Titina Nica ȚENE: MINUNEA

Era 13 august 1991. Eu, împreună cu colega  mea de la TRIBUNA, Lenuța Câmpean, am pornit spre Gherla, cu trenul, la casa părinților ei. Urma ca în 15 august 1991, să mergem la Sf. Mănăstire Nicula, să văd icoana făcătoare de minuni a fecioarei Maria. Lenuța mă auzise ce dorința arzătoare aveam să ajung odată acolo. Cum zodia racului e cea mai bună dintre toate, ea fiind rac, m-a invitat la părinții ei în Gherla. Părinții ei, oameni buni la suflet și cu foarte mult bun simt, s-au simțit stânjeniți. Mama ei a zis:

– Vai, Lenuța, draga mamei, cum de ai adus pe colega ta fără să mă anunți? Ce îi dau eu să mănânce?

În gradina casei, râdeau în soare, roșii mari, adevărate, cum numai în copilărie văzusem.

– Nu vă faceți probleme. O roșie adevărată. e cea mai bună mâncare.

 – Da? Am și ciorbă de fasole verde și salată de vinete. E postul Sfintei Marii.

Am mâncat cu cea mai mare poftă și bucurie. Noaptea am dormit într-un pat care era orientat cu fereastra spre pădure. Era așa de aproape pădurea, venea așa aer curat, că am dormit tun. Dimineața, mama Lenuței Câmpean ne-a sfătuit să mergem pe jos, spre mănăstire, acum, în data de 14 august, dacă dorim să ajungem la icoana mult iubită, mai ușor. Drumul până acolo mi s-a părut un vis. Fluturii alergau prin florile de câmp, cântau păsărele, oameni, pâlcuri, pâlcuri, mergeau, cântând, spre Mănăstirea Nicula. Când am ajuns acolo, era o mare de oameni. Am încercat să intrăm pe partea dreaptă. Oamenii s-au bulucit, ne-au împins și ne-au scos afară din rând. Soțul îmi spusese de acasă, că dacă e foarte greu de ajuns, să plec spre casă. Viața e importantă și pot să mă rog și acasă unde am icoana făcătoare de minuni, copie.

Am încercat pe partea stângă. Același rezultat.

În gândul meu nu era altceva decât să ajung la mult râvnita icoană. Am mai stat deoparte cam o oră și am încercat prin fața Mănăstirii. Oamenii s-au bulucit din nou și au luat-o, pe sus, pe colega și prietena mea, Lenuța Câmpean, și au dus-o, cu valul în interiorul Mănăstirii. Ea, disperată, că eu, musafira ei, rămăsesem afară, s-a dus la preotul care era cu ordinea și a zis:

– Mama mea a rămas afară! Așa i-a venit în minte atunci, doar nu eram mama ei.

Nu a băgat-o în seamă, cum era și firesc. Eu rămasă afară, îmi luasem gândul de a mai ajunge la icoană. Stăteam, resemnată, deoparte.

Un preot iese în pragul ușii și face ordine:

– Vă rog frumos, lăsați un culoar liber la intrarea în Mănăstire!

Imediat mi-a trecut prin gând că acum o să intre, nestingherit, Petre Roman, premierul României, pe care îl văzusem cum sosise într-o mașină, de lux, neagră.

Spre marea mea stupoare, preotul spune:

– Să intre Doamna Titina Tene. Nu îmi venea să cred, ochilor și urechilor, ce auzeam. Eu, Titina, dintr-un sat, pierdut în lume, Ușurei, jud, Vâlcea, mutată în Cluj, să am această onoare. Când am ajuns în fața icoanei, nu puteam să îi văd chipul, de lacrimile care îmi șiroiau, fără să vreau, ca un râu eliberator. Numai Maica Domnului a putut să facă această minune. A simțit cât doream să o văd. Nici prietena și colega mea, Lenuța Câmpean, nu și-a explicat întâmplarea.

Ne am întors acasă, mândre și fericite, povestind cu lux de amănunte, părinților Lenuței, ce am trăit.

Părinții ei nu mai sunt, dar am înțeles că, în viață, poți întâlni oameni, o singură dată și să nu îi mai uiți niciodată.

Autor: TITINA NICA ȚENE

Marian P BELCIUG: Moartea diamantului

Ultima lacrimă din cer a căzut pe Pământ direcționar 

Izbind ca trăsnetul diamantul râvnit de lumea aleasă 

Despicând în două cristalul de carbon milenar

Dezvăluind lumii istoria lui spinoasă:

scos din noroi cu mâinile goale,

șlefuit în Antwerp, în proporții ideale,

evaluat la Londra, vândut în Singapore,

Făcut cadou într-un palat din Bangalore.

.

Despicat, sângerând de moarte, în șoaptă 

Diamantul, în puritatea-i fără ascundere,

A cerut lacrimii divine ca jumătatea dreaptă 

Să fie pusă în Muzeul Afacerilor Fară Răspundere

unde plăcerea

nu vorbește cu durerea,

bogăția

sfidează sărăcia,

nedreptatea 

ia în derâdere cinstea,

înavuțirea

nu-și găsește fericirea.

.

Jumătatea stângă, șopti diamantul pe moarte,

Să fie dat pentru copilul cu picioarele goale, 

Fără părinți, abandonat de societate,

Care l-a scos din sedimentele vechi fluviale.

Jumătatea aceasta, din partea inimii mele,

Va fi de ajuns copilului pentru hrană,

Să învețe să citească, să-și scrie numele

Să devină persoană. 

.

Copleșită de abuzul de exploatare

Săvârșit de omul care legii nu-i cunoaște cuvântul 

Lacrima s-a prăbușit de întristare 

Și-a plâns de a înecat Pământul –

și împreună cu el –

profitul,

făcut la negru,

nenorocitul!

Autor: dr. Marian P Belciug, Canada

Ionuț ȚENE: ”Glasul care strigă în pustie” nu a fost în zadar. Despre filmul părintelui Ciprian Mega

În cadrul ”Zilelor Rezistenței” anticomuniste de la Mănăstirea Brâncoveanu Sâmbăta de Sus am avut bucuria și emoția de a vedea avanpremiera filmului ”Glasul care strigă în pustie” regizat de părintele Ciprian Mega. Despre părintele regizor am mai scris când și-a lansat filmul ”Dimineața care nu se va sfârși”, un basorelief cinematografic neo-realist despre viața unui preot român din Diaspora, care unește și izbăvește prin credință comunitatea. Însăși părintele Ciprian Mega a ctitorit câțiva ani o biserică și o comunitate ortodoxă românească în Cipru. Cu noul film, părintele Ciprian Mega intră în marea producție cinematografică românească și europeană, printr-un act artistic de excepție, encomiastic, privind biografia marelui luptător creștin pentru libertatea de conștință și de credință, care a fost Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa. În realizarea filmului se observă influența și intuiția artistică sensibilă a soției sale, scenarista Laura Mega. În România comunistă din perioada președintelui Nicolae Ceaușescu, un preot ortodox, fost deținut politic, devine singura voce, care se aude puternic într-o tăcere înfiorătoare și compromițătoare. Rezumatul oficial al filmului descrie succint mesajul: ”Predicile sale constituie o revoluție spirituală și o chemare către o revigorare națională. Ierarhia Bisericii îl trădează, iar Statul ateu îl aruncă în pușcărie. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa devine simbolul rezistenței în fața demonului cu chip ideologic.” Filmul părintelui Ciprian Mega a avut premiera pe 28 aprilie, la „Cinema du Musee”. Fimul „Glasul care strigă în pustie”, dedicat părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa este deja premiat la mai multe festivaluri cinematografice de prestigiu. La manifestarea din Montreal au participat, alături de cele câteva sute de români, Preasfințitul Părinte Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei, și regizorul filmului, părintele Ciprian Mega. „Consider că e un act firesc ca Biserica Ortodoxă Română să îl pună pe lista de canonizare din anul 2025, alături de alți oameni care au suferit în comunism și pe părintele Gheorghe Calciu”, a subliniat părintele Mega.

Filmului este despre viaţa preotului – martir Gheorghe Calciu Dumitreasa, unul dintre puţinii clerici ortodocşi care s-au opus sistemului comunist şi demolării de biserici din anii 70 – 80 ai secolului trecut, fapt pentru care a şi fost condamnat la închisoare. Părintele Calciu a făcut 16 ani de închisoare în gulagul comunist de pe vremea lui Gh. Gheorghiu Dej și cinci ani în ”epoca de aur” ceaușistă, fiind eliberat în august 1984 la intervenția personală a președintelui Ronald Reagen. Regizorul Ciprian Mega îl creionează cu instrumente artistice pe părintele Calciu, ca un mucenic creștin din perioada de început a creștinismului, în luptă cu puterea temporară a imperiului roman. Este despre lupta dintodeauna dintre bine și rău. Cei care cred cu adevărat înving. În țară, filmul a avut avanpremiera la Oradea. Publicul a putut descoperi și actori orădeni atunci, alături de nume sonore, precum Dorel Vişan, Costel Caşcaval sau Ela Ionescu. Şerban Borda a jucat rolul unui pedagog terorizat de perspectiva de-a intra în atenţia Securităţii, Mihaela Gherdan a dat viaţă secretarei „săritoare” a generalului de Securitate, Dorel Vişan, iar Andi Locovei a putut fi descoperit în rolul unui infractor de drept comun, împreună cu care este transportat la închisoare părintele Calciu, cum scrie presa orădeană. Filmul este centrat în jurul pericopei biblice „Eu”, a zis el, „sunt glasul celui ce strigă în pustie: ‘Neteziți calea Domnului’, cum a zis prorocul Isaia.” (Ioan 1:23). Paradoxul acestui film foarte bine realizat și extrem de ingenios ca expresie artistică este faptul că în credință niciun glas ”ce strigă în pustie” nu este ignorat de Dumnezeu și până la urmă de societatea omenească, inclusiv de trecătoarea putere politică. Părintele Calciu anunța revenirea poporului la credință în plin regim ateist. Eram student la Istorie în anii 90, când am citit cele 7 prelegeri, intitulate „Șapte cuvinte către tineri” și am fost uimit de profunzimea textelor și despre curajul acestora într-o epocă când se dărâmau biserici în București la ordinul lui Nicolae Ceaușescu. Aceste texte sunt la fel de actuale și curajoase și astăzi, când se încearcă dărâmarea, prin propagandă insiduoasă duplicitară și tezism, a bisericii sufletești, interioare a omului creștin. O altfel de cenzură se naște acum, mult mai perfidă. După ce a ieșit din pușcăria comunistă în 1964, Gheorghe Calciu Dumitreasa, drept mulțumire că a scăpat cu viață, și-a dedicat viața lui Dumnezeu. A urmat cursurile facultăților de Litere și Teologie devenind preot și profesor de franceză la Seminarul Ortodox din București. Aici ține în Postul Paștilor anului 1978 cele șapte prelegeri devenite celebre, în urma dărâmării Bisericii Enei. Actul său a fost de un curaj nemaipomenit, ținând cont că atunci conducerea BOR nu a protestat public. Este urmărit de securitate și caterisit de Biserică. Se dorea în locul bisericii construirea unei crâșme. Este arestat părintele Calciu în anul 1979, judecat și condamnat la mai mult de 10 ani de închisoare. I se confiscă și averea, astfel încât soția și copilul rămân fără frigider, aragaz și alte bunuri de strictă folosință, fapt care a determinat un val de proteste din partea exilului românesc: Mircea Eliade, Virgil Ierunca, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Paul Goma. Regizorul readuce în atenția publicului celebru interviu dintre Monica Lovinescu și Mircea Eliade de la Radio Europa Liberă, în care marele savant ia apărarea preotului Claciu. Savantul Mircea Eliade face și o profeție despre un viitor în care ne vom rușina peste 50 de ani de acei care au luptat cu demonii, pentru că ne arată și evidențiază slăbiciunea noastră. Părintele Calciu fost mai întâi internat la secția de psihiatrie a penitenciarului Jilava, apoi a fost transferat la penitenciarul Aiud, unde a avut colegi de celulă condamnați pentru omor. A petrecut detenția într-o cruntă izolare. În timpul detenției a fost tuns chilug, bătut, umilit și ținut nemâncat. Era mințit mereu de gardieni că soția a divorțat de el. Regizorul Ciprian Mega surprinde izolarea socială a părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa și părăsirea acestuia de către ierarhia Bisericii. În scene emoționante până la lacrimi surprinde malaxorul social și concentraționar impus de regimul comunist părintelui și familiei sale. Vocea preotului Patriarhiei, care îndeamnă soția să-și refacă viața că este tânără și că nu se poate interveni de la Patriarhie pentru Gheorghe Calciu Dumitreasa, pentru că este caterisit – deci nu mai face parte din Biserică – este emoționantă și cu multe înțelesuri. Îndemnul că preotul trebuie să asculte de puterea temporară este sugestivă și peren actuală. La fel de emoționant surprinde regizorul și scenaristul îndoielile fiului Andrei față de acțiunile protestatare ale tatălui preot de la seminar. – De ce nu poți fi ca toți ceilalți preoții. Să ai grijă materială de familie. La ce te ajută protestul? Atunci, părintele Calciu îi răspunde emblematic (parafrazând): – Nu tu vorbești acum, fiule! E interesant cum soția, deși nu știa de ani de zile nimic despre soțul ei, refuză orice compromis oferit de ofițerii de securitate să-și refacă viața și să divorțeze. Nu crede minciunile proferate de ofițerii de securitate despre o posibilă imoralitate a părintelui Calciu. Demnitatea ei este surprinsă magistral de regizor ca suma demnității tuturor soțiilor, mamelor și fiicelor de deținuți politici din perioada regimului comunist. La un moment dat îi explică fiului ei critic la adresa tatălui, că părintele Calciu este cel care și-a tăiat venele să salveze viața lui Costache Oprișan, dându-i să bea din gamelă propriul sânge, în Casimcea Jilavei: – Acest fel de om este tatăl tău! Actrița Ela Ionescu jocă magistral rolul, cu o privire de parcă ar fi icoana suferinței din mănăstirile noastre. Filmul pare și un protest la ceea ce se întâmplă azi cu societatea secularizată. Te regăsești ca și creștin în film. Libertatea întru Hristos este adevărata si singura libertate conform mesajului părintelui Calciu.

Părintele Calciu nu cedează și nu recunoaște nicio vinovăție, refuzând propunerile unei cereri de grațiere către președintele Nicolae Ceaușescu, cu toate presiunile ofițerilor de Securitate. Părintele Calciu le spunea securiștilor mereu că nu-i este frică de moarte. Viața adevărată începe doar atunci când trupul moare, spre mirarea activului de securitate care iubea doar viața aceasta. Genial joacă rolul Dorel Vișan în postura unui general bătrân de securitate, fost seminarist, care nu mai vede acum lumea în alb și negru și vrea să fie bun, pentru ca părintele Calciu să cedeze moral și să semneze o ”simplă” cerere de grațiere către Ceaușescu, de fapt o recunoaștere indirectă a vinovăției. Părintele Calciu a înțeles că propunerea este un ”pact faustic” ca la reeducarea de la Aiud și a refuzat să semneze, spre disperarea ofițerilor de securitate. A fost demn în credință până la capăt, deși ierarhia BOR îi propunea să stea cu capul plecat în fața puterii temporare. Costel Cașcaval l-a interpretat sublim și expresiv pe Gheorghe Calciu Dumitreasa, intrând perfect în rolul de martir și mucenic al acestuia, care nu a cedat nimic în fața călăilor comuniști. Parcă este decupat din pateric. Antologică este convertirea la creștinim a medicului criminal, care făcea avorturi ilegale și care plângând îi cere iertare că el a crezut că face doar ”întreruperi de sarcini”, de fapt făcea crime. Părintele Calciu i-a spus medicului plângând, că lacrimile pocăinței cu cât vor fi mai multe, îl vor duce la marea iertare a lui Dumnezeu pentru păcatele făcute.

Filmul părintelui Ciprian Mega este antologic și se înscrie în seria filmelor singulare și originale ale cinematorgrafiei românești, care depășește prin valoarea artistică și mesaj noul val subțire intelectual al cinematografiei de după anul 2000. De la film spectatorul pleacă cu un simțământ de metanoia și ochii în lacrimi. Filmul reușește artistic să ne arate că părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, prin tăria credinței și iubirea libertății de credință, este un model de urmat pentru tinerele generații. Tinerii seminariști de atunci de la Biserica Radu Vodă sunt martorii puterii credinței. Regizorul a reușit să creeze o frescă zguduitoare a luptei pentru libertate, într-o epocă totalitară, a unui preot român, care a devenit între timp exemplu nostru moral. Filmul este și un avertisment subliminal către actuala ierarhie BOR să nu mai cedeze niciodată în fața regimurilor totalitare, trecătoare. Tăria credinței părintelui Calciu este un memento al sacrificiului, că forța hristică a credinței unui preot mucenic poate distruge regimuri totalitare temporare ce doar par nepieritoare și oferă un fundament moral și jertfelnic Bisericii până la a doua venire. Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa este eliberat printr-un decret semnat de Ceaușescu, fără ca acesta, să semneze o cerere de grațiere. Decretul prevedea că trebuie să părăsească urgent țara, în SUA.

Filmul mai ridică o problemă subliminală: aceea dacă administrativ Patriarhia Română a emis un ordin administrativ de reabilitare după 1989 a părintelui Calciu și de reintegrare în rândurile clerului ortodox, ca urmare a caterisirii forțate din 1979. Părintele Calciu din 1988 devine preot ortodox în rândurile Episcopiei ortodoxe ”Vatra Românească” din SUA, autonomă de regimul de la București. Jertfa și credința părintelui Calciu reies din acest film, cu acuratețe, despre cum trebuie să fie preoții Bisericii noastre: verticali și cu ochii spre cer.

Ionuț Țene

Marian P BELCIUG: Recviemul omului deștept 

Oamenii deștepți erau subiect de conversație la bere,

Printre amicii din schița lui Caragiale, persoane intrigante,

Dar nu inteligența lăudată a oamenilor deștepți la vedere

Face subiectul acestei poezii extravagante

.

Este vorba de inteligența născută din cunoaștere,

exersarea îndelungată a cortexului cerebral,

gândire, analiza critică a textelor literare,

explorarea semanticii și adevărului fundamental

.

Din efortul de focalizare a atenției și divizare,

raționamentul deductiv, simboluri matematice,

abstractizarea proprietăților fenomenelor înconjurătoare,

sporirea fluenței verbale și memoriei semantice

.

Din examinarea cerințelor etice și morale,

evaluarea critică a comportamentului social,

exersarea voinței și puterii de amânare,

efortul de autocunoaștere – un atribut esențial

.

Din controlul impulsivității în gândire și exprimare,

conștientizarea impactului tău asupra celor din jur,

cunoașterea respectului și nuanțarea lui în utilizare,

analiza critică a evenimentelor când lucrurile nu merg șnur

Dar mai ales este vorba de inteligența născută din înțelepciune,

din ceea ce Creatorul tău îți dezvăluie,

din cunoașterea așteptărilor Lui față de tine

fără de care totul în viață se năruie 

.

Numai atunci, când efortul acesta va fi terminat

Va deceda omul deștept, hilar,           

Darul inteligenței tale va fi respectat,

Iar tu vei fi declarat om inteligent și moral.

.

Autor: dr. Marian P Belciug, Canada

Al. Florin ȚENE: Islamul și creștinismul occidental

Sunt, încă, politicieni occidentali care au afirmat că nu au probleme cu Islamul, doar cu extremiștii islamiști violenți. Însă studiind istoria în urmă cu peste 400 de ani, ea demonstrează  contrariul.  Relațiile   dintre   Islam și creștinătate, inclusiv ortodoxă, au fost foarte furtunoase. Să nu uităm repetatele invazii otomane în Principatele Române și atrocitățile armatelor otomane față de locuitori, copii și femei. Relațiile dintre creștinism și Islam au fost de o rivalitate intensă. De-a lungul secolelor, cele două religii au cunoscut măreția și decăderea, într-o succesiune de faze de expansiune, pauze de câțiva ani și contraexpansiune.

De la începutul secolului al VII-lea până la jumătatea secolului al VIII-lea, arabii musulmani au cucerit Peninsula Iberică, Africa de Nord, Persia, Orientul Mijlociu și chiar nordul Indiei. Aproape două secole liniile de diviziune dintre Islam și creștinătate s-au stabilizat. Spre sfârșitul secolului XI, creștinii au recucerit vestul Mediteranei, au cucerit Sicilia și Toledo. Apoi creștinii au lansat cruciadele în anul 1095, timp de un secol și jumătate, încercând, chiar, să stăpânească și Țara Sfântă și regiunile din Orientul Apropiat, dar au pierdut Acra, ultimul bastion, în 1291. În această perioadă au apărut turcii, otomanii. Ei au slăbit Bizanțul după care au cucerit o mare parte din Balcani, inclusiv Africa de Nord. După aceea au cucerit Constantinopolul în anul 1453 și au asediat Viena, în 1529, timp de aproape o mie de ani. Islamul este unica civilizație care a pus în pericol Occidentul, cel puțin de două  ori. În secolul al XV-lea situația  Occidentului a început să se schimbe. Peninsula Iberică a fost recucerită, sfârșind cu Granada în anul 1492. Inovațiile europene în domeniul navigației oceanice le-au permis mai întâi portughezilor, apoi spaniolilor și a altor popoare europene să ocolească teritoriile musulmane și să ajungă în Oceanul Indian și chiar mai departe. Otomanii, de fapt turcii, au dat un ultim asalt, asediind Viena, în anul 1683. Nereușita lor a marcat începutul unei lungi retrageri la care au contribuit lupta moldovenilor ortodocși din Balcani pentru eliberarea de sub jugul otoman. Însă a început expansiunea Imperiului Habsburgic și înaintarea rușilor spre Marea Neagră și Caucaz. De atunci le-a venit rușilor gustul imperialismului care ține și astăzi.

După aproape un secol la sfârșitul Primului Război Mondial, Marea Britanie, Franța și Italia i-au dat lovitura de grație și și-au impus dominația directă și indirectă asupra restului Imperiului Otoman, cu excepția teritoriului Republicii Turce. Războiul de independență al Turciei (în turcă: Kurtuluș Savașı ori İstiklâl Harbi); 19 mai 1919 – 29 octombrie 1923) este astfel numit, deoarece naționaliștii turci s-au temut, în acea perioadă, ca țara lor, învinsă în Primul Război Mondial, să nu-și piardă independența, fiind împărțită între imperiile coloniale ale învingătorilor. După înfrângerea suferită de Imperiul Otoman la sfârșitul primei conflagrații mondiale, activitatea naționaliștilor turci din Anatolia a culminat cu formarea Marii Adunări Naționale, care a mobilizat majoritatea resurselor naționale sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa împotriva prevederilor tratatului de la Sevres, care, practic, punea Turcia sub tutelă și atribuia largi teritorii Aliaților, Greciei și Armeniei. După războaiele cu Grecia, cu Armenia și cu Franța, revoluționarii turci, biruitori la rândul lor, i-au obligat pe Aliați să renunțe la pretențiile lor, să evacueze teritoriile lor atribuite, și să negocieze un nou tratat: cel de la Lausanne din iulie 1923, care a permis încorporarea Anatoliei și Traciei răsăritene în noul stat, Republica Turcia (1923).  

Crearea Mișcării Naționale Turce a dus la prăbușirea sistemului milieturilor otomane și, după punerea în practică a reformelor lui Atatürk, a permis apariția unui stat modern, laic și național. Declinul colonialismului occidental a început lent prin anii 1920 și 1930 și s-a accentuat dramatic după cel de-Al Doilea Război Mondial. Prăbușirea imperiului sovietic le-a permis și altor societăți musulmane să-i recapete independența. Natura violentă a relațiilor fluctuante se reflectă de faptul că 50% dintre războaie între state cu religii diferite, care au avut loc între anii 1820 și 1929, au fost purtate între musulmani și creștini. Islamul este o civilizație diferită ai cărei membri sunt convinși de superioritatea culturii lor și sunt obsedați de inferioritatea puterii lor.

Al. Florin Țene

Marian P BELCIUG: INTELIGENŢA ARE NEVOIE DE EDUCAŢIE

Inteligenţa distinsă, impozantă,magnifică —

a primit interviu la Institutul de Antropologie Fizică

unde se caută o persoană cu abilităţi excepţionale

pentru funcţia de director de cercetare.

.

În interviu, Inteligenţa şi-a afirmat strălucit

abilităţile care o fac impunătoare şi de dorit,

printre care:

capacitatea enormă de concentrare,

de identificare de probleme şi rezolvare,

logica, vocabularul vast, abilitatea perceptuală,

gândirea abstractă, creativitatea excepţională.

.

Comisia a fost impresionată nemărginit

de nivelul intelectual pe care Inteligenţa l-a dovedit,

căci abilităţile demonstrate, cu uşurinţă şi claritate,

sunt la nivelul capabilităţilor consacrate.

Dorind confirmarea impresiei strălucitoare

comisia a cerut scrisorile de recomandare.

Recomandarea citită a fost unică, exclusivă,

trimisă de Caracter — o persoană respectată,

de renume mondial — 

cu care Inteligenţa a lucrat în trecut

în mod oficial.

.

Scrisoarea a dezvaluit că Inteligenţa a ocupat

funcţii înalte de conducere şi îndrumare,

de la care subalternii au aşteptat

sprijin — şi-n mod obiectiv — evaluare.

Invariabil, Inteligenţei nu i-a păsat

de starea de bine si demnitatea subalternilor,

făcând uz de vorbe jignitoare şi ameninţare,

creând, prin aceasta, anxietate şi dezbinare.

Şi-a urmarit propriul interes,

şi-a atribuit credit nemeritat

ca nimeni altul să nu fie parte din succes

şi niciun subaltern să nu fie promovat.

A pus capcane, a criticat fără temei,

a călcat pe cadavre, cum se spune,

ca toată reuşita muncii să-i fie atribuită ei.

Pe unde a trecut, Inteligenţa a lăsat în urmă

conflict, durere, epuizare mentală,

tragedii care s-au revărsat în viaţa personală,

au sufocat aspiraţii umane indreptăţite

si au adus in casnicii experienţe nefericite.

.

Şocată…, discret, în uniune totală,

comisia a sugerat Inteligenţei

un curs avansat de etică şi morală,

urmat de consiliere cu un dascăl matur, cu probitate,

astfel încât Inteligenţa — deficitară ca persoană — 

să dobândească integritate.

Autor: dr. Marian P Belciug, Canada

Ionuț ȚENE: Constantin Brâncuși – sculptorul arhetipului românesc. Stâlpii funerari pre-creștini și pasărea sufletului l-au inspirat

Specialiștii și artiștii greșesc profund considerând seria de sculpturi ”Pasărea Măiastră” a celui mai mare sculptor modern din lume Constantin Brâncuși, ca fiind sub o influență livrescă, a artei moderne sau a unor curente și tendințe novatoare. ”Măiastra” reprezintă seria de treizeci de sculpturi de păsări în bronz și în marmură realizate de Constantin Brâncuși între anii 1910-1918, afirmă specialiștii. Când am vizitat acum câțiva ani atelierul lui Brâncuși de la Paris, de lângă Centru Pompidou, am fost uimit de varietatea și diversitatea ”păsărilor măiestre” ale olteanului din Hobița. Acolo m-am simțit, paradoxal, nu într-un atelier modern sau contemporan, ci într-o poiată țărănească din Oltenia sau din sudul Transilvaniei. ”Măiastra” este printre primele sculpturi ale lui Brâncuși, în care acesta a folosit forma abstractă a unei păsări. Lucrarea ar fi fost inspirată de pasărea legendară a folclorului românesc ”Pasărea măiastră”, o creatură mitică cunoscută pentru penajul de aur și cântece fermecate. Unii critici de artă cred eronat că Brâncuși ar fost influențat și de baletul ”Pasărea de Foc” cu muzica lui Igor Stravinski, bazat pe versiunea rusă a unei păsări mitice similare, care a avut premiera la Teatrul Național de Operă din Paris, în 1910. Adevărul că sculptorul Constantin Brâncuși a fost un sculptor al arhetipalului și ancestralului românesc. Influența ”păsării măiastre” ca și a Coloanei Infinitului a venit chiar de lângă el, din preajma satului natal Hobița din nordul Olteniei. Constantin Brâncuși a sculptat în piatră, bronz, marmură și lemn moștenirea originară și originală milenară a poporului român, nici vorbă de influențe moderne din operele europene ale începutului secolului XX. Brâncuși a sculptat arhetipul sufletului românesc și a adus prin artă trecutul în prezent și viitor. Sculptura lui este despre românul absolut din toate timpurile. Inspirația a venit pe filiera firească a etno-folclorul românesc. El a restabilit legătura sufletească cu străbunii. Un cercetător cunoscut al folclorului românesc Gheorghe Pavelescu consideră indirect că stâlpii funerari și pasărea sufletului l-ar fi influențat pe marele sculptor în reprezentarea ”păsării măiastre” și a ”coloanei infinitului”. De cele mai multe ori pe stâlpii funerari din Oltenia și sudul Transilvaniei se află porumbelul cu aripile întinse, gata de zbor, iar coada este răsfirată ca a unei rândunele. Porumbelul este vopsit în albastru închis sau în cenuşiu. El se punea numai la feciori neînsuraţi şi niciodată la neveste sau bărbaţi căsătoriţi. Acești stâlpi fuenrari l-au inspirat în copilăria și tinerețea zbuciumată pe Constantin Brâncuși. Imaginea lor a dus-o sculptorul la Paris. „Semnificaţia acestui porumbel este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care îşi imaginează sufletul sub formă de pasăre, credinţă la fel de veche a popoarelor indoeuropene”, a arătat Gheorghe Pavelescu într-o monografie etnofolclorică despre „Valea Sebeşului”.

Conform cercetătorului Gheorghe Pavelescu, stâlpii funerari sunt un obicei precreştin, de origine indoeuropeană și se păstrează încă și azi într-un sat din Munţii Sebeşului, în Loman, acolo unde, spre deosebire de mormintele femeilor, cele ale bărbaţilor nu au cruce, ci un stâlp de lemn, cu bogate ornamente geometrice, rareori cu motive vegetale, iar cele al tinerilor necăsătoriţi se remarcă prin porumbelul pus în vârful stâlpului. La Brâncuși porumbelul a devenit ”pasărea măiastră”, iar ”stâlpul funerar„ un laitmotiv pentru ”coloana infinitului”, care leagă centrul pământului de cer. Odinioară ”stâlpii funerari” erau răspândiți în multe sate din regiunea subcarpatică, în sudul Transilvaniei şi, sporadic, în sudul Carpaţilor. Obiceiul a dispărut, fiind păstrat cu sfinţenie în Loman până în 1950, în special satul de munte, în care predomină păstoritul şi creşterea vitelor. (vezi Bilțiu, Pamfil, Studii de etnologie românească, vol. IV, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2015 și mai ales Pavelescu, Gheorghe,”Pasărea suflet. Contribuții pentru cunoașterea cultului morților la românii din Transilvania, în Anuarul arhivei de folklor, VI, 1942, Ethnos. Studii de etnografie și folclor, I, Sibiu, 1998) Stâlpii, ciopliţi de obicei din lemn de stejar, de salcâm sau frasin, pentru a fi mai rezistenţi, erau în formă de obeliscuri în patru sau şase feţe, cu un diametru de 12-15 centimetri. Dimensiunile lor variau, în funcţie de vârsta celui decedat, la copii şi bătrâni fiind mai mici decât la feciorii morţi înainte de căsătorie. Feţele stâlpilor erau sculptate de jos până sus cu diferite motive geometrice, cum ar fi rombul, rozeta, cercul, crucea, linia zig-zag, elicea şi elemente florale. La fel ca pe o cruce, pe stâlpi se sculpta sau scria cu vopsea numele celui decedat, precum şi anul naşterii şi al morţii. Pe stâlp era pus porumbelul sau pasărea morții, iar unii țărani o numeau ”pasărea sufletului”. „Semnificaţia acestui porumbel este strâns legată de mentalitatea arhaică a poporului, care îşi imaginează sufletul sub formă de pasăre, credinţă la fel de veche a popoarelor indoeuropene”, sublinia Gheorghe Pavelescu. El a menţionat că păsările funerare, stilizate de meşteri anonimi milenii de-a rândul, au atras şi lui Lucian Blaga, care le evocă în poezia „Pasărea sfântă”.

Etnologul Romulus Vulcănescu publica, în 1972, o serioasă cercetare ”Coloana cerului”, în care-şi propunea să reconstituie „forma originală şi conţinutul mitologic al uneia dintre cele mai vechi şi mai semnificative monumente ale culturii arhaice româneşti.” Se referea la coloana cerului, ca o „instituţie culturală” de sorginte mitologică sub inspirație uraniene. Romulus Vulcănescu considera stâlpul funerar fiind mitic și interpreta din această specie suliţa, săgeata, bradul mortului şi stâlpul. Stâlpul era și parul mortului ce stabilea mormântul: „două variante se leagă între ele printr-un simbolism·comun deoarece alcătuiesc un cuplu funerar … erau puţin fasonaţi … unii aveau un orificiu prevăzut cu un cep, şi ceilalţi un orificiu fără cep. A patra categorie de stâlpi funerari au fost cei cu trupul ornamentat şi prevăzuţi în vârf cu imaginea unei păsări cu aripile închise (în Hunedoara) sau deschise (în Mehedinţi)” (Coloana cerului, pag. ll7). Într-un alt studiu ”Mitologia română” (Ed. Academiei R.S.R. 1985), Romulus Vulcănescu analiza șase tipuri de stâlpi funerari stilimorfi, adevărate „succedanee şi simulacre ale coloanei cerului, care la rândul lui este un substitut al arborelui cosmic.” Romulus Vulcănescu distinge, în lucrarea ”Mitologie română”, pasărea-suflet și sufletul pasăre, ”în primul caz este simbolizat dubletul material al mortului pe lumea aceasta, iar în al doilea caz imaginea ornitomorfică a sufletului rătăcitor”. Și secuii au folosit în riturile de înmormântare în estul transilvan acești stâlpi funerari numiți și ”pomii vieții” sau ”pomi funerari” – ”kopjafa” (maghiară) sau ”pom de mormânt” inspirați fiind de populațiile stră-române. Stâlpii unesc prin rădăcini spiritul mortului cu cerul. Cristian Ioan Popa în studiul ”Contribuții la cunoașterea arhitecturii funerare din lemn din Valea Cugirului” afirmă că ”Originea unor astfel monumente trebuie căutată în vremurile precreștine, apropieri putându-se face cu stâlpii totemici”. În sublimul și interioritatea artei lui Brâncuși, artistul prin sculptarea ”păsării măiastre” și a ”coloanei infinitului” reconstruia o axă sprirtuală cu trecutul milenar al românilor, o conexiune cu spiritul străbunilor, și nu o fațetă evolutivă a sculpturii moderne a timpului său.

Originalitatea lui Brâncuși a constat în originaritatea sa românească. Sculptorul inspirat de stâlpii funerari a sculptat trecutul perceput de contemporani ca prezent și viitor modern. Paradoxal, Constantin Bâncuși a fost un sculptor arhetipal, nu modern. El a fost contemporan din punct de vedere artistic cu meșterii în piatră și lemn din așezările ancestrale daco-romane. Prin sculptură Brâncuși s-a reconectat cu străbunii noștri.

Ionuț Țene

Marian P BELCIUG: PSIHANALIZA SE RĂZBUNĂ PE LUME

Când Psihanaliza s-a născut, nu s-a găsit nimeni pe pamânt
lipsit de conflicte interne şi-ndeajuns de curajos
s-o ducă-n braţe la biserică să fie botezată

şi, prin aceasta, în rândul lumii acceptată.


Plină de mânie şi dorinţă de răzbunare
Psihanaliza a cutreierat pământul
făcând Subconştientul lumii de ruşine
c-ascunde lucruri imorale—

colosale!

Dezvăluite lumii, Complexul lui Oedip s-a ruşinat

şi chinuit de remuşcări s-a mutilat,

instinctele primitive s-au ofilit,

plăcerile s-au aruncat de la fereastră şi au murit.

Id s-a simţit profund vinovat şi-a expiat.

Conflictele interne s-au otrăvit,
nemaiavând oxigen, anxietatea s-a sufocat,

nevrozele care mai erau în viaţă nu s-au mai putut exprima

şi s-au îmbolnăvit,

mecanismele de apărare nu şi-au mai găsit rostul

şi au dezertat,
necesitatea de control a impulsurilor instinctuale a dispărut,

privat de rolul său de ajustare a Id-ului,

Ego s-a resorbit,
catharsis n-a mai existat,
efortul de autocunoaştere a încetat.

Lipsită de energie psihică şi busola realităţii,

arta şi-a pierdut înfăţişarea,

ştiinţa şi-a pierdut vigoarea.

.

În vacuumul mental-emoţional creat

Superego, îmbrăcat în costumul ideologiei noi,

ornat cu valori morale cârpite,

a păşit pe scena lumii cu autoritate

omagiind gândirea postmodernă care l-a format

şi—în repetate rânduri—

modelul radical de schimbare socială pe care el l-a admirat.

A vorbit de rău adevărul, judecata, logica,

a amintit de propria-i conştiinţă, care îi este supusă,

şi a afirmat că este timpul ca lumea să se lase condusă—

de el.

Lumea l-a aplaudat şi i-a cerut să treacă la treabă—

degrabă!
Căci problemele lumii sunt colosale şi trebuie rezolvate
cu autoritate.

.

Din arsenalul său strategic, Superego a ales cu grijă

metodele pe care el le-a găsit eficiente

şi moraleblamarea altuia, defăimarea, înşelăciunea,

simulacrul, cinismul, minciuna.

Sfidarea legii, denigrarea tradiţiei, conflictul, violenţa

au devenit cotidiene,

atacul asupra valorilor morale s-a înteţit,

lipsa de speranţă a înghiţit pământul

şi tot ce era adevărat a murit.

Pământul s-a îmbolnăvit de depresie.

.

Lipsit de speranţă în vindecarea de sine,

Pământul a cerut delfinilor să îl trateze.

Cuprinşi de empatie pentru Pământul lor,

delfinii au declarat,

aşa cum natura i-a înzestrat,

că îl iubesc din inima, îl adoră,

că dragostea lor pentru el şi adevăr

este cât infinitul de mare,

că fără grandoarea şi întelepciunea lui

Universul ar fi oarecare.

.

Pământul s-a simţit iubit, respectat—

s-a vindecat.

A decretat dragostea noua lege a pământului şi terapie,

jurând că istoria lumii nu se va mai repeta,

că niciunei fiinţe umane care nu iubeşte pe semenii săi

şi nu iubeşte adevărul,

el nu-i va conferi cetăţenie pe pământ

şi nici drept de încondeiere în registrul eternităţii sfânt.

*

Marian P Belciug – O afirmație personală despre morală, credință și poezie.

Cred cu convingere că o viață trăită demn trebuie să includă evidența dorinței permanente de a dobândi un nivel ridicat de competență și productivitate în profesia sau meseria pe care persoana o alege, de a demonstra respect și generozitate, de a fi semnificativ altora, de a avea integritate. Experiențele personale în care aceste aspirații și eforturi se manifestă constituie adesea și calea prin care persoana dobândește cunoașterea de sine și cunoașterea sensului vieții. 

Am trăit, studiat și contribuit profesional și social în câteva țări din lume. Bogăția experiențelor academice, de muncă și viața pe care le-am avut, varietatea experiențelor sociale și culturale pe care le-am trăit, măsura implicării mele emoționale în acele experiențe și – într-o manieră definitorie – transformarea în planul credinței care, prin grația lui Dumnezeu, mi-a fost dăruită au avut un efect semnificativ asupra mea ca persoană, clinician și educator.  Poezia, deși m-a fascinat în anii adolescenței, nu a mai avut loc în bagajul preocupărilor mele clinice și academice din ultimii zeci de ani, dar perioada de acum a vieții a creat pentru mine un loc de expresie a delectării pe care am găsit-o odinioară în literatură și scris.  Totuși, dorința în sine, prezentă acum, de a scrie poezie vine, probabil, din plăcerea pe care am trăit-o legată de disciplina și rigoarea de gândire pe care activitatea clinică mi-a cerut-o de-a lungul anilor și – în egală măsură – din fascinația enunțurilor de gândire subtile și a expresivității mijloacelor figurative ale limbajului pe care poezia, ca modalitate a literaturii o îngăduie.  În privința poeziei, cred cu tărie că ea trebuie să comunice un aspect de valoare al gândirii, simțirii și vieții și că acesta, invariabil, trebuie să aibă la bază o dăruire intelectuală și afectivă superioară a poetului.  Când asta se petrece, poezia comunică și mai mult generozitatea și respectul pe care poetul le acordă cititorului. 

În completarea prezentării mele ca persoană, adaug câteva aspecte ale identității mele sociale și profesionale, și anume: am terminat școala generală și liceul în Ploiești, la Școală Nr. 8 și – respectiv – Liceul Ion Luca Caragiale. Curând după încheierea studiilor în Psihologie la Universitatea din București am plecat din țară împreună cu soția mea, Marie.  Experiența academică și profesională pe care am avut-o de la plecarea din țară include, printre altele, titlul de Doctor (DPhil, Psychology) la University of Pretoria (South Africa), Senior Researcher (Developmental Psychology, Electroencephalography) la Institute for Behavioural Sciences of the University of South Africa, Post-doctoral Fellow in Clinical Neuropsychology and Rehabilitation la McMaster University (Canada), Clinical Neuropsychologist la Hamilton Health Sciences (Canada), Assistant Clinical Professor of Psychiatry (part-time) la Faculty of Health Sciences, McMaster University (Canada).  Sunt retras din activitatea profesională.

Citesc cu plăcere contribuțiile pe care colaboratorii revistei Logos si Agape le fac și admir talentul lor și nivelul calitativ al contribuțiilor care apar în revistă.

dr. Marian P Belciug, Canada, 26.07.2023

Ionuț ȚENE: România a avut ieșire la Marea Ionică! ”Casa Iorga” – pământul românesc al recunoștinței albanezilor

Una dintre destinațiile deosebit de populare pentru vacanțele la mare în Albania este Saranda (Sarande), un oraș bine dezvoltat din punct de vedere turistic, care-și așteaptă vizitatorii cu o multe atracții, hoteluri, plaje frumoase, activități și, nu în ultimul rând, mâncare foarte bună, scriu publicațiile de turism. Puțină lume știe că în perioada interbelică, aici a fost un teritoriu românesc donat de statul albanez României drept recunoștință pentru sprijinul acordat în vederea obținerii independenței, dar și pentru contribuția Bucureștiului la dezvoltarea prin universitățile românești a culturii albaneze. La Saranda trăia o puternică comunitate aromână, care avea relații cordiale cu Nicolae Iorga și diplomatul Marii Unirii, ardeleanul Vasile Stoica. Teritoriul României, care avea ieșire la Marea Ionică, este un alt exemplu cum țara noastră a pierdut moștenirea lăsată de strămoși. MR Ungureanu și Călin Popescu Tăriceanu au renunțat în mod trădător la moștenirea Emanuil Gojdu la începutul anilor 2000, așa cum autoritățile de la București au renunțat mișelește la toate activele noastre și datoriile țărilor Africii și Asiei față de România. Incapacitatea MAE și Guvernului de la București de a recupera moștenirea strămoșilor este similară cu trădarea de țară. O situație asemănătoare avem și în Albania, unde țara noastră a avut un teritoriu cu ieșire la Marea Ionică. Între 1934 și 1944, România a avut un teritoriu la Marea Adriatică, în Saranda, Albania (atunci Zogai, apoi Saniti Quaranta, Porto Eda, în albaneză Saranda) aflat pe malul Mării Adriatice, în dreptul insulei Corfu. Regele Zogu a donat acest teritoriu celui mai mare istoric român Nicolae Iorga, drept recunoștință pentru contribuția sa la istoria Albaniei. Istoricul a donat apoi statului român 50% din suprafață și astfel România a dobândit ieșire la a doua mare, după Marea Neagră.

Institutul Român de la Saranda, numită generic Casa Iorga, a purtat de la înființare numele istoricului Nicolae Iorga. Casa a fost construită în 1937 pe un teren de aproape 1.000 de metri pătraţi pe malul Mării Ionice, la Saranda, pe care Nicolae Iorga (1871–1940) l-a primit în dar din partea marelui rege albanez Zogu, drept recunoștință pentru redactarea primei Istorii a Albaniei, alcătuită de academicianul român și publicată cu multă publicitate în 1919.

Diplomatul Marii Uniri, ardeleanul Vasile Stoica, ambasadorul României la Tirana, scria în telegrama din 24 august 1931 trimisă Ministrului Afacerilor Străine, domnului Ghika: „Regele Ahmed Zogu şi Preşedintele Consiliului de Miniştri Pandelie Evanghelie, în înţelegere cu mine, au hotărât ca, drept recunoştiinţă pentru sprijinul pe care, prin scrisul său, domnul Preşedinte al Consiliului Iorga l-a dat naţiunii albaneze să ofere Excelenţei Sale la a 60-a aniversare un teren cu o căsuţă şi grădină pe malul Mării Adriatice şi urmează să aleg eu acest teren. M-am pronunţat pentru împrejurimile oraşului Saniti Quaranta, ţinut sănătos şi cu comunicaţiuni uşoare, cu vegetaţie sudică, în faţa insulei Corfu. Plec peste 3 zile împreună cu d-l Evanghelie spre a fixa la faţa locului terenul de a cărui amenajare se îngrijeşte însuşi Regele. Planul este ca Domnului Preşedinte al Consiliului (Iorga era premier în acea perioadă) să nu i se aducă la cunoştinţă această intenţie, ci să i se facă o surpriză şi actul de donaţiue să-i fie adus de misiunea care va prezenta M. Sale Regelui Colanul Albaniei.”

Nicole Iorga a descoperit, în anul 1915, la Biblioteca Medicea Laurenziana din Florenţa, cel mai vechi document cunoscut în limba albaneză, datat 1462 – „Formula e pagëzimit“, o formulă de botez, un text liturgic scris de arhiepiscopul romano-catolic de Durrës, Pal Engjëlli. Prelegerile lui Nicolae Iorga despre istoria Albaniei, care oferiseră delegaţiei albaneze la Conferinţa de la Londra (1913) argumente pentru afirmarea drepturilor istorice ale poporului albanez, au fost publicate, în anul 1919, în cartea „Brève histoire de l’Albanie et du peuple albanais“.

Opera lui Nicolae Iorga conţine multe studii, lucrări de sinteză asupra istoriei naţionale, cercetări privind viaţa aromânilor (românilor din Balcani), evoluţia şi autohtonia lor în părţile central-sudice ale Balcanilor, inclusiv în Albania. Iorga a arătat că limba folosită de aromâni este un dialect al limbii române, formată, de o parte şi de alta a Dunării, derivată din latina populară, evoluată în mod specific, în secolele de sfârşit ale Antichităţii şi de început ale Evului Mediu, dar și legătura cu tracii. Iorga considera că românii, aromânii și albanezii sunt frați pe linie tracică. Diplomatul Vasile Stoica, pe 25 aprilie 1932, solicita consimţământul lui Nicolae Iorga pentru a-i trece în proprietate terenul din Saranda: „Regele Albaniei şi Guvernul albanez, în semn de recunoştinţă pentru simpatia ce Excelenţa Voastră a arătat şi ajutorul ce Excelenţa Voastră a dat Naţiunii albaneze în zilele ei grele oferă Excelenţei Voastre un teren de casă şi grădină la Santi Quaranta pe malul Mării Adriatice, în faţa insulei Corfu. Sperând că Excelenţa Voastră nu va refuza această manifestaţiune a recunoştinţei unei Naţiuni, rog pe Excelenţa Voastră a binevoi să transmit prin Ministerul Afacerilor Străine, telegrafic urgent, o procură autorizându-mă a îndeplini formele juridice necesare. Pentru trecerea acestui teren in proprietatea Excelentei Voastre”. Nicolae Iorga a cedat acel teren statului român, în 1934, cu condiţia de a se construi acolo o clădire care să servească drept institut de studii arheologice.În 1931, Nicolae Iorga împlinea 60 de ani, iar guvernul albanez și regele Ahmed Zogu hotărăau să-i doneze marelui istoric un teren, în semn de recunoștință pentru ajutorul dat poporului albanez. Pe acest teren unde s-a ridicat o luxoasă locuință și o clădire modernă Iorga era invitat să stea cât dorește. De altfel Nicolae Iorga era îndrăgostit de zonă și marea albastră, precum și d epădurile care ascundeau situri arheologice ale grecilor și vechilor traci. Când a venit Iorga la Saranda, aici era doar un sat de pescari, un port la Marea Ionică și un tărâm încărcat de istorie aromână. Țuțea considera că aromânii sunt super-români.

Abia în noiembrie 2016, Institutul Cultural Român a dezvelit la Saranda bustul marelui istoric şi politician român Nicolae Iorga, lucrare realizată de către sculptorii de origine aromână Zisa Musha şi Mario Musha, din Fier, Albania. Nicolae Iorga a cedat casa de la Saranda statului român cu condiția ca această clădire să fie transformată în institut de studii şi cercetări arheologice. În urma concesiunii, Casa Iorga a funcționat ca institut între anii 1937 şi 1940, apoi din nou între 1942 şi 1944. Teritoriul a fost cucerit de Italia, împreună cu toată Albania, în aprilie 1939, dar premierul Mihai Antonescu a solicitat ca acest teritoriu să fie dat înapoi României, aici funcționând un institut de istorie românească până în 1944. Autoritățile române au purtat negocieri recent pentru retrocedarea Casei Iorga din Saranda, care a fost vândută între timp de autoritățile albaneze unei persoane private după după căderea regimului totalitar a lui Enver Hodja, în 1992. MAE încă nu este capabil să negocieze cu Tirana restituirea Casei Iorga României, conform voinței regelui Abaniei Zogu și a marelui istoric Nicolae Iorga. Teritoriul României cu ieșire la Marea Ionică (Mediterană) trebuie să se întoarcă la țară.

Ionuț Țene

Ionuț ȚENE: De la ,,azilele groazei” la ,,Capitala în Ardeal”?

Recentul scandal despre ,,azilele groazei”, care pune încă o dată o pată neagră asupra României pe plan european și internațional, arată nivelul cancerigen malign al politicii, administrației și societății românești în general din zona Bucureștiului și din județul Ilfov. Imaginile de coșmar cu bătrâni înfometați, bătuți și deposedați de pensii, venituri și apartamente de către o suveică coruptă, împânzită la toate nivelurile instituțiilor administrative și ale statului român sunt cutremurătoare. E strigător la cer că de ani de zile au fost făcute sesizări la direcțiile locale și regionale, la primării, poliție și ministere și absolut nimeni nu a încercat să oprească caracatița corupției din azilele de bătrâni din Ilfov, care au fost transformate în adevărate ,,lagăre” de concentrare. Apar tot mai multe dovezi, după cele 25 de arestări, că numeroși funcționari ai statului, politicieni și polițiști știau de situație și nu au făcut nimic ca să oprească crimele împotriva umanității. Demisiile de miniștrii și cenușa în cap pusă de politicienii cu funcții în guvern nu ajută acum la nimic. Apar documente care atestă că însăși la guvern s-au primit sesizări și nu s-au luat măsuri, iar primarii acelor primării sesizate din Ilfov se făceau că nu văd reclamațiile primite, deși trebuiau să răspundă în 30 de zile sau să anunțe parchetul. ,,Azilele groazei” din Ilfov sunt hârtia de turnesol a uriașei corupții din instituțiile de conducere ale statului român. Aici este vorbă de o ,,cultură” a corupției pe seama celor mai vulnerabili oameni: bătrânii pensionari – seniorii României, Cât de jos a putut ajunge clica politică? E evident că pe seama acestor ”crime împotriva umanității și împotriva moralei”, unii politicieni și demnitari au făcut averi și și-au finanțat luxul și puterea electorală. Demnitatea, libertatea și siguranța cetățenilor sunt grav lezate în România condusă de politicienii corupți. Toată acestă corupție din București și județul Ilfov, dar și din afacerile imobiliare din primăria Capitalei a lui Nicușor Dan, m-a dus la gândul la două cărți publicate de mine la începutul anilor 2000, care-și păstrează actualitatea: ,,Capitala în Ardeal”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2002” și ,,Transilvania, model României”, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003”. Voi spicui din aceste două cărți apărute acum 20 de ani, iar ideile mele de atunci își păstrează în bună măsură concomitența, în urma recentelor evenimente:

,,lubesc prea mult bucureştenii pentru a le spune că oraşul, Capitala Ţării, nu mai poate reprezenta proiectul de viitor al României. A sosit timpul ca o altă regiune istorică românească să preia ştafeta pentru a conduce România în rândul ţărilor civilizate ale Europei. Cred că Alba-lulia, care este oraşul simbol al unităţii naţionale, poate deveni Capitala României. Atât prin poziţia sa geo-strategică, în centrul României, cât şi prin tradiţia mitologică românească de motor al unirii românilor, Alba-lulia poate fi faţa luminoasă şi luminată a Ţării spre Occident. Alba-lulia este ferită şi de zguduiri seismice, faţă de Bucureşti, care oricând, Doamne fereşte!, poate fi transformat într-un morman de ruine, cu grave consecinţe psihologice în mentalitatea românilor. Poate, dacă noua Capitală a României ar fi Braşovul sau Clujul, moldovenii şi oltenii ar putea acuza pe ardeleni de regionalism sau de un complex de superioritate, dar prin Alba-lulia, ca şi centru conducător, românii îşi redefinesc identitatea din seva tradiţiei seculare a unităţii. În mentalitatea colectivă, mutarea Capitalei la Alba-lulia, ar însemna că românii ar fi mai aproape de Europa, mai aproape de spiritul lor, mai siguri de civilizaţia lor milenară, de factură europeană şi mai departe de ispita slavă, asiatică. (Capitala în Ardeal, 2002).

,,Consider că românul trebuie să vadă optimist viitorul şi să încerce să şi asume răspunderea unor acţiuni care să le schimbe destinul. Nu se poate da vina numai pe acel weltanschauung moral ml㺬tinos de extracţie levantină al Capitalei României. Criza este una sufletească, datorită vicisitudinilor istoriei. E adevărat în Bucureşti s a concentrat întregul spirit uşuratic şi de şmechereală egocenntrică (caragialiană) a românilor în dauna unei atitudini morale corecte cu propensiune spre binele public, care s a păstrat, mai bine, în restul ţării. Trebuie să ne concentrăm pe valorile pozitive din cadrul naţiunii, să le evidenţiem ca, prin muncă, seriozitate şi spirit creativ, să ne aliniem între ţările civilizate ale Uniunii Europene. Bogăţiile naţiunii s-au acumulat disproporţionat în Bucureşti în dauna provinciei. Astfel, s-a creat un dezechilibru economic, cu un centru economic supradimensionat şi o pronvincie marginalizată şi periferizată. La fel s-a întâmplat şi în cultură, unde s a supradimensionat instituţiile culturale centrale şi s au neglijat cele provinciale. Viaţa culturală a fost monopolizată de Bucureşti în dauna provincialilor care au fost privaţi de şansa de a avea acces la cultură şi la afirmare spirituală locală superioară. Tocmai, pentru a armoniza dezvoltarea economică şi culturală a naţiunii, se impune mutarea Capitalei în Ardeal, la Alba Iulia. Mulţi se vor întreba; „De ce Alba Iulia?”. Un răspuns poate veni de la situaţia geografică a oraşului, aproximativ în centrul Ţării şi mai aproape de Occident, de valorile lui civilizatorii, dar şi de anumite tradiţii specifice româneşti conservate în Ardeal. Mutarea Capitalei în Ardeal impune schimbarea centrului de greutate a establishment ului românesc spre spiritul liberal furnizor de democraţie şi prosperitate al vestului european. Această mutare ar da un nou impuls spiritului creativ românesc în construirea unei societăţi democratice sensibilă la respectarea legilor şi apărarea drepturilor cetăţenilor, a interesului public. Transilvania deţine experienţa aplicării modelului cultural occidental în profunzime. Astfel această provincie istorică ar fi avangarda racordării societăţii româneşti la valorile democratice ale Occidentului, bineînţeles cu păstrarea tradiţiilor arhetipale româneşti bine structurate şi reprezentate în imaginarul colectiv ardelean. În acest sens, tradiţia trebuie văzută ca un organism viu care însumează trecutul, prezentul şi prefigurează viitorul. Specificul românului ardelean reprezentat prin seriozitate, chibzuială, respectul cuvântului dat şi a lucrului bine făcut şi gândit de două ori, îşi va pune amprenta pe noua Capitală a României, generând progres şi prosperitate. România va avea un nou centru, o nouă reprezentare şi imagine pe plan internaţional, de ţară cu o capitală mai aproape de Occident, dar şi de valorile sale seculare. Ideea mutării Capitalei României îşi are originea încă din perioada interbelică, când Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu, conştienţi de preeminenţa naţională şi morală a Transilvaniei, – după secole de jertfe ce au cristalizat un spirit naţional autentic deschis provocărilor civilizatorii ale modelului central european de factură germanică – au propus ca aceasta să fie la Braşov, în inima ţării. Chiar scriitorul Camil Petrescu, într un mod prozaic, a susţinut, în romanul „Patul lui Procust”, capitala României să fie undeva în Ţara Făgăraşului, departe de corupţia şi ineficienţa balcanică reprezentate de Bucureşti. Există numeroase exemple de ţări care şi au mutat capitala pentru a da un nou impuls pozitiv naţiunilor. În anii ’60 ai secolului XX, Brazilia a construit din temelii o nouă capitală, iar reformatorul Kemal Atatürk, pentru a rupe Turcia de fundamentalismul islamic, a hotărât pe la 1920 ca noua capitală a ţării să fie în podişul anatolian, la Ankara. Sunt momente de referinţă care au marcat istoria acestor naţiuni, dând un imbold dezvoltării economice şi culturale. Odată cu procesul de integrare în Uniunea Europeană, România are nevoie de o înnoire. Aceasta s-ar putea înfăptui prin mutarea capitalei la Alba Iulia, în Ardeal. Pentru români, Alba Iulia reprezintă un oraş simbol. Aici a fost aşezarea dacică, Apoulon şi municipiul roman Apulum, constituind o continuitate sinergică şi simbolică a originii daco-romane a poporului român (Transilvania, model României, 2003).

Desigur și astăzi, cu unele nuanțe și tușe schimbate, aș susține propunerea mutării Capitalei României în Transilvania, în urma unui referendum, cu care să fie de acord majoritatea românilor. Desigur, în ziua de azi față de anii 2002 sau 2003 aș milita, parcă mai mult pe mutarea Capitalei României în inima Transilvaniei, la Cluj-Napoca. Însă propunerea simbolică a transferării la Alba-Iulia a centrului politic și cultural al țării își păstrează tot mai mult preeminența, ca o primenire social-politică și în special morală, chiar dacă pare o opinie utopică.

Ionuț Țene