Mă număr printre cei care l-au cunoscut pe George Ţărnea din anii de liceu. Era un elev foarte inteligent. Excela în mod deosebit la geologie – geografie, biologie şi la materiile predate de mentorul liceului, profesor Mircea Vrânceanu, fratele lui Dragoş Vrânceanu (filozofie, psihologie şi literatura română neinclusă în programa şcolară). Coleg foarte devotat, lua asupra sa ,,pedepsele” propuse clasei pentru a nu fi deconspiraţi autorii. Pus pe şotii, anunţa clasa prin sitagma ,,şase-şase” după care se aşeza în bancă şi părea cel mai cuminte elev. Multe pedepse a primit de la profesoara noastră de limba şi literatura română, doamna Silvia Duşceac şi uneori note mici pentru aceste şicane pe care le făcea unora. Frenetică adolescență a avut.
Ca Om, George Ţărnea era un tânăr rebel, frumos, cu faţa unui Hidalgo, cu pletele-n vânt, înalt şi slăbuţ, spontan până-n ultimul fir de păr şi care, pe deasupra avea din toate câte ceva: o dimensiune frenetică, una buimacă şi, mai ales, pe cea a trăirii vieţii, a primatului acesteia asupra raţiunii. În ceea ce priveşte exteriorizarea, era un reticent, pentru că trăirea la el presupunea o dimensiune interioară, un proces sufletesc care ţinea de inefabilul poetic.
Eternul feminin era pasiunea lui, şi probabil că această pornire sau ,,experienţă” frenetică din tinereţe va fi fost transfigurată mai târziu în poezia de dragoste, pentru că la el acea nuanţă de teribilism n-a dispărut niciodată. Este ceea ce am putea numi dimensiunea iubirilor secrete, urmare a stării lui de buimăceală, cu copii din mai multe generaţii, cu mai multe soţii, una mai frumoasă decât alta, de preferinţă unguroaice şi, curios, din mai multe zone ,,geografice”.
Pentru mine, George Ţărnea rămâne însă tânărul licean, veşnic îndrăgostit, impetuos şi pornit să-ţi destăinuie cât mai multe din proiectele sale literare, care se bazau pe un optimism numai de el perceput, iar în momentul în care scriu aceste rânduri, el este poetul atemporal care îmi aminteşte de ,,Oraşul cu salcâmi” de Mihail Sebastian şi de aleea de salcâmi din partea de sud a liceului care astăzi îi poartă numele, pe unde se plimba cu prietenii şi colegii săi de clasă. Din păcate, această alee nu mai există, pe locul acela s-au construit blocuri.
Ca poet, George Ţărnea reprezintă o lacrimă din marele fluviu al poeziei, care străbate istoria literaturii române, oprindu-se o clipă la Cotul Soarelui, adică la Râmnicu-Vâlcea, la Băbeni şi la Şirineasa, după care îşi continua drumul în Marea Eternitate.
Posibil ca dramatismul vieţii boeme şi spontane, intelectuale şi graţioase, pe care a tranzitat-o acest poet orfic să-l fi făcut să nu uite drumul înapoi, devenind, în timp, unul dintre poeţii şi oamenii de cultură cei mai ataşaţi de Râmnicu-Vâlcea, de Băbeni şi de Şirineasa, locul său natal. Era o apariţie pitorească la orice eveniment cultural din orice colț al României, de la Bucureşti la ,,Marea cea mare şi amară”, de la Arad la Iaşi, de la Cluj la Râmnicu-Vâlcea sau Craiova şi, nu în ultimul rând, din nou, la Băbeni, unde devenea ad-hoc un moderator de excepţie.
Nu exista eveniment la care colegul nostru de liceu să nu fi participat cu sufletul deschis, mai ales la Colocviile Festivalului ,,La Izvorul fermecat” desfăşurate la ,,Casa de sub pădure” Dragoş Vrânceanu. De altfel, chiar în ultima sa apariţie în public la Băbeni, ultima duminică din august 2002, a fost alături de mine moderator – coprezentator în Parcul Tineretului Băbeni al formaţiilor şi capetelor de afiş la festival. Cei 4500-5000 de spectator erau atraşi ca de un magnet spre scena teatrului de vară unde Maestrul se autodefinea ca fiind ultimul trubadur romantic al mileniului al doilea.
George Ţărnea rămâne pentru posteritate un poet de talent, fondator al Cenaclului ,,Casa de sub pădure” Băbeni, patronat de Dragoş Vrânceanu, cu o evoluţie poetică ascendentă, de la poemul şi balada lirică a începuturilor, traversând cu brio poezia erotică autentică, până la meditaţia filozofică şi sonetul maturităţii. Opera sa este una rotundă, susţinută de trei piloni: un poet original, un ziarist de excepţie şi un eseist avizat.
Ilie Purcaru, prietenul şi confratele său l-a denumit metaforic Trudaburul stelelor:
Cine a fost George Tărnea? A fost un liric al stelelor, un trubadur al nemărginirilor cosmice, un ştiutor al marelui secret, al înălţărilor şi al prăbuşirilor: ,,Să dormi o noapte-n în ciocârlie, / să cazi din ea spre cer apoi”.
A fost un mare poet al românilor, căci poezia lui ca toată marea poezie a lumii, a avut o patrie, România. Ţara cea urgisită, cea uitată de mulţi, cea desculţă, cea împilată, cea umilită, ţara pe care nu noi o iubim, nu noi o chemăm – cum ar trebui şi s-ar cuveni. Ţara care ea ne iubeşte, ea ne cheamă, ea vine spre noi: ,,Mai vine ţara pe la noi / într-un vagon cu saci cu turtă / chiar dacă unii dintre noi / am mai făcut puțină burtă // Şi ne mai lasă porţi / scrisori de lapte şi colastră / chiar dacă viţa celor morţi / am fi dorit-o mai albastră”, exclamă el într-o antologică poemă, una din antologicele sale poeme.
Cine a mai fost George Ţărnea? A fost un tânăr – tânăr s-a păstrat până la sfârşit – frumos, zvelt, cu oase de pasăre, fermecător şi cuceritor ca un dandy, elegant şi paradoxal ca un dandy. Totdeauna în proaspete haine albe, curat la trup şi la suflet ca un Făt din poveste.
Cine a fost George Ţărnea? A fost un Om. Ce greu ne e să spunem despre el: a fost! (Ilie Purcaru, Curierul de Vâlcea, Miercuri 5 Mai 2004)
Poet cu suflet mare, a avut mai mult talent decât tărie morală, lăsându-ne moștenire ,,Testamentele înțeleptului” și ,,Scrisori de fiecare zi”, două dintre cele treizeci de volume de versuri reprezentative.
Modernitatea poeziei lui George Țărnea constă în linia melodică a simplității interferenței romanței și elegiei, baladei și colindului, specii literare cântate de Ștefan Hrușcă (Balade speciale: Trecerii prin spini, Celei fără asemănare, Celui care sunt, Dăruirii, Iubirii pierdute, Ultimului cuvânt, Poetului tăcut etc și romanțele: Fuga din Rai, Fostele iubiri, Un tren de seară, un întreg album dedicat poetului: ,,În iulie 2002, împreună cu George Ţărnea, m-am retras o săptămână la o cabană din Neagra Şarului, lângă Vatra Dornei, la un prieten, unde eu am venit cu un CD cu muzică creată de-a lungul mai multor ani, iar prietenul meu, poetul George Ţărnea, a scris versurile, seara, târziu…. Aşa s-a născut acest album”, ne spune artistul Ștefan Hruşcă).
Și Vasile Șeicaru i-a pus pe muzică versurile (Tango retoric, Fără tine, Dimineți cu ferestre deschise, compusă împreună cu Ștefan Hrușcă).
Muzica pe versurile poetului continuă cu: Tudor Gheorghe (Ludmila), Nicu Alifantis (Balada blondelor iubiri), Mircea Baniciu (Scrisoare de bun rămas), Ducu Bertzi (Balada firului de iarbă) și alții.
Despre ,,șarmanta oralitate, ironia blândă, spontaneitatea, și mai presus de toate, grația romanței unui poet al iubirii sublime, dând naștere limbajului sexual românesc frustrat, cu excepționale abilități artistice și inventivități prozodice neobișnuite” ne amintește Eugen Negrici.
Poezia lui George Țărnea aduce parfumul rozelor de odinioară, cântate de Macedonski, visul frumos al altor vremuri, reveria lui Alecsandri și Eminescu. Ineditul poet merge pe urmele lui Arghezi, transfigurându-se în ,,tălmăcitorul de comori/desprins dintr-o stelară vatră” (Grâul de piatră), metafora tălmăcitorului de cuvinte și al neamului românesc, simbolul vechiului proverb: ,,Apa trece, pietrele rămân”, ,,neamu(lui) de piatră seacă,/când e vorba pentru vatră”, după menestrelul Tudor Gheorghe, artistul care i-a pus pe muzică și versurile artelor sale poetice.
Prof. Nelu Barbu