului, care l-ar fi întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin când se întorcea de la luptă. În pădurile şi peşterile Taborului s-au nevoit sute de călugări creştini de-a lungul timpului. Unii au ajuns să vadă şi să simtă energiile necreate, lumina dumnezeirii.  Iisus era perceput de oameni ca un învăţător şi prooroc sărac, îmbrăcat în cămaşa de in, dar în Tabor se arată ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu, “îmbrăcat în veşmânt alb ca zăpada” şi “strălucind ca soarele”. Pe muntele Tabor, Iisus le-a descoperit ucenicilor importanţa rugăciunii în linişte, care îmbracă omul în lumină şi dă forţă sufletului. Pe Tabor sunt două mânăstiri, una franciscană şi o frumoasă mânăstire ortodoxă construită în secolul XIX de doi călugări moldoveni, Irinarh Roseti şi Nectarie Banul. Aici m-am simţit mai aproape de îngeri, privind cerul senin, cîmpiile Galileleii şi marea Tiberiadei.  Contemplarea nu a durat mult pentru că am pornit spre muntele Fericirilor, numit si Muntele Eremos care se află pe malul nord-vestic al lacului Kinneret (Marea Galileii).  

Frumoasa Biserică a Muntelui Fericirilor a fost construită între anii 1936 si 1938, în stil bizantin, după un plan al faimosului arhitect italian, Antonio Barluzzi. Fiecare fereastră a tavanului în formă de octogon ne aminteşte câte o Fericire. Clădirea are un furnir de marmură şi un mozaic de aur în dom, fiind înconjurată de o grădină superbă, cu multe flori, trandafiri, arbuşti înfloriţi în toate culorile, ficuşi, palmieri, curmali, chiparoşi, cu vedere spre Marea Galilee. Aici a predicat Iisus faimoasele învăţături creştine.

„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.  

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.  

 Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.  

 Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.  

 Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.  

 Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.  

 Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.  

 Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.  

Fericiți veți fi voi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.  

Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.”  

                                    *

Dormisem bine, fără vise, la hotel Paradis din Betleem. Când am deschis ochii, privirea mi-a rămas pe floarea sângerie a unui frumos crin imperial, care trona într-un ghiveci pe măsuţa maronie de la oglindă. Am deschis fereastra, dorind să admir răsăritul soarelui. De obicei mă trezesc dimineaţa devreme, dar acum fusesem trezită de vocea muezinului care chema credincioșii, din vârful minaretului, la rugăciune. Soarele nu răsărise încă, iar peste stradă erau locuinţe ale palestinienilor care aveau pe toate acoperişurile instalaţii de apă. După un duş şi un schimb de impresii cu colega de cameră, am coborât la micul dejun, care a fost destul de variat şi bogat. Palestinienii sunt foarte atenţi şi amabili cu turiştii. Mulţi cunosc limba engleza, iar surpriza a fost mare când am auzit vorbind româneşte pe mulți comercianţi, care-şi vindeau produsele la preţuri modice. Casele erau curate, iar oamenii liniştiţi, deschişi, frumoşi. Am părăsit Betleemul, nu înainte de a vizita un magazin de icoane, unde am făcut cumpărături simbolice pentru cei dragi şi ne-am îndreptat spre centrul lumii, cum este numit Ierusalimul.  

Ierusalimul se găseşte în munţii Iudeii, la 30 km de râul Iordan şi Marea Moartă şi la 60 km de Marea Mediterană. Când priveşti de pe Muntele Măslinilor, Ierusalimul Vechi, care este înconjurat cu un zid înalt cu mai multe porţi, îţi apare în raza vizuală o cupolă aurită, denumită Cupola Stâncii. Aceasta este situată pe muntele Templului, loc sfânt pentru arabi, dar şi pentru evrei. Între Ierusalimul Vechi care seamănă cu o cetate şi Muntele Măslinilor care este spre răsărit este Valea Chedron, unde se găseşte un cimitir enorm. Pe Muntele Măslinilor în partea de vest este grădina Ghetsimani, locul unde Domnul s-a rugat. Ierusalimul este oraşul cel mai vizitat din lume, fiind centrul mondial a trei religii: Creștinism, Islam și Iudaism. Pentru musulmani este al III-lea loc sfânt după Meca şi Medina, locul unde Mahomed s-a înălţat la cer, pentru evrei este locul unde slava lui Dumnezeu s-a coborât în Templul lui Solomon, iar pentru creştini este oraşul lui Iisus, unde a fost crucificat şi a înviat. Dacă pentru creştini Mormântul Sfânt este cel mai sacru loc din Ierusalim, pentru evrei este Zidul Plângerii, ce a rămas din al doilelea templu.  Istoria Ierusalimului se pierde în negura timpului. Prin jurul anului 1006 î.Hr. Ierusalimul a fost cucerit de împăratul David, care-l înconjoară cu ziduri şi construieşte pe Sion o fortăreaţă militară numită Turnul lui David. Fiul lui David, Solomon, în anul 962 î.Hr. a construit un frumos templu. Ierusalimul va fi cucerit şi templu distrus de Nabucodonosor în anul 586 î.Hr. şi evreii duşi în robie babiloniană. După 70 de ani, evreii construiesc cel de-al II lea templu sub conducerea lui Zorobabel. Prin secolul al II lea î.Hr. oraşul este pustiit de Antioh Epifanul, împăratul Siriei, care devastează şi templu, care este refăcut mai târziu de fraţii Macabei. După câţiva ani Ierusalimul devine colonie romană. Irod cel Mare reînnoieşte, reface templul şi consolidează zidurile Ierusalimului. În acest templu a stat Fecioara Maria 12 ani, aici preotul Zaharia a aflat că va avea un fiu, pe Ioan Botezătorul. Aici a fost adus Iisus la 8 zile, la 40zile şi la 12 ani când a uimit pe bătrâni cu înţelepciunea Sa. În acest templu a făcut minuni, a vindecat, a mustrat pe farisei şi cărturari, a izgonit şi răsturnat mesele celor ce făceau negoţ zicând: “Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile. Iar voi aţi făcut-o peşteră de tîlhari”. În anul 70 romanii distrug templu, iar în anul 132 Ierusalimul este distrus de către romani în întregime, în urma unei răscoale. Adrian începe reconstruirea Ierusalimului şi îi schimbă numele în Aelia Capitolina. După anul 330 Constantin cel Mare zideşte mai multe biserici creştine, începând cu Biserica Sfântului Mormânt. În anul 614 perşi cuceresc şi distrug Ierusalimul, iar în anul 628 e recucerit de bizantini, ca în anul 637 să fie cucerit de arabi, pentru aproape cinci secole. În anul 1099 este cucerit de cruciaţi, care stăpânesc timp de 88 de ani, până în anul 1187când e cucerit de sultanul Saladin al Egiptului. Ierusalimul e sub stăpânire arabă până în anul 1516 când este cucerit de imperiul otoman condus de Soliman Magnificul. Acesta a înconjurat oraşul cu puternice ziduri de apărare, care se găsesc şi astazi în bună stare. În anul 1917, Ierusalimul trece sub mandat britanic, până la 14 mai 1948, când se înfiinţează statul Israel. Ierusalimul vechi seamănă cu o cetate medievală, înconjurată de ziduri groase. Sunt 7 porţi de acces: Poarta Damascului, Poarta Nouă, Poarta lui Irod, Poarta Jaffa, Poarta Sionului, Rabinilor, care duce la zidul Plângerii şi Poarta Sfântului Ştefan sau Poarta Leilor. Mai este Poarta de Aur care este zidită şi duce la Moscheea lui Omar. Se spune că această poartă va fi deschisă la sfârşitul veacurilor, când va trece Mesia prin ea. În Ierusalimul Vechi sunt patru cartiere distincte: grec, armean, musulman și  evreiesc. Biserica Sfântului Mormânt se găseşte în cartierul grec. Cel mai mare este cartierul musulman, pe platoul muntelui Moria, unde Avram adusese jertfă pe fiul său Issac. Pe acest munte se afla odinioară templul lui Solomon. Astăzi se găseşte Moscheea lui Omar care a fost construită între anii 688-692, în formă octogonală. În apropiere, prin secolul al VIII-lea a fost zidită o altă moschee mare şi frumoasă, numită Moscheea El-Aqsa, pe ruinele celui de-al II lea templu.  O vizită la Ierusalim este un dar pentru sufletul omului, care încearcă să înţeleagă istoria Creştinismului, Islamului şi Iudaismului. Toate trei, religii monoteiste şi legate între ele printr-un fir nevăzut. Gândindu-mă la aceste religii, le pot asemăna cu trei surori, care se ceartă între ele pentru moştenire sau iubirea tatălui. Acelaşi Creator ne-a creat pe toţi, indiferent de religie sau rasă, toţi suntem egali în faţa Lui şi fiecare e unic şi frumos în felul său. Dacă ne-am elibera de ataşamente, de credinţe oarbe, de dogme, şi am privii obiectiv, din exterior, ca şi cum nici nu am face parte din rasa umană, atunci încrâncenarea, duşmănia, războaiele, tot ce se întâmplă rău în lume, ni s-ar părea un joc absurd. Un joc al unor fiinţe care gândesc ca în epoca de piatră. Eu sunt creştină, tu eşti musulman, el e iudeu, ea e budistă …., fiecare cu credinţa sa. Toţi suntem egali în faţa cerului şi a morţii. Iisus s-a jertfit pentru noi, învăţându-ne iubirea de oameni, Mohamed ne-a învățat venerarea lui Dumnezeu, iar Buda detaşarea de această lume, dar omenirea nu pune în practică învăţăturile acestora, ci trăieşte în viaţa de zi cu zi după propriile reguli.  Cât de frumos spunea Ibn Arabi :  „Inima mea poate fi orice: o pajiște pentru gazele, o mânăstire pentru călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka’ba pelerinului, tablele Torei și cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința mea.”  

Aceste trei religii au multe în comun. Începând cu Avraam care este considerat părintele creştinilor, evreilor şi musulmanilor, continuând cu credinţa în profeţi, cu credinţa în existenţa îngerilor, a Raiului, a Iadului, a Judecăţii de Apoi şi a învierii. Dar sunt şi diferenţe. Iudaismul afirmă că Legea Divină nu se schimbă, nu recunoaşte Noul Testament şi nici pe Iisus. Religia iudaică pune accent pe îndeplinirea poruncilor divine, pe respectarea Torei şi spune că sufletul omului este pur.  

În schimb, Islamul îl recunoaşte pe Iisus, dar ca profet şi respectă pe Fecioara Maria, mama lui Iisus. Islamul afirmă că Iisus a fost conceput în mod miraculos datorită voinței lui Dumnezeu: “O, oameni ai Cărţii ! Nu întreceţi măsura în credinţa voastră! Nu spuneţi despre Dumnezeu decât Adevărul ! Da, Cristos ! Iisus, fiul Mariei, este trimisul lui Dumnezeu, Cuvântul Lui pe care l-a aruncat Mariei, un Duh de la El„Sura 4 :171  

 Anul trecut am fost la Efes, în Turcia, la casa Fecioarei Maria, unde am văzut musulmani rugându-se Fecioarei. Pentru creştini Cartea Sfântă este Biblia, pentru musulmani Coranul, pentrut evrei Tora. Creştinii se roagă în biserici, musulmanii în moschei şi evreii în sinagogi. Cea mai tânără religie din cele trei este Islamul, care a fost fondată de către profetul Muhammad în sec. al VII-lea prin intermediul îngerului Gabriel.  Muhammad, întemeietorul Islamului a zis : “Eu nu sunt decât un om asemenea vouă şi mi s-a dezvăluit că Dumnezeul vostru este Dumnezeu Unul, iar cel care nădăjduieşte în întâlnirea cu Dumnezeul său trebuie să săvârşească fapte bune şi să nu alăture pe nimeni în închinăciunea sa către Domnul său„ Sura 18:11

  Cei cinci stâlpi ai islamului sunt: mărturisirea de credinţă, rugăciunea, dania anuală obligatorie, pelerinajul la Mecca, postul din luna Ramadan. Principiile Islamului: credința în Allah, credința în îngerii Săi, credința în Cărțile Sale, credința în mesagerii Săi, credința în Ziua Judecății, credința în al-Qadar(predestinare)  

Poruncile în Islam:  

 „ Să nu-I asociați Lui nimic; să fiți buni cu părinții; să nu-i omorâți pe copiii voștri de teama sărăciei, căci Noi vă vom da cele de trai atât vouă cât și lor; nu vă apropiați de cele rușinoase, nici cele care se văd, nici cele care sunt ascunse; nu ucideți sufletul pe care l-a oprit Allah!

  „Și să nu vă apropiați de averea orfanului, decât cu ceea ce ați putea s-o faceți și mai bună, până când el nu ajunge la maturitate; și împliniți măsurarea și cântărirea cu dreptate! Căci Noi nu impunem unui suflet decât atât cât poate el. Iar când spuneți ceva, fiți drepți, chiar când este vorba de o rudă apropiată și țineți-vă legământul față de Allah!”

 În Iudaism sunt 613 porunci și13 principii :  

 1. Cred că Dumnezeu este Creatorul şi Conducătorul întregii lumi.  

 2. Cred că Dumnezeu este unic şi nu există nici o altă unitate sau unicitate care să se asemene cu a Lui.  

 3. Cred că Dumnezeu nu are corp şi nici o descriere de ordin fizic care I s-ar putea asocia.  

 4. Cred că Dumnezeu este veşnic, că El există de dinainte de a exista lumea şi va continua să existe după ce aceasta se va sfârşi.  

 5. Cred că rugăciunile şi preamărirea trebuie îndreptate doar către Dumnezeu, şi nu către oricine sau orice altceva.  

 6. Cred că toate cuvintele profeţilor sunt adevărate.  

 7. Cred că Moise este cel mai important dintre profeţi, că nivelul său de profeţie nu a fost şi nu va fi atins niciodată de către nimeni altcineva.  

 8. Cred în faptul că Tora a constituit obiectul Revelaţiei divine la Muntele Sinai şi că Tora pe care o avem astăzi este aceeaşi cu cea primită de la Dumnezeu atunci.  

 9. Cred că Tora nu va fi niciodată schimbată de către Dumnezeu sau înlocuită cu o altă învăţătură.  

 10. Cred că Dumnezeu este atotştiutor.  

 11. Cred că Dumnezeu oferă răsplată şi pedeapsă în funcţie de modul în care oamenii Îi respectă poruncile.  

 12. Cred că Mesia va veni şi chiar dacă întârzie îl aştept în fiecare zi.  

 13.Cred că morţii vor fi înviaţi în Era Mesianică.

 Poruncile în creştinism:  

 Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.  

 Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.  

 Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.  

 Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.  

 Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.

  Să nu ucizi.  

 Să nu fii desfrânat.  

Să nu furi.  

Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.  

Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău.

 Isus s-a născut și a propovăduit în credința iudaică, iar primii apostoli au fost evrei. Religia creștină s-a răspândit în lume prin contribuția apostolilor și a primilor creștini din rândul evreilor, dar şi a altor popoare .  

 În Creştinism se spune că Dumnezeu a dat o lege evreilor, Legea lui Moise -”Vechiul Testament”, pe care a schimbat-o cu ”Noul Testament”, prin jertfa lui Iisus. În religia creștină se pune accent pe credinţa în Iisus, în Sfânta Treime şi Maica Domnului. Se consideră că oamenii vin în lume cu păcatul originar şi de aceea se botează. Iisus a zis: “Nu cel ce îmi zice Mie Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu celui din ceruri.”  

 Creştinismul, Islamul şi Iudaismul afirmă că vor pace în lume. Dacă le citeşti doctrinele te minunezi şi te întrebi : De ce Pământul nu este un rai? Cine e vinovată de crime, de războaie, politica sau religia popoarelor lumii? Un subiect de meditaţie. În viaţa de zi cu zi oamenii nu respectă cuvintele revelate de Dumnezeu prin Moise, Iisus sau Muhammad, ci trăiesc după legile făcute de oameni.  Muhammad a profeţit:  

 ”Ceasul nu va veni până când nu veţi vedea zece semne: fumul, falsul Mesiah, Bestia, soarele ce va răsări de la Vest, coborârea lui Isus fiul Mariei; YaGog şi Magog şi trei cutremure (despicături de pământ)- unul din Est, unul din Vest , şi unul din Arabia, şi ultimul este un foc care va porni din Yemen şi-i va alunga pe oameni către locul de adunare.”  

 „Profeţii sunt fraţi, mamele lor sunt diferite, însă religia lor este una singură. Iar eu sunt cel mai apropiat dintre oameni de Isus, fiul Mariei, căci între mine şi el nu a fost niciun alt profet. Şi el(Isus) va pogorî, iar când îl veţi vedea, o să-l cunoaşteţi:el este un bărbat de înălţime mijlocie, alb-roşcat, cu două straie pe el; ………iar Mesia, îl va nimici pe AntiCrist şi va rămâne pe pământ 40 de ani………”  

 ” Și al șaselea înger și-a vărsat cupa peste râul cel mare, peste Eufrat, și apa lui a secat ca să fie gătită calea’mpăraților de la Soare-Răsare. (Apocalipsa Sfântului Ioan) 16:12

 Soarele asfinţise când am ajuns la Zidul Plângerii, loc sacru pentru evrei. Un zid lung de 30 m, înalt de 12 m, construit din blocuri uriaşe de piatră.  Turiştii scriau dorinţe pe bileţele şi le puneau prin crăpăturile zidului. În curtea interioară erau zeci de iudei, îmbrăcaţi în haine lungi şi negre care se rugau lui Iahve, cu faţa spre zid. Luna răsărise şi razele-i de argint ne mângâiau feţele când ne îndreptam din nou spre Betleem, locul naşterii lui Iisus.             

                                  *

 Ţara Sfântă este o fâşie de pământ dintre Sinai şi muntele Hermon, Mediterană şi Iordan, care exercită o atracţie irezistibilă asupra sufletului dornic de cunoaştere. După ce ai păşit pe acest teritoriu cu o istorie zbuciumată, inima tânjeşte să-l revadă iar şi iar. Fără să vrei te îndrăgosteşti. Oare de ce ? Ce are special această ţară ? Ce voce tainică te cheamă în aceste locuri ? Ce vrei să descoperi aici? Întrebări pe care mi le pun când ne îndreptăm spre Marea Galileii. În drumul nostru întâlnim dealuri, câmpii şi văi bogate în recolte de grâu, porumb, plantaţii de citrice, turme de oi, de capre, de vaci, crescătorii de peşte. Israelul este pe locul I în lume la producţia de lapte. O ţară micuţă, cu un pământ sterp, ce întrece statele din Europa şi America. Începe să se adeverească ce scrie în Biblie? Ţara unde curge lapte şi miere? Terenurile cultivate şi irigate aparţin unor khibbutz-uri, unele înfiinţate în 1923 de evreii emigranţi din Rusia, altele în 1934 de evreii emigranți din Germania, iar altele de emigranţi evrei veniţi din toată lumea. Se adevereşte ce a profeţit Isaia? Deşertul se va transforma într-o grădină a Edenului? Da. Profeţia e pe cale să se împlinească, deşertul începe să înflorească. Lacul Tiberiada numit Marea Galileei sau Lacul Kinneret se descoperă în toată splendoarea sa, aflându-se la vest de Înălţimile Golan. Priveam albastrul cerului care se oglindea în marea străvezie, a cărei istorie este veche şi plină de miracole. Aici Iisus i-a îndemnat pe Simon Petru, pe fratele lui, Andrei, pe Iacov şi Ioan să devină „pescari de oameni„. După miracolul înmulțiri pâinii și a peștilor, Mântuitorul le-a poruncit discipolilor să se îndrepte spre Capernaum. O furtună s-a iscat, speriindu-i de moarte, iar Iisus a ajuns la ei mergând pe apă, domolind vântul și liniștind valurile. Facem o croazieră pe Marea Galileii şi câteva pâlcuri de chiparoşi de pe mal ne ajută să distingem cetăţile Capernaum, Magdala şi Betsaida de pe vremea Mântuitorului. Capernaum este situat pe malul nordic al Mării Galileii la intersecţia unor drumuri comerciale. În această zonă romanii au construit clădiri publice, depozite, băi publice. Capernaum este locul în care Iisus a săvîrşit cele mai multe minuni: a vindecat pe soacra lui Petru, pe slujitorul sutaşului, pe paraliticul al cărui pat a fost coborât prin acoperiş, pe omul cu mâna uscată, a înviat-o pe fiica lui Iair, a izgonit multe spirite rele…Am vizitat ruinele sinagogii unde a predicat şi a casei unde a fost vindecată soacra lui Sf. Petru. În ciuda minunilor înfăptuite, oamenii l-au respins. De aceea Iisus a blestemat oraşul, care în tip decade în ruină şi ajunge nelocuit. În apropiere se află Tabgha-locul care aminteşte de minunea înmulţirii a 5 pâini şi doi peşti cu care au fost hrăniţi peste 5000 de oameni. Coborâm pe Valea Iordanului şi ne oprim în locul unde a fost botezat Mântuitorul de către Sf. Ioan-Botezătorul.

 Iordanul izvorăşte din muntele Hermon şi se varsă în Marea Moartă, fiind graniţă naturală cu Iordania, numit şi ”râul care coboară”. El este principala sursă de apă dulce pentru Israel şi Iordania. În acest loc s-a arătat Sfântul Duh în chip de porumbel deasupra lui Iisus şi a vorbit Tatăl: „Tu eşti Fiul Meu iubit, întru Tine am binevoit.”Aici a propovăduit Ioan Botezătorul, a vorbit mulţimii de venirea lui Hristos, a mustrat pe cărturari şi farisei, a mângâiat pe săraci şi a botezat mulţimile în apele Iordanului. Iisus Hristos a spus că „între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” De la Iordan a plecat Domnul în pustiu, unde a postit 40 de zile. De-a lungul timpului, în pustiul Iordanului, care se întinde pe ambele laturi ale râului Iordan, s-au nevoit  mulţi sihaştri români. În anul 1933 Patriarhia Română a cumpărat un teren de 10.000 mp şi a construit un schit românesc cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Se spune că Schitul Românesc de la Iordan ar fi construit pe locul în care evreii au trecut Iordanul în Ţara Sfântă, când au venit din Egipt cu Chivotul Legii. Tot în această zonă Maria Egipteanca s-a nevoit, iar Ilie a fost înălţat la ceruri în carul de foc.  În anul 1947 a fost numit egumen şi a condus acest schit timp de 6 ani Sf. Ioan Iacob de la Neamţ. În anul 1970 schitul românesc a fost închis, împreună cu alte 7 biserici creştine, fiind în zona de conflict militară israeliano-arab. Schitul a fost avariat în urma bombardamentelor din anul 1967 şi terenul minat. La 3 km. de Iordan se înalţă spre cer, Mânăstirea Sf. Gherasim, o adevărată cetate, cu ziduri înalte de culoare roşiatică. A fost întemeiată de Sf. Gherasim, în secolul al IV-lea, în pustietatea Iordanului, unde a trăit, fiind ajutat de un leu pe care l-a salvat şi îmblânzit. Se spune că după ce a murit Sf. Gherasim a murit şi leul pe mormântul sfântului. Aici ar fi poposit şi Maica Domnului cu pruncul Iisus şi dreptul Iosif când fugeau în Egipt.  Ne îndreptăm spre Hozeva, o vale adâncă, prăpăstioasă, plină de peşteri, locuite de sihaştri. Impunătoare şi solitară, zidită pe peretele abrupt al muntelui, deasupra pârâului Horat, se înalţă măreaţă, Mânăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, care adăposteşte moaştele Sf. Ioan Iacob de la Neamţ. Peisajul pare de pe altă planetă, care încântă dar şi înfricoşează sufletul omului. Văzând acele abisuri, acele prăpăstii şi muntele care se ridică ca un zid spre cer, presărat cu peşteri, în care au locuit oameni, rămâi uimit de rezistenţa şi credinţa acelor pustnici, pe care nu poţi decât să-i admiri. Aici a stat în pustnicie 3 ani Sf. Ilie. Tot într-o peşteră din acest loc s-a rugat şi Ana, mama Fecioarei Maria, pentru a avea un copil. Fascinantă a fost viaţa Sf.Ioan Iacob Hozevitul, un român din părţile Moldovei, orfan de mic, crescut de bunică şi de un unchi care mai avea 6 copii. După ce a absolvit liceul, fiind şef de promoţie, s-a călugărit. În Mânăstirea Neamţ era bibliotecar şi infirmier. Câteva luni a stat şi la Mânăstirea Turnu din Rm. Vâlcea. Cuprins de dragostea pentru Dumnezeu a ajuns în Israel, dorind să vadă locurile unde a trăit Domnul. În anul 1936 s-a stabilit la Mânastirea Sf. Sava, unde era numit de către arabi „doctorul mânăstirii„. În anul 1947 este hirotonit preot şi conduce schitul românesc de la Iordan până în anul 1952, când se mută la Mânăstirea Sf. Gheorghe din Hozeva. În anul 1953 părăseşte mânăstirea şi trăieşte ca sihastru în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozevei, la care se ajunge foarte greu, pe o scară, fiind la o înălţime de peste 20 m. Sfântul şi-a ştiut ziua morţii pe care o scrisese pe peretele peşterii. A murit pe 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani şi este cel mai nou sfânt din toată lumea creştină. Mormântul său a fost descoperit de un călugăr grec din America, care a avut un vis în care Sf. Ioan îl chema la el. În vara anului 1980, la 28 iulie a fost descoperit mormântul său de acest călugăr, cu ajutorul călugărilor de la mânăstirea Sf. Gheorghe, în peştera din valea Hozevei şi a fost proslăvit ca sfânt. Patriarhia Ierusalimului a proclamat pe 31 ianuarie 2016, canonizarea Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ. Se spune că cei care s-au opus canonizării sale au murit toţi într-un an de zile. Sfântul Ioan Iacob a lăsat multe scrieri filozofice, poezii şi a tradus multe teste din limba greacă . La mulţi ani după moartea sa scrierile sale au fost publicate, în ţară, dar mai ales peste hotare. În ultimii ani au fost zidite şi biserici în cinstea sa. Când am citit despre viaţa Sf. Ioan Iacob Hozevitul, am realizat cât de greu se ajunge la sfinţenie, cât trebuie să rabde şi să pătimească un suflet, cât de puternic trebuie să fii, atât psihic cât şi fizic. De când mă ştiu am avut o profundă admiraţie pentru acești oameni, care cred că au venit special în această lume, ca exemplu, pentru noi, muritorii de rând. Bunicul spunea că de nu ar fi aceşti pustnici ascunşi prin cine ştie ce grote, care să se roage neâncetat, omenirea ar fi dispărut de mult. Uitând de sine, jertfindu-se, ţin pământul pe umerii lor.  

O mărturisire a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul  

 “Iubiții mei frați și surori în Domnul  

 Pentru dragostea lui Hristos, care ne apropie duhovniceşte pe cei risipiţi şi nemângâiaţi părinteşte, pe cei oropsiţi (cari suntem de o credinţă şi un cin), vă rog eu mult păcătosul şi nevrednicul vostru frate, să mă îngăduiţi a vă face o mică mărturisire:

Ştiţi că fiecare om se îndeletniceşte în viaţă cu ceea ce a învăţat de mic: plugarul cu aratul, morarul cu măcinatul, croitorul cu cusutul, lemnarul cu cioplitul, bucătarul cu gătitul, doctorul cu lecuitul şi fiecare lucrează acolo unde se pricepe şi unde este obişnuit.

Eu unul n-am avut parte să deprind vreo meserie ca lumea, prin care să mă înlesnescă în viaţă. Am fost de mic stângaci la lucruri practice şi văzând ai mei că nu pot scoate nimic din mine, m-au dat pe mâna dascălilor, care s-au străduit săracii cu mine nu mai puţin de 12 ani de zile, până ce m-au învăţat desăvârşit a citi şi a scrie.

După ce le-am scos peri albi în cap şi când credeau că au făcut om din mine, atunci m-au scăpat fără veste la mânăstire.

Acolo m-au cercat părinţii la felurite ascultări (până ce la urmă m-au trimis şi ca vânzător la crâşma mânăstirii din Humuleşti) dar eu nefiind deprins, pe toate le făceam pe dos.

Dacă au priceput proiestoşii, că eu nu sunt bun la nimic altceva, decât la citit şi la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cărţile şi hârtiile (pe la Seminarul mânăstirii, pe la cancelarie şi la bibliotecă). Acolo am mucegăit eu mai toată vremea, de la vârsta de 18 ani. Chiar şi aici în Palestina, la mânăstirea Sf. Sava, m-au lăsat în cele din urmă mai mult cu cititul la Biserică şi la chilie (unde mă ocupam în taină şi cu scrisul). Au înţeles şi acolo că nu pot face din mine nici bucătar, nici econom şi nici îngrijitor de metoace, de aceea m-au lăsat la ceea ce mă pricep.

A fost o vreme când au încercat cei mari să-mi smulgă condeiul şi cărţile din mână şi nu ştiu cum (din greşeală ori din nevoie) mi-au dat să ţin în mâna mea stângace „cârja” grea de egumen. Dar eu ca cel neîncercat am apucat-o şi pe asta anapoda şi lunecând, m-am povârnit la vale spre Marea Moartă! După ce m-au bântuit mereu valurile ei cele amare şi sărate aproape 6 ani de zile, am scăpat abia viu pe această stâncă de granit, ca pe un ostrov la liman.

Aici frecându-mă mereu de stânca asta grunţuroasă, s-a mai luat rugina de pe peniţa mea părăsită şi am început să-mi văd de ocupaţia mea veche, adică scrisul, pe care-l am ca rucodelie (lucrul mâinilor) în viaţa mea singuratică.

Dar rucodelia mea nu se întreabă aici pe piaţă, căci lumea de azi este sătulă până în gât de cărţi şi caiete.

În vremea veche pe la Sihăstrii, scrisul şi copierea cărţilor era cea mai de seamă ocupaţie a călugărilor, căci lumea căuta cărţile ca pe aur şi argint.

Pe atunci nu era descoperit tiparul, care să concureze pe scriitori şi nici radioul ca să distreze pe cititori.

Acuma lumea săraca este tare grăbită, n-are vreme să-şi strice ochii cu buchiile călugărilor mucegăiţi.

Azi, poţi zice că se întreabă (solicită) cărţile mai mult de către cei cu dughene, ca să învelească cu ele brânza şi măslinele, decât de către cititori.

Mi-aduc aminte că acum vreo 20 de ani în urmă, mi-a povestit un cuvios părinte de la Mânăstirea Neamţ (anume Iov Burlacu, farmacistul mânăstirii) că a aflat aproape de Sf. Mitropolie de la Iaşi un negustor evreu, care avea un beci plin de cărţi bisericeşti (Pedalioane, Ceasloave, Psaltiri, Proloage etc.) pe care le luase de la nişte proiestoşi de modă nouă şi acum se servea cu ele în dugheană. Întregi n-avea voie să le vândă la nimenea. Tot aşa am aflat de la unii, că şi la Ierusalim poţi găsi pe la dosuri, la negustori păgâni, multe cărţi bisericeşti de mare valoare, pe care ei le au în loc de ziare vechi.

Aşa este duhul lumii de azi şi n-ai ce-i face. Dacă se găseşte vreun călugăr care mai scutură vechiturile lui de cărţi şi mai picură din ele vreun strop de cuvinte duhovniceşti pe hârtie, asta le vine poate cam de şanţ la unii. Şi eu le dau dreptate, căci la zgomotul radioului cuvântul Evengheliei sau al Sf. Părinţi nu se mai poate auzi. Iar la luminaţia electrică şi la strălucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul şi calicia din suflet. Şi asta o zic pentru cei din lumea modernă, însă o bucăţică din lume suntem şi noi, săracii.

Poate vor zice unii că şi la radio auzi Evanghelie, Liturghie şi Predici. Cum nu, cum nu! le auzi foarte frumos după ce rag ca boii fel de fel de măscărici lumeşti şi te întunecă cu cele păgâneşti, apoi începe să îngâne şi cele sfinte după cum şi diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?

Acum să lăsăm moda în pace şi să ne întoarcem la vorba noastră. Eu cred că o îndeletnicire pe care o aveau şi părinţii din vechime nu vatămă de loc pe lumea de azi. Mai ales dacă materialele, adică frunzele, pentru rucodelie sunt luate din Sfânta Scriptură şi nu au nimic străin de pravoslavnica credinţă.

Or fi poate mulţi care sunt ghiftuiţi şi n-au nevoie de vreo gustare săracă pe care le-o întind eu smeritul. Pentru asta nu este nici o supărare. Cu sila nu pot face pe nimeni să primească lucrul meu.

Eu împart din rodul ostenelilor mele la oricine se întâmplă, fără să am vreo pretenţie de plată, căci acum plata mi-ar aduce mai mult pagubă decât folos.

Un bătrân din Egipt împletea coşniţe şi le arunca pe apă, căci nu avea cui le vinde. Şi eu împletesc ce pot şi neavând chip de vânzare le arunc la trecători (adică la fraţii şi surorile de acelaşi neam) pe degeaba. Cine are nevoie primeşte rucodelia mea şi caută să folosească şi altora. Alţii primesc hârtiile ca să le aştearnă frumos pe masă, ori pe fundul cufărului. Şi în sfârşit sunt unii mai habotnici, (mai grăbiţi în viaţă) ca ri în graba lor cea mare le calcă în picioare pe bietele mele împletituri, sau le sfâşie frumos şi se duc în drumul lor. Pot să le zic ceva la unii ca aceştia? Nicidecum. Că eu le-am întins de bunăvoie. Nu mi-au cerut ei.

După cum nu-mi este de folos ca să cer plată de la cei cari se folosesc de rucodelia mea, tot aşa nu pot să mă supăr, dacă cineva o defaimă sau o distruge.

În Sfânta Evanghelie, Domnul ne arată prin pilda semănătorului, că sămânţa se aruncă în toate părţile: şi lângă cale, şi în spini, şi pe locuri pietroase, ca şi pe pământul cel bun. Că din toate semincioarele tot va răsări ceva la urmă (deşi poate că sămânţa este cam slabă).

Din ceea ce mi-a dat Bunul Dumnezeu şi din cele ce am adunat din cărţile Sfinţilor Părinţi, eu mă străduiesc să alcătuiesc cărticele mici sau foi, pe care să le am la îndemână pentru folosul meu şi a celor care poate sunt lipsiţi de cărţi, iar dacă le au, poate că nu au vremea să le citească în întregime. De aceea eu le scriu mai pe scurt pentru uşurinţă. Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine.

Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru Dragostea lui Dumnezeu să nu le calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile, când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşi vechi şi nu vor afla.

Va veni vremea când va fi foamete de cuvântul lui Dumnezeu şi Biserica se va refugia în pustie, prin crăpăturile pământului.

De aceea vă rog să păstraţi ca ochii din cap Sfintele cărţi, iar însemnările scoase din ele să nu le defăimaţi, dacă ele n-au ceva străin la dreapta credinţă.

Cele scrise din nevrednicia mea sunt: o parte tâlcuite din greceşte (cari nu s-au scris încă pe româneşte), iar altele sunt alcătuite pe scurt din Sf. Scriptură, ori din cărţile Sf. Părinţi (ca o esenţă dintr-o floare) şi sunt aşezate în calupul versului, ca să fie mai uşor de citit. Toate au în ele chiagul dreptei credinţe şi sunt presărate cu mărturii de la Sf. Părinţi ca şi cu nişte mirodenii, ca să nu se strice. Vă rog pe toţi din inimă să înţelegeţi şi asta: că eu pe toate le scriu pentru mustrarea neputinţelor mele şi pentru trezirea simţurilor mele cele amorţite. Totodată ele sunt şi ca o mărturisire înaintea Ziditorului, a nenumăratelor mele fărădelegi, când nu mai am cui le mărturisi.

Deci să nu vi se nască părerea că eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu pentru mustrarea mea, că doară va lua vreun folos ticălosul meu suflet. Dacă mustrarea conştiinţei mele se potriveşte şi la alţii asta nu înseamnă că eu le-am scris în pofida lor. Dacă înainte vreme am amintit şi nume străine în foile mele, apoi asta am făcut-o numai în problema Iordanului şi nu din răutate, ci din adâncă durere pentru un locaş sfânt, care se pustieşte, pentru hatârul unuia ca Gherasim.

Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri, până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să mişte inima altora.

Când scriu ceva mai mişcător, simt o durere în inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori. Pentru asta adevăratele stihuri mişcă pe cititori aproape tot aşa cum a fost mişcată şi inima celui ce a scris.

De aici puteţi înţelege mai bine că stihurile mele zugrăvesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii străine. Eu până nu simt, nu pot scrie.

Până nu mă mustră cugetul, nu pot să scriu stihuri de mustrare.

Şi acum fraţilor şi surorilor duhovniceşti, de v-am jignit cu ceva prin cuvintele mele sau prin purtările mele, vă rog întru numele cel Sfânt al Domnului să mă iertaţi, căci cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţa asta. Să nu aveţi vreo părere greşită din cele ce scriu eu. Au fost unii, care m-au rugat să le copiez din hârtiile mele şi din asta am prins curaj să scriu mai multe şi să le împrăştii la mai mulţi fraţi şi surori, către care eu mă simt mai îndatorat pentru multe binefaceri. Când eu eram în grea strâmtoare şi sărăcie, mai toţi au alergat ca să mă ajute cu ceva, ba unii au ajuns până la jertfă. Şi eu am primit prinosul dragostei lor cu mulţumire. Azi, oare de ce să vă jignească, dacă eu vă întind cu drag, rodul cel sărac al ostenelilor mele? Aud că unii se înfurie şi vor să împungă, când eu le întind cu dragoste ceea ce am.

Din nou vă zic să iertaţi pe săracul vostru frate, care n-are ceva mai bun, ceva mai de preţ să vă pună înainte, ca chezăşie pentru dragostea ce vă datorează. Acest frate al vostru a fost gata odinioară să se jertfească pentru folosul vostru obştesc, dar voi nu l-aţi priceput, iar jertfa lui aţi defăimat-o, de aceea nu v a putut ajuta. El însă va rămâne adânc recunoscător la cei care i-aţi ridicat oarecând crucea greutăţilor (ca şi Simion Cirineanul), sau i-aţi şters sudorile de sânge pe drumul cel greu al necăjitei lui egumenii.

Gândindu-mă că mulţi din frăţiile voastre, înhămaţi fiind la ascultări în locaşuri străine, unde nu puteţi auzi o slujbă ori o citire românească, m-am gândit zic, că poate un bucheţel ori o cununiţă împletită cu floricelele graiului românesc, să vă aducă o mică mângâiere. Dacă veţi întâlni şi spinii mustrărilor, să nu vă tulburaţi, că ei nu sunt pentru voi, ci pentru mine. Ei sunt culeşi din inima mea cea stearpă.

Ibiţii mei fraţi, în starea în care mă găsesc eu astăzi, nu vă mai pot sluji la nimic, fiind prea neputincios.

Dacă aş fi silit să intru iarăşi în osteneli şi scârbe ca înainte, în scurtă vreme mă pogor în groapă. Din asta am căpătat şi boala care nu se desparte de mine.

Ceea ce mi-a rămas de făcut în viaţa aceasta este să-mi plâng păcatele şi pe cât îmi ajută Dumnezeu să mai adun mănunchiuri duhovniceşti, ca să fie merinde sufletească pentru mine şi pentru cei nevoiaşi ca mine. Poate folosindu-mă eu, voi putea să folosesc şi altora, care n-au răgaz acum să răsufle. Altceva nu sunt în stare să fac.

Dacă aş şti că măcar câţiva au dragoste să jertfească o oră pe săptămână pentru citire, eu aş prinde mult curaj să descopăr multe comori duhovniceşti din limba greacă.

Ori dacă mai este cineva din cei mari ori din frăţiile voastre, care ar mai crede însă că ar putea să mai pună vreo sarcină (ca înainte) pe spatele mele cele slăbănogite, eu îl rog pe unul ca acela să se părăsească de acel gând, că ce nădejde poate să mai fie la cel din groapă?

Mântuiţi-vă cum puteţi şi prin cine puteţi, că Slavă Domnului, încă mai aveţi prin cine.

Pentru mine gropniţa de aici se arată a fi mai primitoare decât nisipul Sfântului Iordan.

Lui Sf. Ioan Botezătorul îi place să rămâie mai departe singur, desculţ şi flămând, acolo pe malul Iordanului, decât să aibe un ucenic nepriceput ca mine.

Al vostru nevrednic frate şi smerit rugător către Domnul, Ioan Ieromonahul.”

Ca orice om care crede în valorile creştinismului, am vrut să văd acele locuri unde Mântuitorul a trăit, a predicat, a înfăptuit miracole, a fost judecat, omorât şi a înviat.

 Era o dimineaţă plăcută, iar în aer se simţeau emoţiile care ne cuprinseseră. Păşind în Capela Flagelării, locul unde a fost judecat şi condamnat de către “sfatul arhiereilor şi al bătrânilor poporului”, trecutul prinde viaţă. Pilat a aprobat condamnarea prin răstignire, cu toate că el “nu i-a gasit nici o vin㔺i spălându-se pe mâini a zis:”Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia”. Imaginea lui Iisus cu coroana de spini, îmbrăcat în hlamidă şi batjocorit, părăsit de toţi, fiind nevinovat, mă face să mă simt mică, neputincioasă. Nedreptatea, răutatea, minciuna, batjocura a pus stăpânire pe oameni de milenii. El a venit să ne înveţe, să ne salveze, iar drept răsplată pentru binele făcut a fost judecat, batjocorit şi omorât. Aceasta este judecata şi dreptatea acestei lumi strâmbe, putrede, stăpânită de întuneric. Nu pot să nu simt o revoltă, când văd că nu s-a schimbat mai nimic în conştiinţa acestei lumi, timp de 2000 de ani. Gândindu-mă la acele vremuri, la felul cum a reacţionat poporul, mă întreb: Ce fel de specie suntem noi, oamenii? O specie însetată de sânge nevinovat. O specie care se autodistruge, care nu mai are nimic sfânt. Mergem pe Drumul Crucii, care începe la Pretoriu unde Pilat a strigat: “Iată Omul!” şi se termină la Golgota unde Iisus a zis : “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac! “ Sunt 14 popasuri, care au fost stabilite de biserică: Condamnarea la moarte în curtea casei lui Pilat. 

Punerea Crucii pe umerii Săi, în faţa Pretoriului, şi pornirea spre Golgota. 

Prima cădere a Mântuitorului sub povara Crucii. 

Întâlnirea Domnului cu Maica Sa. 

Luarea Crucii de pe umerii lui Iisus de către Simion Cirineanul. 

Întâlnirea cu Veronica care i-a şters faţa plină de sânge cu o maramă. 

A doua cădere a Mântuitorului la pamânt. 

Întâlnirea Domnului cu femeile care plângeau şi se tînguiau pentru EL. 

A treia cădere a Mântuitorului la pământ. 

Dezbrăcarea Domnului de hainele Sale, pe Golgota. 

Întinderea şi răstignirea Domnului pe Cruce. 

Moartea Domnului pe Cruce. 

Coborârea de pe cruce. Punerea Domnului în mormânt şi Învierea. 

Ne strecurăm pe străduţele strâmte şi aglomerate ale Ierusalimului Vechi, unde întâlnim la tot pasul localnici, care-şi etalau produsele. Prin forfota de lume, care se perinda, încercam să-mi imaginez cum era în acele vremuri, cum a avut loc întâlnirea cu Maica Sa, cum Veronica i-a şters faţa de sânge cu o maramă, cum a căzut sub cruce, epuizat. …. Astăzi, marama cu care l-a şters Veronica se găseşte expusă la muzeul Vaticanului, împreună cu giulgiu. Era destul de greu, în nebunia străzii, să simţi cu inima acele evenimente trecute, mai ales că azi, nu mai e nimic din ce era pe vremea Domnului. Ierusalimul a fost de atâtea ori distrus şi reconstruit. Dar nu are importanţă, dacă pe acele pietre a călcat, sau pe altele care sunt la 5m sub pământ, peste care s-a construit şi reconstruit, în aceste două milenii. Important este că pe acest pământ a venit un Om, care a vrut să ne înveţe iubirea, iertarea, credinţa, speranţa, bunătatea, iar oamenii l-au privit cu ură şi au strigat :”Răstigneşte-L! ’’ 

Ne-a spus că trupul nostru este Templul lui Dumnezeu, că suntem fii ai Tatălui, iar ei l-au ucis. A fost aglomerat. Ruşi, americani, turci, chinezi, etiopieni,………. oameni de peste tot veniseră la Mormânt. Tineri şi bătrâni, fiecare cu gândurile lui, cu privirile plecate şi cu inimile înălţate spre cer. Erau sute de oameni, din toate colţurile lumii care păşeau într-o linişte desăvîrşită. Biserica Sfântului Mormânt seamănă cu o cetate, şi a fost construită în secolul al XI-lea de către cruciaţi, pe locul altei biserici vechi din secolul al IV-lea-zidită la ordinul Împărătesei Elena. În acest complex sunt mai multe biserici, altare, aparţinând ortodocşilor, armenilor, copţilor, catolicilor… Aici este Muntele Golgota, Mormântul Domnului, Piatra Ungerii, peştera unde s-a descoperit crucea Domnului. Urcăm treptele de piatră pe Muntele Golgota şi ajungem într-un spaţiu, unde sunt două altare. Primul altar este ridicat pe locul unde Iisus a fost dezbrăcat de haine şi pironit pe cruce, care aparţine catolicilor. Al doilea altar este înălţat pe locul unde a fost înfiptă crucea cu Domnul răstignit şi aparţine ortodocşilor. Pe podea este o rozetă de aur în formă de stea, în interiorul căreia este o adâncitură în piatră, marcând locul unde a fost înfiptă crucea. Când s-a stins Domnul pe Golgota, cerul s-a întristat, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi catapeteasma bisericii s-a rupt. Se spune că sub Golgota care avea forma unui craniu, se află înmormântat Adam, craniu şi oasele sale, peste care ar fi curs sângele Mântuitorului, când a fost răstignit şi a avut loc cutremurul. Între Golgota şi Sfântul Mormânt, chiar la intrare este o piatră dreptunghiulară de culoare roşiatică, numită Piatra Ungerii. Aici Iosif din Arimateia şi Nicodim au aşezat trupul Domnului, după ce a fost coborât de pe cruce. Pe această piatră a fost uns cu un amestec de smirnă şi aloe, după care l-au înfăşurat în giulgiu şi l-au pus în mormânt. Sfântul Mormânt se află în mijlocul unei rotonde uriaşe, susţinută de 18 coloane de piatră. Aici a fost înmomântat Domnul şi tot aici Maria Magdalena a întâlnit îngerul care i-a arătat mormântul gol. Am intrat în prima încăpere, numită Paraclisul Sfântului Înger, fiind locul unde îngerul a întâmpinat-o pe Maria Magdalena şi pe Maria. De aici a început istoria Creştinismului. Am atins Piatra Îngerului şi am intrat pe o uşă strâmtă în Sfântul Mormânt. Cu emoţie am mângâiat placa de marmură albă care acoperă mormântul şi icoana Fecioarei de pe perete. Când am ieşit din Mormânt, un călugăr i-a întrebat pe cei din faţa mea: “De ce-l căutaţi aici ? El este viu! El a înviat!’’

 Cuvintele bătrânului călugăr m-au lovit direct în inimă, şi mi-au deschis ochii. Avea dreptate. El este viu! Hristos a înviat! Creştini din toată lumea, fiecare cu necazurile, durerile şi suferinţele sale, ce-şi duc propria cruce pe Golgota vieţii, vin să se închine şi să se roage la Domnul Iisus, la lumina Învierii Sale, să-i călăuzească şi să-i ocrotească. Un moment emoţionant a fost la miezul nopţii când am revenit la Mormânt. Preoţi şi călugări greci, armeni, copţi, români, au ţinut Liturghia în mai multe limbi ale pământului, printre care, şi în limba română. Din faţa Sfântului Mormânt până la uşile catedralei Învierii erau două rânduri de preoţi şi călugări care cântau şi slujeau îngereşte. A fost cea mai înălţătoare şi mai frumoasă slujbă pe care am văzut-o vreodată. Biserica era plină de pelerini, dar nu se auzeau decât glasurile preoţilor ce slujeau, din centrul lumii, centrul Creştinătăţii. 

  De-a lungul timpului, începând cu secolul al XVI-lea românii au făcut multe danii pentru întreţinerea Locurilor Sfinte. De la danii în bani până la manuscrise, cărţi cu coperţi din argint, acoperăminte brodate cu fir de aur şi argint, epitafe brodate cu fir de aur şi argint, tetraevangheli ferecate în argint aurit, agheasmatere din argint şi aur, mai multe chivote de argint şi aur, o cruce din argint aurit de 1,41 m, potire, cruci, icoane…. În tezaurul Sfântului Mormânt se află şi sabia lui Constantin Brîncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688-1714, care a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi şi sfetnicul său, la Constantinopol. Discul de aur masiv, care marchează locul Crucii de pe Gologota a fost dăruit de domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino. Are un diametru de 60 cm cu şase raze cu ornamentaţii cu patimile Domnului. 

                                *

Cu inimile uşoare, pline de pace şi bucurie părăsim „Oraşul Păcii”îndreptându-ne spre Palestina. Apa era lucie, închisă la culoare şi tăcută. Privind-o, i-am simţit tristeţea, atât a ei cât şi a crestelor golaşe ce o mărgineau. Soarele contribuia şi el la crearea unui tablou dezolant, ascuzându-se sub o ceaţă portocalie. Nu se auzea nici un zgomot, nici o adiere, nu era nici un val zglobiu, doar un miros de noroi îmi înţepa nările. Noroiul era negru ca smoala şi mă îmbia să-l ating. Gândindu-mă la proprietăţile sale terapeutice mi-am uns gleznele şi am îmbrăţişat apa. Atingerea ei caldă şi mătăsoasă era plăcută. Păşeam încet, cu teamă, să nu cad, să nu alunec pe vreo piatră. Înaintam singură, chiar dacă în jur erau oameni, eu eram o străină în acel loc. Am simţit cum marea mă leagănă blând, precum o mamă copilul ei. În timp, legănarea duioasă mi-a dus sufletul într-o reverie magică contopindu-mă cu apa. Un sentiment straniu de libertate m-a cuprins, rupând lanţurile fricii ce mă înlănţuise. Dacă la început peisajul părea auster, acum, oglinda mării, munţii ce se zăreau în depărtare, soarele ce da un spectacol în culori apunând, istoria locului, totul avea ceva divin. E minunată, această perlă sărată! Din aceste trăiri am înţeles că natura ascunde sub un văl misterele sale, pe care nu pot să le înţeleg, ci doar să le simt cu sufletul. Aşezată într-un mare rift tectonic dintre Israel si Iordania, numită şi Marea lui Lot poartă blestemul lui Dumnezeu aruncat asupra Sodomei şi Gomorei. În Biblie este o profeţie a lui Ezechil 47:9, în care spune că va veni o zi în care apele Mării Moarte vor fi sănătoase şi pline de peşti. Profeţia s-ar putea împlini atunci când Marea Moartă va fi alimentată cu apă din Marea Roşie sau Mediterană. Israelul şi Iordania au semnat un acord privind construirea unui canal de la Marea Roşie până la Marea Moartă de 225 km, cu staţii de desalinizare. Se credea că nu există viaţă, datorită salinităţii excesive, dar în anul 2010, pe fundul mării s-au descoperit nişte cratere, în interiorul cărora existau izvoare de apă dulce, unde trăiau mai multe specii de bacterii. Un jurnalist israelian susţine că a descoperit peşti în canale mici din Marea Moartă. Singura sursă de alimentare cu apă este râul Iordan şi izvoarele subterane. Marea Moartă are o suprafaţă de 600 de kilometri pătraţi, o lungime de 50 de kilometri şi o lăţime maximă de 15 kilometri, dar an de an se micşorează cu 1,5-2 m. Este unul dintre cele mai joase locuri de pe Pământ, după Lacul Baikal, fiind considerată una dintre minunile lumii. Nu vroiam, dar a trebuit să mă descăştuez din sărata-i îmbrăţişare, îndreptându-ne spre Qumran, unde s-au descoperit celebrele Manuscrise de la Marea Moartă.

 Manuscrisele de la Marea Moartă au fost descoperite în anul 1947 de doi beduini care se plimbau cu turmele de capre. Unul din ei a aruncat cu o piatră într-o grotă şi intrigaţi de zgomotul produs au intrat în peşteră, unde au găsit nişte suluri în vase mari de lut, datând din secolul I î. Hr. Până în anul 1956 s-au găsit sute de manuscrise, în 11 peşteri. Sulurile descoperite în Cisiordania, la Qumran, confirmă scrierile Vechiului Testament. Ele ar aparţine esenienilor, o grupare religioasă desprinsă din iudaism, numiţi Fiii Luminii. Mai mulţi istorici antici amintesc despre esenieni, spunând că erau o comunitate a fraternităţii, preocupată de puritatea morală, cultivau virtuţile, se îmbrăcau în alb, practicau băi de purificare, aşteptau pe Mesia, erau renumiţi ca vindecători, credeau în nemurirea sufletului şi în pedepsirea divină a păcatelor . Evreii cei mai virtuoşi ai vremii au creat la Marea Moartă, în Qumran, o fabrică de manuscrise, un fel de editură, conduşi de Învăţătorul Dreptăţii. Tot mai multe voci suţin că Iisus ar fi făcut parte din acest grup religios. Într-un manuscris se descrie războiul final dintre Fiii Luminii şi Fiii Întunericului, Armagheddonul. În anul 1953, în a treia peşteră au fost descoperite două suluri mari de cupru. După îndelungi cercetări s-a aflat că în sulurile de cupru erau menţionate 60 de locuri din Palestina, unde s-ar fi ascuns 200 tone de metale preţioase, care ar proveni de la Templu din Ierusalim, distrus de romani în anul 70 d. Hr. La 100 km. de Qumran, într-o peşteră din Iordania a avut loc altă descoperire uimitoare, care  validează existenţa lui Iisus. Aici au fost descoperite Manuscrisele de plumb. În urma unei inundaţii din anul 2006, un beduin a descoperit 70 de cărţi de mărimea unui card, cu 5-15 pagini din plumb ascunse în niște nişe ale peşterii. Pe ele e gravat chipul lui Iisus cu cununa de spini, simboluri sacre şi datează din secolul I d. Hr. Contemplând acel lanţ muntos, plin de grote, am înţeles că trecerea timpului confirmă sau infirmă istoria pe care o cunoaştem. Dacă aceste manuscrise au confirmat Vechiul Testament, tăbliţele descoperite la Tărtăria în anul 1961, de la noi din ţară, demonstrau că cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria, atestată în anul 5300 î.Hr, şi nu în Sumer(3200 î.Hr.) cum se credea. Descoperirea uluitoare de la Orăștie – Sibiu din anul 2012, scrierea cuneiformă pe un fragment de ceramică datată în 6200 î.Hr., reprezintă dovada că în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost cea mai veche civilizaţie, cu cea mai veche scriere din lume. Mulţi l-au contestat pe celebru istoric Densuşianu, dar se pare că timpul îi face dreptate. Doar el, timpul, este cel mai bun judecător. 

Noaptea îşi întinsese vălul înstelat peste Ierihon, unul din cele mai vechi oraşe din lume, unde Iisus a vindecat doi orbi şi a convertit pe vameşul Zaheu la pocăinţă. Vamesul Zaheu, om mic de statură, s-a urcat într-un sicomor pentru a-l putea vedea din mulţime pe Iisus. „şi când a ajuns în locul acela Iisus a privit în sus şi a zis către el: Zahee, coboară-te de grabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân„… Iar Zaheu, care era considerat de ceilalţi ca fiind foarte păcătos pentru că era vameş, „stând, a zis către Domnul: Doamne, iată, jumătate din avuţia mea o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit„. 

Zaheu l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru, în călătoriile sale misionare, fiind unul dintre cei 70 de ucenici ai Domnului. În curtea bisericii închinată prorocului Elisei se găseşte trunchiul uscat al sicomorului în care s-a urcat Zaheu să-l vadă pe Hristos. Sfântul Proroc Elisei a fost ucenicul Sfantului Ilie Tesviteanul. Sfântul Ilie era în muntele Horeb când i-a poruncit Dumnezeu să se ducă şi să ungă prorooc în locul său pe Elisei. L-a găsit arând, i-a spus voia Domnului şi i-a poruncit să meargă după el.Când a venit timpul să părăsească această lume, Sf. Ilie l-a întrebat pe Elisei ce dar vrea de la Dumnezeu. Iar Elisei i-a răspuns: „Să fie, Duhul cel din tine îndoit în mine”. Ilie i-a zis: „Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ţi se va împlini dorinţa”. Elisei a văzut cum Ilie e luat de un vârtej într-un car de foc şi ridicat la cer. Printre multele minuni pe care le-a făcut Elisei, a fost şi tămăduirea apelor Ierihonului care nu erau potabile. 

Ierihonul este un oraş palestenian cu o vechime de peste 10.000 de ani şi se găseşte în apropierea graniţei dintre Israel şi Iordania. Este o fortăreaţă naturală, fiind înconjurat la est de Muntele Nebo, la vest de Munţii Centrali şi în partea de sud de Marea Moartă. Având o vegetaţie bogată, predominând palmierii, mai este numit şi Oraşul Palmierilor. În vremuri de mult apuse a fost o cetate cananită înfloritoare, care a fost cucerită în anul 1190 î.Hr. de către evrei. Aceştia au reconstruit-o, dar de-a lungul timpului a fost mereu atacată şi cucerită. Romani, perși, musulmani …toţi şi-au lăsat amprenta asupra Ierihonului. Marcus Antonius după ce a capturat Ierusalimul şi zonele învecinate, ar fi făcut la Ierihon o adevărată grădină a Edenului pentru Cleopatra. În timpul lui Irod cel Mare, Ierihonul cunoaşte cea mai mare dezvoltare, devenind a doua cetate importantă, după Ierusalim, fiind construite palate, apeducte pentru irigaţii, plantaţii cu palmieri, lămai, portocali… Grădini cu tot felul de flori şi arbuşti mediteraneeni înfrumuseţau palatele lui Irod. Şi în ziua de azi Ierihonul este un oraş ce cucereste, fiind o adevarată oază de verdeaţă, de culoare. La 3 km de Ierihon, spre apus, se înalţă spre cer ca un zid, muntele Carantania, numit şi muntele Ispitirii. Într-o peşteră din acest munte a postit Iisus 40 de zile şi tot aici a fost ispitit: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini„. Iisus a răspuns „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu„. Ispititorul „l-a dus pe Iisus pe un munte foarte înalt şi i-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. I-a zis Lui: Acestea toate ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. ” Iisus a zis: ” Piei satano, căci scris este, Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti”. Împaraţii Constantin şi Elena au construit o mânăstire pe locul peşterii. La Ierihon, aproape de centrul oraşului s-a construit un aşezământ românesc care este împodobit cu frumoase picturi în stil bizantin.

                                      * 

A doua zi în Betleem, priveam soarele dimineţii şi aveam senzaţia stranie că sunt acasă, că aparţin acelui loc. Prin minte îmi trecea un şuvoi de gânduri.  Mă întrebam dacă e adevărată sau nu, teoria reâncarnării. Sunt trezită la realitate de vocea ghidului, care ne spune că o să mergem pe Muntele Sion şi Muntele Măslinilor. Betleemul cu casele sale albe pare un mănunchi de flori albe aşezat pe pământurile Cisiordaniei, fiind la doar 10 km de Ierusalim.  Aici s-a născut David şi Iisus. Acest oraş a devenit un simbol al speranţei, iubirii şi credinţei. După ce coborâm dealul Betleemului ajungem la un punct de control israelian. Un soldat înarmat urcă în autocar, se uită la paşapoarte şi coboară. Urcăm colina ce duce spre Ierusalim, admirându-i  zidurile vechi, îndreptându-ne spre  Muntele Sion. Intrăm pe  Poarta Jaffa, înaintăm pe lângă Turnul lui David, mergem pe străzi înguste, pline de oameni, şi ieşim pe Poarta Sionului. Este un platou întins,  unde se presupune că a avut loc  Cina cea  de Taină din joia mare, la care au participat cei 12 Apostoli şi Iisus. Aici ar fi  avut loc pogorârea  Duhului Sfânt peste Apostoli, s-a arătat Măntuitorul după Înviere, iar în apropiere este locul unde a adormit Maica Domnului. Pe acest loc Patriarhul Ierusalimului  ar fi construit o biserică ortodoxă care a fost distrusă de perşi, restaurată de greci, devastată de musulmani,  iar mai  tărziu reconstruită de cruciaţi. Ceea ce vedem astăzi este o clădire veche din secolul al XIV-lea, cu un etaj, construită în stil gotic. La parter se află o sinagogă  şi mormântul lui David, iar la etaj  este o sală lungă de 15 m şi lată de 9 m, rece, cu multe coloane. Părăsim Sionul şi ne îndreptăm spre Muntele Măslinilor care se află în partea de răsărit a Ierusalimului, unde vizităm Mânăstirea Înălţării Domnului, Mânăstirea Pater Noster,  unde se spune că Mântuitorul i-a învăţat pe ucenici rugăciunea Tatăl Nostru.  Vizităm Mânăstirea Dominus Flevit construită în formă de lacrimă, pe locul unde Domnul a plâns necredinţa Ierusalimului şi a profeţit distrugerea oraşului, care se va împlini la 40 de ani de la răstignirea Sa.Tot din acest loc a proorocit şi sfârşitul lumii-Matei 24.

De aici avem o frumoasă panoramă asupra Ierusalimului. Cel mai iubit loc de către  Iisus a fost Grădina Ghetsimani, care se găseşte în partea de est a Ierusalimului, având o suprafaţă de 20 hectare. Aici venea Iisus pentru a se ruga, împreună cu Apostolii. În această grădină se găseşte Biserica Naţiunilor care a fost construită pe ruinele unei biserici din secolul al IV-lea, cu  ajutorul a 12 ţări. În interioul bisericii este piatra prinderii Domnului. De aici au început patimile lui Iisus. Părăsim acest loc, nu înainte de a admira măslinii bătrâni din această frumoasă grădină şi ne îndreptăm spre Biserica Mormântul Maicii Domnului.

 În anii 325-327 a fost zidită o biserică care a fost distrusă de perşi ca toate bisericile creştine din Palestina şi reconstruită  de cruciaţi. Coborâm 48 de trepte  într-o galerie subterană  săpată în piatră, care duc la mormântul Maicii Domnului, care este săpat într-o piatră albă. Cu emoţie ne închinăm la icoana Fecioarei Maria şi ne îndreptăm  spre Betleem cu sufletul împăcat.

 Betleemul  este un oraş sacru pentru orice creştin, pentru că aici s-a născut Mântuitorul. În Betleem populația majoritară este musulmană, dar există și o comunitate puternică de creștini palestinieni. Mergem pe străzi aglomerate, pline cu tot felul de tarabe, unde arabii îşi vând mărfurile. Dintr-un minaret se auzea vocea muezinului care- şi chema credincioşii la rugăciune. Ne oprim în faţa unui zid imens. În spatele acestui zid ce pare o fortăreaţă se găseşte Biserica Naşterii Domnului, cea mai veche biserică creştină din Palestina. În anul 326 când mama împăratului Constantin a vizitat Betleemul s- a construit o biserică, care în anul 529 suferă modificări, în timpul împăratului Iustinian I. În anul 614 perșii au invadat Palestina și au vrut să distrugă biserica, dar nu a fost distrusă din cauza mozaicurilor ce înfățisau magii persani veniți cu daruri la Nașterea Domnului.

Sub cruciaţi, între anii 1096-1099, Biserica Naşterii şi Sfânta Peşteră au fost restaurate și dată catolicilor până în anul 1757 când revine ortodoxilor. Catolicii au construit o biserică alături care încântă prin frumusețea sa. În 1263, mamelucii au distrus zidurile şi cele două turnuri de apărare ale oraşului. Biserica a rămas neatinsă, însă creştinii au fost alungaţi din Betleem. Din anul 1515, Palestina a intrat sub dominaţia Imperiului Otoman, care nu a distrus biserica. Secolul XX a marcat crearea statului Israel, iar Betleemul intră sub mandat britanic în anul 1922, iar din 1948 până în 1967 aparţine Iordaniei, apoi îl ia Israelul și din 1995 Betleemul aparţine Palestinei.

 Betleemul e un simbol al speranței, iubirii și mântuirii. Cu emoții am pășit în Biserica Nașterii Domnului  care are o istorie frământată și e ridicată deasupra peșterii în care s-a născut Iisus. Este cea mai veche biserică din lume. Din exterior pare o fortareață, cu ziduri masive. Interiorul este impresionant, are 60m lungime și 30 m lățime. Un șir de 4 rânduri de coloane, câte 11 coloane pe rând, de marmură roșie, cu o înălțime de 6 m, susțin tavanul masiv din lemn, iar în podea au rămas câteva din primele mozaicuri. A fost aglomerație. Oameni veniți din toate colțurile lumii se rugau împreună. Am coborât scările  care duc la peștera unde s-a născut Mântuitorul. Peștera are o lungime de 9 m și o lățime de 3m. Deasupra peșterii se află altarul bisericii și o frumoasă icoană a Maicii Domnului zâmbind, numită Betleemița.  Locul naşterii lui Iisus este marcat cu o stea de argint cu 14 colţuri, dăruită în anul 1717 de Nicolae Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti. Steaua este montată pe o placă de marmură albă şi are o inscripţie în latină care se traduce:” Aici a fost născut Iisus Hristos de către Fecioara Maria.”

 Catapeteasma de deasupra locului nașterii a fost donată de Șerban Cantacuzino. În continuare se mai găsește peștera Sfântului Ieronim care a tradus Biblia în latină, și peștera pruncilor uciși de Irod și părinții uciși de perși. La câțiva km. se află Casa Păstorilor unde s-au auzit cântecele de slavă ale îngerilor, când magii erau în peșteră. Darurile magilor se găsesc într-o mânăstire de pe Muntele Athos. Spre sud se găsește palatul lui Irod. Nu departe, aproximativ la 500 m se află Grota Laptelui. Aici s -a oprit Fecioara Maria cu Pruncul când părăsea Betleemul și se îndrepta spre Egipt. După ce am admirat Grota Laptelui ne-am îndreptat spre pustiul Iudeii unde am vizitat Mânăstirea Sfântul Teodosie cu Peștera Magilor în care se află mormintele:Sfântului Teodosie, Sfânta Sofia, Sfânta Evloghia și Sfânta Teodora. Admirând arhitectura frumosului lăcaș, și viețiele acestor sfinți ne-am îndreptat către Mânăstirea Sfântului Sava, care datează din secolul V. Aici femeilor le este interzis accesul. Mânăstirea pare o floare rară în pustiu.

Am plecat în Israel cu bucuria de a descoperi şi m-am întors cu un sentiment de admiraţie pentru poporul evreu. Nu mă aşteptam ca într-o ţară capitalistă ca Israelul să găsesc o formă de organizare având la bază principii socialiste, un sistem socioeconomic bazat pe proprietatea comună, pe egalitate. Am rămas profund impresionată de kibbutz-urile israeliene. Ghidul ne-a povestit că primele kibbutz-uri au apărut în 1909 şi au fost înfiinţate de către un grup de colonişti evrei veniţi din Rusia. Clima şi pământul Israelului nu sunt prielnice unei agriculturi de succes, dar ceea ce au reuşit să facă în deşert este uimitor. Plantaţii de palmieri şi sere cât vezi cu ochii se întind la marginea deşertului. Câmpurile sterpe, aride şi pietroase au înflorit sub mâinile acestor oameni. Israelul este plin de arbuşti mediteraneeni înfloriţi în toate culorile, de mici păduri de pini plantate, dar la baza fiecărei plante sau copăcel e un furtun cu apă. Ferme de vite şi păsări, chiar ferme piscicole, hectare de terenuri cultivate cu cereale şi legume produc necesarul de alimente locuitorilor din Israel, dar şi exportă săptămânal 8 tone de legume şi fructe în Belgia şi de acolo în ţările din UE. În Israel se găseşte cel mai mare frigider din lume, unde sunt depozitate legumele şi fructele pentru export. În ultimii ani kibbutz-urile israeliene au început să aibă propria industrie şi să se ocupe şi de turism. Două nopţi am fost cazaţi la un hotel al unui kibbuţ din Nazaret unde condiţiile au fost foarte bune. Aceste ferme, cooperative agricole populare oferă toate facilitaţile unui oraş modern.Voluntari din multe ţări vin să lucreze în aceste kibbutz-uri pentru a experimenta acest stil de viaţă, unic în lume. În această ţară se construieşte foarte mult, pentru că evrei din toate colţurile lumii au anunţat că vor să se întoarcă acasă. Românii noştri când se vor întoarce acasa? Evreii plantează păduri, iar noi le tăiem şi le vindem la străini. Ei au făcut deşertul să înflorească, iar pe pămîntul nostru fertil cresc ciulini şi mărăcini. Ce ar fi făcut aceşti oameni de ar fi avut o ţară ca a noastră? După ce am parcurs acest tărâm vrăjit al Israelului şi am admirat hărnicia şi înţelepciunea acestor oameni, m-am adâncit în negurile din mine să plâng soarta naţiei noastre parcă oarbă şi blestemată în ultimii 30 de ani. 

În ultima zi din Israel am vizitat mormântul Sfântului Mucenic Gheorghe  care se găsește la susolul bisericii  Sfântului Gheorghe din localitatea Lida, la 15 km de TelAviv. Sfântul Gheorghe s-a născut din părinți creștini. Mama sa era dintr-o familie nobilă din Lida -Palestina, iar tatăl său, general în armata imperială, era din Capadocia(Turcia). A trăit în vremea împăratului Diocletian (sec. al IV-lea), fiind cel mai tânăr conducător în armata romană.

În anul 303, Împăratul Dioclețian interzice adunările creștinilor, arde cărțile sfinte și ucide pe cei ce refuzau să aducă jertfă zeilor. Sfântul Gheorghe mărturisește public credința în Hristos și a dat săracilor averea sa. Este întemnițat, supus la diverse chinuri, fiind în cele din urmă ucis de sabie, împreună cu Alexandra, soția Împăratului, care devenise creștină. Sfântul a fost martirizat la Nicomidia, în data de 23 aprilie 303, iar moaștele sale ar fi fost aduse în Lida pe vremea Împărătesei Elena. Biserica ar fi construită pe locul unde ar fi fost casa Sfântului. Biserica şi mormântul Sfântului Gheorghe au fost incendiate de musulmani în secolul X. Cruciaţii, în secolul al XII-lea au construit o biserică  care, mai târziu, a fost transformată în moschee. Patriarhia de la Ierusalim în anul 1873 a cumpărat o parte din moschee, care includea porţiunea de pământ pe care se afla mormântul sfântului şi a preschimbat-o în biserică. În această biserică se găsesc și lanțurile cu care a fost legat sfântul. Pelerinii le ating smeriți și se înconjoară cu ele.

De-a lugul timpului acești eroi, martiri ai credinței au rămas modele vii în sufletele și inimile creștinilor. Oameni dominați de dragoste pentru Dumnezeu, Iisus, Adevăr, care au luptat până la jertfa supremă, crezând în valorile Binelui, Frumosului, Luminii. Cum să nu-ți curgă o lacrimă, gândindu-te la trecut?

 Cu credință în Dumnezeu, părăsim pământul sfânt udat de sângele lui Iisus și al sfinților creștini, sperând într-o lume mai bună și mai dreaptă.

Autor: Carmen Gigârtu

Lansarea cărții GLORIA LIMBII ROMÂNE de Al.Florin ȚENE – Scurt istoric despre legiferarea sărbătoririi Zilei Limbii Române

Miercuri, 19 octombrie a.c., orele 14, va avea loc la Biblioteca Municipală din Drăgășani, (orașul natal al scriitorului Al. Florin Țene), județul Vâlcea, lansarea cărții GLORIA LIMBII ROMÂNE de Al Florin Țene, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la legiferarea de către Parlamentul României  a sărbătoririi Zilei Naționale a Limbii Române, la care a contribuit și domnia sa.

Cu această ocazie, președintele național al Ligii Scriitorilor va depune o coraonă de flori la statuia scriitorului Gib I.Mihăescu și va dona bibliotecii potretul său pictat în ulei de artista plastică Victoria Fătu Nalati, după care cei prezenți vor vizita expoziția cu cele 93 cărți ale lui Al.Florin Țene.

Despre carte și activitatea laborioasă a scriitorului Al.Florin Țene vor vorbi Zenovia Zamfir, Marian Bărăscu și Cristina Prunel Bărbulescu.

În cadrul acestei manifestări se va lansa revista Ligii Scriitorilor AGORA LITERARĂ nr 44/2022.

Născut pe meleaguri vâlcene, în oraşul Drăgăşani, la 13 iunie 1942, scriitorul Al Florin Țene a iubit și iubește locurile natale, locuri sfinte pentru fiecare dintre noi. Este președintele Ligii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru corespondent al Academiei Americană Română (A.R.A ), din anul 2011, membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada. Opera sa este vastă și cuprinde o gamă variată de scrieri de la articole, reportaje, piese de teatru, poezie, roman la cărți monografice. A debutat  cu poezie în 1959 în revista Tribuna, pe când era elev în clasa XI-a,  editorial în 1974 cu volumul de versuri „Ochi deschis”, editura Litera, Bucureşti. În 1979 îi apare al doilea volum de versuri „Fuga Statuilor”, editura Litera, Bucureşti.  Are zeci de cărți publicate dar și poezii, articole, critică literară şi eseuri în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronica, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul , Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretudindeni, Radix (Belgia), România VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia), Confluenţe româneşti, SUA. ş.a.

Autorul va vorbi despre istoria orașului desfășurată în romanul OGLINDA DE APĂ și despre romanele sale în care a descris viața scriitorilor, martiri ai închisorilor comuniste. În acest context, Al.Florin Țene va dona Bibliotecii municipiului Drăgășani 100 de cărți din opera sa.

În încheiere Al.Florin Țene va acorda autografe.

Zenovia Zamfir

Al. Florin ȚENE: Limba română este o limbă vie, dacă nu ar fi așa, ar dispărea ca latina

Mulți profesori de limba română, ce au predat în regimul de tristă amintire, se vaită pe la “colțurile” limbii române că limba noastră o să dispară pentru că intră în fondul de cuvinte englezismele. Uitând că a fost o perioadă istorică când în limba noastră au intrat cuvintele franceze, care astăzi sunt asimilate în fondul principal de cuvinte, precum: telefon, televizor etc.

                 Fixarea neologismelor de origine franceză în limba română a fost un proces îndelungat. Prin traduceri au pătruns, la început, cuvinte copiate după modelul francez, care au dispărut ulterior (amurez, ivoriu, musiu, uvraj); acestea au fost ridiculizate de M. Kogălniceanu, C. Faca, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. L. Caragiale. Unele franțuzisme de acest fel s-au păstrat până astăzi, fără a fi foarte frecvente în limbă (a ambeta, angoasă). Cele mai multe cuvinte franceze s-au impus însă, pentru că denumeau noțiuni noi sau au adus deosebiri de nuanțe de sens (acces, cabinet, emotiv).

            Adaptarea fonetică s-a produs în mai multe etape, care au fost analizate, în diverse lucrări, de Al. Graur. La început, când cuvintele franceze au fost luate, prin neogreacă sau prin rusă, aveau o formă ce reproducea pronunțarea lor în limbile respective intermediare, care le transcriau în propriul lor alfabet. De aceea, în română se scria și se pronunța, într-o vreme, milioner, ofansa, semplu.

            În cazul împrumuturilor directe, au apărut dificultăți de adaptare din cauza finalei unor cuvinte franceze, care nu se încadra în categoriile morfologice românești, precum și pentru că unele sunete erau greu de pronunțat. S-a apelat, uneori, la formele italienești sau latine, care erau mai apropiate de română: corespondentul fr. illisible este rom. iligibil.

            Ulterior, cuvintele franceze au fost împrumutate pe cale livrescă, adaptate după forma lor scrisă și pronunțate fie conform regulilor românei (sentiment), fie ca în franceză (bleu, ecru); multe au fost incluse în familii ale unor cuvinte înrudite etimologic (fr. soutenir devine rom. (a) susține după (a) ține, fr. science devine rom. știință după (a) ști). Influența franceză este cea mai puternică influență în lexicul limbii române, ea a dus, în cea mai mare măsură, la schimbarea configurației lexicale a limbii noastre. În vocabularul reprezentativ al limbii române, tratează cuvintele împrumutate, cuvintele de origine franceză ocupă rangul patru, după elementele moștenite din latină, creațiile lexicale românești și cuvintele din slavă, care se situează pe primele trei locuri.

            Limba latină a fost la început un dialect vorbit în zona Italiei de astăzi. Denumirea de “latină” vine mai exact din numele tribului italic Latini, care comunicau prin intermediul acestui dialect. Toata aceasta poveste începe în jurul secolului 10 î.Hr. Poporul care a inițiat limba latină se afla în zona Peninsula Italiei, lângă râul Tiber. Analizând etnogeneza acestei limbi ( precum și datele istorice ), putem observa că limba latină are origini indo-europene.

            O serie de limbi indo-europene cu istorie, dar care au dispărut treptat sunt: limba celtică, limba elenă, precum și alte limbi romanice. O dovadă ce arată că limba latină are origini indo-europene poate fi considerat faptul că… Vocalele lungi și scurte ale sunetelor a, e, i, o, u erau pronuntate și transmise extrem de des, în cuvintele din vocabularul latin. Sunt 193 de cuvinte, cu o pondere de 7,47%. Procentul crește considerabil prin adăugarea celor 378 de cuvinte cu etimologie multiplă, una dintre surse fiind și franceza; ponderea acestei clase ajunge la 22,12%, ocupând locul trei în structura vocabularului reprezentativ.

            Și totuși, limba latină a avut de-a lungul timpului o serie numeroasă de modificări. Toate aceste modificări au făcut ca limba latină să primească șapte evoluții istorice: latina veche ( de la origini până în anul 75 i.Hr.), latina clasică (din anul 75 i.Hr. până în anul 200 d.Hr.), latina vulgară (din anul 200 până în anul 900), latina medievală (din anul 900 până în anul 1300), latina renascentistă (din anul 1300 până la sfârșitul anului 1500 ), latina nouă (din anul 1500 până în 1900), latina contemporană (din anul 1900 până în prezent).

            Toate aceste praguri istorice au făcut ca limba latină să evolueze destul de mult de-a lungul timpului.

            John Wordsworth afirma că sunt diferențe frapante între latina veche și latina nouă… Aceste diferențe pot fi identificate numai de un vorbitor de limba latină. Pentru a întelege mai bine… Aceste diferențe nu provoacă bariere lingvistice precum stadiile altor limbi straine ( vă sugeram să citiți istoria limbii spaniole ).

            Spre exemplu, Cele Doisprezece Tabele este o alta inscripție din vremea limbii Latinei Vechi… Sunt inteligibile chiar și pentru cei ce cunosc astăzi limba latină. Tot atunci a fost scris și mai poate fi găsită și astăzi în muzeu, Primul Tratat dintre Roma și Cartagina. De asemenea, istoricii confirmă faptul că acest tratat a fost scris cu 28 de ani, înainte ca Xerxes I să atace statele grecești.

            Se spune că foarte multe dintre scrierile latinei vechi dateaza din secolul VI î. Hr. De asemenea, după cum ne arată izvoarele istorice, înainte de alfabetul latin a fost alfabetul etrusc. Mai jos puteți vedea un exemplar din alfabetul etrusc. Cu toate acestea, limba latină veche nu a avut la început o convenție clasică de scriere. Aceste convenții au variat de fiecare dată în funcție de timp și de loc. Dar… treptat, a început să predomine, de-a lungul timpului, o convenție clasică, ce a avut startul în anul 75 î. Hr., prin trecerea de la Latina Veche… Și, a ținut până la sfârșitul anului 200 d. Hr. Ea acopera dialectele vernaculare ( care sunt proprii unei țări ), în toate zonele din Imperiul Roman. Trecerea de la Latina Veche la Latina Clasică s-a realizat treptat.

            Această formă a limbii latine a fost considerată “The Proper Latin”. De foarte multe ori cuvântul latină se identifica cu “latina clasică”. Spre exemplu, manualele moderne din ziua de astazi predau latina clasică, cea din secolul II.

            Cicero și contemporanii săi au folosit în scrierile lor versiunile limbii latine clasice. Tot latina clasică a primit și denumirea de “latinas”, care însemna “latina mai bună”. Latina “clasică” a primit acest termen, datorită faptului ca majoritatea operelor din limba latină au fost scrise prin acest limbaj.

            Cuvântul clasic este o transliterare a cuvântului grecesc κλῆσις ( clesis ), care înseamna mai degrabă chemare. Cum am spus și mai sus, această formă a limbii latine a fost vobită din anul 75 i. Hr. până în anul 200 d. Hr… Și era vorbită în zone precum: Spania, Portugalia, Franța, Marea Britanie, Italia ( cum era și normal ), zona balcană, Asia Mica etc.

            A urmat imediat după, trecerea de la latina clasică.. Dar, înainte de a intra în istoria acestui dialect, haideți să vedem câteva specificații ale acestei limbi. Latina vulgară sau “sermo vulgaris”, mai poartă denumirea și de latină comună.

            Aceasta a fost activă până la sfarșitul secolului VIII și este diferită de latina clasică ( standard).Comparând cu latina clasică, putem vedea că latina vulgară este mai puțin standardizată. Cu toate acestea, izvoarele istorice ne arată că majoritatea scrierilor din prima perioada a Evului Mediu. Au fost realizate folosind limba latina clasica. Cu toate acestea, au existat cateva exceptii: Satiricul lui Gaius Petroneius.

            Latina vulgară varia foarte mult în funcție de fiecare regiune în parte. Această limbă s-a împărțit pe mai multe dialecte. Mai mult de atât, latina vulgară nu a rămas la fel de-a lungul timpului… Ea modificandu-se de la un secol la altul. Cu toate acestea, in timpul secolului VI, cele mai vorbite dialecte devenise din ce în ce mai similare și puteau fi ințelese de către vorbitori diferiți.

            Tot începând din secolul VI, limba latină a încetat să mai fie folosită la nivelul Curții. Aceasta fiind înlocuită de limba greacă.

            Limba latină medievală a fost separată de latina clasică la jumătatea secolului IX. A urmat începând din anul 900, trecerea limbii latine la o altă formă: latina medievală. Acest prag al limbii latine a circulat până la sfârșitului anului 1300 și a fost reprezentativă pentru intregul Evu Mediu.        Aceasta a servit ca limbă primară scrisă pentru majoritatea țărilor occidentale.

            Latina medievală a funcționat în acea perioadă ca mijloc pentru schimbul de învățătură. De asemeni, tot latina medievală a fost folosită ca limbaj liturgic pentru Biserică, dar ca și limbă de studiu pentru: știința, literatură, drept și administrație. Latina medievală a reprezentat în prima postură în continuarea limbii latine clasice, dar… A primit totodata, îmbunătățiri și concepte noi.

            Atât Cicero, cât și ceilalți umaniști ai perioadei au numit latina dinainte perioadei lor… Latina “gotică” și au considerat că doar latina din perioada antică poate fi considerată “latina reală”.

            Umaniștii au insistat ca toate scrierile ce vor fi concepute în limba latină, să se folosească de limbajul latin clasic. In ceea  ce privește scrisul, mai exact, tot în acea perioadă a trebuit să se facă o distincție în utilizarea literelor c și t. Spre exemplu: eciam și etiam. Reformele umaniștilor au ajuns să îmbunătățească pana și scrierea de mână. Un alt umanist, Erasmus a propus înlocuirea pronunțărilor tradiționale cu pronunțiile latine clasice.

            Limba latina a început să se metamorfozeze din nou la începutul anului 1500. Aceasta s-a transformat în ceea ce numim astăzi latina modernă sau neo-latina. Dacă până în anul 1500, limba latină a cunoscut o evoluție imensă la nivelul literaturii… Din anul 1500, a trebuit ca aceasta să își extindă paleta de cuvinte.

            Odată cu evoluția societății, au apărut foarte multe domenii și descoperiri, care nu aveau identificare în cuvinte. Tehnica modernă și taxonomia botanică și zoologia nu aveau identificare în exprimare.Datorită acestui scop, limba latină avea să încorporeze o nouă serie de termeni. Reforma protestantă care a înlaturat folosirea limbii latine din manuscrisele bisericest a dat mai departe startul într-o evoluție a limbii latine pentru celelalte domenii. Astfel, între anii 1500 și 1700, limba latină a servit ca limbă esențială pentru publicarea scrierilor științifice. Una dintre cele mai cunoscute scrieri din acea perioadă este Principia Mathematica a lui Newton.

            Limba latină devenise limba de bază pentru învățământul elementar. Era populară pentru a întreține relațiile externe, fiind limbă internațională pentru corespondețta diplomatică ( cum este engleza astazi ).

            Din anii 1720, limba latină era folosită la nivel conversațional de o foarte mare parte din populația Europei.

            Latina contemporană a avut startul la sfârșitul secolului XIX și se menține până în prezent. Chiar dacă nivelul de prezență s-a diminuat extrem de mult. Limba latină poate fi regăsită astazi în domenii destul de importante: medicină, farmacie, astronomie, fizică, etc. Cea mai pură formă de regăsire a limbii latine o reprezintă clasificarea organismelor vii.

            Dupa cum putem vedea limba latina se afla printre noi chiar și în prezent. Chiar mai mult, baza vocabularului limbii românești este limba latină.

            Deşi influenţa limbii latine poate fi observată în multe limbi moderne, aceasta nu mai este o limbă vorbită în mod obişnuit.

            Când Biserica Catolică a reuşit să capete influenţă în Roma antică, latina a devenit limba oficială a Imperiului Roman. Latina era o limbă care se utiliza la nivel internaţional. Acum, latina este considerată o limbă moartă, ceea ce înseamnă că este încă vorbită, dar nu mai există vorbitori nativi (sanscrita este o altă limbă moartă)

            Latina nu a murit. De fapt, aceasta s-a transformat în franceză, spaniolă, portugheză, italiană sau română. Aceste limbi sunt cunoscute cu denumirea de limbi romanice. În toate cele cinci limbi se regăseşte gramatica, timpurile şi termeni specifici care îşi au originile în limba latină. Latina clasică este dificilă, fiecare cuvânt fiind modificat de timp, caz, voce, aspect, persoană, număr, gen şi mod.

            Latina vulgară reprezintă variantă simplificată a limbii latine clasice care a supravieţuit pentru puţin timp, modificându-se în diferite limbi locale. La sfârşitul secolului VI, locuitorii din diferite zone ale imperiului nu se mai puteau înţelege între ei.

            Și totuși limba latină nu mai este o limbă vie. Ea s-a risipit în câteva limbi europene și sud americane.

Bibliografie:

1. Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, 1997.

2. Georgeta Ciobanu, Anglicisme în limba română, Timişoara, 1996.

3. Nicolae Corlăteanu, Încadrarea lingvistică în realităţile europene, Chişinău, 2001.

4. Albina Dumbrăveanu, Ion Dumbrăveanu, Considerente privind expansiunea şi utilizarea unor anglicisme în limba română // „Limba Română”, nr. 1, Chişinău, 1999.

5. Valeria Guţu Romalo, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2005, 260 p.

6. Ştefania Isaac, Dezvoltarea competenţelor comunicative vs. Anglicismele recente în limba română. Monografie,Chişinău, 2004.

7. Sextil Puşcariu, Limba română. I. Privire generală, Bucureşti, 1976.

8. Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii romane actuale: dinamică, influenţă, creativitate, Editura All, Bucuresti, 2007, 160 de pagini, p. 83-111.

9. http://www.pruteanu.ro/6atitudini/2007.09.27-limba.htm

Dicţionare

1. DOOM2Dicţionarul Ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia II-a, Bucureşti, 2005.

2. Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998.

3.MDN – Marele Dicţionar de neologisme, Florian Marcu, Bucureşti, 2002.

4. Dicţionar englez-român, român-englez, Andrei Bantoş, Bucureşti, 2005.

5.  DCR2 – Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a doua, Bucureşti, 1997.

Autor: Al. Florin Țene