Împarte cu mine din sare
În lacrima vărsată de pe sfânta Cruce,
Încape oceanul de lacrimi omenești,
Pe-o aripă de sare ea de pe suflet duce
Stânca de păcate, de care te căiești.
O lacrimă pe cruce- fărâmă de lumină
Ce crapă răsărit pe sub pleoapa oarbă,
Smulgând abisurile chiar din rădăcină,
Ca inima să-ți fie pe veci mireasă albă.
O lacrimă a Ta, e ca un bob de grâu,
Din care pâinea vieții se coace-n jar de Duh,
E ca un bob de poamă adusă în potir
Gustând, să poți zbura în cugetat văzduh.
Împarte, Doamne cu mine din fierea
Pe care-a trebuit din trestie s-o beai,
Împarte, Doamne cu mine durerea
Când, pe cruce, cu răbdare, pătimeai.
Dă-mi și mie, Doamne un minuscul drob
De sare, clădit de visul meu stingher
În osul smerit al piciorului șchiop
Ca să-mi plec genunchiul pe un plai de cer.
Penelul îngerului
Cu penița unui serafim
Scriu pe albul sufletului tău
Dictarea unui Mare Anonim,
Coborâtă dintr-un Elizeu.
Mereu cer de la El îngăduința
De a copia de pe boltă Cuvântul,
De a-nmuia în mir sfințit penița
Pentru a transcrie infinitul.
Ah! Câte nerostiri aduce
Pe limbi de clopot un penel,
Focul și apa fac semn de cruce,
Cerul și pământul fac la fel.
Sfinții coboară vers din icoană,
Scriu cu lumânarea pe zid întunecat,
Urmele de ceară, parcă mă condeamnă
Să-mi revăd poemul mereu neîncheiat.
Duminica sufletului
O, Tu, duminică a sufletului meu
Mai odihnește-mi tălpile grăbite
De trecerea prin viață în traseu
De ceas cu minutarele înfrânte.
Te scriu cu roșu-n albul calendar,
De-atâta iarnă ce-mi îngheață fuga,
Topește-mi nesimțirile cu jar,
Iscat în ceara minții cu o rugă.
În jur- atâția oameni ,,de zăpadă”,
Au suflet de gheață și ochii de cristal,
Inima ta e altfel, ca laptele de caldă,
O beau cu setea minții în aval.
Deschid fila tihnei, de nu respiră traiul,
Domesticindu-i vântul închis în plămân
Pe marginea vieții îmi germinează raiul
Câte duminici albe cu tine mai rămân?
Continue reading „Victoria GUȚU: Aripile isihaste (stihuri)”
Populismul, prin definiție, este o ideologie ce pune în acțiune mișcarea politică în cadrul unei comunități, iar conținutul semantic al acestui curent este de a obține superioritate în fața maselor prin diverse interese, avantajele fiind centrate pe un anumit scop sau pe o anumită situație. Este vorba de situații în care realitatea este întortocheată în cel mai direct și eronat mod, doar pentru a obține obiectivul prestabilit. Sub această formă de manifestare se înscriu populiștii, persoanele care, la propriu și la figurat, fac parte de fapt din clasa demagogică. Dacă să luăm în considerație opinia publică și a mediilor politice, atunci fenomenul populismului este comparat sau este chiar identic cu fenomenul demagogiei, ambele redând înțelesuri cu scop de a obține popularitate în fața maselor, în acest caz utilizând și punând în joc promisiuni și discursuri pline de emfază numai pentru a induce în eroare întreaga comunitate umană. Considerat un curent al democrațiilor moderne, populismul sau, mai bine zis, populismul politic a luat naștere din secolul XIX în S.U.A. și în Imperiul Rus. Nemijlocit, înainte și după anii 1990 fenomenul populismului politic a început să se manifeste într-o formă destul de activă și în alte țări europene, cât și în alte țări de pe mapamond. În particular, despre acest aspect destul de delicat în cultura politică europeană este binevenită monografia științifică „Populist Political Communication in Europe” („Comunicarea politică populistă în Europa”) – autori Toril Aalberg, Frank Esser, Carsten Reinemann, Jesper Stromback, Claes De Vreese – publicată la prestigioasa Editură Routledge din Marea Britanie, 2017. Lucrarea în cauză cuprinde studii corespunzătoare din 24 de țări europene (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia, Austria, Belgia, Germania, Irlanda, Olanda, Elvețea, Marea Britanie, Franța, Grecia, Israel, Italia, Portugalia, Spania, Bosnia și Herțegovina, Croația, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România, Slovenia), respectiv centrându-și subiectul pe cele mai importante domenii ale populismului și comunicării politice populiste, și anume despre: actorii populiști în calitate de comunicatori; mass-media și populismul; cetățenii și populismul. Ca urmare, în lucrarea respectivă sunt descrise părțile componente și modul în care liderii populari, partidele și mișcările politice (din cele 24 de țări prezente în cercetare) obțin influență asupra maselor, „fie prin succese electorale ca atare sau fie prin influențarea altor partide politice prin discursul politic național”[1]. Cu referire la „Populist Political Communication in Europe” Michael Higgins, profesor la Universitatea din Strathclyde, Marea Britanie, spune: „Populismul, în toate categoriile sale, a devenit o forță în întreaga Europă. În sfârșit, avem o colecție care combină o varietate de analize la nivel de stat cu o rigoare conceptuală necondiționată. Pentru oamenii de știință din Europa și nu numai, colecția respectivă promite să hrănească o discuție informată despre provocarea populistă pentru anii următori”[2]. În spectrul tematicilor abordate sunt formulate condițiile social-politice ale unor țări prin intermediul cărora politicianul sau clasa politică este acea persoană care determină prin influență modalitatea de a guverna, în rezultat fiind pus în acțiune și nivelul de trai al cetățeanului și societății acestuia în dependență de orientarea politică aplicată în administrare. Așa fiind, „Populist Political Communication in Europe” („Comunicarea politică populistă în Europa”) este o cercetare foarte bună, care reușește să oglindească aspirațiile fenomenului de populism contemporan.
Poezia este un spațiu recuperatoriu pentru sufletul împovărat de neliniști. Arta, literatura, Poezia, frumosul în general, sunt spații compensatorii în care sufletul, acoperit de metaforice zăpezi se zbate și se refugiază spre refacere, reechilibrare emoțională și recalibrare, prin cânturi de chitări „aprinse în cuvânt”. Stările noastre emoționale, vibraționale, sunt energii care ne plasează pe o treaptă înaltă (de vibrație), dincolo de tristeți: Crezul meu înfloreşte pictând armonii-n contraste…(Crezul meu). Toate stările, care urcă în intensități explozive și coboară în dezolare, de la melancolie, la tristețe, la amărăciunea îndoielii și a neputinței, până la mânie și durere scursă în resemnare sunt realități transfigurate cu migală de poetul Ștefan Doroftei. Dacă „toate neputințele se reduc la una: aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristețe.” (Emil Cioran), atunci Eul liric își contemplă atent sufletul, ca un univers din care, cu fervoarea apelor și liniștea câmpului, răzbate simfonia:
Trăim zile în care Credința este atacată salbatec, în toate modurile, de către o ideologie penibilă și de inspirație demonică. Încă mai vehement și tot mai vicios este atacată Dreapta Credință, Ortodoxia, Patriarhia Ortodoxă Română și toți dreptmăritorii creștini. În asta nu găsim decât tenacitatea demonică, o tenacitate care a rămas neschimbata de la Întruparea Mântuitorului. În această acțiune sunt angajați statul, aservit intereselor transnaționale și toate puterile sale, mulțimea “imbecililor utili”, cei care urmează cu spirit gregar “moda” secularistă și, nu în ultimul rând, nefericiții căzuți în erezii și în secte și încă mai penibilii “ecumenisti”. Cei care suntem dreptmăritori, Ortodocși, trebuie să respingem aceste atacuri și sa rămânem, ’să stăm bine”, în Ortodoxia singura mântuitoare. Trebuie să o facem în “duhul blândeții” dar cu fermitate și fără compromis. Un exemplu de asemenea fermitate în Ortodoxie ni-l oferă Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului.
VIRGIULIU BRADIN,
