Prima piesă din seria EPOPEEA ROMÂNĂ
Florile Sarmisegetusei –
Dramă istorică în versuri,
în trei acte.
Motto: ”Unităţi iubitoare, soldaţi,
Anonime ecouri de lacrimi.”
Quasimodo
EPOPEEA ROMÂNĂ
Cuprinde următoarele piese de teatru în versuri:
-Florile Sarmisegetusei.
–Io, Mircea Mare Voievod şi Domn.
-Cozia ( Legenda Mănăstirii Cozia).
-Tudor.
–Un om pentru revoluţie.
-Unirea suntem noi…
–Vă sumez, domnule Doctor!
–O stafie tulbură speranţa.
–Ce rămâne după ce pleacă circul?
FLORILE SARMISEGETUSEI
Dramă istorică în versuri
Personajele:
DECEBAL-regele dacilor,
TRAIAN-împăratul romanilor,
VEZINAS-marele preot al dacilor,
LICINIUS-general şi spion roman,
LONGINUS-general şi sol roman,
TEHOMIRDURASBALDOBAL–
căpetenii dace,
HASDRUBALSABINUSPROPELIUSLILIANUS–
meşteri şi spioni,
CASSIUSCELUSO
CĂPETENIE ROMANĂ,
VRACIUL,
TEMNICIERUL,
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI,
OLACUL,
UN OŞTEAN,
STRĂJERUL,
ÎNTÂIUL FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,
AL 11–lea FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,
AL 111–lea FRUNTAŞ DE OASTE DACĂ,
ÎNTÂIUL OŞTEAN,
AL 11–lea oştean,
DOCHIA– fiica regelui Decebal şi Marea Preoteasă a Sarmisegetusei,
ZADA-fecioară şi Preoteasă,
III–IX FECIOARE ŞI PREOTESE,
ÎNTÂIA FEMEIE,
A UNUSPREZECEA FEMEIE,
IONUŢ-copilul lui DOCHIA plămădit cu LICINUS,
OŞTENI; POPOR.
ACTUL 1.
( Lângă fântâna sacră a Getuzei . În fundalul scenei spre dreapta se văd casele
Sarmisegetusei. În mijlocul cetăţii se ridică o movilă pe care e aşezat templul sacru al
zeului Zalmoxis. Spre stânga, în fundalul scenei, e fântâna, iar în depărtare se conturează
coamele munţilor Daciei. Proeminent, muntele Orole se desluşeşte acoperit veşnic cu
zăpadă. Un grup de meşteri romani daţi tribute şi zălog de Roma înfrântă aşteaptă lângă
fântână. De fapt erau căpetenii romane cu însărcinare de spioni, trimişi de împăratul
Traian, sub conducerea prietenului său, generalul Licinius. Toţi râd şi glumesc pe seama
fetelor ursuze ale dacilor.).
TABLOUL I
Scena 1.
LICINUS
(Aşezat pe o piatră cu bărbia în palma mâinii. Stă pe gânduri.).
Unde eşti, slăvită şi mândră cetate
La care mă închinam cu pietate?
Unde eşti cetate a lui Romul cu delirul şi uitarea?
Cu vinul oaspeţilor, cu parfumul ce inunda zarea?
Ooo! Nu e nimic în această sălbatică ţară.
Şi apa aici e, parcă, amară.
Ovidiu a spus-o! Romă iubită, adevărul să-l crezi!
Vino aici în sălbăticie. Şi-ai să vezi.
( După o pauză.).
Prea iubite împărate, misiunea mi-am îndeplinit.
Am multe ştiri. Gânduri multe de destăinuit.
( Bagă cu grije un vraf de papirusuri în sân.).
Pe toate, aici, le păstrez lângă inima mea,
Să-şi fie calea uşoară, călăuzită de-o stea,
Spre Sarmisegetusa. Atâtea străji la porţi…
Liberaţi pe Licinus! Zei! Ooo…prea mulţi morţi…
Destinul Daciei a căzut la sorţi.
(Rămânând puţină vreme pe gânduri.)
Şi Iason, graţie fiicei regelui din Calchis cu chip de graur
A izbutit să răpească pielea berbecului cu lână de aur.
Ţi-o arată povestea!… Licinius! Bună povaţă,
Femeia ucide şi tot ea dă viaţă!
Pasiunile zeiţelor sunt şi ale matroanelor romane,
Slăbiciunile acestora la fel cu ale fiicelor Daciei profane…
Omul e acelaşi pretutindeni, şi lup şi miel,
Femeia e tot …femeie, şi peste tot la fel…
SABINUS
(Către ceilalţi. ).
Cu apă din fântâna Getuzei adapă pe zeul lor,
5
Să-i treacă setae, să-I treacă de dor.
Setea e mare şi mai ales când e vară…
În curând vor trebui să sosească.Aseară…
( Ceilalţi râd.).
PROPELIUS
( Către ceilalţi.).
…Şi multe sunt slute
şi urâte!
LILIANUS
E greu să cucereşti inima acestor femei
Am încercat şi eu chiar şi ucenicii mei.
CASSIUS
E de-nţeles. Au ură faţă de străini, de romani.
Le-am tulburat liniştea de-atâţia ani.
SABINUS
În ciuda hazului vostru, totuşi, mă gândesc
Că va veni vremea să izbândesc…
CASSIUS
Să cucereşti capul Zadei!? E…hei…!
Dar nu uita jurământul dat Romei!
SABINUS
Da! De bună seamă cuvintele-ţi sunt drepte.
Însă, mai înainte trebuie să cucereşti oamnei şi…mai ales fete.
Calea care duce la ţinta noastră frumoasă
O cred pe cea a inimii, e cea mai lesnicioasă.
LILIANUS
Negreşit.
SABINUS
Ascultaţi! Nu vorbesc de-un mit.
Aseară, ca de obicei, după cină
Ieşisem pe linia casei la aer şi lumină
Admirând un straşnic apus de soare,
Strălucitor ca cerul de împrimăvărare.
PROPELIUS
Parcă nu are atâta farmec soarele aici. Pe cuvânt!
La Roma lumină catifelată coboară pe pământ.
SABINUS
Apusul, de care vorbeam, era atât de frumos
Încât şi sufletul îmi era luminos.
PROPELIUS
Mai ştii!? Poate te îmbia nostalgia
Să te gândeşti la …Claugia.
Ha…ha…! Zada şi Claugia.
De ce, nu deodată, la amândouă să gândesc!?
Oh! Venus protectoare la tine mă împărtăşesc,
Tu, înţeleapto, zeiţă frumoasă,
6
De ce nu faci să fim deodată şi aici şi-acasă?
SABINUS
A…! Ca o nălucă s-a strecurat alături cu înserarea…
M-a îmbrăţişat sălbatică precum stânca marea.
CASIUS
Mă rog, cine!?
LILIANUS
Poate o sălbăticiune? Ia seamă!
Ha…ha….! Nu ţi-a fost teamă?
Sau eşti sub protecţia unui zeu?
Am înţeles. Îţi văd timiditatea, dragul meu.
PROPELIUS
Te-a sărutat, ai sărutat-o…spune?
CASSIUS
Te rog! Spune-o pe nume!
SABINUS
Ei! Zada! Ş-a dispărut prin canatul porţii
Învăluită în zăbranicul nopţii.(Toţi râd.).
Şi hazul are rost, prea mult te face să rămâi
În urma gândului… O să vedeţi, am să fiu cel dintâi…
PROPELIUS
Victoriosul!
CASSIUS
Nimfe! Venere divine! Veniţi să vedeţi “Frumosul. “! (Toţi râd în
hohote.).
SABINUS
( Către Licinius.).
Aaa…Poate cumva generalul să-mi ia înainte!?
Dar, când îl văd pe gânduri stând, fără cuvinte,
Fără un grai tăioas, fără o vorbă blândă,
Îmi pare că el singur s-ar îndoi de izbândă.
LICINIUS
( Se ridică.).
Mă înveselesc glumele voastre, de aici,
E bun mijlocul…amici.
Se cade să fim, însă, cu multă sârguinţă
Şi mai ales cu destulă săbuinţă.
Poate lucrul la Drubetic s-a terminat
Constructorul Asiatic e neînfricat.
Opera cea mare a lumii de-a arunca peste Istrul pod,
Apa sacră a dacilor de pe acest glod . ( Arată cu mâna pământul şi munţii
din zare. ).
Sălbaticul Danubiu va fi în clipa de faţă traversat. Opera desăvârşită.
Armata imperatorului Traian e pornită
7
Şi în curând trecând peste multe greutăţi
Va fi aici la poarta acestei cetăţi.
Are nevoie de sprijinul nostru, ştiţi bine.
Voi să ascultaţi de ordinele date de mine.
Cunoaşteţi însărcinarea dată?
Trecând peste pod…marea apă
Îi este necesar să ştie acum
Spre Sarmisegetusa cel mai lesnicios drum.
Aici, e ţinta pentru atâta goană,
Pentru aurul Daciei este strădania romană.
Fumul de pe altarele Cetăţii Lumii nu va înceta,
Pe noi, Penaţii, la vetre nu ne va lăsa
Până când ţara neamurilor dace nu va fi supusă
Şi toată bogăţia ei, în alai, la Roma dusă.
De data aceasta e cu noi Marte, al nostru zeu.
Imperatorul pentru a doua oară e pe drum, şi e greu.
Am jurat cu toţii, dragi voinici,
Să-l ajutăm, de aceea suntem aici.
Prin orice mijloace vom obţine ştiinţă
Despre şiretlicurile în luptă ale acestei barbare fiinţă.
Altfel se poate repeta istoria unui nenorocit,
Oppius Sabinus, în 102, de moarte lovit
Şi a lui Cornelius Fuscus mort în aceste ţinuturi
Barbare, sălbatice şi bătute de vânturi
Când zăpezile înghit razele de soare.
Sângele roman cere răzbunare!
Să se ştie că la Roma Traian străjuieşte.
Pe cine vrea pe acela îl cucereşte.
…De altfel, dacii, au simţito pe pielea lor
În prima străpungere a hotarelor.
Apoi, bogăţiile acestei ţări ce se află în sânul ei
Le-ar sta mai bine podoabe Romei.
Bogatul pământ al Daciei nu cunoaşte mana,
Roma îşi aşteaptă de la noi…hrana!
CELUS
Sssst! Pe potecă se zăreşte cineva!
CEI DE FAŢĂ
A,aaa…
LICINIUS
Sunt chiar fetele.Vin la apă cu ulcioare,
Va fi bună seamă la templu sărbătoare.
SABINUS
Să ne retragem stăpâne,
Altfel, ne ies vorbe nu prea bune.
8
LICINUS
Fântâna e deopotrivă pentru nimfe, naiade, eroi,
Fauni, silvani, ca şi pentru noi.
PROPELLIUS
De bună seamă, însă, picurii de apă şi setea
La vorbe îmbie…astfel am putea…
LICINIUS
O vorbă atrage pe alta, asta ne este firea,
Trece din gură în gură, aducând destăinuirea
LILIANUS
Sunt singure! Aşa îmi spun simţurile mele.
LICINIUS
(Privind în depărtare cu atenţie.).
Se pare că e şi Dochia, fiica regelui, cu ele.
LILIANUS
Sunt fecioarele templului sacru urcând pe cărare,
Duc apă sacrosantă în urnicioare
Pe care Istru o trimite din depărtare…
LICINIUS
Clipa e prielnică, prieteni, fără teamă
Să fim cu măsură şi băgare de seamă.
În timpul slujbei închinată lui Zalmoxe se poate
Să fie de un ochi şiret vegheate.
PROPELLIUS
Aaa…! Iată-le! Poartă găteli de sărbătoare.
LILIANUS
Ca vestalele romane. Strălucitoare.
PROPELLIUS
În straiele acestea arată frumoase, ca albele petale…
LILIANUS
Ba, au ceva din graţiile sacrelor vestale…
SABINUS
În acest mod participă la sacrifii când pe suliţi
Războinicii duc zeului carnea încă vie a celor iubiţi?
PROPELLIUS
Nu! Sacrificiul acesta se face lângă tempu, dar…
Marele Preot, alături de fecioare, în altar
Imploră bunăvoinţa zeului, purtător
De grija dacului luptător.
Scena 2.
(În spate, spre stânga, se arată fecioarele dace.).
DOCHIA
Sunt sortită lui Tehomir, sprijinul ostăşesc
Al tatălui meu, căruia îi va ceda locu-i regesc,
Iar eu regina lui voi fi
Într-o apropiată şi sacră zi.
Mă cred, astfel, toţi, prea fericită.
O, nu, Zada! Eu nu sunt iubită.
Am un vis ce-mi încolţeşte-n fire,
Şi gândul mă desparte de tine, Tehomire!
ZADA
Şi nunta e hotărâtă pentru mâine…!
E pregătit vinul.S-a copt multă pâine…
DOCHIA
De gânduri prea multe nu-mi pot ţine trupul treaz
O ştiu, Tehomir e socotit viteaz.
A lui voi fi, aşa a sortit înaltul zeu,
Nu însă şi de gândul meu.
Ooo! Ce fiară năpraznică omul ar devenii
Dacă ar reuşi gândul a-l robii.
(După o pauză.).
E un vis, o nebunie a spune că iubeşti
Pe altcineva , de pe alte locuri vrăşmăşeşti.
Nici nu aşi îndrăzni s-o spun. E totul în van.
El…un sclav. Un…roman!
Iar eu fiica regelui dacilor liberi, floare…
Ooo! Depărtarea e prea mare…
Ura tatălui meu creşte, cu trecerea fiecărui an,
Împotriva a tot ce este roman.
Şi…totuşi, inima mea …iubeşte
Ceea ce tata dispreţuieşte!?
Oricare ar fi, dar…
Ooo…Tată, iubite tată, mi-e sufletul amar!
El urăşte pe imperator
Armata lui ce înaintează cu spor.
Pe generalii prizionieri ce întreţin vrajba, dar mă doare
Când este urât un biet sclav pentru care…
(După o pauză.).
Şi parcă îl aud, Zada, cum spune şi socoate
(Din depărtare se aude vocea lui Decebal. ).
“Orice este roman, e câine care muşcă pe la spate! “
Sărmanul sclav! El n-are nimic din oarba mândrie
A celor mari cu nesăţioasa lăcomie.
E prea frumos, nu are nimic din ce au stăpânii răi
Şi poate prea nevinovat de ura comandanţilor săi.
ZADA
Am auzit vrăjitorul cetind în orele târzii:
( În difuzoare se aude vocea vrăjitorului.).
“Femeia e născută numai pentru a iubii!”
DOCHIA
Mă cutremur cât de bine
Vorbele acestea au un înţeles în mine.
( Surprinsă şi impresionată la vederea lui Licinius. ).
…iată-l ,aici, împreună cu tovarăşi lui într-un peisaj plăcut.
Cum din depărtare nu i-am văzut!?
ZADA
Bărbaţii noştri când la război nu sunt,
Pregătesc un altul mai mare în gând,
Iar femeile lor tânjesc ca florile între spini,
Cum sunt sclavii printre străini.
( Femeile înaintează spre fântână.).
LICINIUS
(Către ai săi. ).
Înlături! Să facem loc fecioarelor!
Privindu–le ne va trece de dor.
DOCHIA
(Spre celelalte fete. ).
Am ajuns. În urechi …aud atâtea şoapte…
Repede trece timpul când vorbim de fapte,
(În şoaptă.).
Zada! Pe tine te iubesc,
Ţie întotdeauna mă destăinuiesc.
Păstrează secretul în taină, căci lumea…
(Se apropie de fântână.Apoi cu glas tare. ).
E clipa să începem rugăciunea.
( Apropie urniciorul de izvor. Se aude picurând apa.).
“Fântână sacră, ce porţi legănat la sân
Izvorul plăpând de la Istrul bătrân,
Pe care divinul Zalmoxe l-a pus de strajă
Ca sacrul pământ să-l ţină sub pază.
Mi-e sacră credinţa ca picurii tăi,
Regelui dă-i biruinţă, moarte duşmanilor săi!”
( Se retrage cu urniciorul plin şi-l aşează de o parte.
La fel fac şi celelalte fecioare.).
FECIOARA II
“Supunere şi robie Iagizilor potrivnici! “
FECIOARA III-a
“Să nimicească pe bastarnii sălbatici! “
FECIOARA IV
“Să alunge pe Tribalii zănatici! “
FECIOARA V
“Stăpânire Sarmaţilor nomazi! “
11
FECIOARA VI
“Jefuitorii, morţii să-i dea pe parţi! “
FECIOARA VII
“Să nu-şi găsească adăpost Roxalanii! “
FECIOARA VIII
“ De pribegie să aibă parte Marcomanii!“
ZADA
“Mândrii, de mândrie să piară Romanii,
Bogaţii fără număr, orgia să–i înghită,
Împărăţia mare să cadă lovită”.
(Fiecare pe rând îşi aşează urniciorul umplut,
unul lângă altul.).
LICINIUS
(Îndreptându-se spre Dochia. ).
De este îngăduit sclavilor cuvânt,
Stăpână, vă cerem apă din izvorul sfânt.
Aşteptăm însetaţi de multă vreme
Gestul Fortunei, făcută să vă cheme,
Au poate că suntem romani
Şi socotiţi de voi duşmani
Că pe câmpul de luptă ne-am strivit.
Din izvorul sacru să bem este îngăduit?
Dar picurii lui urmându-şi cărarea
Prin munţi, prin codrii ce împodobesc zarea
Până la Istrul depărtat şi frumos
Adapă deopotrivă şi cerbul şi lupul fioros.
SABINUS
(Aparte către Zada ).
Nepotrivite sunt blestemele cu anii tinereţii
Ce izbucnesc în muguri, în primăvara vieţii.
ZADA
Duşmanii nu ne dau răgaz să gustăm din fructul tinereţii,
Dacii la anii copilăriei au vârsta bătrâneţii,
Vremea aspră, când liniştea ne este tot mai rară,
Ne face viaţa mai amară…
LICINIUS
Există o datină a fântânilor, de este vreme bună sau rea,
De e duşman sau prieten, însetatului de băut să i se dea.
Nu este o altă faptă mai bună primită de zei
Decât să dai apă din izvoarele dăruite de ei.
DOCHIA
Zalmoxe a adus izvorul de la Istru cu apelei mari
În urniciorul lui, pus la temelie, unde se zămislesc picurii clari.
LICINIUS
Limpezi şi răcoritori ca vorbele tale, stăpână!
Adâncul ochilor tăi dezvelesc o făptură bună.
Privirea ta ca o rază de soare
Robia alină şi inima-mi ce doare.
DOCHIA
Străine, de ai colindat multe ţări cu rost, sau fără rost,
Află, aici e fiica regelui care tânără n-a fost.
Oamenii în Dacia se nasc déjà bătrâni şi grăbiţi
Cu mâna pe scut şi suliţi.
Ţara ta, străine, poate, e mai senină.
Seninul îl porţi în privirea-ţi de lumină.
Poate e o ţară a tinereţii,
A rostului deplin, al vieţii
În care gândul se poate împlini.
Ooo…un vis, la capătul…luminii.
LICINIUS
Ţara mea, stăpână, are splendori, palate
Şi comori nenumărate,
Bunul pământului se răsfaţă în toate.
Acolo, floarea de înfloreşte are un înţeles,
Sânul ei revarsă parfumul ales.
Beţie, flori…Ochii tăi mi-aduc aminte…
(Urmează o pauză. ).
Să le enumăr pe toate nu am cuvinte…
(Urmează o altă pauză.).
DOCHIA
Dacă un zeu necunoscut a hotărât,
Străine, să bei din izvorul sfânt,
Sortit a nunţii mele mărturie,
Atunci cu voia lui să fie.
(Îi dă să bea ).
SABINUS
Şi mie îmi este sete, şi bieţilor băieţi.
ZADA
De este voia stăpânii noastre, sorbiţi, de vreţi!
( Le dau să bea.).
…să mergem.
(Sclavii ajută fecioarele să ridice pe umeri urnicioarele. Licinius ajută pe
dochia care după ce-şi aşează urniciorul pe umăr îi cade şi se sparge. ).
DOCHIA
“Din cenuşa aceleia care sparge un sacru urnicior
Se v-a plămădi un alt vas cu apă de izvor”.
Aceasta este sacra hotărâre a marelui zeu.
Ce mă voi face fără el? S-a spart urniciorul meu.
Norocul s-a dus, e risipit,
De cele patru vânturi lovit.
Ooo, acum ce am să fac!?
Semn rău pentru mine, fiică a regelui dac!
LICINIUS
Dar, nu este nici-un semn
S-a spart un urnicior din lut ars la flacără de lemn.
DOCHIA
E blestemul lui Zalmoxis. Tu nu şti străine!
De blestemul ce-a căzut pe mine.
ZADA
Sacrilegiu îl voi lua asupra-mi, fiice ale zeului dacilor,
Dragile mele nouă surori, mistuite de dor.
Când se v-a vedea lipsa celui de-al nouălea urnicior,
Voi spune că eu l-am spart la izvor.
Daciei îi trebuieşte pe Dochia, plină de lumină,
Într-o zi ea v-a fi regină.
( Trece Dochiei urniciorul său.).
DOCHIA
Precum mine îi trebuieşte Zada!
(Către Zada în şoaptă. ).
Fiindcă ai un suflet aşa de bun
Un secret al meu am să ţi- spun:
Eu am un copil şi mi-e teamă,
Cu Licinius făcut, pe care nu l-am băgat în seamă,
Să nu bănuiască fetele că eu
Am încălcat legea marelui zeu.
ZADA
Să nu-ţi fie teamă, eu am ştiut.
Nimeni nu ştie. Copilul crescut
De bătrânul Olacul are să fie
O floare ce v-a creşte în Dacia ce-o să vie…
DOCHIA
Cum ai aflat!?
ZADA
Olacul e mare diplomat.
DOCHIA
(Înspăimântată.).
Îmi este teamă că tata ştie!
ZADA
Îl recunoaşte ca nepot, după căsătorie.
DOCHIA
Cum!? Frumos cu mine s-a purtat!
ZADA
Tehomir de mult a aflat.
Şi totuşi vrea să-ţi fie bărbat.
DOCHIA
Ooo..! Prea sfinte zeu! Buni sunt oamenii în dacia mea,
Mărite, tu, mă vei ierta?
Scena 3.
(Dinspre stânga şi din faţă se iveşte regale Decebal, Vezinas, marele preot
şi căpeteniile de oaste: Tehomir, Duras, Baldobal şi Hasdrubal. ).
DECEBAL
Precum vedeţi, e destul de adânc şanţul celălalt
Şi valul destul de înalt.
Aceşti munţi ridicaţi de braţul dac şi aceste mormane,
Sunt mai strajnice ca meterezele romane?
În spatele lor aşezăm bolovani potriviţi
Spre a fi doar rostogoliţi.
Imperatorul romanilor numai să îndrăznească
Sarmisegetusa noastră s-o cucerească!
TEHOMIR
Nu-mi spun părerea acum,
Dacă vin, mă gândesc , pe care drum?
DECEBAL
Numai două drumuri aduc aici.
Un cunoscător îi poate îndruma. Ce zici?
TEHOMIR
Şi… e greu prin păduri pentru o mare oştire.
DECEBAL
Am dat straşnică poruncă , de ştire
Geţilor din dacia de jos
Ca în luptă să ne fie de folos,
Să înăbuşe cu stânci şi copaci răsturnaţi
Înaintarea romanilor desfrânaţi.
TEHOMIR
Să vedem ce răsplată
Îi aduce hotărârea-i neînduplecată.
DECEBAL
De asatădată câinele e mai îndârjit!
El trebuie să ştie că pământul daciei e sacru şi iubit,
El nu rabdă pe duşmani
Chiar dacă se numesc …romani.
Munţii falnici cu izvoare limpezi, văi răcoroase,
Visteriei dă aur şi-n câmpuri mănoase
Rodesc grâne în holde frumoase.
Bogăţii ce nu au alte ţări,
De aceea vin din cele patru zări
Să ne cucerească, vărsând sânge de-al nostru şi-al lor.
Slăvit să-ţi fie numele, zeu al dacilor!
15
Ne apărăm pământul pentru urmaşii ce-l vor moştenii!
DACIA DEAPURURI A DACILOR VA FI!
Deocamdată, pentru mâine, avem sărbătoare.
Zalmoxis a însemnat pe răboj o zi mare.
Răgaz şi odihnă să fie pentru lumea toată,
Să se ştie că Dochia, iubita mea fată,
Însoţite-va tehomire, destoinic vlăstar răsărit
Din tulpina strămoşului Buerebista cel vestit.
Eu, fiul lui Scorillo , nu mai am mult, lângă Zaloxis voi fi,
Iar tu mă vei urma la tron într-o bună zi!
Poate viitorul tău v-a fi mai bun şi cu soare.
Aşa v-a fi, iubite, preot mare?
VEZINAS
Prea bună chibzuială, iubită faţă regească.
DECEBAL
Îţi dă dreptul, Tehomire, pentru purtarea ta vitejească
În luptele cu romanii, de până acum, doi conducători ai răpus,
Jertfe marelui Zalmoxis le-ai dus.
Ne aşteaptă zile furtunoase şi grele.
Se v-a năpăstuii furios uraganul, îmi spun gândurile mele.
Aşa cum a-ţi auzit, în acest an,
În fruntea oastei vine însuşi imperatorul Traian.
Năvala v-a veni dinspre miazăzi. Imperatorul turbează
De mânie. La Dacia noastră visează.
Aşteaptă cu nerăbdare primăvara să vină.
Vedeţi? Zăpada s-a topit, mugurii sunt deschişi pe tulpină.
Trebuie să fim pregătiţi şi hamul cal.
DURAS
Sunt gata stăpâne, Decebal!
HASDRUBAL
Nădejdea e că înaltului imperator roman
Dacia nu-i v-a fi ospitalieră nici în acest an.
BALDOBAL
Codrii şi văile aşteaptă să-i înghită.
DECEBAL
Înainte de furtună avem o clipă de odihnă binevenită.
Mâine are să fie ospăţ mare.
E nunta lui Dochia. E sărbătoare!
Să se înveselească ţara toată
Că se mărită iubita-mi fată.
Şi tu, deprinde-te, Tehomire,
Cu gândul că Dochiei o să-i fi mire
Şi cât de curând al Daciei vei fi
Rege într-o prea slăvită zi.
BALDOBAL
Ospăţul se prepară. Au fost aduşi surlarii cu lăute
16
Iar veşmintele de fete au fost cusute.
HASDRUBAL
( Cu luare aminte arată cu privirea spre fântână.).
Iată, acolo, nu departe, pe Domniţă şi pe fete
Adăpând câinii de romani sleiţi de sete.
(Toţi privesc spre fântână.).
VEZINAS
Dau străinilor din fântâna sacră să bea, pe cărare,
Fără delegea e foarte mare!
TEHOMIR
Poate înadins pândesc să pângărească
Legea noastră strămoşească.
În cetate îi întâlneşti la tot pasul,
În unghere neîngăduite îşi bag nasul.
Ne urmăresc orice mişcare,
Cu ce scop, spune-ţi, oare?
Aşa cum sunt liberi de se plimbă peste tot
Romanilor ştiri să le trimită pot.
(Către sine. ).
Oh! Sclavul acela frumos, mărite rege, priveşte!
Frumuseţea lui mă tulbură şi mă urmăreşte!
Dochia…!?
DECEBAL
(Privind în depărtare.).
Da, ea este, îi recunosc rochia.
Cuvintele tale îmi spun să-ţi dau poruncă, s-o urmezi,
Pe toţi romanii în cetate să-i întemniţezi!
( Toţi se îndreaptă apropiindu-se de fântână.).
VEZINAS
(La vederea urniciorului spart.).
Care dintre fiicele lui Zalmoxis a săvârşit
Acest sacrilegiu? Ooo…totul e sfârşit!
Îngrozitor semn! Spuneţi-mi care fiinţă
A încălcat legea străbună? Un blestem ne ameninţă!
DECEBAL
Degrabă proscrisul pentru această faptă
Să-l pedepsească Zeul, el nu aşteaptă!
ZADA
Zada e făptaşa!
DECEBAL
Nu cred. Zada! Zada! Nu-i aşa!
Ai crescut alături de Dochia.
De când Negomir, fratele meu şi-al tău tată
A murit în luptă cu Parţii, eu te-am luat ca fată.
Fata mea să-mi fi, de Dochia nedespărţită.
17
De mine întotdeauna iubită.
VEZINAS
“E viu vasul sacru. Oricine îl va sparge v-a fi ars
Şi cenuşa caldă, încă, se va turna un alt vas!”
ZADA
Zalmoxis mă cere. Degrabă, dară!
SABINUS
(Către sine. ).
Iubita mea! Mi-e inima amară!
VEZINAS
Bună fecioară!
Pentru că suntem în ajunul marii sărbători…
DECEBAL
Nunta, ta, Dochia! Împreună cu Tehomir veţi fi miri în zori.
VEZINAS
…Se îngăduie făptaşei să aibă bucurii
Libertate şi viaţa pentru întreaga zi.
DECEBAL
( Către meşterii romani. ).
Iar voi, de- acum, prin suliţi învinşi,
Plocon lui Zalmoxis veţi fi trimişi.
De nu veţi fi primiţi
De neguri o să muriţi înghiţiţi.
Temnicieri! Până trece sărbătoarea,
Prizionierii să cunoască închisoarea!
Pe cuprinsul întregii Dacii, dorinţa mea
E ca orice roman pierii să se dea.
TEHOMIR
Iscoade nu-s puţine!
DOCHIA
( Şoptgind.).
Zada, mă gândesc la tine.
Oricât împotrivă a-i fi
Împreună vom fi!
Cu tine am fost, cu tine sunt ,
Şi la sânul lui Zalmoxis cel sfânt.
DECEBAL
Nu prin luptă dreaptă romanii cuceresc,
Cu vicleşuguri şi intrigi obişnuiesc.
Prin braţul nostrum puternic am fost în stare
Unui imperator roman şi stăpânirii lui mare
Tribute să nu dea.
Ei au simţit puterea mea.
La sânul lui Zalmoxis, mândrii suntem cu toţi.
Strămoşilor lui Burebista le suntem nepoţi.
18
Vom arăta trufaşului imperator
Că dacii sunt liberi ca pasărea în zbor.
Au mulţi zei romanii.
Unul au dacii, dar mulţi ne sunt duşmanii!
Râvnesc la ţara noastră iubită
Că e bogată şi -o vor înrobită.
TABLOUL II
(Iatacul Dochiei. Peretele din dreapta cu fereastra largă. Pe acelaşi perete
Este o uşă. O a doua uşe se desenează în colţul stâng al peretelui din
fundal. Înăuntru lăicere, măsuţe, etc. La lumina unei făclii de ceară Dochia
se găteşte cu podoabe de nuntă. Zada o ajută. Pe fereastră se observă că în
sala cea mare din dreapta, luminată cu torţe şi multe opaiţe, ospăţul e gata
şi oamenii aşteaptă. Dochia mâhnită îşi cercetează cu ochii împrejur
gătelile. ).
Scena 1.
ZADA
Dochia! Deasupra nimic nu-i,
Aici, neamul cu grijile lui!
Eu mor, prescriptul să-l împlinesc.
Ooo…mi-a fost drag cu tine să trăiesc
Dar neamul dacic în veci va fi
Şi acest pământ îl va iubii.
Iată, sovonul îţi stă bine,
Ciupagul cu săbace stau pe tine,
Frumos salbele de aur ţi se aşează pe piept
De îţi fac trupul împlinit şi drept
Când pe trup domnesc se dau.
DOCHIA
Şi toate acestea…pentru mine farmec n-au!
ZADA
Tinereţea le cere,
Are nevoie de ele.
Farmecă pe Tehomir când te va zării…
Văzându-te astfel Licinius ar tresării…
Cine ştie dacă în temniţă, fără soare,
Nu aşteaptă o rază de soare…
Un semn de iubire!?
Nu te cutremură din fire,
Eu ştiu prea bine că mâine seară
Voi fi nimic. Afară…
Voi fi scrum
În brazda din drum
Prefăcută de Dava, meşter iscusit,
19
În urna sacră a unui…mit.
Şi totuşi mă gândesc cât mai bine
Să mă bucur de restul zilei care vine.
DOCHIA
Adevărat, Zada…
Un….totuşi, stă greu cât un munte…
Alături prăpastia deschisă…fără punte…
ZADA
De ce să fiu altfel? Dincolo fericirea e deplină,
Sunt, însă, atâtea lucruri ce încântă viaţa cu lumină.
DOCHIA
Ba, chiar, nu aşa!? Ne ademenesc unele care
Nu ne aşteptam fiecare?
Viaţa e acolo, Zada, unde o simţi cu propria fiinţă,
Nu unde judecata dură condamnă la nefiinţă!
Dacă temniţei i-ar fi dat mereu podoaba de acum
Acolo doresc să trăiesc viaţa-mi cu-n singur drum.
De acolo simt că vineri
Vraja vieţii pentru mine.
Nu…, Zada! Mâine în zori acela care m-a răscolit
Nu trebuie să moară, trebuie iubit.
Să-l ştiu pe acest pământ ori unde ar fi
Al meu să fie! Aş îndrăzni…
Dar…gândule neâmplinit
Nu te văd, încă, să fi înfăptuit.
De la moartea slăvitei mele mame
Tata m-a crescut departe de lume.
Iubită sunt şi acum când sunt mare
Să-i aduc în viaţă tulburare!?
(După o mică pauză. ).
Noi mergem înainte, doar nu suntem raci,
Împotrivire nu încape din partea femeilor la daci.
Şi atunci, cel sortit, Tehomir îmi este
Chiar dacă în inimă a încolţit o altă poveste.
Voinţei tatălui meu a mă împotrivi
Eu nici în gând nu aşi îndrăzni.
Nunta poate, deci, să urmeze…
Tehomir să fie vesel, să viseze…
Înainte de aceasta, însă…
Nu-mi este dat Licinius. O ştiu. Sunt învinsă.
(În timp ce Zada priveşte pe fereastră.).
Dar cui să-I spui
Că mă îngrijorează viaţa lui!?
ZADA
Sunt aici toţi!
DOCHIA
E şi temnicierul la porţi!?
ZADA
Şi străjile toate sunt.
DOCHIA
E nimerită clipa. Pe cuvânt!
ZADA
Încă surlarii la ospăţ nu ne cheamă,
Aşa că timp avem…nu mi-e teamă…
DOCHIA
Ce face temnicierul acum?
ZADA
( Privind pe fereastră.).
E vessel, se uită pe drum.
Alături e vraciul, ghiceşte la toţi pe rând,
Aşa că nici o bănuială nu le trece prin gând.
DOCHIA
Atunci…fie ce o fi!
( Îşi aruncă pe umeri o mantie neagră.).
ZADA
( Veselă. Se înveşmântă la fel.).
Alături de tine, Dochia, şi-n ultima zi!
DOCHIA
Iartă-mă iubite tată!
Îţi încalc judecata dreaptă.
M-a sărutat pe obraz o rază de lună,
Zefiru povestindu-mi în plete îmi pune cunună,
O rândunică în zbor
Îmi şopteşte de departe un dor.
Mă îmbată mirosul florilor,
O viaţă nouă mă înfioară
Îndemnându-mă să gust din ea întâia oară.
Visez…Pe vis nu sunt stăpână,
Mă iartă, dar, Zalmoxis, că fapta-mi e bună!
TABLOUL III
( La lumina lunii se desenează uşa beciului domnesc. Drept încuietoare e o
grindă grea din lemn de corn petrecută în cujbe de nuiele. Dochia cu Zada,
grăbite, par în zadar a încerca să dea jos grinda. ).
Scena 1.
DOCHIA
(Îndârjindu-se într-o supremă sforţare. ).
Fetele poporului se întrec cu bărbaţii în putere,
Ba îi ajută şi la război şi în alte lucruri grele.
Iar eu, fiica regelui, des la vânătoare mă duc
Şi nu pot da înlături acest butuc?
ZADA
Se zice că iubirea dă puteri nebănuite.
( Izbutesc de astădată a da jos grinda. Uşa se deschide. Cei închişi nu
îndrăznesc să iasă.).
DOCHIA
A voastră este binefacerea libertăţii sfinte.
ZADA
( Spre Sabinus. ).
Iubitule! Iubitul meu!
Fă să înţeleg rostul vieţii în ultimul meu ceas, greu…
Dă-mi sărutul tău şi eu ţi-l dau pe-al meu de fată,
Să simt bucuria vieţii toată.
Gândul îmi v-a arăta o viaţă îndelung trăită,
El mă face să inched atâţia ani într-o picătură de vreme vrăjită.
Cât v-a destina
Soarta acelor bătrâni care abia ating vârsta mea.
Balsamul divin îl dă numai sărutarea ta,
Pentru atâta m-am născut pe lume şi viaţa numai atâta vrea.
SABINUS
Îmi dau seama şi de-abia
Acum mă încredinţez de iubirea ta,
Curată, Zada, draga mea
( Se îmbrăţişează şi se sărută. ).
DOCHIA
( Către Licinius. ).
Frumosule străin! Să duci cu tine în ţara duşmană
O veşnică primăvară diafană,
Amintirea fermecată de un vi din viaţa mea
Ce fără voie am încercat s-o trăiesc aevea.
Întotdeauna şi totuşi niciodată.
Un vis ce se-ncearcă să ne lege.
Iată bucuria unei fiice de rege.
(după un timp de gândire. ).
Şi, pentru că orice clipă de zăbavă
Pierzanie adduce, degrabă
Plecaţi spre ţara voastră însorită
Unde vă aşteaptă o soartă fericită.
LICINIUS
Stăpână slăvită!
Îţi datorăm viaţa noastră, chinuită!
( Se apropie spre a-i săruta poalele mantiei lui Dochia. ).
DOCHIA
( Se împotriveşte.).
Acest semn mi-a pătruns în fire,
Trezeşte în sufletu-mi o neîncercată fericire,
Să şti că fapta mea nu e îngăduită şi e mare păcat,
N-ar faceo nici cea mai de pe urmă fiică de comat.
Un zeu ascuns, necunoscut dacilor, m-a îndemnat.
LICINIUS
E amorul şi dragostea, stăpână a visurilor mele.
DOCHIA
Ai venit cu ele, să te duci cu ele!
Aici, vezi e ţara războaielor din tată-n urmaş
Nu pot găsi o clipă de sălaş.
( Se aude cânt de harphă. Apucând pe Zada de braţ.).
Muzica ne cheamă, ne cheamă…
Ziua de mâine de care mi-e teamă.
Zada, Zada! Te-am avut pe tine,
Cu cine am să rămân de mâine!?
ZADA
Te du, iubitul meu, sabinus şi în inima ta păstrează
În veci un loc pentru cea care te iubeşte şi visează…
( Meşterii romani pleacă. Dochia alături de Zada, abătute şi
îndurate ţin capetele plecate. ).
LICINIUS
Amor, Venus şi voi zei, stăpâni ai humii,
Protectori ai cetăţii lumii,
Mai repede decât gândul aţi sprijinit pe fii ei
Ce pătimesc sub soare.
Pământul Daciei e prielnic. Pe sfintele altare!
TABLOUL IV
( Sala cea mare, zisă a poporului. Pentru că reprezentanţi ai altor popoare
nu există la Curtea Regelui Daciei, oaspeţi sunt doar câţiva bătrâni
taraboşti care alcătuiesc un fel de senat dac şi căpeteniile oastei.Unii dintre
ostaşi stau pe lăicere în preajma mesei, alţii în picioare. Toţi aşteaptă
intrarea, mai întâi a Dochiei, şi apoi a regelui Decebal. Harphe, lăute, pe
ici pe colo, surle cântă şi dau semnalul stadiului la care se găseşte
sărbătoarea. Într-un grup de tineri, vraciul, un bătrân orb, ghiceşte fetelor
în palmă. Cei din jur râd şi fac haz. Pe uşa din stânga intră, abătute şi
obosite, Dochia şi Zada. Tehomir împreună cu căpeteniile oastei le
întâmpină. ).
Scena 1.
TEHOMIR
Aştept de mult această clipă.Mâna ta să mi-o întinzi,
( Se iau de mână. ).
Ooo, fiorule, iată, mă cuprinzi
Şi îmi apari într-o frumoasă
Fată ce-mi este mireasă.
CEI DE FAŢĂ
De noroc şi îndelungă împărăţie să aveţi parte!
UN OŞTEAN
Nu mai e cea fost, mai bine taci!
Când dintr-o clipire spuneai ca după…vânt,
Ce-am păţit şi câte zile mai sunt…
Scena 2.
DECEBAL
(Intră grăbit şi tulburat împreună cu Vezinas. ).
Înlături cu voia bună! Şi minciuna vracilor!
Nu sunt date acestea regelui dacilor.
Oh! Cum de cincizeci şi atâţia ani am avut numai necaz,
Parte n-am avut de-o fărâmă de răgaz!?
Străjeri de departe din Barodina, aman
Ne-a trimis vorbă că imperatorul Traian
Trece podul cetatic de peste Istru construit colan
Şi aruncă peste Dacia armata imperiului roman.
Tot ce are Dacia pe câmpiile-i însorite,
Râuri, pâraie, şuvoaie, în cale să-i fie năpustite,
Să nu văd nici-un suflet în urmă rămas!
Toată suflarea să se ridice înt-un glas!
Să dăm foc, să otrăvim fântânile, nici chiar o fiară
Să nu găsească hrană, de foame şi sete să piară!
O delegaţie cu Bituvas degrabă la Quarzi
Şi Stordişti, cereţi ajutor şi la nomazi.
Tu, Duras, cu tabăra ta, la Pelendava din vale
Să-i urmăreşti şi să le ţi cale.
Tehomire, împreună cu Hasdrubal marea oaste veţi alcătui,
Şi de va fi nevoie în luptă veţi murii.
Baldobal! De vor ajunge la Durdava, vor fi destul de obosoţi,
Acolo le cădeţi în spate şi trimiteţi ploaie de suliţi.
Bărbaţia e întrupată îmn voi, sabia Zalmoxis v-a dato în mână,
Tot ce are mai bun Dacia vă pune la îndemână.
Apăraţi acest străbun pământ!
( Scoate sabia, la fel fac toţi ceilalţi.).
Astă spadă va fi pusă în teacă până ce duşmanul nu va fi înfrânt.
( Întinde sabia în semn de jurământ, ceilalţi încrucişează săbiile cu a sa. ).
“ Străji credincioase ale zeului sfânt
Vom apăra până la moarte al Daciei pământ. “
TOŢI
“Străji credincioase ale zeului sfânt
Vom apăra până la moarte al Daciei pământ.”
DECEBAL
( Către Zada.).
Zada noastră, cum te iubim aici şi-acolo te vom iubi!
24
Ai fost preoteasă lui Vezinas, dincolo mireasa lui Zalmoxis vei fi.
Spuneai că faptele dacilor şi gândurile lor
Sunt împotriva duşmanilor.
ZADA
Socotesc că până mâine seară chiar îi voi spune
Înţeleptele-ţi cuvinte, slăvite stăpâne!
DECEBAL
Temnicier! Pe meşterii romani închişi nu-i mai lăsăm în viaţă,
Îi trimitem lui Zalmoxis dis-de-dimineaţă!
Să-i aruncaţi în tainiţa cu flăcări şi vor
Fi sfâşiaţi de zeul negurilor.
VEZINAS
În împărăţia atotputernicului Zalmoxis e râmduială,
Se vede totuşi că nu-i dreaptă socoteală,
Sacrificiul nu-i destul, zeul e mâniat,
Mai avem pocăinţe şi jertfe de indurate.
DECEBAL
Mireasă a Daciei, fata mea,
Cu celelalte preotese te vei ruga.
Degrabă pregătiţi oastea cea mare, cu noi e marele zeu!
Alături de voi merg şi eu.
După ce vom zădărnicii lovitura duşmană,
Urmărim până peste Istru armia romană.
La Roma voi să ajung, să-i nimicesc
Templele romane, iar din pietrele lor să zidesc
Un uriaş altar să fac
Pentru zeul protector al neamului dac.
ACTUL II
TABLOUL V
( În dreapta şi pe fundal se vede capul de pod ce duce la Drubetis. În
stânga şi colţul din fundalul scenei se pierde în perspective albastră
Danubiul. Dincolo de marele fluviu se văd munţii stâncoşi ai Daciei.Mai
în faţă, şes întins acoperit cu corturi care adăpostesc armia romană. În faţa
cortului împărătesc traian stă de vorbă cu Licinius, Longinus şi alte
căpetenii ale castei.).
Scena 1.
TRAIAN
După cum vezi Licinius, podul îl trecem cu mare fală,
Dar…am în suflet o îndoială
Pe care mi-ai alungato acum,
Fiindcă nu cunoşteam spre inima Daciei drum.
E ţară cu multe cotituri, mreje şi oşteni şireţi,
Cu fete frumoase şi vrăjitori isteţi.
Iubite Licinius mi-ai dat încredere şi ostaşilor mei
Ai dat sprijinul tău, te fac eroul Romei!
Să cadă miresme ca în vise,
Seminţe de grâu pe altare aprinse!
( I se dă dintre acestea aflate într-un vas anume de către un oştean.).
Ne aşteaptă cu fală Penaţii
Fetele, nevestele şi fraţii!
Zei ai Romei mândre, purtaţi cu grija înaltei cetăţi,
Faceţi să cadă sub spadă şi scut vietăţi,
Braţul roman să se întindă până departe,
Stăpânirea lui Jupiter, a lui Marte, dreptatea împarte!
A voastră e! A tuturor! A urmaşilor…
Puternici zei şi zeiţe cuprinse de dor!
Semn de izbândă îţi este rostul de-acum în for,
Semeţ şi încumetat rege al dacilor,
În zadar îţi este vitejia şi orice faptă,
Lângă carul august lanţurilete-aşteaptă!
LICINIUS
Deapururea rog zeii spre înalta lor cinste
Să revăd sarmisegetusa unde mi-am lăsat sămânţa de iubire.
Acolo vă arăt, dacilor, cine a fost batjocorit!
Eu, tată-l unui fiu de-apururea iubit.
TRAIAN
Licinius, eu te susţin şi Roma te înţelege
Lângă fiul tău vei sta în Dacia sau cu noi vei merge?
Tu singur vei Alege!
LICINIUS
Am ales, voi merge cu tine, prea m[rite!
TRAIAN
Ce ziceţi generali de aceste cuvinte?
Gândesc Licinius să te trimit pe tine
Sol la Daci, doar îi cunoşti mai bine
Şi vei încredinţa pe regale dac
Că este înzadar tot ce fac.
Împotrivirea îl va costa multe vieţi omeneşti.
Să vorbeşti cu mândrie, chiar dacă iubeşti,
Aşa îi stă bine unuio general roman victorios.
LICINIUS
E bună chibzuiala. Sunt bucuros
Să îndeplinesc porunca împăratului maiestos!
TRAIAN
Ai Romei suntem, patroni şi salvatori!
Capitalei lumii să-i aducem vestitele comori.
Să mergem oşteni, birunţa ne aşteaptă!
Fala romană e plămădită din faptă,
Din străbuna vitejie,
…din a noastră mândrie.
Cu încredere să păşim pe podul lui Traian
Spre ţinta deplină din acest an!
Licinius vei merge în frunte!
Armia romană e un munte!
( Oastea începe să treacă, înşiruindu-se pe pod. ).
TABLOUL VI
( Înăuntru templului sacru din Sarmisegetusa. Pereţii sunt împodobiţi cu
ramuri înverzite. Deoparte şi de alta stau strajurile-lupii de armă. În faţă e
o perdea mare albastră, ce se trage înlături când rugăciunea începe odată
cu furtuna. Pe întinusul perdelei uriaşe, în linii simple şi mari se desenează
o trimitere la zeul Zalmoxis. Un credincios e aruncat în sus şi apoi cade
între suliţele ţinute în mâini voinice ale oştenilor.).
Scena 1.
TEMNICIERUL
E gata prea bune îngrijitor?
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI
E gata! Aştept semnalul de sobor.
Furtună, trăznete, vijelie
Şi fulgere aşteaptăm să vie.
Porunca este dată,
Când norii se vor înălbii, de dată
Toţi dacii de la stăpân la slugă
Să ia parte la rugă.
În ascuns, unul dintre ai noştri a nesocotit
Ce regele a poruncit.
O să dea peste noi năpasta!
Suntem îngrijoraţi de-aceasta!
TEMNICIERUL
Să nu-l rable Zalmoxis. Nemernic trădătpr!
( După o pauiză. ).
Ţti că preoteasa ce mare, Dochia, are un fecior?
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI
Ştiu! Am aflat mai aman.
E plămădit cu un general roman.
TEMNICIERUL
E în grija Olacului, şi la botezat
C-un nume amestecat.Din Licinius, tatăl lui, i-au zis Inus,
Dochia îi spune Ionus
Şi Olacolul Ion îi spune,
Noi, Ionuţ o să-l strigăm pe nume.
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI
În Tehomir inima îi plânge
Dar decebal l-a recunoscut pe Ionuţ nepot de sânge.
Copilul e nevinovat şi îi născut pe acest pământ
Şi este urmaşul acestui Templu sfânt.
TEMNICIERUL
Dar cu noi ce se va ]nt\mpla
C\nd romanii fetele dace le vor lua?
Ne vom amesteca cu ei,
La care zeu ne vom ruga, la care zei?!
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI
Dacă după rugă şi blesteme vinovatul nu se-arată
Pe muntele Orole nu va urca să-i fie plată
Sfârşitul binemeritat.
Atunci vei rămâne, tu, mare temnicier, vinovat.
Aşa-i înalta înţelepciune de rege orânduită.
Slăvitul Vezinas a găsit chibzuinţă destul de nemerită.
Iscoade în grabă au fost trimise pe rând
Şi nu s-a aflat sclavii unde se ascund.
Ei cunosc semnele flamurii, catapultele, armele mari şi mici
Şi ami ales…drumurile ce aduc aici.
( Se aud tunete ).
TEMNICIERUL
Stăpâne puternic, al Daciei Zeu,
Tu ce pătrunzi în tainele sufletului meu
Să-mi vezi viaţa fără vină,
Scoate adevărul la lumină,
Ocroteşte poporul şi ţara, pedepseşte pe cel ce a încălcat
Legile ei. Urăştel pe cel vinovat.
Cât despre mine, oricând, iubite Îngrijitor,
Sunt gata a muri pentru popor!
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI
Şi acum, pentru că tunetele au început să vestească
Rugăciunea poporului, nu e bine aici să ne găsească.
TEMNICIERUL
Şi mai ales pe mine au început să mă bănuiască…
Aaa…! Iată, chiar domniţa, prea bună şi blândă, marea preoteasă!
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI
O doare grija ţării şi a noastră soartă.
TEMNICIERUL
Să aşteptăm afară, ceva mai încolo…lângă poartă.
(Ies ).
Scena 2.
DOCHIA
(Intră tulburată ).
Zeule a totputernic pe cărarea fulgerului trimite
Un semn de bine în Dacia, prea sfinte!
Şi de prăbuşire a duşmanului, şi îndemn
La victoria noastră, de iertăciune un semn.
Iar dacă pentru fapta mea eşti neîndurător,
Cruţă neamul, ţara şi al ei Conducător,
Dacă plăpândei mele făpturi i-a fost această soartă
Nu fug, aştept pedeapsa pentru faptă.
Scena 3.
1-iul CETĂŢEAN
( Intrând se apleacă în semn de rugăciune).
Doamne pedepseşte vinovatul şi apără ţara!
( Femei şi cetăţeni intră la rând, unii după alţii, rostind diferite
imprecaţiuni şi blesteme.)
1-a FEMEIE
(Cu un prunc în braţe )
Copiii nu-s vinovaţi, stăpâne, nu pogorî asupra lor povara!
II-a FEMEIE
Nouă feciori am avut
Opt în război au căzut,
Eu pe-al noulea îl omor
De este trădător.
II-lea CETĂŢEAN
La Tapae şapte răni am primit
În schimb o sută de duşmani am nimicit.
Un general de-acum, ajută-mă să omor
Şi-apoi primeşte-mă în lăcaşul tău odihnitor.
III-lea CETĂŢEAN
Pe cel ce călcata voia stăpânirii
Să cadă trăznetul nimicirii.
IV-lea CETĂŢEAN
Prigoneşte pe ai lui,
Să cadă casa în pârjolul focului.
V-lea CETĂŢEAN
Prea sfinte Zeu, nu-l mai răbda!
VI-lea CETĂŢEAN
( Cetăţean orb)
Să aibă parte de lumină precum vederea mea!
VII-lea CETĂŢEAN
Să-l sfâşie zeul negurilor!
VIII-lea CETĂŢEAN
Te îndură de popor!
IX –lea CETĂŢEAN
Prea înalte Zeu! Nu ne prigoni!
Prea bune Zeu ! nu ne urgisi!
Scena 4.
( Credincioşii intră în grupuri şi fiecare şoptind câte un cuvânt de
rugă se produce un straniu murmur. Printre cei din urmă intră Decebal
înconjurat de căpeteniile castei. ).
DECEBAL
Asta e părerea mea,
Romanii ne sunt duşmani şi răgaz nu o să ne dea.
Marea oaste, mă gândeam…
A fost gata mai curâmd decât credeam.
Graba e mare, totuşi m-am gândit
Că zeul e mâhnit
Şi pentru al face mai înduplecatg
Poporul la rugă l-am chemat.
După cum aţi aflat, o faptă nelegiuită
În cetate, acum, a fost săvârşită.
Un trădător găsita porunca-mi s-o nesocotească,
Pe meşterii romani închişi să-i dezrobească.
Spioni îi bănuisem şi am hotărât să-i ucidem acum,
Să ne croim cu bravură obştească drum
Spre victoria noastră şi libertatea acestui popor
Care îşi va continua viaţa de aici, dincolo, la zeul nemuritor.
Dar măsura pe care am luato a fost încălcată,
Iar ei se duc cu veşti la romanii ce-i aşteaptă.
Sunt meniţi pieirii orice roman!
Fiindcă din străbuni e dacului duşman.
( Fulgeră şi tună ).
Iată, trecând prin ploi
Zeul pe nori venita între noi.
Toată cetatea este de faţă,
Trădătorul este aici în viaţă.
Înaintea lui Zalmoxis, atotputernic şi plin de bunătate,
Să-şi dea seama, cântărindu-şi vina, să se arate.
Mărturisind, uşurare de cuget dobândeşte,
Pentru a lui vină ţara pătimeşte.
Ispăşirea degrabă,
Zalmoxis nu îngăduie zăbavă.
Care colţ al ţării naşte trădători?
Aceste buruieni udate cu roua din zori
Cresc în Dacia străbună?
De când? De unde se adună?!
…Şi altă dată Roma astfel de stârpituri ne-a trimis,
Dar dacul a ştiut să fie de ne învins.
În alte vremi sămânţa blestemată n-a prins în pământ acesta bun.
Ne-o spun poveştile şi cântul străbun.
Sunt multe mreje întinse de romani,
30
Ei ştiu piezişi să-l poartte de ani.
Noi ştim doar lupta dreaptă
Răsplată după faptă.
( Se aud tunete puternicie. Perdeaua se dă înlături şi lasă să se vadă,
atârnând de bolta templului, pe fundal, un fulger, în zig-zag, din aur
sclipitor. Pe fondul de afară al norilor negri, răzvrătiţi, se văd în dosul
altarului, oarecum pe o estradă a acesteia, siluietele negre ale unui grup de
oşteni care ţin în mâini suliţi lungi şi ascuţite. Mai departe se reliefează
muntele Orole.).
Scena 5.
OLACUL
( Îndreptându-se cu un copil de aproximativ patru ani spre Decebal. Toţi
privesc curioşi spre el şi copil. Decebal, bănuind cine este copilul, face un
pas de întâmpinare. Se lasă o tăcere adâncă. Din când în când liniştea este
sfâşiată de câte un tunet şi fulgere.).
Prea iubite rege al acestui pământ,
Vorbele crude să-ţi cadă în vânt!
Tu care eşti să fi drept,
Fi şi de această dată înţelept.
Omul se schimbă cum totul e în schimbare,
Ce este fruct azi, ieri a fost o floare.
Nu uita că iubirea e sfântă şi poate cădea în păcat.
…Şi noi am iubit,
Şi poate am greşit…
Dar zeul ne-a iertat.
Vezi acest copil ce tremură şi plânge?
E floarea unei iubiri şi în vinele lui curge
Domnescu-ţi, prea sfântul, sânge.
( În sală se produce rumoare. Dochia se repede spre copilul pe care ea nu-l
mai văzuse de la naştere. Este oprită de celelalte preotese. Decebal
priveşte copilul drept în ochi, stand drept, de neclintit. ).
DECEBAL
Ştiam! Aşteptam clipa aceasta să fie adunat întregul popor,
Să-mi recunosc nepotul în acest micuţ fecior.
( Se apleacă şi ia copilul în braţe. Îl mângâie pe creştet şi îi dăruie o floare
pe care o ia din mâna unei femei.).
Aici, în faţa tuturor,
La picioarele marelui zeu nemuritor recunosc în acest fecior
Viitorul meu moştenitor!
( Poporul îl aclamă. Fulgere luminează încăperea. Decebal ridică copiluşl
deasupra capului. Dochia plânge.).
El este urmaşul, urmaşilor poporului meu!
Ştiu, a înţelege e destul de greu
Că în vinele lui curge sânge de duşman.
( Se lasă o tăcere profundă.).
Sângele lui Licinius, general roman…
Tehomir ştia şi a înţeles cu mintea-I vie
Pe Dochia s-o ia de soţie.
( Adresându-se către copil.).
Cum te chiamă! Spune!
Să-ţi cunoaştem al tău nume!
IONUŢ
Ion mă cheamă, Ionuţ îmi spune!
POPORUL
( Murmurând.).
Ion, Ionuţ, Ion…frumos nume!
DECEBAL
Chiar dacă tatăl lui ne-a trădat
Ionuţ al Daciei va fi bărbat.
Iar Licinius pedeapsa îşi va lua.
( După o pauză.).
Copilul rămâne sub ocrotirea mea.
( Adresându-se către copilul din braţe. ).
Eşti ca floarea aceasta.Nevinovată făptură,
Nu şti ce-i trădarea, nu şti ce-i ură.
Poate, în vremuri, floare din altă floare,
Urmaşii, urmaşilor tăi nu vor mai fi hârţuiţi de popoare.
În cântece să rămână, să fie ştiut
Că de aici totul a început!
( Decebal lasă copilul din braţe şi îl dă Olacului care îl ia de mână. Copilul
se uită la Decebal şi la floare. Tunetele şi fulgerele se înteţesc. În acest
timp, cu teamă, Dochia înaintează. Cele opt preotese îi ies în în
întâmpinare. Regelui îi iese înainte Vezinas. ).
Scena 6.
VEZINAS
În locul Zadei, aleasă, a fost o altă fecioară.
Ca puiul de columb când întâia oară zboară,
Astfel zeul înduplecat alese.
Nelipsite sunt altarului sacru nouă preotese.
Rugile fierbinţi cu cîntece în zori merg la Zalmoxis pogorât pe nori
Care ne-a iertat de-atâtea ori.
A început să fulgere, să tune,
Prin ele de voia lui ne spune.
Prin foc şi pară adesea nimiceşte
Ce omul cu trudă clădeşte.
Pentru a se pocăi, să asculte de poruncă,
Spre pământ, el, trăznete aruncă.
( Un fulger puternic însoţit de trăznet face poporul să murmure. ).
Să începem rugăciunea,
În curând se va arăta minunea!
CORUL FECIOARELOR
Prin tine câmpul înverzeşte,
Floarea înfloreşte!
Holdele pe câmpuri cresc!
Ca în Dacia niciunde
Livezile pe dealuri rodesc.
( Corului fecioarelor se alătură corul grupului de oşteni din spatele
altarului.).
CORUL FECIOARELOR ŞI AL OŞTENILOR
Râurile în munţi,
Păsările sub soare,
În câmpuri fierbinţi,
Slăvesc cuminţi
Numele tău mare!
CORUL FECIOARELOR
Zalnoxis prea bun,
În restrişte este pământul străbun!
Mică-I Cetatea Ţării,
Duşmanii întunecă lumina zării.
Împotriva lor îndreaptă
Furtuni, aprige vijelii,
Semnul tău să fie faptă,
Apără pe ai tăi fi.
CORUL FECIOARELOR ŞI AL OSTAŞILOR
Râurile în munţi,
Pământurile sub soare,
Preoţii în altare,
În cânturi fierbinţi,
Slăvesc cuminţi
Numele tău mare!
VEZINAS
Tot ce gândurile încântă,
Tot ce-i mândru în ţara sfântă,
Ale tale, Zalmoxis, sunt!
Înaintea feţei tale răvăşite de vânt
Stă în cutremurare
A Sarmisegetusei întreagă suflare.
În rugă îţi cer, stăpâne puternic,
Pedeapsa ta să o dai acelui nevrednic!
Mâinile tale dibace sunt
Că au plămădit al daciei pământ.
Zeule! Apără-ne de duşmani!
Ne păzeşte de romani!
Iar dacă ar fi să fie…
…între noi şi ei…frăţie.
( Se aud tunete şi se văd fulgere puternice. ).
Slăvit deapururi numele să-ţi fie!
Nici când nu-ţi călcarăm poruncile sfinte,
Nici legile regelui iubit turnate în cuvinte.
( Tunete şi fulgere. ).
Poporul e de faţă, aşteaptă, şi tace.
Mărturisire în gând îţi face.
( Către popor.).
Precum vedeţi, Zalmoxis e între noi şi aşteaptă!
În faţa lui este cel ce săvârşeşte nedemna faptă!
Pedepseşte, însă, cum gândurile lui vor,
Alături cu făptaşul întregul popor.
Precum ştiţi, pedeapsa încălcării
Măsurilor de pază a ţării,
Se pedepseşte cu moartea prin îngheţ
Pe muntele Orole, pe vârful cel mai semeţ.
Aceasta e ispăşirea prin datini lăsată
De Zalmoxis drept răsplată.
Prin ea nu mai este înălţat
La fericirea veşniciei cel vinovat.
POPORUL
Să recunoască cel vinovat!
( Murmură în semn de rugă şi blestem.).
VEZINAS
Răgazul mărturiei umile
Este de acum în trei zile!
La scările suişului îngheţat
Paznicii aşteaptă pe cel vinovat.
Prin chin şi moarte e iertat.
( Fulgere şi tunete.).
Zalmoxis, alege şi înseamnă pe cel vinovat!
Dă, mare zeu, dezlegare,
Dă, mare zeu, poporului iertare!
De când sunt dacii nimeni n-a îndrăznit
Neamul aşi trăda, altfel l-ai fi trăznit.
Nimeni n-a fost laş
Şi nimeni să nu mai fie, din urmaş în urmaş!
Scena 7.
DECEBAL
( Către străjerul ce se apropie.).
Ne aduce străjerul vreo veste?
STRĂJERUL
Sunt trimis de Baldobal să aduc veste
34
Că duşmanul la Borodina este
Şi oaste de fier şi nesfârşită
Vine către cetate pe drum bun, nestingherită.
De departe scânteiază ca valurile în vad
Şi înlătură din cale hoarda de nomad.
Oastea romană ce-n soare scânteiază
Triburile geţilor de lângă Istru o urmează.
DECEBAL
Teamă nu este şi atât mai bine
Că multă oaste vine,
Cu ale lor stârvuri vor îngroşa
Pământul din ţara mea.
Dar, acum fruntea-mi nu poate să gândească
Cum pot calea spre noi s-o dibuiască?
Prea puţină lume în Dacia ştie drumurile toate,
Iar dacă pe table de lemn le avem artătate
În taină ele sunt păstrate.
O călăuză iscusită pecetluită de soartă,
E la mijloc, ce cu sârg pe cale îi poartă.
Bănuiala nu e bună, dar tâlc are,
Spionii sunt sclavii ce-i aveam la închisoare.
Blestemul neamului să cadă întreit
Asupra aceluia care pe spioni i-a îndrăgit!
Iar dacă licinius spion este,
Dochia va îngheţa pe creste.
El, o să-şi ia pedeapsa exemplară,
De îmi va cădea în mână iară.
Iar nepotul meu, aleasă floare,
Va creşte, spălat de ruşinea părinţilor, în Dacia ocrotitoare.
Dar, cred, zeul e bun cu mine
Şi nu mă lasă pentru a trăi această ruşine.
DOCHIA
( Aparte.).
Cum, cvum aşa de blânzi îmi păreau mie,
Frumoşi şi nevinovaţi, spioni să fie!?
Şi fiica regelui Decebal le-a dat sprijin şi ajutoare,
Înlesnindu-le calea spre trădare?
Atunci eu sunt o trădătoare!?
Îmi pare pedeapsa mică pentru nesăbuinţă.
Decât îngheţul pe munte, de o altă pedeapsă am trebuinţă
Iubite tată! De-acum ochii mei nu te mai pot privii.
Mă poţi urî! Mă poţi iubii?
Am să destăinui a mea faptă
Preotului mare, Vezinas, în şoaptă.
El a înţeles, înţelege pe morţi şi pe vi.
Şi să mângâie pe tata va şti
Printr-o pedeapsă mare
Poate voi dobândi iertare.
Altfel, blestemul fiecărui dac ce va murii
Până dincolo de lăcaşul zeului negurilor mă va urmării.
DECEBAL
Căci altfel, oricine în Daci să pătrundă a îndrăznit
Pe acest pământ n-a ajuns la bun sfârşit.
Zalmoxis ne-a zidit ţara
Cu munţi şi văi înflorite primăvara,
Cu ape repezi şi adânci,
Să nu pătrundă duşmanii
Să nu pătrundă duşmanii nici pe brânci.
Avem păduri dese, nu le trece nici pasărea-n zbor,
Totul aici ne-au stat în ajutor.
( Fulgeră şi tună.).
Degrabă la luptă, în frunte cu mine,
Duşmanul se apropie, vine, vine…!
Dromichete, mândru rege din fund de aşezare,
Burebista mărit, stăpânitor al neamului dintre hotare,
Duras prea înţelept, strămoşi ai Daciei străbune,
Ridicaţi-vă în ţară, însuflaţi fapte bune!
Ne ameninţă duşmanul munţii noştri sfinţi
Scăldaţi cu sânge de părinţii noştri, părinţi.
E la grea încercare al Daciei popor!
El ştie să moară
Pentru scumpa noastră ţară!
El ştie să fie învingător.
Înainte deci! Pe viaţă în mândrie,
Pe moarte, în viaţă vie!
( Fulgeră, tună şi trăzneşte puternic. ).
VEZINAS
Mare îţi este puterea, mania şi iertarea,
Slăvit zeu ce ne stăpâneşti zarea!
De am fost nevrednici o clipă, te-ndură.
Vom di de-acum înainte cu mai multă măsură.
VRACIUL
Nu e îmblânzit zeul, decât sacrificându-I pe toţi bărbaţii,
Sau cu duşmanii să ne avem ca fraţii!?
Din ce rămâne, un alt neam curat va răsări
Care în veci trădarea n-o va şti.
TEHOMIR
Înlături, altfel te sfarm, cobe, te-ai pripit!
VRACIUL
De mă credeţi smintit,
Dac sunt şi ţara mi-am iubit!
DOCHIA
( Tulburată se îndreaptă spre preot.).
Taină îţi cer! Iertare!
Slăvite preot mare!
VEZINAS
Are de dat un sfat Domniţa, marea preoteasă?
Întotdeauna îndrumarea ţi-a fost aleasă!
DOCHIA
( În auzul celorlalte preotese ce s-au apropiat.).
În Dacia s-a săvârşit o faptă rea,
Făptaşa este Dochia!
Trădarea e a mea!
VEZINAS
Cum asta!?…Ce păcat!
DOCHIA
Poate un zeu duşman m-a îndemnat
Să eliberez pe sclavi din închisoare.
Nelegiuirea săvârşită mă doare.
Spune-mi cu ce s-o ispăşesc?
Pedeapsă pe măsura faptei doresc.
VEZINAS
Ooo, iubită fiică a lui decebal, iubită preoteasă!
Îngheţul pe munte e mai mare pedeapsă.
Ea ne este lăsată prin datini strămoşeşti
Pentru aceia ce s-au împotrivit poruncilor regeşti.
Nu au cunoscut dacii un rău mai mare!
DOCHIA
Dochia a săvârşit în Dacia prima trădare
Împotriva ţării, a strămoşilor, a dacilor toţi,
A uneltit în răul strănepoţilor din nepoţi.
( Către ceilalţi.).
Să aveţi grije de Ionuţ, copilul meu,
Cânb va fi mare să-I spuneţi că sunt la zeu,
Şi l-am iubit şi-l voi iubii acolo sus mereu.
( În suspine.)
Ooo, zeule, plămădeşte-l să crească falnic
…şi puternic
Să cunoască liniştea, iubirea şi dragostea
În ţara aceasta, în ţara lui şi-a mea.
De la tine,dar, munte falnic de sub soare
Aştept adăpost, refugiu şi alinare.
Iar pentru copii copilului meu să fi
Cetatea linişti, a muncii, într-o slăvită zi.
(Către Vezinas. )
Să şti că de al meu păcat
Nici el, nici fiul meu nu e vinovat.
CELE OPT PREOTESE
Te urmăm, dulce stăpână cu sufletul împăcat.
DECEBAL
( Împreună cu Tehomir şi celelalte căpetenii ale oastei se apropie de preot
şi de cele două preotese. ).
Oastea ne cere nedeslipiţi alăturea să fim.
La fel ca înainte Dochia te iubim!
Te lăsăm în seama preotului mare
De-acum cu nelegiuitul vinovat de trădare
Pe muntele Orole, împreună, veţi cere iertare.
Înfrângere duşmanului prin sacrificiu veţi cere
( Arătând spre fereastră. ).
Priviţi! Negura răului în zare piere.
TEHOMIR
Dochia, eu am ştiut de copil şi te-am iertat.
El va creşte aici ca floarea unde a încolţit.
În cei patru ani am urmărit
Cum în soare s-a înălţat.
Fără să şti tu, zi de zi, l-am îngrijit.
El este copilul acestui pământ şi nu este vinovat.
Ca acest lăstar să crească sub un cer luminos
Roagăte ca Tehomir să se întoarcă victorios.
VEZINAS
( Cu mâinile în sus, implorând cerul. Alături.).
Ce nenorociri ne-ai pregătit?!
Doamne, nu ne pedepsi atât de cumplit!
ACTUL III
TABLOUL VII
( Sala tronului din Sarmisegetusa. În colţul dinspre stânga e aşezat
scaunul regesc.).
Scena 1.
DECEBAL
( Revine oboist din luptă, unde a prins pe generalul Licinius pe care îl
adduce.Nu îl cunoştea că este tata lui Ionuţ, falsul meşter captiv roman,
eliberat de Dochia.).
Pe romanul acesta să mi-l ţineţi legat
Alături, la îndemână şi ne înarmat.
( Un oştean care însoţea pe Decebal îl conduce pe Licinius în camera de
alături.).
Pe poarta cetăţii să atârne capul trufaşului sol
Şi corpul lui Licinius să atârne sfâşiat pe ziduri, gol!
Se cade cu arc de triumph înfingător
Şi această nenorocire s-o vadă ochii mei!?
Iubită Sarmisegetusă altădată ocrotită de zei!?
Ooo! Nu este cu putinţă
Să fie dată unui rege dac atâta umilinţă!
Licinius, semeţ sol, general roman să şti
Că Decebal în ultima clipă mişel şi laş nu va fi!
Eu nu voi cădea cu resemnare în robie.
În viaţă dacul nu ştie decât liber să fie!
Iubită spadă, simbol de vitejie
Tovarăşe în viaţă fosta-i mie
Şi în moarte îmi vei fi!
Dar nu este nimeni pe aici? Unde sunt ai Daciei fii!
Altădată eram primit cu alai mare.
E drept! Nu-l mai merit oare?
Dar unde, unde este Dochia? Unde este al meu nepot?
Unde e Vezinas? Sunt supăraţi socot.
Ei! Olaci, străjeri, unde sunteţi, unde?
( La strigătul lui Decebal, dinspre dreapta şi faţa scenei vine trist, abătut şi
cu capul în jos bătrânul Olac,în seama căruia este lăsat spre îngrijire
Ionuţ.).
Hei! V-aţi pierdut capul? Răspunde!
Vă este frică de duşmani?
Unde-i Dochia, iubita mea fiică?
Au poate şi ei îi este frică!?
Vezinas preot mare?
Dar Ionuţ cu ochii de cicoare?
Scena 2.
OLACUL
Deşi sunt bătrân şi neputincios, sunt dac
Şi frică nu am şi nu pot să tac
Dochia, Dochia, de n-ai ştiut…
DECEBAL
Spune, unde-i? Altădată erai limbut.
OLACUL
…de îndată ce-ai plecat la bătălie
A urcat suişul muntelui oe vijelie
Şi pe cine, mărite rege, ai iubit
Pe munte îngheţul la-npietrit!
DECEBAL
Ce vorbeşti bătrâne smintit!?
OLACUL
Alături a însoţito şi celelalte preotese.
Acum sunt a zeului mirese.
DECEBAL
Dochia!…Dochia…! A mea iubire!
Oooo! Nu este cu putinţă atâta nenorocire!
Zalmoxis prea mult m-ai pedepsit!
( După o pauiză).
Dar… unde este nepotul meu iubit?
OLACUL
E la mine şi cu dragoste l-am îngrijit.
Îndată mă duc să ţi-l trimit!
Scena 3.
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI
( Intră grăbit, în timp ce Olaculul se pregăteşte să plece pentru a aduce pe
Ionuţ. Se adresează către Olac.).
Auzita-am că regale de la luptă a sosit?
( Regele îndurerat cu capul între mâini, privind pe fereastră, se întoarce
către noul venit.).
Aaa!… Să trăiţi măritule! Am venit
Să vestesc că al dacilor preot mare a murit,
Şi-a pus capăt vieţii în altar după ce-a slujit.
DECEBAL
Fără preot mare, fără preotese, parcă nimic nu-i viu.
A rămas Templu pustiu?
E ţara în grea restrişte şi neamul la răspânte…
( După o pauză.).
Au început duşmanii din catapulte să cânte…
( Se aude bubuit de asalt. ).
Duşmanii au şi sosit la zidul cetăţii!?
Nu-i nici-un mijloc de scăparea vieţii?
Nu-i chip de scăpare!?
Zalmoxis şi-a luat mâna de pe daci, oare?
Dă în ghiara pieirii întregul popor!?
ÎNGRIJITORUL TEMPLULUI
O, Doamne, mărite! A sosit ceasul să mor!?
Scena 4.
( Tehomir intră rănit de moarte. ).
DECEBAL
Ooo…Tehomire…şi tu!?
TEHOMIR
Da, în luptă am căzut,
A străpuns o suliţă prin scut!
M-am târât până aici rănit
S-o văd pe Dochia pe care o iubesc.
DECEBAL
Dochia a murit! E în corul îngeresc!
TEHOMIR
Oh…oh…oh…! Copilul unde este?
DECEBAL
Îl aduce acum Olacul, este bine…
Mă îngrijorează pentru el timpul ce vine…
Am să-ţi spun despre Dochia întrega poveste!
A murit de frig pe munte rugându-se la zeu…
A spart uricorul, a eliberat sclavii, încălcând cuvântul meu.
Se spune că era şi tată-l copilului printre ei…
TEHOMIR
Oooo…! Nenorocirile vin toate în anii grei.
DECEBAL
Una chiamă pe alta, Tehomire! Vezinas s-a sinucis.
OLACUL
( Intrând cu copilul de mână ce ţine în cealaltă mână aceeaşi floare ofilită,
dăruită de Decebal şi păstrată cu grije de copil şi Olac. ).
Iată Mărite, al tău vis
De a vedea nepotul s-a împlinit!
DECEBAL
( Luând copilul în braţe .Îl sărută pe frunte şi îl aşează apoi jos. ).
Văzândul teafăr sufletul s-a liniştit.
TEHOMIR
Ionuţ, chiar dacă nu eşti din sângele meu, te-am iubit!
Am să mă înalţ la mama ta,
De sus te vom ajuta
Să creşti liber pe acest pământ,
Să-ţi fie ca un cant.
Un cant frumos, un cant al muncii
Ne interrupt de vreun duşman.
DECEBAL
La Drimoxa prins-am un falnic general roman.
Să se aducă de grabă!
Să nu creadă că am luptat să ne aflăm în treabă.
Sunt vinovaţi dacii de moartea duşmanilor ţării?
Ne jefuiesc moşia, nu noi pe-a lor din depărtarea zării.
Ne calcă pământul, mulţi de-ai noştri au murit!
( E adus generalul Licinius, legat la mâini.).
Dorinţa ţi s-a împlinit.
LICINIUS
Cunosc cetatea voastră, vreau să-mi văd feciorul iubit.
După care multă vreme am tânjit.
TEHOMIR
Cine-i acesta? Ce văd!?
Fostul meşter, sclav roman, Licinius!? Ce prăpăd!
LICINIUS
Chiar el. Amicul Romei… şi al copilului tată,
Plămădit cu a regelui fată.
Dar unde este copilul? Unde?
E mort!? E viu? Se ascunde?
DECEBAL
Ooo…tu eşti acela ce ai adus Daciei tot răul?
Te aşteaptă negura! Te-aşteaptă hăul!
( Se aud zgomote şi bubuituri de luptă.).
Copilul e aici de faţă,
A crescut şi e în viaţă.
LICINIUS
( Îndreptându-se spre copil care este alături de Olac şi îl ia în braţe.).
O, copilul meu ce te iubesc
Al să stau aici cu tine să te cresc.
Dar unde e mămica, copil slăvit!?
DECEBAL
A luato Zalmoxis! A murit!
LICINIUS
Ooo…Zei! De ce nu m-aţi luat pe mine!?
TEHOMIR
Nu voi aştepta mult. Te vor lua şi pe tine!
Dar e mai bine
Ochii să-ţi-i scoatem acum,
În veci romanilor să nu le arăţi al Dacia drum.
DECEBAL
Tehomire! Nu-i vom scoate ochii
De vrea va sta aici să crească copilul Dochii.
Nu este bine un rău să aducă un alt rău.
Licinius care este gândul tău?
LICINIUS
Mărite rege de eşti bun aşa,
Voi rămâne în veci în Dacia
Să cresc acest fecior mare
Liber sub un strălucitor soare.
Dar…pe tine cum te cheamă?
( Aşează copilul jos.).
De mine să nu-ţi fie teamă.
IONUŢ
Inius, Ionis, Ionuţ îmi spune!
De la Licinius al tatălui meu nume,
Care este mare şi victorius,
Cum îmi spunea mama…frumos.
LICINIUS
Eu sunt tatăl tău, copile,
( Îl lipeşte de el.).
Şi ne-am cunoscut în clipe umile.
Sunt prizionierul tău…
Dar îmi este teamă să nu fie şi …mai rău.
( Bubuituri, lovituri, larmă de luptă se aud în apropiere. ).
Scena 5.
(Duras, Baldobal, Hasdrubal, însoţiţi de alte căpetenii intră
înspăimântaţi.).
DURAS
Nimic nu mai este cu putinţă!
BALDOBAL
Cetatea e pierdută şi a noastră fiinţă.
HASDRUBAL
Oştenii o mai apără încă. Au apărat şi hotarele cât au putut!
DECEBAL
Zalmoxe ne-a pedepsit cât a vrut!
BALDOBAL
Totul e înzadar!
DECEBAL
Atunci să aducă în grabă cazanul cu iz amar!
Izul acesta din fiertură e hărăzit
Vitejilor ce în luptă n-au murit!
TEHOMIR
Eu voi porni mai înainte spre eterna cetate.
BALDOBAL
Nu va trece mult şi te vom urma frate.
TEHOMIR
Mă…ri…te, iubite re…ge, dra…gilor…
În Da…cia ro…bită e uşor…
…a mu…rii
Şi ce greu e a trăi…!
( Îi cade capul într-o parte şi moare.).
DECEBAL
Cu toţi alăturea, e bună
Moartea, pentru viteji, de aur e cunună.
HASDRUBAL
Cetate iubită, leagăn de eroi
Pentru romani, castru vei fi, pentru noi
O durere sfâşietoare
Într-un apus de soare…
Scena 6.
DECEBAL
( La vederea cazanului cu otravă adus în grabă de câţiva oşteni. ).
În altă lume, lângă strămoşi ne este locul.
Să mistuiască cetatea focul!
Sarmisegetusa, mândrie a strămoşilor, noi te iubim,
Noi care am lucrat mai puţin
La alcătuirea ta, te nimicim.
Ne-o cere ambiţia! Iubirea întreagă
Şi durerea din aste clipe de tine ne leagă,
43
Nimic din ce a fost, gloria de altădată
Pe mâna vrăşmaşului nu trebuie lăsată.
I-iul OŞTEAN
Iată minunata băutură!
II-lea OŞTEAN
O povară în oase lasă, un somn greu şi o arsură.
I-iul OŞTEAN
Câte două duşti pe gât am dat.
DURAS
Te-ai grăbit, dragă fârtate!
( Oştenii cad şi mor. Larmă mare, ţipete şi vaiete se aud. ).
Scena 7.
( Intră în grabă trei fruntaşi de oaste.).
I-iul FRUNTAŞ DE OASTE
Au spart poarta de intrare şi în cetate au năvălit!
II-lea FRUNTAŞ DE OASTE
Împăratul lor e în frunte, l-am zărit,
Pe un cal alb, ca şi dânsul împlatoşat,
E îmbrăcat în aur blestematul de împărat!
III-lea FRUNTAŞ DE OASTE
Lupta aprigă e încinsă,
Între armia romană şi oastea dacă învinsă.
Şi femeile cetăţii sunt dârze luptătoare,
De viteji născătoare.
Ca zăgazul ce nu lasă şuvoiul mare
Ai noştri cu trupul lor făcut-au zid la poarta de intrare.
O clipă şirul luptătorilor duşmani a fost mai rar.
De cade unul, o mie se ridică iar.
Sâni ce alăptau copii, sprijinmă acum topoare,
Ştiu fără greş să lovească, sute, mii, ştiu să doboare!
Însă cetatea noastră e mică,
În locul celor căzuţi nimeni nu se ridică.
HASDRUBAL
Iată cum se întinde focul!
( Prin fereastră se vede arzând cetatea. ).
La para para lui se cades ă începem jocul
Şi ospăţul să împlinească sorocul.
Paharnicul să vie! Cine ne este paharnic?
OLACUL
Paharnicul sunt eu şi Ionuţ cel mic.
( Arată către copil.).
DECEBAL
Să aveţi grije de copil să crească mare
Să spună la toţi povestea Tatălui Mare.
LICINIUS
Mori fără teamă mărite rege
Romanii au o lege:
„ Salvarea poporului din strămoşeasca glie
Este suprema noastră datorie! „
DECEBAL
( Către comandaţii. ).
Se cade ca vajnicul corăbier, atunci,
Când nava se scufundă, prin grije şi porunci,
Să ia în seamă viaţa celor de pe vas.
La postul de onoare să fie ultimul rămas.
Aşa că oricât îmi va fi de greu
Să vă văd murind, ultimul rămân eu.
Care dintre voi bea întâi
( Voios. ).
Şi în sănătatea cui?
BALDOBAL
Eu întâi!
DURAS
Ba eu! Tu mai rămâi!
DECEBAL
Atunci acela va bea
Căruia regale îi va da.
( Olaculul îi întinde pocalul plin. Decebal trece pocalul lui Duras. ).
Eşti cel mai bătrân în sfat,
Înţeleptul ţării, credinţă ne-ai dat,
Neobosit şi viteaz în bătălii ai fost
Ai luptat pentru ţară, ai luptat cu rost.
Iată fala şi răsplata viteazului dac.
Dar ce păcat, vitejii noştri în ţărână zac!
Pentru întâia oară, un dac săvârşita o trădare
În Dacia, şi sufletul mă doare.
Pedepsit e poporul. Ooo…! Fiica mea!
Plătim cu toţii vina ta!
DURAS
Din văgăuni, din munţi, nevinovaţii prunci
Nu vor şti de această nelegiuire, în văile adânci.
Acolo, feriţi de duşmani şi de păcat
Gândul lor se va înfiripa tot curat,
Ca prin ei deapururea neamul să moştenească
Iubirea de glia strămoşească.
Când de geruri şi de vreme rea veţi fi urgisiţi
Povestea de acum să le-o amintiţi!
Să poarte şoapta, codrul prin freamătul lui
Să le spună de cinstea, virtutea, vitejia neamului.
De nu vor avea nume, să-i legene cântul,
Doina să-i crească, să-i mângâie vântul,
Să moară bătrâni, gerul din inimi să cunoască moina
Şi în codru să-ngroapte doina,
DECEBAL
Să nu ştie ce-i trădarea!
( Tot mai aproape se aude bubuitul. Focul este mai îndârjit.).
DURAS
Pentru aceştia ridic paharul acum când arde zarea!
Pentru Ionuţ beau. Pentru inima curată!
(Bea.).
DECEBAL
Baldobal, iată!
La cine rămâne spada ta?
BALDOBAL
Spada mea?
La porţile cetăţii o îngropai.
Jurământ în scris alăturai,
Acela ce o va găsi s-o moştenească.
De ar avea ceva din sângele dac, neamul să-l dezrobească.
În mâinile duşmane te las ţară, a mea iubire!
Dacă odată liberă vei fi, din locul de odinioară,
Lui Zalmoxis voi cere îngăduire,
Să-mi petrec veşnicia în Dacia şi-n a ei sfinţire.
( Bea. ).
DECEBAL
Tânăr încă eşti Hasdrubal şi aid at de necaz,
Totuşi multe fapte ai săvârşit cu braţul viteaz!
HASDRUBAL
Iubite rege mare! Muriom cu speranţa
Că aici va continua viaţa.
Peste sute de ani, chiar mii
Dacia de-apururi va fi.
( bea. Se aude larmă de bătăi în poarta domnească.).
I-iul FRUNTAŞ DE OASTE
Şi eu!
II-lea FRUNTAŞ DE OASTE
Şi ei!
DECEBAL
Beţi fiecare. Să nu vă fie greu.
( Din nou se aud bătăi şi mai puternice în poartă.).
OLACUL
Mărite! Şi eu!
DECEBAL
Duras, Baldobal, Hasdrubal, aşa repede se poate murii!?
OLACUL
Împotriva morţii dacul nu ştie cârtii!
Moartea chin nu are,
Când duce la dezmierdare.
46
E o altă viaţă dincolo fericită,
De dureri ferită.
( Bătăi tot mai puternice se aud. Zgomot, larmă, strigăte.).
Ionuţ te las în grija tatălui tău,
Să nu cunoşti în viaţă ce este rău.
( Bea. Se aude spărgându-se poarta domnească. Tropot şi paşi, iureş pe
scări, se aud năvălind înăuntru.).
DECEBAL
( Aşezându-se pe scaunul domnesc. ).
Trozneşte stejarul, se clatină pleşuvul munte.
Dragă spadă! Ai cunoscut bătăli crunte,
Atâţia duşmani a străpuns al tău fier.
Nevrelnic, prin tine, pe tronu-mi să pier!
( Îşi împlântă saba în piept. Cu ultima sforţare o scoate şi o aşează lângă
el. În poziţia iniţială pare viu pe scaunul domnesc. Liciniu şi Ionuţ
îngenunche. Aşa îi găseşte Traian.).
Scena 8.
( Intră oşteni romani, căpetenii în frunte cu împăratul Traian. ).
TRAIAN
( Privind la întreaga scenă. Licinius văzându-l se ridică. Ţinând copilul de
mână se înclină. ).
Ooo! Acum de-abia înţeleg cât de mare
În ţara asta este dragostea de neam şi de hotare!
Luaţi aminte oşteni! Ce înseamnă iubirea de ţară şi dor!
Viteaz este acest popor!
Tu nu eşti învins! Ci Roma este înfrântă!
Acolo e orgie, beţie! Romanii putregaiul îl cântă.
Licinius ce faci ? Ce zici ?
LICINIUS
Mărite imperator, rămân aici.
Să-mi cresc copilul pe acest pământ de rai.
TRAIAN
Rămâi Licinius! Să înveţi pe daci al nostru grai
Voi aduce ceea ce e mai bun, mai sănătos,
Mai viteaz, din imperiu în acest teritoriu sălbatic şi frumos.
Un altoi mai bun să fac
Pe rămăşiţele regatului dac.
Aşa va răsări un popor nou, puternic foarte
Ce va moşteni onoarea, dragostea de ţară până la moarte.
Acesta este copilul tău? Aşa se pare!
LICINIUS
El este! Iubite impedrator mare!
TRAIAN
(Apropiindu-se de Decebal care pare viu, îi ia sabia şi o întinde lui Ionuţ.).
Păstrează sabia tatălui tău mare
Şi să creşti mândru sub soare,
47
Să aperi cu ea poporul, onoarea şi ţara!
( Îi întinde sabia. Ionuţ o sprijină de el.).
Pentru tine de-acum începe primăvara!
( Ionuţ priveşte la sabie şi la floarea ofilită din mână pe care o are de la
Decebal.Privind îşi adduce aminte de cuvintele bunicului, Decebal.).
DECEBAL
( Glasul lui Decebal se aude venind de departe, predominând întreaga
asistenţă. Glasum vine din memoria şi conştiinţa lui Ionuţ.).
“ Eşti ca floarea aceasta, nevinovată făptură,
Nu ştii ce-i trădarea, nu ştii ce-i ură,
Poate, în vreme, floare din floare,
Urmaşii, urmaşilor tăi, se vor bucura de un alt soare,
În cântec să rămână să fie ştiut
Că Epopeea Română de aici a început. “
( O melodie adecvată în crescendo.)
-CORTINA-__
Autor: Al. Florin ȚENE
