Ionuț ȚENE: Poezia ca formă de cunoaștere

Poezia este o formă de cunoaștere. Este o altfel de exprimare decât instrumentul cunoștinței obișnuite și cotidiene. E paradoxul poeziei! Acesta este legat de o altfel de cunoaștere, despre acel altceva… Mă frământă de mult ideea. Poezia este o alternativă de cunoaștere decât cea științifică, catafatică, sensibilă, apofatică sau rațională? Poezia reprezintă forma de cunoaștere care ține desigur de emoție, dar, totuși, este diferită decât cea rațională. E forma de cunoaștere a sinelui universal prin eu. Acel ego poetic este co-părtaș cu sinele. Egoul transformă sinele în poezie personală. Doar din legătura dintre ego și sine lirica se personalizează. Poezia oferă o permanență stare de paradoxuri. Este paradigmată. Poezia exprimă revolta sinelui împotriva egoului. Aici intervine cunoașterea ca împăcare dintre ego și sine. Egoul e construit ca anti-sine și, deci, poezia devine o oglindă a eului în sine. Ele sunt atât de întrepătrunse, încât poezia nu le poate separa. Deci poezia este autonomă, dar fiind concomitentă și a universului se potrivește tuturor. Prin personalizare se leagă ego-ul poetului cu sinele. Poezia e separată de poet. E paradigmatică și autonomă. Poezia este inseparabilă de poet și muze. E separată ca formă de creație, dar e totuși personală. Este sinergică între ego și sinele universal. Iar a treia persoană este cititorul și muza. Aceștia sunt în corelație cu eul poetic și sinele universal. Cred că aici intervine cu adevărat originalitatea poetului. Poezia este o creație tripartită: eu, sine muze. Nu este o revoltă treimică, ci o altă formă de cunoaștere a forței emoției. Este și universală și personală, dar și în conexiune cu cea de a treia persoană: cititorul sau muza. Are nevoie până la urmă omul nevoie de poezie? Este setea de poezie o consecință piramidei fiziologice și sociale sau ține de starea de deschidere a ființei? Până la urmă poezia este în fiecare din noi. Poezia este o esență universală. Poezia reprezintă forța emoției universale, deci este în fiecare om, diferind doar starea de grație hărăzită și de deschidere spre sensibilitatea poetică. Aici este cheia răspunsului poeziei ca formă de cunoaștere. Alchimia poeziei e forța emoției. Poezia nu ține de inteligența și cultura acumulată de om sau umanitate, ci de expresia forței emoției, a stării de deschidere a ființei spre sensibilitate. Într-o dialectică de tip hegelian poezia este o formă de cunoaștere prin iubire, deși poezia nu este expresia iubirii, ci emoția universală exprimată prin sensibilitatea fiecăruia. Sigur, iubirea e forma centrală a emoției, dar poezia este forța universală.

Poezia nu e vers, ci sensibilitate afișată, o contopire a eului cu sinele universal prin atracția forței emoției universale. Până la urmă, nu Manole a zidit-o pe Ana, ci Ana l-a ”zidit” pe Manole în universalitate. Subiectul activ e Ana, forța care plămădește și construiește. Manole e doar actorul ce se transformă în fântână cu aripile frânte spre cer. Poezia e Ana lui Manole, în această formă de cunoaștere a poeziei. Ana zidește mănăstirea și naște poezia prin forța atracției emoției universale. Poezia relevă o formă sensibilă a cunoașterii, o introspecție afectivă a sinelui. În Estetica lui Baumgarten de la 1735, parafrazând, poezia este cunoaștere prin simțuri. Obiectul cunoașterii este natura ca o creație a divinității. Copierea naturii a fost prima poezie a umanității. Aristotel considera arta o imitație a naturii materiale, dar Platon a dus-o mai departe considerând creația o umbră a ideii de divinitate. În consecință, în acest sens antic, frumosul este ca o umbră a ideii divine (din peștera lui Plotin), poezia fiind o imitație a divinului și adevărului. Frumosul este o extensie a creației divine. Despre frumos se ocupă poezia care creează semnele simetrice ale reprezentării imaginii naturii. Arta este o imitație a divinității, o pastișă imperfectă. Frumosul devine astfel o răsfrângere a perfecțiunii simetrice asupra noastră. Poetul, prin poezie, se sforțează să compună o imagine simetrică a divinității, reușind doar o asimetrie și imperfecțiune. Poezia compune semnele pentru a surprinde imaginile reușite ale naturii. Poezia este o imitație a perfecțiunii, o copie a sinelui universal, o umbră luminoasă a divinului. Ideea de simetrie se naște tocmai din copierea ideii divine, Ca urmare, poezia este asimetrică pentru că nu poate fi perfectă ca principiul sau substanța divină, deși se dorește de către poet, acest mesager al conversației cu zeii. Poezia, ca asimetrie, este imperfectă față de Ființă, iar creația autentică se naște astfel din imposibilitatea realizării perfecțiunii, de fapt din cădere și din dorința ancestrală și sălbatică de unitate. În poezie se schimbă regulile fizicii și gramaticii clasice: căderea devine urcare, iar de cele mai multe ori josul înseamnă sus.

Scriind poezie, poetul semnalizează interlocutorului voința zeilor și propagă prin semnele cuvântului și a figurilor de stil substanța principiului universal pusă în mișcare prin forța necunoscutului și a emoției. Poetul este un fizician al asimetriei și imperfecțiunii, deși lucrează cu ideile proiectate din perfecțiune.

Ionuț Țene

Silviu Doinaş POPESCU: Culmile sublimului și valurile fanteziei în „Jocul minţii” de Doina Drăguţ

1. Reducerea structuralității structurii

Misiunea acestui text, în loc de concluzii, își asumă dificila decriptare a unor coduri de-o poeticitate reducționistă la diferență și la „scriitura diferantă – adică în buclă”, unde „dorința de centru” a Doinei Drăguț este funcția jocului însuși. Tocmai aici, între scriitura ca descentrare și scriitura ca afirmare a jocului recentrator, poate fi localizat poieinul originar, totul venind de la capătul nopții, din copilărie. „Totul pare suspendat iar împrejurul concentrat doar într-un singur punct”. Apropiindu-se tot mai mult de acest centru ajunge la capăt și dispare. Dispariția aparține jocului (ca la Arghezi – n.m.) și îl leagă de moarte: Pe această „platformă” jocul este „egal nemăsurat strivind singurătatea”; „nesfârșitul gol se deschide ca o scorbură prin care trec fluide gândurile neordonate”; lumina „întoarsă în ochiul descompus (codul ca atare – n.m.) impune trecerea în sensuri diverse, reflectă povești fără urme; extremele ne închid ca două extremități: naștere și moarte, progres și declin, spațiu de liniștire și încânturi în extaz, înțelepciunea de sine și configurația spirituală: „legăturile cele mai apropiate pot fi zdrobite în clipa următoare” ca-n suprarealism. „Cerul se adună-n pliuri de neant ca tăcerea într-o fântână adâncă”; imaginea ne arată că centrul este fântâna, centrul e pragul de unde uneori absolutul s-ar lăsa atins. Departele înăuntru e un centru în centru, abisul, fără fundul redublării infinite. „Celălalt se află în același” – exclamă Derrida (Derrida, 1998, p.394). Ca atare poeta procedează corect: „aduc depărtarea lângă mine și o micșorez până se face punct… apoi tot ce este în jur umplu cu vânt și cu așteptare de îndoit cuvânt absolutul pare că se lasă o clipă atins de cel mai îndepărtat cerc al minții”. „Prin jocul rafinat al minții ne înălțăm și ne înțelegem rostul. Orice element își are locul său, ordinea prevalează dezordinea țintind spre culmile sublimului ambiguu dintr-un poem văzut ca o extensie în viitor „simultan concentrat și dispersat”.

Desigur „Orologiul gândurilor” e o „ars poetica” ce probează considerațiile din postfață. „Privirile traversează umbre cu forme dizolvate (Drăguț, 2022, p.42); poemul devine joc în joc, permutările sunt prinse într-o «istorie a sensului» căreia i se poate oricând readuce la viață originea sau anticipa sfârșitul sub forma prezenței (Derida, 1998, p.375).

Apropiindu-și drept telos (arche) reducerea structuralității structurii, Doina Drăguț își implementează fiecare „cărare de cuvinte” într-un limbaj semiotizat, situat din capul locului la nivelul semnelor, urmelor. Poeta are o asemenea viziune: „îți vedeam urmele în aer… rădăcini în cer creșteam… descriam locul geometric al ființei mele… urmam apoi negații false ce consideră realul ireal și irealul real”.

2. Cuvântul: începutul tuturor lucrurilor

Poeta, slujindu-se de puterea închipuirii, valorifică substanțele afective și volitive între care instituie echilibrul: „cât trup atâta suflet”. Versul îi e fie cioplit ca o coloană fără sfârșit fie „val răsturnat între cer și cuvânt”. Brâncuși animând cu transparență autoreferențială, Doina Drăguț fraternizează ca o altă poetă, adeptă a micropoemului-cristal, Zoe Elena Deju, dar și ca o alta, Ileana Spineanu Morega, de la Motru (Drăguț, 2022, p.48).

În armonie cu sine, poeta își urmează propria natură doar pe sine însuși avându-se model narcisismul, care cumva de neevitat, îi îndreptățește aspirația la a poseda puterea cuvântului, diseminată în fascinație, perversitate, înnobilare, defăimare, obscurizare, adormire, trezire.

„Stăpânirea de sine” relevă o metodologie personalizată, la răspântie a golului ce permite locuirea (de care face vorbirea metafizică Heidegger – n.m.). În locuirea-ca-atare nu există limite nici pentru culmile abisului nici pentru valurile fanteziei. În pofida acestor decondiționări / dezlimitări, „omul progresează prin propria voință își urmează impulsurile instinctuale în conformitate cu particularitățile sale și devine captiv al formelor abstracte”.

Revendicând „relația specială cu timpul”, poeta speră ca formele ei poetice să scape neatinse de trecerea timpului. Ea se caută pe sine într-un strop din timpul său în care, tragic, începutul și sfârșitul coincid. Cuvântul este începutul tuturor lucrurilor. Viața-i ca un vis (tema e barocă – n.m.). Logica guvernării universului este amendată de starea de deșertăciune deși labirintul existenței îl obligă pe om să-și afle calea de ieșire din el grație sentimentelor și dorințelor ce se pot opune legilor.

Autor: Silviu Doinaş Popescu

Ion Popescu-Brădiceni despre Doina Drăguţ Cronică literară la „Jocul minţii”

Poezia ca o permanență în continuitate

Poesisul ca extract cultural
Scriitura comprimată a Doinei Drăguț este emanația unei imense singurătăți. Autoarea
noii cărți de poeme mizează într-adevăr pe „Jocul minții”. Ludicul e însă punctualist-
convergent „spre limita unui înțeles ascuns în sine însuși”, adică obscur (abscons) în numele
acelei ambiguități care oferă fie semnificații alternative, fie simultaneitatea semnificațiilor, fie
combinarea lor neconcordantă.
Convinsă de puterea verbului autoarea „Jocului minții” subînțelege un adevăr mai
amplu: încercarea de a se armoniza cu lucrurile dimprejur. „Pe poteci necunoscute cu
închideri prelungite în deschideri care scapă timpului… cu o formă răsturnată-n așezări.” Ea,
poeta de geometrii noneuclidiene, execută un zbor lăuntric „c-un opal în vechi oval” – precum
Dan Botta – în eon transbarbian, dar ca să deschidă „clipe adâncite în mister și-n parabole ce
poartă-n ele măreția unui sens ascuns” – precum în interbelic, Lucian Blaga – „spre o ultimă
finalitate ce transcende spre revelatoare înveșnicire”.
Poeta, una evident tributară poeticilor moderniste, brodează reiterativ pe toposul
oglinzilor „într-un sens neperturbat de incertele simetrii ale sfârșirii ca să descopere orizonturi
cu întregiri fără contur spre desăvârșite pierderi în neantul formei.”
Însă când „dorurile în cascade năvălesc; vorba perfectă” și tabuiza(n)tă „e absența
vorbei”, adică tăcerea imuabilă și temeinică, adică aceea din care s-a născut „lumea ca un
vârtej” (Ezra Pound îi zisese vortext iar poeticitatea devenise vorticialitate – n.m.).
Întâlnind adesea în esența sa nepotriviri cu sine, autoarea se simte uneori exterioară
lumii ce-o domină pe dinăuntru și atunci își vede chiar „izvorul întregii existențe” de unde o
să purceadă într-o nouă autocunoaștere: dinspre arhetipuri spre o altfel de curgere pe „două
râuri paralele”; prilej pentru poetă să jocularizeze, să grefeze, pe un fond folcloric (și tot ca
Dan Botta – n.m.), balada dedicată propriilor ochi, citându-l postmodernistă, și pe Ion Barbu
„După melci”, cum în urmă cu două trei decenii Ioan Stratan: „din somn greu m-am desfăcut /
și-am țâșnit către oglindă” (Drăguț, 2022, p.11).
Citindu-i pe îndelete cartea „Jocul minții”, avem revelația cuvenită că poeta Doina
Drăguț cultivă poesisul ca extras cultural, sincretic și sincritic. Ca și Petru Mihail Gorca, ea se
lasă vegheată de „steaua din oglinda visului”, iar steaua ei de gânduri e fascinată „de
gravitatea lumii”. Cerul nopții e unul de proveniență romantică (precum cel din „Existența
romantică” a lui Edgar Papu atunci când el comentează lirica eminesciană) și o atrage – citez
– „ca o prăvălire-n muzică și în visare fără timp și fără loc”. Poeta se simte „tulburată doar de
forța fanteziei”. Izbucnește „într-un elan vital și peste tot se iscă armonie.”, iar „fluturi de
lumină în fiori o îmbracă de la creștet până la tălpi”, ca ea să renască „într-o revărsare de
faimă temporară”; apoi „sporind spre alte înțelesuri” strânge în brațe necuprinsul, tot în
descendența blagiană, „iar în cercuri rupte de început pe copite caii poartă ropot de lumină”.
Adeverirea neantului
Ispite constante rămân pentru Doina Drăguț, poeticile lui Valery și Barbu, gândirea
abstractă, vederea limpezită și clară, spiritul geometric, vidul semantic al oglinzii, fiorii
crescuți în profunzimi înșelătoare „între semn și semnificație” întrucât „și golul este o formă
iar un gând cuprins în fapte modelează corpul propriului destin”. În definitiv „într-o
perfecțiune a pierderii sensului urcând așezarea între cer și cuvânt nimeni nu te poate înșela /
tu singur te înșeli asupra celorlalți”; căci totuși „nimic din ceea ce aparține fondului nu are

supremația.

Pe când forma învelește totul. Aici este unicul sens al Poeziei” (Valéry, 1989,
p.762). „Umplerea vidului nu poate fi sfârșită… iar cel ce știe să vadă frumosul ca expresie
deplină a unui punct este un om bogat”. Drept consecință „nu-l afectează pierderile permanent
și pretutindeni devine egal cu ceea ce este profund” căci „unicul este cauza tuturor”.
Doina Drăguț – cred eu cu netrucată modestie – și-a identificat unicitatea stilului ei
poescovaleryanoeminesciană; în ceea ce-o privește, într-adevăr, „germenele de lumină” este
punctul ce deschide calea „profunzimilor de jocuri”. Concomitent – cum ar obiecta Valéry (cu
vreo futuristă ocazie – n.m.) – „orice dispozitiv poetic se sprijină pe un fapt de matematică
învăluit” (Valéry, 2021, p.248). Automat, „libertățile devin captive formelor abstracte”, iar
noi, poeții, „încercăm să dăm o formă informului să armonizăm funcția cu esența… urmând
calea propriei naturi”. „Misterioase rugăciuni” se fluidizează în metafore ale unui sistem pur:
de „cumpăniri învăluite-n sunet de vioară care ridică-n neștiute sfere topite cântece în
misterioase rugăciuni”. Alteori, poeta interpretează – după cum precizează și Hugo Friedrich
atunci când se referă la Mallarmé – lirica înțeleasă ca rezistență, ca muncă și ca joc.
Idealitatea, absolutul, neantul sunt moduri de cugetare transplatonice. Pentru Doina Drăguț, ca
și pentru Charles Baudelaire, transcendența e deseori goală: sfidarea plinului ontologic prin
acest concept al neantului trădează radiația unei propoziții celebre mallarméene: „Neantul e
adevărul” (Friedrich, 1998, p.122).

Repunând în discuție izotopia neantului-limbaj, Doina Drăguț frapează evident, trezind
criticile neavenite ale unor receptori categoric „inculți” inutil patetici și îndârjiți prostește.
Metoda lui Stéphane Mallarmé constă în dislocarea realului prin abolire, anulare, suspendare
(în apropierea sa întâlnim termeni înrudiți: lacună, gol, absență – n.m.). Călcându-i pe urmele
durabile lui Mallarmé, poeta este ea însăși prin jocul cuvântului pentru că din el emană
„noțiunea pură” de poezie ca „distrugere a concretului” în favoarea deveninței lucrului în idee
pură, entitate spirituală. Consecința e inevitabilă: odată angajată pe acest drum poezia devine
o activitate care, foarte singuratică, își proiectează jocul oniric și muzica magică într-o lume
anihilată. Căci ceea ce exprimă poezia în ultimele ei straturi semantice sunt figuri și tensiuni
abstracte într-o infinită polivalență semantică (Friedrich, 199, p.125).
„Jocul nebun de culori îmbietoare” provoacă semnelor arbitrare o motivare intrinsecă
și „nemăsurate preschimbări… în zbor întârziat în alb desfășurat spre infinit… în ceas
ascuns… cu contur în vag delir… într-un timp desăvârșit… unde vedenii în dezacord risipesc
mișcarea în subtile spații ireale”.
Programatic-doctrinar, Doina Drăguț mizează pe „eliberarea de efemer”, „decantare de
imagini”, „acumulări de noțiuni”, „emoții cristalizate în armonii”, „neantul formei”,
„atingerea absolutului”, „cultivarea calmului”, triada armonie-delir-frenezie, „urcușul spre
sine” pe „calea de regăsire”, stăpânirea de sine prin recursul la extensia în viitor ș.a.m.d.
Ion Popescu-Brădiceni

Adina Popescu : Clipe de viata

…ger, ger pe cumpăna de cer,

în căuș cioplit în stâncă un luceafăr abia cântă brodând îngerilor aripi, înfrigurați se tem să zboare cu sufletul floare, prea suavi sfințiți în singurătăți

cine să -i atingă?

îngere, rănit în soare rugăciune îngenuncheată

în lan de maci îți e veșmântul ,

rouă -n sevă, legământul …

spre marea întinsă, încinsă în fuior albastrul, evantai e valul, clipă brodată saltă corăbii spre pletele de aur, snopi de lumini un vals în infinit,

pustia își înflorește spini în stânci,

trecerea timpului îngheață,

ruginite sunt stelele,

păsările, metafore ale aerului

zdrențuiesc grădinile cerului ,

din inima muntelui,

o, sfințiți pustiiți îmi ascultați, între cer și granit, graiul de dragoste, psalm învechit după care inima mea tânjește ,

îngenuncheată sunt în nisip,

fir e vis, frunză argintie, cum îmi adie în suflet ninsoare colilie,

în prag de catedră Luceafărul scapără amnarul,

scântei înfloresc în vitralii roze,

rozele, rozele ard!

ziua munții strâng în năframe vezi,

la cântătorii desfac nodorile și țipă înfloriturile, apele se limpezesc, se împodobesc în diamante, un pumn de arginți azvârlit pe firul de arc întins în vânătoriile vântului ,

ce pustiul!

grai de dragoste, psalm învechit,

cine te-a vămuit?

cu un pumn de arginți azvârlit în ger

la cântători

te-a învins …

//////////////////////////

…la răscruci umbrele, în strai de înnoptare pe trup de himere

în ulcică de lut descântă în trei bobi de jar,

nu trebuie să ascult litania dar o aud

și zeghe de negură ninge în asfințit,

cai de ametist pasc în pajiști de singurătate,

nu-i mai tăce bufnitei plânsul,

vor veni zorii cu plete de ceață,

tulbure e apa fântânii,

nu-i floare, nici piatră,

firimiturile lunii pe sufletul meu sărăcit

se strâng în cunună,

ce ați prorocit himerelor în trei bobi ,trei ,

jar în ulcică de flori scuturate

de nu pot să rup straiul de jalea oțelit,

țesătură de spini?

argint topit cine îmi toarnă în bani

mărunți drept vamă ninsorii,

să trec cu pașii desculți prin smaralde,

aș fi vrut să nu strivesc iarbă înflorată,

cine desfoaie pe ziduri în foi de întuneric

zborul păsărilor albe?

de ce e pedeapsă în trecerea îngerului

pe lângă sufletul meu și nu mă atinge?

sărut sub îngheț ninge,

îmi strâng dorul izbucnit ca un ghizer în pumni și ascult tânguirea Păsării Paradisului,

cântec încremenindu-mi pe inimă,

deasupră-mi scutură luna frunze galbene,

cine spulberă pe urmele nisipului

urmele mele ?

zăgăzuite -s izvoarele fuioare albe,

repede își seacă ziua înflorirea,

cutremurat în evantaie aerul îmbrățișează muntele,

în firea de pietre,

fir de abanos desfășoară luna în seceră,

iarna țese în filigran Cartea lumii,

ard în candele albastre înfloririle Păsării Spin,

îngerii scutură velințele albe

peste glasul crengilor arse,

inima -mi tremură ca lovită cu pietre de ger,

respir ca în durere de floare,

dor, Doamne, dor îmi e de firului vede al vieții ,

luna își varsă lumină arsă din gălețile-i galbene,

rouă fără de rugină ard scoicile în șireag,

nu -i nimeni să asculte plânsul tăios al apelor, tremură descoperindu -și în pietre

vadurile neclare,

începe un haos de-a vocea și umbra,

ce aștept, Doamne?

să fie numai iarnă în coloane de gheață?

să bea înserarea în pumni?

să alerge cu bici de foc prin rădăcini?

aici se măsoară noapte în căderea copacilor,

pe o nicovală tăcerea cade în pereți sidefii,

sufletul îmi este pulbere fără de zare, fără,

praf, aur tăios, iarbă ,

cine a pierdut ruga de soare?

trupul copacului,

verdele înlănțuitelor iederi …

//////////////////////////

…de-i iubirea, iubirea de-a viața, de-i sărutul roua deșertului, unde-i fericirea, menestrel nevăzut

doinind într-o frunză de vânt?

să răsară firul de iarbă mărturisire poienii în flori

tainică luna oglindă să dezvăluie

numai apei tremurul ființei,

în adâncul pădurii umbrele să ocrotească licărirea zorilor în firimituri , tainice poteci trandafirii căprioarelor

rătăcite în firele zăpezii,

în tăiș de lună șoaptele se arcuiesc,

bate în plopi vântul răscolind colțuri de cer străvezii,

se scutură din negură

ca o cergă stinsele stele ,

cât mi-e de trist!

soarele își închide cămașă cu bumbi de plumb ,

tresare muntele văi vălurind,

vârtej de frunze, nisip, strai zdrențuit

de rugină peste foi de lumină,

în balans e ziua alunecând spre noapte,

grădină în stele nu -i,

nălucire e un cântec viscolit peste luceafăr,

cine mai poate cu mâini limpeziri

să -i dea vieții lacrimă de rouă ?

pulberea nisipului să o spele lacrima,

să te știu, viață, de-a răsăritul,

îngenunchez în fața ta, stejarule,

dă -mi din verdele, sevele tale,

să înfloresc cărările singurătății

cuiburi în muguri ,

mă iartă, tulburatule cer,

dorința de zbor e mai puternică decât haosul,

vântul nu -ți frânge lira,

psalm de ți -l închină îngerii,

zvon de cântec secătuit s-ar întoarce înghețat,

vezi cum neștiutoare vorbesc despre iubire,

agonie a sufletelui în genunchi?

ce altceva mai mai poate fi viața

decât zbor de pasăre dăruit ?

incendiat e apusul închis

ca într-un clopot de sticlă,

spre viață îmi întind brațele,

mai am eu putere iubirii să frâng negura

în copac înflorit?

Edit: Mioara Hususan

Ionuț ȚENE: Poezia Tanka sau debutul liricii japoneze medievale impresioniste

Japonia, cunoscută de europeni ca Țara Soarelui Răsare, a intrat în istoria lumii, relativ, destul de târziu. Arhipelagul nipon a fost mult timp izolat de civilizațiile continentale, iar inițial populația Japoniei a fost formată din populația ainu, de origine siberiană și cu conexiuni fino-ugrice. Azi, mai trăiesc circa 24 de mii de locuitori ainu în insula nordică Hokkaido, insulele Kurile și în sudul peninsulei Sahalin. Japonia a fost colonizată târziu de valuri cu populații venite în partea de nord din Siberia și Mongolia, în centrul arhipelagului din Coreea și China, iar la sud au debarcat polinezienii.

Japonia are o istorie antică foarte săracă. Paleoliticul este foarte insuficient în artefacte, iar olăritul a fost adus de pe continent extrem de târziu, fapt revelat și de muzeul de istorie națională din Tokyo. Abia după anul 300 î.e.n., Japonia a început să se organizeze statal sub formă imperială, fiind puternic influențată de imperiul milenar chinez, care deja avea o civilizație recunoscută de 2000 de ani. Japonia s-a ridicat sub influența culturală chineză care i-a dăruit scrierea cu ideograme, budismul și confucianismul, dar și calea șintoismului, care la japonezi a devenit o religie proprie fără zei, un adevărat cod moral de autocontrol, care mai târziu s-a dezvoltat în era șogunatului și a castei militare a samurailor. Japonezii au pus preț pe spiritele ”kami” care ocroteau casa sau strămoșii, un fel de panteism local. Odată cu epoca imperială, în jurul anului 600 e.n., Japonia își stabilizează structura statală, politică și economică și după modelul chinez își creează legislația și ierarhiile nobiliare și statutul țăranilor. Marile familii care stăpâneau feude autonome puternice, încep să se preocupe de cultură și, mai ales, de poezie, care se integrează după modelul chinez în ceremonialul ceaiului, ikebana și aranjamentul grădinilor, totul într-un formalism de stil ”feng shui” pentru a atinge înțelepciunea ”zen”, care influențează paradigmatic și poezia epocii. Abia în secolul VII, la mii sau sute de ani distanță, de când în Egiptul antic, Orientul Mijlociu sau lumea greco-romană născuseră capodopere lirice, japonezii descoperă poezia cu denumirea ”tanka”. La curtea imperială nobilii, prinții și chiar împăratul, alături de regină și domnișoarele de onoare se întreceau în compoziții poetice, în temple sintoiste sau la pavilionul de ceai. Poeziile sunt adevărate emoții esențializate, de un formalism liric specific și de o gingășie și o sensibilitate surprinzătoare.

În epoca Nara (710-794) poezia ”tanka” se desăvârșește estetic și prozodic. Această formă a expresiei lirice s-a ivit cu secolul VI, având o metrică interesantă 5-7-5-7-7. Cercetătorii susțin că poezia japoneză este mai mult sugestie decât elaborare. Lirica ”tanka” disimulează realitatea. Se subliniază sugestia și importanța percepției și nu se exprimă complet. E ca o taină a emoției sinelui. Facultatea de a nu exprima totul este o componentă a poeziei moderne, pe care liricajaponeză și-o însușește încă din secolul VII. ”Tanka” pune accentul pe imaginativ ca un protest împotriva convenției, fiind diferită de poezia greco-romană a antichității. ”Tanka” reprezintă concentrarea expresiei într-o metrică de 31 de silabe. Față de epopeea și bucolicele poezii europene din vremea imperiului roman sau arhipelagului grecesc, expresia lirică japoneză este de o concentrație specifică poeziei moderne europene din secolul XIX. Curtea Yamato devine astfel un creuzit liric și o formă politică ce fermentează poezia autentică. Față de anticii europeni sau de la începutul evului mediu, poeții japonezi nu aveau orgoliul să-și vadă versurile publicate într-un volum personal de poezii, ci doar într-o antologie. În Japonia nu volumele de autor se publicau, ci antologiile, care cuprindeau zeci de autor. Era o onoare pentru un poet să-și vadă numele în aceste antologii manuscrise, care circulau la curțile feudale și împărătești ale Mikado-ului sau împăratului celest.

,,Tanka” e o formă de poezie mai veche decât haiku, care apare abia în secolul XVI. În vremurile mai vechi era numită hanka („poem răsturnat”), pentru că era de fapt o adiționare plus concluzie la o chōka. Partea care conține 5-7-5 se numește kami-no-ku („fraza superioară”) și 7-7 shimo-no-ku („fraza inferioară”). ,,Poemul îndeplineşte condiţia desăvârşirii numai când izvorăşte din profunzimea kokoro-ului (spiritului), locul său de obârşie. Pentru a înţelege legătura dintre kokoro şi tanka, este necesar să pătrundem în funcţionalitatea mecanismului care guvernează procesul de creaţie. Această funcţionalitate are ca punct de plecare dimensiunea redusă a poemului. Scurtimea îl obligă pe poet să-şi concentreze la maximum conţinutul ideatic și emoția într-o expresie sintetică. Poetul se găseşte în situaţia contradictorie generată pe de o parte de statutul său de poet, iar pe de altă parte de statutul poemului tanka, potrivit căruia de fiecare dată are libertatea să-şi scrie „cântul” pe numai spaţiul unei frunze de sakura. (…) Tanka oferă poetului o libertate ce ţine de geniul său propriu, real, de a valorifica posibilităţile expresiei poetice pentru a produce în articulaţia semantică o reţea bogată de idei şi imagini sugestive, care să permită expansiunea imaginaţiei cititorului în zonele nelimitate ale conotaţiilor continue, ale evocărilor şi reverberaţiilor acestora. Poetul nipon dispune în acest sens (pe lângă figurile de stil proprii, de tipul clasic, de metafore, comparaţii, alegorii etc.) şi de un instrumentar de lucru ajutător şi specific. Sunt aşa numitele cuvinte pivot, cuvinte înrudite, toate legate între ele pe principiile asocierii lui A cu B sau împrumutului de fragmente din altă tanka celebră. Poetul va recurge, după caz, la aceste mijloace fonetice sau semantice în scopul coagulării sintactice a propoziţiei şi pentru realizarea plenitudinii semantice a poemului scriu Florin Vasiliu şi Brânduşa Steiciuc, în cartea intitulată ”Interferențe lirice. Constelația Haiku”, apărută la Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Despre fenomenul liric japonez de la începutul evului mediu s-a mai scris în ,,Din lirica japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, I. Olteanu, cuvânt înainte de V. Nicolescu, antologie și note de Ion Acsan, (București, 1970), precum și ,,Tanka – Haiku. Antologie de poezie clasică japoneză”, în colab. cu D. Constantinescu, (București, 1981). Aceste cărți fac o radiografie exhaustivă a fenomenului liric japonez, care este de o originalitate și o unicitate, care o fac diferită și specială, chiar și față de poezia chineză. În secolul VIII apare prima antologie de marcă a liricii japoneze, care era o culegere de ”tanka”, care cuprindeau autori din toate categoriile sociale, de la nobili, la țărani sau meșteșugari, functionari, dar și numeroase autoare, femeile fiind apreciate ca poete remarcabile și recunoscute. ,,Manyoshu” – Culegerea celor 10 mii de file – este una dintre cele mai mari antologii de poezie din lume. Semnează 560 de autori dintre care 70 de femei. Poeții japonezi nu scriu poeme filosofice, didactice, morale, istorice sau politice ca în China contientală sau în lumea greco-romane, ci surprind emoții sugestive. Poetul japonez cuprinde fulgurant clipa și influența naturii asupra mediului.

,,Tanka” este o contradicție sinergică dintre om și natură. ,,Manyoshu” este rezultatul influenței poeziei populare. Poeziile ,,tanka” sunt de o expresivitate universală și contemporană.

Cad fulgi, cad fulgi de nea
Pe prunul abia înflorit
Ca să-ți arăt minunea,
Eu i-am cules din ramuri-
Dar mi s-a topit în palmă!

Asistăm la o sensibilitate și tandrețe lirică care emoționează cititorul.Exprimă și o nesiguranță existențială, dar și o interiorizare a emoției personale, care se vrea dăruită.

De mi-e dat s-ajung
Nu un om, ci altceva
Atât aș vrea să fiu:
Ulciorul plin de sake
Mustind de băutură

Autorul se identifică cu ulciorul de sake. E de o prospețime versul și de o actualitate a unei sensibilități umane generale. Poeții japonezi surprind emoția colectivă și o încrustează în veșnicie.

Ca și perlele
De rouă stând pe iarba
Din grădina mea,
În umbrele-nserării
Nu voi mai fi pe lume…

Caracteristica acestei poezii preclasice a literaturii japoneze este exprimată de termenul ,,Makoto”, adică sinceritate. Versurile exprimă o stare de levitație a emoției care cutremură preajma autorului și cititorului.Tanka disimulează realitatea pentru a oferi emoție pură.

Iubirea mea-i un chin
Căci tu nu ai aflat de ea:
E crinul sălbatic
Ce înflorește în hățișul
Câmpului în plină vară.

Estetica liricii japoneze este de un minimalism expresiv esențializat unic în lirica universală. Poeții japonezi de la începuturi parcă surprind fotografic emoțiile. Un poem din antologie pare un tablou de Gauguin:

Bărbații viteji
Merg voioși la vânătoare:
Doamnele-n rochii
Cu trene lungi și roții
Se plimbă pe curatul țărm…

Una din dramele evului mediu târziu ”No” scrisă de Zeami Motokiyo considera poezia tanka o expresie naturală a sufletului japonez. Aproape un mileniu poezia Tanka a fost regina liricii japoneze identificându-se cu spiritual național al Țării Soarelui Răsare. În Japonia respectul față de poezie era aproape o religie. Spre exemplu, împăratul Hanazono (1297-1348), după ce a domnit 10 ani se ocupă apoi doar de poezie. Alcătuiește cu alți poeți, antologia ”Fugashu – Culegerea eleganței”, un protest liric al decăderii poeziei prin ”involuția” wabi.

Nimic nu mai păstrează
Părăginitele colibe
Din gardul lor de bambus;
Tăcerea-I spartă de un dulău
Dintr-o colibă –ndepărtată.

Decăderea este trăită liric de poeții epocii. Avem de-a face cu un ”decantism”medieval. Doar un poet călugăr Ton A (1293-1378) aduce ceva ”pozitiv” în lirica niponă a evului mediu.

Florile de cireș
Licărind deparrte în munte
În raza zorilor
S-au scuturat nezărite…
N-au fost oare fulgi de nea?

Poezia japoneză este emoție în stare pură, iar metrica are rolul de a îmblânzi emoția poetului în expresii lirice concise și percutante. Tanka este un pictorial liric care sublima emoția, emanând lirism și substanță preajmei.Poeții japonezi ai începutului evului mediu și-au dezvoltat propria prozodie și propriu stil diferit de lirica euro-asiatică. Izolarea Japoniei a fost un factor coagulant și un ferment pentru nașterea unei lirici aparte, de o identitate specifică și originară, dar mai ales de o expresivitate ce se poate redescoperi în Europa abia în simbolismul sfârșitului de secol XIX. Pentru George Călinescu poezia niponă este prea interactivă. Poemul nipon este un ,,gen nou”, un gen care pune ,,prea mult temei pe valoarea colaborării cititorului,” aşa cum observa critical literar în ”Istoria literaturii române”. Doar poate această emoție împărtășită între creator și cititor, care se construiește și reconstruiește într-un dialog perpetuu și disimulator este farmecul liricii nipone Tanka. Lirica japoneză este un zbor al emoției nu spre zei, ci către grădinile sufletului frumos îngrijite. Este prima încercare spre lirica simbolismului, în care metafora nu zguduie, ci sensibilizează inima.

Autor: Ionuț Țene

Publicare: Lavinia Elena Niculicea

Vasilica Grigoras despre Ziua Lecturii

15 februarie – Ziua Națională a Lecturii

LECTURA – FARUL DIN MAREA CUNOAȘTERII

Văzând că de la o vreme știrile din țară sunt cât se poate de triste, urâte și nimic pozitiv și constructiv nu se mai întâmplă în țărișoara noastră și în lume, am fost plăcut surprinsă anul trecut (2022) când Parlamentul României a adoptat proiectul de lege privind instituirea zilei de 15 februarie ca Ziua națională a lecturii. A nu se înțelege că-i laud pe parlamentarii noștri, nici pe departe. Când mă gândesc la faptul că mulți dintre cei care au ajuns pe treptele cele mai înalte ale administrației de stat și se fălesc în fața tuturor cu lucrări de diplome (facultăți, masterate, doctorate) dovedite a fi plagiate, nu-mi inspiră niciun respect. Dar, asta este altă poveste. Revin. Fiind vorba de instituirea Zilei naționale a lecturii, gândul mă duce spre mijlocul veacului al XV-lea, când prin descoperirea tiparului de către Gutenberg, omenirea a intrat într-o nouă „Galaxie” care a deschis drumul spre autocunoaștere, autoperfecționare, autodepășire. Începând cu tipărirea primei cărți din lume (fragment din Judecata de apoi, 1445), s-au publicat treptat cărți cu subiecte și informații din toate domeniile cunoașterii umane: spiritualitate, istorie, filosofie, științe…

A scrie este un act creativ și este cunoscut și unanim acceptat faptul că SCRISUL este o artă. În scris se aștern pe hârtie gândurile, ideile, trăirile, sentimentele oamenilor, cunoștințe, informații, descoperiri… Cunoașterea a evoluat și va evolua continuu, lucru ce presupune o muncă susținută de a ține pasul cu tot ceea se întâmplă în lume. Și cum altfel, decât prin lectură, dar nu orice fel de lectură, ci una atentă, temeinică, focusată pe bună înțelegere, pe conexiuni între diferite domenii, perioade istorice, țări, popoare… Cu alte cuvinte, personalități de marcă ale culturii și civilizației umane au ajuns la concluzia că și cititul (LECTURA) este artă.

Nimeni nu se naște cu toate informațiile necesare viețuirii în societate, și nu oricine poate să scrie, să transmită semenilor cunoștințe noi, însă este absolut necesar ca întreaga populație să citească, să se informeze. Cititul, ca și scrisul conține idei cu un puternic rol și impact uman și social. Face posibilă acumularea și transmiterea a tot ceea ce a dat la iveală gândirea umană. Prin citit selectăm ceea ce ne este de folos pentru învățătură, cunoaștere, împlinirea viselor și realizare profesională. Cititul este liantul dintre generații. Lectura este o necesitate a omului, este oxigenul rațiunii, dar și jocul care ne delectează. Este un exercițiu al gândirii și un antrenament în arena cunoașterii cu reguli bine stabilite. Lectura presupune prudență în selecția surselor din noianul celor existente, presupune profunzime și concetrare, reflecție asupra a ceea ce am citit și alegerea a ceea ce ni se potrivește. Pe de altă parte, prin lectură ne putem acomoda la anumite principii viabile în timp. Doar astfel putem ajunge la o cunoaștere elevată, la o înțelepciune chibzuită. Doar astfel ne putem forma viguros din toate punctele de vedere (intelectual, fizic, profesional…).

Cunoașterea umană este temelia culturii universale, civilizației și vieții omenilor, iar farul mării cunoașterii este lectura. Deprinderea de a citi are nevoie de o perioadă de inițiere, de mentori, modele și instrumente adecvate. E nevoie și de efort. Interesul pentru lectură se cultivă treptat, cu blândețe, tact, seriozitate, și de ce nu, prin exemplu personal. Lipsa lecturii duce la ignoranță, oroare de cultură, de artă, spiritualitate, de cunoaștere, în general. Nu reușim să ne cunoaștem țara, neamul și limba, renunțând astfel la tradiții, obiceiuri… Nu cunoaștem adevărata noastră evoluție și prestanță în lume. Unii ar spune că știința acestor lucruri nu ne ține de foame… Ba da, ne ține și de foame – foame a minții, foame a inimii, foame a întregii ființe. De ce? Organismul are nevoie de hrană sănătoasă, iar creierul are nevoie de un anumit tip de nutriție și vitamine cu beneficii vitale pentru om și omenire. Totalitatea acestor elemente formează ceea ce numim CUNOAȘTERE. Cum putem obține această hrană? În primul rând prin studiu, informare și documentate, iar cel mai la îndemână mod să facem acest lucru este lectura cărților întrucât „Cărțile sunt albinele care poartă polenul însuflețit de la o minte la alta.“ (James Russell Lowell)

Așa cum există o istorie a scrisului, există și o istorie a cititului din care aflăm că pentru a ne forma deprinderi constante, de lungă durată și să ne fie de folos ceea ce citim, trebuie să începem acest proces de la vârste fragede. Doar astfel, cititul devine o artă prin care ne putem hrăni din izvoarele învățăturilor înaintașilor și contemporanilor noștri. Un rol important îl au lecturile particulare, dar și cele de grup pe bază de recomandări de la persoane educate, instruite, acreditate să facă acest lucru. Noi, adulții să luăm în serios acest lucru și să-i obișnuim pe cei mici să citească. Pentru a le stimula dorința de lectură, să le citim cărți de când sunt foarte mici, să le povestim ceea ce citim, să le facem recomandări de lectură, iar treptat (foarte important) să le dăm libertatea de a alege ceea ce doresc să citească și de a înțelege trecând prin propriul filtru informațiile respective. Adică, să devină independenți în ceea ce vor să citească și să înțeleagă conform dotării lor intelectuale și a cunoștințelor acumulate în timp, să le folosească în funcție de pasiunile lor sau în interes profesional. Să cumpărăm și să oferim cărți copiilor, să-i obișnuim să dăruiască la rândul lor cărți. E adevărat că s-au scumpit cărțile, însă din fericire în România există un sistem echilibrat de biblioteci: școlare, universitare, publice (județene, municipale, sătești) care au colecții cu caracter enciclopedic, din toate domeniile cunoașterii.

Vă recomand ca din când în când să jucați împreună cu copiii rolul lui Habarnam pentru a-i proteja să nu ajungă ei de-adevăratelea Habarnam. Jocul este o ghidușă improvizație, o mică speculație… În primele clase ale copiilor mei, când au început să citească, întâlneau cuvinte noi, al căror sens nu-l cunoșteau. Veneau repede la mine și mă întrebau ce înseamnă cuvântul: x, y, z… Mă prefăceam că nu știu. „HABARNAM”, mă cheamă – era răspunsul la întrebările lor și le arătam spre bibliotecă, unde era așezat pe un raft un dicționar, pe care l-am numit – cartea „ȘTIE TOT”. Îi sfătuiam să ia cartea în brațe, să caute cuvântul respectiv, rugându-i să-mi citească și mie ce descoperă, ca să învăț și eu. Au acceptat acest lucru și ne-am bucurat că s-au acomodat foarte repede cu „interogarea” dicționarului. Când au mai crescut și și-au dat seama de „trucul” meu, ne-am distrat grozav. Le-am spus de când erau micuți că „Un copil care citeşte va fi un adult care gândeşte.” (Sasha Salmina) O dată formată deprinderea, va citi toată viața, va învăța continuu și va conștientiza că „Citim ca să aflăm că nu suntem singuri.” (C.S. Lewis) pentru că: „Cititul ne ajută să călătorim atunci când suntem nevoiţi să stăm într-un singur loc.” (Mason Cooley)

Prin fixarea ideilor, gândurilor descoperite prin lectură și transmiterea lor urmașilor sporește evoluția intelectuală, culturală, științifică… Omul, în sine devine mai bogat. Acest lucru este dovedit și de faptul că țările în care a pătruns devreme cultura și civilizația au avut o evoluție pozitivă. Așadar, este mare nevoie de voință și dragoste pentru a ne îmbrăca în seninul cunoașterii prin toate fațetele artei de a citi – arta de a gândi, arta de a ne comporta, arta de a ne descoperi și dezvolta, arta de a evolua… „Se înțelege, deci, că a ști să citești e o artă și există o artă de a citi.”, ne spune Emile Faguet. Citind cărțile care „sunt porți deschise asupra altor suflete și altor popoare.” (A. Maurois), devenim proprii noștri creatori și pregătim noile generații pentru un parcurs ascendent al dezvoltării sociețății. „Orice deschidere, orice informație nouă duce la dezvoltarea creierului. Deschideți cărți, așa aflăm cu toții pe ce lume suntem… Cât de frumoasă este această lume, pe care facem tot posibilul s-o distrugem! Informația nouă duce la activarea creierului. (prof. univ. dr, neurochirurg Alexandru Vlad Ciurea) Continuând ideea, pot spune: omule, indiferent de vârstă și îndeletniciri iubește cărțile și „Citește. Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și filosofia vieții.” (Mihai Eminescu)

Atât Cunoașterea cât și Lectura trebuie scrise cu majusculă pentru că ele nu pot fi trecute cu vederea, puse la index sau la și altele, așa cum s-a întâmplat și se mai întâmplă chiar și azi. Ele nu sunt nici nume comune și nici nume proprii, ci mai degrabă sunt numele LUMINII care ne călăuzește pe căile timpului și ale existenței.

Vasilica Grigoras

edit Hususan Mioara

Vasilica Grigoras despre : REFLEXIA ADEVĂRULUI ÎN OGLINDA SUFLETULUI

„Cărțile sunt oglinzile sufletului.” Virginia Woolf)

Viorel Birtu-Pîrăianu debutează în anul 2015 cu volumul de poeme „Lacrimi”, urmat în scurt timp de mai multe titluri. Ultima carte a poetului-medic, intitulată „Oglinzi de suflet” a apărut la Editura Liric Graph, 2020. De la lectura primelor poeme ale volumului se observă o pânză de melancolie ce învăluie întreaga lume, ceea ce sugerează starea sufletească a autorului dezamăgit de adevărul vremurilor în care trăim. Se îndoiește de tot și de toate, chiar și de sine însuși pentru că: „Omul dinafară nu este decât o oglindă a celui dinlăuntru.” (Sfântul Macarie) O carte cu sentimente și trăiri plumburii, cu treceri, zbateri și alunecări conștiente spre orizonturi triste, uneori anevoie sau imposibil de controlat. Scepticismul merge până într-acolo încât pune la îndoială și existența zilei viitoare. Și, „Dacă lipsește ținta, viața e o rătăcire.” (Seneca)

Poetul, trăitor pe țărmul mării recurge la nararea stărilor sale sufletești, plasându-le pe malul mării, în largul mării, în murmurul acesteia, dar, adesea în zbuciumul valurilor, pe care le îngână cu propria voce. O comunicare pe aceeași lungime de undă a valurilor mării și a gândurilor autorului. Are loc un schimb de vibrații și o contaminare reciprocă cu virusul tristeții. O transpunere a receptării lumii și atitudinii față de aceasta după legile naturale ale mării, greu de comensurat, greu de supravegheat, cu atât mai mult, greu de stăvilit: „umblu, ca o apă sub ape/ atunci cuvintele se dezbracă de sensuri și gonesc spre alte zări cu sufletele goale și pustii/ vom pune pe tron nepăsarea și nesimțirea/ vom lega apoi cuvintele în lanțuri/ poate a fost o zi începută prea devreme/ soarele nu mai curge aici, s-a așezat un pic, să plângă/ dacă aș mai vorbi, aș împleti duios cuvintele cu sângele sufletului/ v-aș spune povești nespuse din alte dăți, din alte lumi/ într-o zi, de va mai fi…” (Într-o zi, de va fi)

Răzvrătit pe tot ce-i iese în cale, neagă totul. Spiritul său se împrăștie și hoinărește la întâmplare printre obiecte fără consistență, fără reguli, într-o curgere haotică, fără început și fără sfârșit: „este frig și uit/ umila existență a unui poet rătăcit între poeți/ ce partitură dureroasă/ tot scrijelind cuvinte pe coaja unui gând/ despre acuta mea absență/ știi, nu e ușor să scrii cu aripi frânte/ mă apropiam în verb de tine/ uitând adverbul la final/ tot căutam în efemera existență/ un început, la un sfârșit de drum” (Ultima frunză) Un poem în care fiorul nostalgic al iubirii plutește pe râul învolburat al timpului său. Decepționat de realitatea în care trăiește: „eram statui sfârâmate/ rătăcite prin înghețul total”, deplânge soarta omului, doar o „frunză-n vânt”, dornic să întâlnească, să cunoască și să cânte iubirea; în timpul scurt dedicat acestui măreț vis constată că rochia albă a iubirii mult visată și dorită este croită după chipul și asemănarea amăgirii și suferinței, iar trena vaporoasă a acesteia are culoarea fumului care iese în urma unor arderi puternice și pustiitoare. Lovindu-se de această înfățișare abruptă și plină de asperități, poetul fuge de lume, se-ascunde de el însuși, obosit și fără vlagă se lasă în voia amintirilor.

Viorel Birtu este un peisagist al stărilor sufletești, iar din fundalul tablourilor conturate țâșnesc trăirile și sentimente personale, al căror ecou răsună și navighează spre orizonturi încărcate de vise obscure și nedeslușite fatalități. Aici coexistentă laolaltă îngeri și demoni, binele și răul… Într-un asemenea spațiu înflorim și ne ofilim, plângem și râdem, ne înălțăm și cădem; totul este o nebunie, în care iubirea moare. În asemenea circumstanțe, soarta omului este imprevizibilă pentru că aripile zborului său se atrofiază treptat ori sunt rupte fără milă, ceea ce declanșează râuri de lacrimi: „eu sunt nebunul lumii/ azi râd și plâng pe cioturi goale// mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou/ între perfecte și imperfecte clipe// e lumea oarbă și iubirea crudă/ pe chipul meu, demoni înfloresc// aicea toate nu mai au vreun rost/ pe drum mai picur stranii picături de ploaie/ din cornul ce-am băut pelin în zori cu morții” (Aripi arse)

Acest du-te-vino de umbre îmbălsămate în felurite tăceri, tălmăcește confuzia unui suflet pe care-l chinuie propriul mister proiectat în nenumărate oglinzi ale sufletului. Destinul, viața, iubirea, toate se descompun și se risipesc precum cioburile oglinzilor lovite cu putere de factori duri, nemiloși și nimicitori. Și toate acestea, în opinia autorului, se petrec în prezentul care este încastrat în carapacea unei singure clipe de tăcere, cu un timbru personal gol și rece lipit pe suflet: „ploua în cer și era frig / în tine, în noi/ se scurgeau tăceri printre mâini obosite// noaptea mă zbăteam între vise proscrise/ prin acoperiș cădeau picături de lumină/ se spărgeau apoi zgomos de pereți/ atât de reci, atât de goi// (Clipa)

Prin imaginile create din cuvinte inspirat alese, poetul își exprimă stările sufletești, sugerând atmosfera intimă a unui nostalgic și pătimaș călător purtat de nenumărați pași pe drumul rătăcirii și destrămării unității sufletului: „am mâinile pline de ceață/ urme de humă pe buze/ închise în adâncuri de suflet// țip într-o noapte/ să sting uitarea ce vine/ trezindu-mă în ape ce oglindesc necuprinsul/ uneori plăsmuiam din tăceri întrebări// pașii mai pleacă, pașii mă dor/ strivind în iarbă privirea” (Pași)

Poetul aruncă și o privire la confluența între viață și moarte și descoperă o tăcere înăbușitoare, colorată în nuanțe țipătoare și cu miresme fatidice, adevărate otrăvuri letale. Consideră această scenă de teatru dramatic, un ultim joc muribund care-i străbate coloana vertebrală sub forma unui țipăt, a unui bocet declanșat de durerea eului interior: „azi țipă agonic ochii în orbite/ văd urme între lacrimi și mă plâng/ pe frunte am coroană/ din cioburi, sticle, spini și cale/ aici trăiesc cu morții vii/ și drumul n-are cale/ eu am găsit în moarte esența vieții/ și scriu la toți cu lacrimile morții// m-am lepădat de lume, de păcate” (Ultimul joc)

Într-un joc dezordonat, fără un liant vădit, parcă și iubirea ne singularizează în loc să ne apropie. Nu-i cale care să ne apropie, iar imaginile lirice create de autor sunt compoziții cu tușe disparate și dispuse în mozaic: „eu plecam pe un drum/ tu veneai pe ape/ printre atâtea valuri, nu ne întâlneam/ a trecut o zi/ iar la întâmplare/ nu găsisem calea, tu pășeai pe ea/ pun pe răni cerneală, să astup un verb/ mă sufocă lumea/ unde astăzi merg/ la cumpene de ape” (Ultimul vers)

Uneori, în interiorul poemelor apare o rezonanță a unor halucinări lucide; în banalitatea cotidiană, poetul visează cu voce tare fapte diverse, detalii care impresionează. Puținul de culoare ce însuflețește acest decor apăsător este o teamă severă, cu momente de râs fad, fără strălucire: „camera era rece/ fior de gheață m-a pătruns// privesc clipele ce vin/ cu teamă, cu disperare/ e prea târziu/ să stau, să plec, să vin/ să cer, să sper/ pe masă am pus/ o bucată de pâine și o cană de vin/ pentru sufletele ce mâine vin” (Fiorul)

Poetul și-a lărgit viziunea până la a îmbrățișa totalitatea contradictorie a realului. Înfiorat și, totodată copleșit de starea realității cotidiene blocată într-un pustiu între pământ și cer, dar și de propriile trăiri, autorului nu-i mai rămâne decât să mediteze și să stea de vorbă cu sine: „în orașul rătăcit între cer și pământ/ trist era parfumul cuvintelor/ ce mor suav pe câmpuri de dor/ nu aveam liniște, nici idei/ deci, nu gândeam/ nici nu aveam la ce/ pășeam aiurea pe alei/ mă dureau cumplit lacrimile cerului// zăceam pe treptele părăginite ale lumii/ apoi am aprins un rug/ să ard rănile sufletului” (De vorbă cu mine)

În această stare deplorabilă a lumii de azi, totul este de neînțeles. Nu-i loc de aruncat cu piatra, nu-i timp de judecată și condamnare. În acest amestec de sensibilitate acută, de mută deznădejde și de ironie dizolvată în fiecare celulă a existenței și trăirii omului, autorul sugerează să ne concepem fiecare un autoportret mărturisitor, cu nădejdea iertării: „iartă-mă Doamne,/ mă cațăr spre cer/ pe picioare de lemn/ sunt suflet de humă/ murdar de gânduri, frică, păcate/ iartă-mă Doamne,/ că plâng pe brațele crucii/ pășesc către El și pașii se pierd/ printre cruci frânte de suflet/ azi pier în stropii de sânge/ căzuți de pe crucea fiului Tău/ zac la marginea lumii/ în șuvoaie de lacrimi/ la cap mi-au pus bolovani/ să nu mă ridic și să sper/ iartă-mă Doamne/ că plâng și iar pier la picioarele crucii/ iartă Doamne,/ fiul tău, umil și stingher” (Rugăciune)

Lirica lui Viorel Birtu este un produs, o consecință a lucidități gândirii sale, a unui spirit de observație cerebral, discret și fin. Într-o atmosferă oneroasă, într-o lume plină de priveliști mohorâte, doldora de anxietăți deconcertate, autorul, atras spre inedit, întrevede o fărâmă de speranță: „aștept să mă dezbrac de gânduri/ să ascund în palme doruri de viață/ razele soarelui să atingă inimile noastre chinuite// aștept să înflorească sufletele noastre/ într-o zi, de va fi/ atunci, vom ști ce am fost/ de va fi, mâine, o zi” (Pe țărmul sufletului)

Nu se situează deasupra lumii, omenirii și trăirilor acestora ci este parte, este atom din substanța acesteia, cu numeroase coeziuni implicite, trainice și durabile. Percepția se condensează în imagini de o sinteză evocatoare de vaste perspective sau realități. Lumea se simplifică și ia aspectul fantomatic al unui vis lucid: „caut în noapte, visător printre șoapte/ o cale, un drum, printre timpuri uitate// aștept un val, ultimul val/ să mă poarte peste gânduri înspumate/ cuvântul l-am scrijelit pe nisip/ cu degetele rănite de anii ce-au curs// știi, pescărușii se întorc pe țărm/ de drag, numai de drag/ bat clopote a moarte în cetate/ mi-e frig, mi-e teamă și plâng” (Ultimul zbor) „visez să aprind iarăși pământul/ cu un cuvânt și o floare/ ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima Ta)

Poet al monotoniei cotidiene, al plictiselii depresive se exprimă cu autoritate și cu detalii exacte. Izbutește admirabile tonalități, care impresionează prin accentele unei sincerități subtil așezate. Excelează în imagini realiste, dar și scene afective în care sufletul, ba se ascunde în sine, ori în alte locuri tainice, ba se oglindește în multiplele oglinzi ale inimii, toate la vedere. Însingurare, dezamăgire, îngândurare, dar și așteptare cu dor: „încăperea s-a năpustit peste mine/ strivindu-mi sufletul de pereți/ erau uscați și atât de reci/ când m-am trezit, am țipat/ eram acasă/ tu…/ în altă casă/ absența ta mă ardea adânc/ pășeam tăcut prin încăperile goale/ în sunetul mat al sufletului deșirat pe tocul gândului/ căutând viitorul în timpul trecut și petrecut/ sorbeam secundele în bătaia surdă a orelor așteptând clipa/ obosit, m-am așezat pe prispa sufletului și am plâns/ îmi era dor de tine” (Așteptarea) Prin acest peisaj liric, sufletul și gândul autorului se îndreaptă către hotarele neantului, unde domnește tăcerea muzicală a veșniciei, în care și dorul este o cruce de dus: „sunt bardul tăcut/ sunt pasul trecut între noi/ ceream doar un strop/ și astăzi mai mor/ că nu pot iubi/ acest chin ce vine într-o zi/ astăzi trăiesc la marginea sorții/ pasul mi-e chin și gândul durere/ că mândra mea/ a plecat la o stea/ trec cai albi pe țărmuri de dor/ copitele mă lovesc și mă dor/ plâng, mă regret/ că mi-am pierdut aleasa/ unde să plec, unde să fug/ mă arde dorul în cruce/ că am iubit/ și am pierdut o fată minunată/ dă-mi Doamne ochii/ să văd necuprinsul/ te rog, dă-mi lumina/ să găsesc nevăzutul” (Crucea dorului)

Poetul beneficiază de formația sa profesională. Sensibilitatea rațională îi permite construcții literare solide, fără a răsturna înțelesurile expresiei lirice și stilistice. Aserțiunile sale poetice produc senzații de o prospețime fără seamăn și o adâncime comparată cu cea a mărilor, dragi domniei sale. Reușește să zugrăvească sufletul omului printr-o multitudine de imagini paralele, care se intersectează în chip minunat, la timpul și în locul potrivit. Actul creator este unul consumator de energie, dar temeinic, a căror tulpini au ramuri sub formă de linii drepte și curbe, unghiuri ascuțite, drepte și obtuze, puncte (noduri) și cercuri (corole). Muza, bună prietenă, la fiecare întâlnire îmbracă haina unui murmur discret și sobru, timp în care pana poetului prinde forța și vigoarea cuvântului pentru a-l picura în vers: „murmura întunericul/ offf, ce lungă’i depărtarea/ mă cățăram spre stele / și iar cădeam în haos/ mai picurau cuvinte/ pe câte o coală goală/ scriam, scriam/ nebun de spaimă/ ca într-o tristă zi de toamnă/ mă întorceam în lut, mereu ca la început/ și în noaptea neagră/ băteam stele în boltă/ pentru o nouă eră” (Poetul)

Un lirism așezat în parametri spirituali. Poezia este un răspuns al simțirii inteligente a marelui cosmos, a universului uman și a eului interior. Această abordare nu este întotdeauna întemeiată pe psihologie, ci mai ales pe metafizica existenței. Prin reflectarea acestora de eul liric în poemele sale, autorul de bună credință încearcă să identifice frumosul și adevărul aflate într-o deplină interdependență, ceea ce dă un sens profund introspecției și dorinței de a face posibile și cele mai mărunte nuanțe ale unor idei.

Lirica poetului este expresia fidelă a lumii de azi, o contemporaneitate samavolnică, formată din egouri care se zbat în „valurile mării” multiplicând la infinit „vaietul durerii”, plânsul mut al unei tragedii postmoderniste. Strădania autorului de a readuce totul la unitate și de a impune un echilibru elementelor contrarii este un fir de nisip pe plaga extinsă a organismului lumii. Prin acceptarea vecinătății albului cu negru, a mizeriei cu puritatea, a puroiului cu mireasma de orhidee, a iubirii cu ura se poate înțelege extrema tensiune a stărilor sufletești.

Volumul „Oglinzi de suflet” abundă în figuri de stil, metafore eclactante prin formă, însă, unele întunecate prin conținut: bezna luminii, țipătul cuvintelor nerostite, palma vieții, tocul gândului, prispa sufletului, genunchii planetei… Întâlnim „Oglinzi…” în: „Coperțile sufletului”, „La picioarele sufletului”, „Pași în palma sufletului”, „Prin ochii sufletului”, „Pe țărmul sufletului”, „Ramuri de suflet”… Nici oglinzile gândului nu duc lipsă de propagare: „Pulberi de gânduri”, „Țipătul gândului”, „Gânduri”, „Ultimul gând”…

Atât oglinzile de suflet cât și cele din gând sunt ținute de Viorel Pîrăianu în palmă, la vedere. Ele sunt asemenea oglinzilor retrovizoare care ne ajută să vedem lesne ce se petrece aici și acum (prezent) și în față (viitor); iar pentru acest lucru, este bine să cunoaștem ceea ce este în spatele drumului parcurs. Poate cele petrecute în trecut sunt atrocități care-și lasă amprenta asupra minții și inimii, declanșează, amplifică, propagă durerile, tristețile și depășind un anumit prag pot avea consecințe dintre cele mai nocive pentru om. Este acceptată sintagma că viața este un joc, însă jocul cu mintea și sufletul este doar chin, amărăciune și întunecime. Și astfel, se rupe filmul (pagina): „cad, mă ridic/ obosit, mă așez trist în neputința cotidiană/ privind obsedat în jur/ în căutarea unui sens într-un deplin nonsens/ în jur, o lume aleatorie/ rătăcită în propria inexistență// m-au căutat atunci furioși mai departe/ nu m-au găsit niciodată/ de secole mă caută disperați/ pe cărările murdare ale lumii/ uneori, apar într-o carte de istorie/ la pagina ruptă” (Pagina ruptă)

„Când citești poeziile distinsului nostru poet Viorel Birtu Pîrâianu parcă ne cuprinde o furtună tăcută ca lacrimile noastre ce rătăcesc ca lupii, singuri și săraci, prin pădurile înghețate unde-și odihnesc tăcerea oasele bunicii sub umbrele frunzelor căzute peste suflet. Sub stele, ramurile noastre, lung îndumnezeite, adăpostesc păsări oarbe din plânsetul planetei.” (Trandafir Sîmpetru)

VASILICA GRIGORAȘ

Text publicat în revista ORAȘUL, număr 3-4 (57-58), editată de Fundația culturală CARPATICA, aflată sub egida Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Universităților clujene.