CONCURS Internațional de proză scurtă „ZĂTRENI- FILĂ DE LEGENDĂ“ Ediția a IV-a / 2021

Scriitorul ION NĂLBITORU și Editura Franco împreună cu Primăria localității ZĂTRENI, jud. Vâlcea, organizează concursul literar de proză scurtă „Zătreni- filă de legendă”, ediția a IV-a, 2021

La acest concurs pot participa românii de pretutindeni. Tema să fie inspirată din viața  oamenilor de la țară, din legende, mituri, fapte istorice, întâmplări din regimul trecut și actual etc. al localității ZĂTRENI.

Textele pentru concurs vor fi scrise în format A4, Times New Roman, caracter 12, obligatoriu cu diacritice, spațiere la un rând și se vor trimite doar în Doc sau Docx.

Se va participa cu un singur text de minim 3 pag și maxim 5 pag.

Se pune condiția ca lucrările participante la concurs să nu fi fost publicate în volum, în reviste online sau pe hârtie și să nu se facă publice pe durata concursului sau a jurizării.

Textele care nu îndeplinesc condițiile de mai sus vor fi descalificate.

Concurenții vor trimite personal în același e-mail două documente: unul cu textul pentru concurs și altul cu numele autorului și al prozei participante la concurs, adresa de e-mail, adresa de domiciliu, nr. de telefon și o poză jpg pe adresa:  editurafranco@gmail.com    cu specificarea: Pentru Concursul literar „Zătreni- filă de legendă”. Concursul se va desfășura în perioada 20 ianuarie -20 februarie 2021

Etapa jurizării va va avea loc în perioada  01-31 martie 2021

Câștigătorii vor primi diplome, cărți și premii în bani. De asemenea lucrările câștigătoare vor fi publicate online pe grupul literar „Memoria slovelor” și „Confluențe literare”.

Toate textele participante la concurs vor fi incluse în Antologia „Zătreni – file de legendă”, vol. III /2021

În Antologie vor fi incluse și textele autorilor (referitoare la comuna Zătreni ) care nu doresc să se înscrie la concurs. Și membrii comisiei de jurizare vor fi primiți în paginile acestei antologii cu un text literar, cronică sau poezii.

Tot pentru antologie se primesc și poezii, colinde, balade, doine, cântece haiducești etc., 2-3 pagini, despre Zătreni. Poeziile nu vor intra în concurs.

Fiecare autor va primi gratuit câte o antologie!

 

 

Se vor acorda următoarele premii:

 

PREMIUL I – 500 LEI

PREMIUL II – 400 LEI

PREMIUL III- 300 LEI

Eventualii câștigători din diaspora vor primi premiile doar în România.

Continue reading „CONCURS Internațional de proză scurtă „ZĂTRENI- FILĂ DE LEGENDĂ“ Ediția a IV-a / 2021”

Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus

Motto: „Împărăția Cerului fusese deja instituită pe Pământ: era Biserica, trupul mistic al lui Cristos…evident pentru cei mai autentici dintre credincioși. Pentru ceilalți,,,Biserica nu arăta ca o împărăție a Cerului…Intocmai cum divinitatea lui Cristos, camuflată în omul Iisus, nu era evidentă decât creștinilor. Procesul de desacralizare a lumii, a vieții și a istoriei, care triumfă în zilele noastre, își are originea în incapacitatea de a înțelege misterul camuflajului sacrului în profan” (Mircea Eliade, Jurnal, 5 aug. 1976, Paris).

Doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale, https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/ ). Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga).

In termeni științifici, această imposibilitate de cunoaștere fără rest a fost transpusă de Kurt Goedel în paradoxul care-i poartă numele, paradox „construit efectiv […] în sistemul Principia Mathematica”  (vezi Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed.II-a revăzută și adăugită, București, Ed. Didactică și pedagogică, 1975, p. 983). Din acest paradox de mare semnificație reiese o fatală limitare a oricărei formalizări matematice. Publicat în 1931, Paradoxul lui Goedel s-a mai numit Teorema lui Goedel  si sub acest nume apare în povestirea Dayan pe care savantul de renume mondial Mircea Eliade a terminat-o în ianuarie 1980 (1).

S-ar putea ca Dayan să fi fost ultimul său mini-roman, dacă ne luăm după corespondența din acei ani cu unul dintre traducătorii săi (2) de unde reiese preocuparea academicianului Mircea Eliade (3) cu editarea în franceză (în regim de urgență) a beletristicii sale în principal apărută în germană, în spaniolă si în românește, limba în care a fost scrisă. Deși citită din revista „Ethos”  a „Ieruncilor” (cum îi numea Mircea Eliade pe soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), această ultimă povestire n-a fost deloc înțeleasă de Monica Lovinescu nedumerită de lipsa oricărei asemănări dintre Albini și „vreun posibil securist român” (vezi Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte, vol. III, București, 1994, insemnarea din 11 sept. 1981).

Explicația lipsei de asemănare o oferă întreg cadru povestirii în care circa patru cincimi descriu percepțiile extra-senzoriale ale anchetatului student Dayan supus la șocuri electrice si supra dozare de droguri. Indianistul Eliade era de tânăr la curent cu acele fenomene extra-senzoriale în care conștiința pare a părăsi trupul fiind capabilă să descrie cu mare fidelitate întâmplări petrecute la indiferent ce distanță de spațiu și (/sau) de timp: „Dacă nu știu în ce zi suntem, spuse Orobete,  nu știu dacă academicianul Pavel Bogatyrov este sau a fost deja sau va fi aici într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Cum sunt silit –mai precis, am fost silit de dumneavoastră –să trăiesc într-o durată personală, fără controlul calendarului, nu pot face distincție între trecut și viitor” (Mircea Eliade, Nuvele, București, 1991, p.95). Dayan mai dovedise și înainte că posedă vedere în duh, povestindu-i lui Albini de sinuciderea la Galați a unei rude a anchetatorului (p.86).

Când a apărut volumul Life after life (1975) a lui Raymond Moody, mare trebuie să fi fost surpriza filozofului religiilor constatând o frapantă asemănare dintre percepția extra-corporală a muribunzilor întorși la viață prin spitalele moderne si puterile miraculoase ale yoghinilor exersați în practicile descrise de Patanjali.

Oricum, mult înainte de cercetările experiențelor din timpul opririi inimii și stoparea aparentă a activității creierului, marele istoric al religiilor știa că relația dintre persoanele implicate în declanșarea oricăror fenomene paranormale nu poate semăna în nici un fel cu relațiile normale dintre oameni, chiar dacă unul este torționar și altul un deținut politic schingiuit până în pragul morții, ceea ce s-a văzut și în romanul Forêt interdite (Noaptea de Sânziene) apărut la Paris  în 1955 și la București după căderea comunismului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/).

Cardiologul olandez Pim Van Lommel, autor al volumului Consciousness beyond life. The Science of Near Death Experience (2007) remarcase la un interviu  regretul pacienților (cărora le reușise manevra de resuscitare) că n-au fost lăsați să treacă marele prag (https://www.youtube.com/watch?v=glKccJ5YUcg&t=129s ), Cercetătorul fenomenelor din vecinătatea morții pare să confirme acea coincidenția oppositorum invocată de Eliade pentru înțelegerea mini-romanului Pe Strada Mântuleasa, stradă a unui București pe cât de mitologic pe atât de sinistru, trăind sub teroarea arestărilor și anchetelor securiste (Mircea Eliade către Leonid Mămăligă în 4 mai 1966, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/).

Personajul Dayan (descris la un moment dat și în stare cataleptică, aproape fără puls si fără respirație, stări trăite și de unii yoghini mai experimentați) este pus de hermeneutul simbolismului religios să afirme înainte de a muri că știe unde se duce, pentru că a mai fost acolo. Cam ce spusese și Sfântul Arsenie Boca, trecut nu odată pragul (foarte posibil) cu prilejul bestialelor anchete securisto-comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Sâmbăta de Sus, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/).

După ce-i trimisese romanul ce urma să fie premiat de Academia Goncourt, Mircea Eliade i-a scris lui Vintilă Horia că „titlul e splendid și el singur dă o dimensiune exilului […]. Ințeleg că e vorba de o profundă experiență personală care ți-a deschis alte perspective și ți-a cerut alt „stil”. Nu numai că te-ai regăsit (cum spui în scrisoare) ca scriitor, dar te-ai maturizat peste noapte, dobândind laolaltă claritatea și sobrietatea marilor maeștri” (Mircea Eliade către Vintilă Horia, 16 iunie 1960, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ).

In discursul ocazionat de omagierea la Sorbona a faimosului savant, cercetător și filozof Mircea Eliade „venită târziu, dar mai bine mai târziu decât deloc” (H. Corbin, febr. 1976). Henri Corbin subliniase radicala înnoire a științei religiilor adusă de Eliade („l’extraordinaire message qu’il nous a apporté dans notre vie scientifique”). Corbin a accentuat diferența ce separă hermeneutica eliadescă a lui Homo religiosus (cu noutatea ei de a porni de la cunoașterea de sine, de la autenticitatea trăirii individuale) de gândirea pornită de la simple concepte teoretizând pe fundalul istoricismului sau al sociologismului: „Nous avons lui du une rénovation complète de la conception de la science des religions. Nous étions tombés pendant plusieurs générations dans les ornières de l’historicisme, du sociologisme, quels que soient les noms que l’on donne a ces prises de position qui aboutissent  a une impasse. Grace a lui, nous avons vu écloré une manière de comprendre, d’interpréter l’Homo religiosus, non plus comme si nous étions face a face avec des concepts sur lesquels on délibère, mais en laissant resurgir du fond de nous-mêmes le sens permanent des choses qui sont son mode d’existence, qui expriment son mode d’être” (vezi vol.: „Mircea Eliade”, Cahier de l’Herne, nr.33, Paris, 1978, p.271).

La Radio „Europa Liberă”, Vintilă Horia, primul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literaturii franceze a povestit (în anul când lui Mircea Eliade i s-a decernat titlul de „doctor honoris causa  de l’Université de Paris-Sorbonne”) cum timp de un an și jumătate a luat avionul de la Madrid către Statele Unite, Canada, Irlanda, Franța, Anglia, Germania, Olanda sau Italia pentru a sta de vorbă cu oameni reprezentativi din felurite domenii ale științei și ale culturii spre a-și confirma presupunerea sa după care am asista la un adevărat reviriment al spiritualității, în ciuda zvonurilor legate de „moartea sufletului și de sfârșitul oricărei mentalități spirituale”.  Ancheta asupra gândirii, asupra artelor și științelor actuale, publicată în diferite limbi europene, a rămas inedită în România vreme de 44 de ani, unde inedite sunt în continuare Encuesta detras de lo visible (1975), volum de interviuri axate pe  experimentările asupra fenomenelor parapsihologice (precum telepatia, clarviziunea, etc.), Introduccion a la litteratura del Siglo XX ( Madrid, 1976 ), și Los Derechos Humanos y la Novela del Siglo XX (Madrid, 1981). In ultima, laureatul premiului Goncourt amintește de rusificarea Basarabiei inclusă în URSS, provincie românească în care drepturile omului sunt vorbe goale „plutind în aerul absolutismului” (V.Horia). Când realitatea e constrânsă a se conforma ideologiei raționaliste, ea devine ostilă omului ce posedă atât o latură conștientă (rațională) cât și una inconștientă. A doua latură, folosind starea de semi-trezie sau chiar visul, intervine nu numai în procesul de creație, dar si în fenomenele parapsihologice de pre-cogniție. Latura inconștientă a fost imaginată de filozoful Lucian Blaga (pe care Vintilă Horia îl citează la p.145)  ca posedând anumite categorii de spațiu și de timp, fiind așadar „cosmotică” și nu haotică cum mulți ar înclina să creadă.

„Descoperirea inconștientului –scria Mircea Eliade în prefața volumului „Spiritual Discipline” din 1960 –poate fi comparată cu descoperirile astronomice urmând inventării telescopului și cu descoperirile maritime din timpul Renașterii. Pentru că acestea au adus lumină într-o lume care mai inainte nu fusese nici măcar bănuită. Caracteristic cercului „Eranos” a fost de la început interesul pentru disciplinele și tehnicele mistice” (vezi Mircea Eliade, Encounters at Ascona, pp. XVII-XXI). După ce lecturase volumul Le Chamanisme (Paris, 1951), teologul Henri de Lubac i-a scris că experiența extatică pe care Eliade a privit-o ca parte constitutivă a condiției umane i se pare o idee de o „importanță capitală” (4).

Intr-o stare de semi-trezie avusese Mircea Eliade un vis premonitoriu în 1957 despre viitorul respingerii sale oficiale în cultura românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din Țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/) dominată de „stângiști atei care rod marginile culturii” (apud. Vintilă Horia). Visul de trezie (publicat în „Caiete de dor”, nr.13 din iunie 1960) i-a arătat și „Casa Gabriela” de la Ascona (Elveția) unde, în cercul „Eranos”, savantul Eliade a conferențiat decenii de-a rândul, începând cu august 1950, loc „miraculos” în care urma să ajungă în 1982 pentru ultima oară.

În Dayan  Mircea Eliade imaginează o presupusă rezolvare a Paradoxului Goedel (vezi Nuvele inedite, București, Ed. Rum-Irina, 1991, pp. 55-112). Soluția teoremei ar fi rămas totuși necunoscută. Nu doar din pricina lipsei filelor de la sfârsitul unei lucrări de doctorat pe această temă, pagini care ar fi putut fi rescrise de doctorantul în matematici în cazul în care ar fi supraviețuit anchetărilor securiste. Dayan ar fi putut reconstrui finalul lucrării doar repus în libertate, adică externat din clinica psihiatrică, unde fusese „cazat” de Securitatea comunistă care l-a declarat nebun, fabricându-i si actele „doveditoare” ale nebuniei.

Personajul care dă numele nuvelei este înregistrat de poliția politică vorbind atât în stare de veghe cât si în somn sau în stări alterate ale conștinței produse prin administrare de droguri. Intreaga nuvelă desfășoară o serie de fenomene parapsihologice, numite de yoghini și extatici „siddhi” (vezi Mircea Eliade, Patanjali și yoga, Paris, 1962; București, 1992). Unele din aceste puteri miraculoase au fost enumărate și de Sfântul Apostol Pavel ca haruri date de Dumnezeu, cum este de pildă puterea de vindecare și vederea în duh, ambele dăruite de Domnul nostru Iisus Cristos și călugărului mistic Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Biseririi de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/).

Intr-una din notațiile sale (de jurnal ?), academicianul Mircea Eliade observase că exemplarele cele mai inteligente ale omenirii moderne (de după descoperirea bombei atomice) sunt atrase de știință. Cu acel prilej își exprimase regretul că celelalte domenii au rămas să fie practicate de inși mai puțin dotați.

După opinia prețuitului savant strecurată cu destulă limpezime, dezlegarea paradoxului Goedel a rămas necunoscută din cauza locului în care descoperirea a fost făcută: în România apăsată de tirania imposturii oficiale vânând obscurantisme și  „misticisme”, pentru a se debarasa de oamenii care ies din rând.

Nuvela chiar așa începe, cu un dialog dintre doi studenți turnători pe care îi supără genialitatea colegului lor poreclit Dayan. Nici conducerea instituției de învățământ superior, – plafonată odată cu înscăunarea unui impostor (decanul Irinoiu care l-ar denunța pe studentul Orobete ca obscurantist) -, nu reacționează diferit. In totalitarismul comunist susținut de teroarea poliției politice, orice post mai înalt a fost de regulă obținut și păstrat prin conformismul turnătoriei către omniprezenta Securitate infiltrată nu numai în structurile sectorului ideologic al partidului unic.

In ce privește situația României, – deși acceptase cenzurarea propusă de „turnătorul” Ioan Petru Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ), lăsându-și „vămuită” ideea că ideologia comunistă n-ar fi putut să se mențină atâta amar de vreme dacă n-ar fi fost susținută de teroarea farselor de procese cu verdictul dinainte stabilit, a închisorilor politice, a lagărelor de exterminare (precum Canalul Dunărea – Marea Neagră, supranumit „Canalul Morții”) și a spitalelor psihiatrice -, academicianul Eliade știa (mai bine decât C.G. Jung !) că la români nu este și nici n-a fost vreodată „epidemia mintală a comunismului” după expresia faimosului psihanalist Jung.

Numai că în România au fost perpetuate cât s-a putut de mult tabu-urile legate de criminalitatea dictaturii comuniste, tabu-uri păzite de vechi staliniști cu putere de decizie (precum Silviu Brucan) pentru ca trecutul să rămână „absorbit de neant”, cum „absorită de neant” a rămas masacrarea românilor din jumătatea de Ardeal oferită de Hitler Ungariei hortyste în 1940: „Cu tricolorul românesc, găsit prin casele unde-l păstraseră simbolic, oamenii erau purtați cu el bătut în cuie pe trup (5), pe ulițele satului. 991 de Hristoși au fost crucificați în satele și cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăznea. Puteai rămâne insensibil la asemenea grozăvii?” (vezi Horia Stanca, Așa a fost să fie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994, p.48, https://isabelavs2.files.wordpress.com/2020/02/stanca.pdf; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, 1918-2018, o privire filozofică asupra istoriei Românieihttps://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Beletristica lui Mircea Eliade apărută dincolo de Cortina de fier încalcă tocmai aceste tabu-uri: In Noaptea de Sânziene reamintește martirajul suferit între 1946 și 1952 de filozoful Mircea Vulcănescu în închisorile comuniste (https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/), în Pelerina face iarăși aluzie la rolul represiv al poliției politice, mai precis la pasiunea Securității pentru teoria conspirației, prilej să inventeze vinovății fără dovezi concrete, dar suficiente pentru confecționarea unor dosare penale și torturarea deținuților politici (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/). Unii i-au făcut nedreptatea de a-l acuza pe Eliade că ar nega istoria, în condițiile în care doar orbul găinilor putea face de nesesizat angrenajul terorii comuniste în nuvelistica sa. Mai toți exegeții care s-au ocupat de literatura eliadescă intrată cu mari dificultăți în cultura comunistă s-au cam ferit să observe ignorarea tabu-urilor legate de criminalitatea regimului comunist care a bătut toate recordurile în materie de genocid. „Cea mai mare surpriză din post-comunism a fost că n-a făcut obiectul unei DAMNATIO MEMORIAE […]. In toate țările din Est s-a invocat iertarea. Or, iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remușcări. Dacă nu sunt exprimate remușcările, iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că înstalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic […].  De altminteri AMNISTIA a fost imediat urmată de AMNEZIE. E ceva cu totul extraordinar dacă ne gândim că experiența comunistă a făcut mai mulți morți decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele și spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viața a zeci, sute de milioane de persoane […]. Si imediat s-a luat hotărârea ca totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt, nazismul apare azi celor mai mulți ca o monstruozitate morală excepțională, însă, în același timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic DE CARE NIMENI NU SE CONSIDERĂ RESPONSABIL” (vezi Alain Besancon, De la dessidence a la democratie, Paris, 1996, pp. 147-148).

In nuvela Dayan, autorul lucrării „Quelques observations sur le théorème de Goedel” este un tânăr premiant în toți anii de școală îndrăgostit de matematici, de „poezia scrisă de alții” (M.E.) și de simbolismul religios, nu doar cercetător științific înnăscut „care orbecăie” (/caută în necunoscut) pe nume Constantin Orobete. Pe tânărul student (supranumit întâi „Făt frumos cu ochii în lacrimi” și, după accidentul stupid care l-a lăsat fără un glob ocular, Dayan) îl interesează și calculele vizionarilor azteci privitoare la sfârșitul „epocii infernale” care a urmat „epocii beatifice”. Nu e străin nici de credințele religioase din antichitate, precum cea „încrustată” în Epopeea lui Ghilgameș. Pe bucureșteanul Dayan îl cucerește și limbajul camuflat în limbajele de toate zilele, cum este de pildă  „a” privativ din „amore/ a-more” care despărțit trimite către ideea privației de moarte, legând iubirea de nemurire. Pentru că  „adevărata dragoste este totuna cu nemurirea” (vezi Mircea Eliade, Dayan, în vol.: Nuvele inedite, București, 1991, p.75).

In prima sa lecție de deschidere din octombrie 1919, iubirea fusese considerată drept cale spre nemurire de fascinantul profesor Nae Ionescu al cărui suplinitor la catedra de metafizică a Universității din București fusese în tinerețea sa Mircea Eliade  (vezi Nae Ionescu, Funcția epistemologică a iubirii; a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu, sau credința creatoare de cultură, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-credinta-creatoare-de-cultura/ ). In povestirea Dayan, iubirea creștinească iese la suprafață cu prilejul agoniei studentului închis și apoi ucis în clinica psihiatrică prin supradozare de droguri, șocuri electrice și tot arsenalul medical la dispoziție într-un astfel de stabiliment cazând și pacienți furnizați de Securitate (6). Inainte de pragul marii treceri, tânărul matematician Dayan cere în mod expres să fie iertați și reînmatriculați cei doi colegi turnători.

Dar, fără nici o îndoială, cunoașterea metafizică pe calea iubirii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Concepte cheie la Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/concepte-cheie-la-nae-ionescu/) nu duce la nemurirea la care a ajuns evreul rătăcitor Ahasverus. Batjocorindu-L pe Iisus Cristos pe drumul Golgotei, Ahasverus s-a trezit „răsplătit” cu nemurirea până la A doua Venire a lui Cristos. Devenit personaj de legendă povestită de-a lungul vremii într-o mulțime de feluri, variantele păstrează constant blestemul de a rătăci în lungul și-n latul Pământului.

Reîntinerind ciclic la o sută de ani, când prin boală si suferință se tot apropie de moartea izbăvitoare, Evreul Rătăcitor nu-și dorește decât să moară de-a binelea. Ultima lui „speranță” (cu ghilimele puse de Eliade) este nimicirea Terrei prin bombele atomice pe zi ce trece mai performante. In ce-l privește pe Ahasverus, singurul lucru care-l interesează este Sfârșitul Lumii, timpul exact al Celei de-a Doua Veniri, calculat matematic din ipoteze științifice asupra ivirii și pieirii Universului, sau, în variantă mai „optimistă” pentru el (dar neconfirmată științific), pe Evreul Rătăcitor îl chinuie nesiguranța momentului final al „epocii infernale”, i.e. timpul calculat de azteci pentru care ciclul ultim a început prin cucerirea spaniolă si va sfârși în 1987.

Văzut în primele secole prin Armenia și în secolul XVI (cum scrie un episcop german) de sute de persoane în 1542  (Kurtze Beschreibung und Erzaelung von einem Juden mit Namen Ahasverus), evreul rătăcitor Ahasverus îi apare și studentului la matematici căruia îi va marca scurta existență. Povestea Jidovului rătăcitor o citise Dayan cu doisprezece ani înainte de rezolvarea paradoxului Goedel. O terminase de citit în Noaptea de Sânziene, noapte vrăjită în care studentul român  (redevenit „Făt frumos cu ochii în lacrimi”) își va încheia existența pământească în acea clinică psihiatrică unde a fost supus la  „șocuri electrice si celelalte…” , fiind anchetat de Securitate și cu mijloacele moderne ale „drogului adevărului”.

Prin drogare cu scopolamină ar fi fost anchetat de Securitatea sovietică (având un „ascendent” asupra Securității locale de la inființarea ei în 1948 de către colonelul sovietic Ana Pauker) chiar și Părintele Arsenie Boca, „nefiind găsit vinovat”, cum povestise unui cunoscut (vezi Părintele Arsenie Boca – un om mai presus de oameni, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p.18). Spre ghinionul lor, anchetatorii Sfântului n-au putut înregistra la acea anchetă decât rugăciunea inimii care-i însoțea automat respirația: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Biserica de la Drăgănescu (sfințită în 1983) oferă și mărturia harului precogniției care l-a făcut pe călugărul iconar să picteze în altar martiriul Sfântului Ștefan cel Nou, trecut la Domnul în 28 noiembrie, zi la care avea să se ducă în 1989 (tot ca urmare a schingiuirii) însuși Părintele Arsenie Boca, arestat si anchetat de Securitatea comunistă în repetate rânduri (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). De pe zidurile faimoasei Biserici, la scena Pogorârii Sfântului Duh se poate citi: „Ziua întemeierii Bisericii, Ziua tămăduirii de frică”. Intre scenele pictate pe ziduri de Părintele Arsenie Boca se află si „Chemarea lui Moise în Horeb” în care apare Rugul aprins și nemistuit având imaginea Maicii Domnului cu pruncul Iisus în mijlocul flăcărilor. Se poate presupune aici o aluzie la așa-numitul lot al Rugului Aprins din temnițele politice comuniste unde au fost închiși fără de vină teologul Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghius, Sofian Boghiu și multi alții, dintre care trei au răposat: dr. Vasile Voiculescu, poetul mistic Sandu Tudor și arhimandritul Haralambie Vasilache. Tot în fresca Bisericii de la Drăgănescu, fostul stareț de la Sâmbăta de Sus care a cunoscut pe propria-i piele metodele de anchetare a Securiștilor comuniști a scris îndemnul „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul; Ci-mi fiți Mie martori”.

Lunga trecere a orfanului Dayan pe tărâmul de dincolo este insoțită la un moment dat de imaginea mamei sale (căreia îi spune să nu-i fie teamă) cumva suprapusă peste căldura sufletească iradiind din icoana luminoasă a Maicii Domnului care-l privea cu dragoste și milă, lacrimile șiroindu-i „lin pe amândoi obrajii”. Intâi îi păruse că seamănă cu icoana Maicii Domnului din Biserica Albă (unde Profesorul Nae Ionescu asculta slujba în genunchi). Asemănarea i-a părut apoi mai fidelă unei Madone medievale: Madonna Intelligentia, cumulând ințelepciunea, dragostea și nemurirea. Doar lacrimile nu încetaseră a curge nici pe noua, nici pe următoarea înfățișare, sub chipul fetei care-l numise „Făt-Frumos-cu-ochii-in-lacrimi” cunoscută cu opt-nouă ani în urmă când îi striga în curte: „Orobete Constantin, / Boier vechi și domn creștin”. După vreo cinci minute de la injecția cu scopolamină trezit de-a binelea de surpriza recunoașterii Irinei, pe ea o roagă să le spună să-i dea drumul măcar o lună sau două.

Ultima infățișare a prezenței feminine percepută în salon este cea a asistentei medicale care îi raportează doctorului că pacientul aiurează, fără a ști că Dayan era perfect conștient de tot ce se petrece în jurul său, având parte și de puterea miraculoasă a percepțiilor extrasenzoriale. El trăiește în prezent întâmplări din cursul unor viitoare „discuții” cu anchetatorul Albini. In ceața interogatoriului îl roagă si pe securist să-i de-a drumul măcar o lună ca să-l poată căuta pe Celălalt.

Asociind uciderea sa („pură euthanasie”, în limbajul oficialilor comuniști) cu uciderea  „înainte mergătorului” Ioan, studentul, dăruit cu geniul matematicii, dar nu și cu adevăratul geniu creator (7), subliniază marea deosebire care-l separă de Ioan Botezătorul, mesager care și-a dus la bun sfârșit mesajul, pentru că nu a fost confundat cu „Celălalt care va trebui să vină”.

In mod semnificativ, Mircea Eliade a dedicat nuvela „Celor din urmă…”, adică celor care vor trăi timpurile apocaliptice dinaintea Celei de-a doua veniri. In scena „Biserica și lumea”, Părintele Arsenie Boca descrie viața de zi cu zi a „celor din urmă” dintre care „mulți se vor vinde unii pe alții” (cum s-au vândut în numele ideologiei comuniste așa se vor vinde și în numele „corectitudinii politice”, a ideologiei globalismului), „se vor urâ unii pe alții” (după metoda de satanizare a adversarilor) în „lupta de clasă”, sau în „lupta de rasă” (folosind acuzația de anti-semitism pentru lichidarea celor care le critică părerile), ori, pe internet, luptând  împotriva „trollilor” (care „dușmănesc” pacea de pe internet, ruinând -vezi Doamne -, inexistenta concordanță de păreri exprimate on-line).

Prin clarviziune, Dayan știe că vor fi „albite” petele de pe conștiința torționarilor (precum securistul Albini), că vor fi distruse toate urmele asasinării sale în clinica de nebuni, pentru că, deținând puterea, asasinii sunt blindați cu hârtii acoperitoare de crime pe care le pun oricând la dispoziția oricui. Scena în care matematicianul american de la Princeton (Profesorul Lewis Dumbarton) este impiedicat de Securitate să-l vadă și să vorbească cu autorul „Considerațiilor asupra teoremei lui Goedel” amintește eșecul real din 1962 al Profesorului englez Maurice Cranston de a lua contact cu filozoful Noica despre care Securitatea l-a mințit că ar fi fost pus în libertate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

Impunând liberalizării „cămașa de forță a minciunii” (apud M. Lovinescu), nomenclaturiștii (cu întreaga lor clientelă) și-au menținut pozițiile dominante și după abolirea ideologiei comuniste. Ca și făptuitorii masacrelor din Transilvania de Nord în perioada dintre 1 septembrie 1940 și 15 mai 1941, asasinii comuniști au putut ajunge nederanjați la vârsta pensionării, când duminicile și-au plimbat liniștiți nepoțeii de mână (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, București, 1990, p.371).

Continue reading „Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus”

Melania RUSU CARAGIOIU: Jurnalistul Valentin Mic, promotor de cultură națională românească, în Serbia

Într-una din sedințele trecute ale ASRAN- ,,Destine literare”, Dl. Alexandru Cetățeanu, Președintele Asociației, a pus la capitolul discuții o întrebare cheie: ,, Cine cunoaște sau ne poate spune ceva despre invitatul Valentin Mic?” S-a făcut o tăcere generală.

 La următoarea ședință a apărut poetul Valentin Mic și a recitat poezii. Considerând că vecinătatea noastră din România l-a făcut cunoscut, Domnia sa nu s-a prezentat.

Recunoaștem că înainte de 1989 ne-am ocupat puțin sau deloc, noi cei din România, de comunitățile românești din lume. După această dată

Asociațiile culturale din Timișoara- Banat au fost primele care au luat legătura cu enclava de români din Serbia, mai strâns din partea D-lui Jurist Aurel Bancu, secretarul Asociației Culturale ,,Constantin  Brâncuși” tinând legătura dintre Asociația Culturală și Presedintele Societății de Limba Română din Voivodina, Dl. Dr. Lucian Marina, Directorul postului de radio și televiziune din Voivodina-Serbia, un fervent cercetător și promotor al sculptorului și operei Constantin Brâncuși. Pe parcurs această colaborare a cuprins multiple aspecte culturale, sociale și literare. Dintre cei care au luat imediat legătura cu frații români din Serbia au fost Liga Scriitorilor Români- Timișoara- Banat, întregul concern massmedia, asociații culturale din Timișoara și Banat, amintind și Manifestări culturale comune, precum ,,Festivalul Doinelor”, colaborări la Muzeul Satului și la alte Foruri și asociații, între promotorii  principali fiind Dl. Aurel Bancu și Dirigenții celorlate formațiuni culturale.

Noi cei din diaspora venind mai târziu în contact cu această comunitate prin ceva corespondență și donație de cărți și din partea celei care scrie aceste rânduri.

Pe parcurs s-a întețit corespondența, s-au citit articolele revistei ,,Logos, Curierul național, fondat în 2003 și ziare și reviste, editate de Comunitatea românilor din Serbia, cu sprijinul sau redactate de D-l Dr. Lucian Marina,  sosite și în România, sporadic, și a început publicarea de materiale din partea scriitorilor din România în publicații din Sebia și vice-versa.

Observând acest gol în cunoaștere în diaspora, semnatara acestor rânduri având și rolul meu de purtător de cuvânt al Limbii Noastre cea Română în Diaspora, încă din anul 2012, atunci devenind un colaborator mic al Regretatului Corneliu Leu, privind menținerea prestigiului Limba Română în lume precum cred, face fiecare dintre noi, am scrutat o amintire din anul 2018. Amintindu-mi cu ocazia participării mele și a fiicei mele avocat Alexandrina Caragioiu la Smpozionul Național ,,Radu Flora~ , de la Zrenianin, despre cei care au luat cuvântul.

Venind noi din Canada în România pentru Festivalul Limbii Române din Bazinul Vâlcea, am prins și la Timișoara o perioadă fastă de manifestări culturale și zilele festive ale Simpoziomului de la Zrenianin, când în cadrul unei mari festivități a fost dezvelit în Zrenianin Bustul Academicianului, Prof. Universitar Dr. Radu Flora, cea mai proeminentă personalitate care s-a născut și a activat plurivalent în comunitatea românilor din Serbia,

Din Delegația de la Timișoara au făcut atunci parte jurnaliști, scriitori, persoane care l-au cunoscut personal, între care și Domnii, Dr. Pogany Andrei, Jurist Aurel Bancu și despgur și alții. Am fost însoțiți și de Redactora RadioTVRo-Timișoara, D-na Veronica Balaj.

Fiind delegată din partea STARPRESS Limba Română și făcând parte din Asociația ,,Constantin Brâncuși” mi s-a acordat și mie cuvântul de salut și prezentare a desfășurării evenimentului de la care venisem.

În mulțimea participanților se găsea și Dl Valentin Mic, jurnalist.

Ceeace îmi aminteam vag, spre a răspunde întrebării puse de  Dl. Alexandru Cetățeanu era faptul că Dl. Valentin Mic a susținut o prezentare legată de Satul Nou, localitate care nu este deloc un sat, unde s-a născut Radu Flora.  Restul datelor despre dânsul  le-am cules de curând în vederea acestei prezentări.

Dl. Valentin Mic este poet, jurnalist, fotoreporter, autor de cărți, monografii, este o importantă personalitate culturală și redactor la ziarul ,, Tezaur bănățean”

În Satu Nou funcționează un concern cultural literar românesc compus din mai multe autorități oficiale locale, Casa de cultură, Biblioteca, Biserica ortodoxă românească, Școala generală,  foruri susținute de Consiliul Național al minorității de limbă română din Serbia.

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Jurnalistul Valentin Mic, promotor de cultură națională românească, în Serbia”

Eleonora SCHIPOR: Nesecatul dor de Eminescu

       Dintotdeauna mi-a plăcut poezia lui Eminescu. De când am învățat prima sa poezie. Eram prin clasele primare. La noi acasă se vorbea de cultură, literatură, tradiții. Regretații mei părinți vorbeau frumos de Eminescu, ca și de alți mari clasici ai lumii. Mama mea Viorica, a avut un frate, Dumitru, Dumnezeu să-l ierte, care fusese student la politehnică. Era un mare pasionat de Eminesu, le recita și celor de acasă versurile lui. Pe urmă, prin clasa  a 6-ea se pare, într-o vară, păscând văcuța pe marginile imașurilor, din satul meu de baștină Pătrăuții de Jos, am învățat pe de rost 100 de poezii de ale poetului. Țin minte aveam o carte mare, groasă, cu copertele cafenii. Era de la bibliotecă.

          Fiind în clasele mari sorbeam cu nesaț totul ce găseam la bibliotecă despe Eminescu. De fapt dragostea de lectură o păstrez până azi în suflet. Țin minte și acum minunatele lecții de literatură predate de regretatul nostru profesor Dumitru Ștefureac. Trăia parcă acele versuri, acele momente când ne vorbea de marele poet, ca de altfel de toți marii clasici ai literaturii. La o lecție în clasa a 9-a, am recitat pe de rost „Luceafărul”. Prezent la lecție era și șeful de studii de atunci, și el profesor de limba și literatura maternă dl Vasile Gavriliuc. Până acum, când ne întâlnim, deși au trecut mulți ani, își aduce aminte de acea lecție. N-am uitat-o și n-o voi uita niciodată.

          Studentă fiind am început să procur cărțile Poetului. Mai întâi în limba moldovenească de atunci. Doar la librăria „Luceafărul” puteam găsi rareori câte o carte cu versurile sale în limba română.

          Pe parcursul anilor participând lea felurite întâlniri, prezentări de carte, Simpiozioane, conferințe, cenacluri literare am avut ocazia să procur, să primesc în dar mai multe cărți dedicate Poetului nepereche, dar  și cele cu opera-i nemuritoare. Astfel am sclipuit o mini-bibliotecă eminesciană.  Am și câteva portrete de ale poetului, unul din ele fiind chiar pe peretele din camera principală a casei.

          Cu mai mulți ani în urmă am scris o poezie, dedicată celui mai mare poet al nostru. A fost publicată în toate ziarele noastre bucovinene, am publicat-o în mai multe reviste și almanahuri din România, dar și în cartea mea de versuri „Lumea miraculoasă a poeziei”. Datorită poetei și traducătoarei ucrainene Maria Gulei, am și varianta ucraineană a acestei poezii. Am publicat-o în mai multe săptămânaluri ucrainene.

          Iată de data asta am pregătit o mică expoziție personală, cu doar câteva din cărțile de și despre Poet. Nemaivorbind de almanahurile, ziarele, revistele pe care dacă, ar trebui să le expun ar ocupa toată casa.

          Anual organizăm și la școală ( CIE Cupca) diferite expoziții, alteori lecturi literare, ședințe ale cenaclului literar „Lămâița” unde vorbim, citim, scriem, publicăm și gândim la Eminescu și la valoarea operei sale.

         Și în biblioteca de la Pătrăuții de Jos, anual, în preajma zilei de 15 ianuarie și 15 iunie sunt organizate expoziții, întâlniri cu poeții locali, cu elevii școlii medii. De toate acestea are grijă bibliotecara-șefă d-na Maria Ștefureac.

          De fapt, despre Eminescu și rolul său în literatura română, în literatura universală trebuie să vorbim în permanență, pentru ca tânăra generație să aibă și un cult al marelui poet. Astfel ne păstrăm valorile, limba, credința, identitatea…

 

Eminescu e poetul…

 

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Nesecatul dor de Eminescu”

Ionuț ȚENE – La moartea unui revoluționar anticomunist clujean: Aurel Coltor!

Vestea trecerii la cele veșnice a revoluționarului anticomunist Aurel Coltor nu a fost neapărat o surpriză, pentru că acesta era suferind de mai multă vreme. La 81 de ani, o boală te poate răpune fulgerător. Am participat pe 21 decembrie 2020 la manifestările dedicate Revoluției din Decembrie 1989 și l-am văzut pe Aurel Coltor undeva discret, retras, bolnav în mulțime. Era prima dată când vocea sa nu s-a mai auzit tunător la monumentul Stâlpi Împușcați din fosta Piață a Libertății sau la cel cu flacăra veșnică din Cimitirul Eroilor. Aștepta cred, supărat, marea trecere. Aurel Coltor era foarte trist, deoarece nu s-a făcut dreptate revoluționarilor clujeni. Cei vinovați de împușcarea și uciderea a circa 30 de clujeni în decembrie 1989 erau liberi și își mâncau cu opulență concupiscentă pensiile speciale. Nu au plătit pentru represiunea de la Cluj din decembrie 1989. Mai mult, cei vinovați au primit grade și medalii din partea statului de după 1990. Tristețea și revolta lui Aurel Coltor am înțeles-o. Mi-o spunea de fiecare dată când mă întâlneam cu el. ”– Ionuț, s-a murit la revoluție ca tot ei să ne conducă, să primească pensii speciale și să ne fure!” Asta îmi spunea de fiecare dată când ne vedeam. Mai mult, în ultimii ani avea chiar un regret, că prin ieșirea lui și a revoluționarilor în stradă nu au făcut decât să cauționeze un regim post-comunist corupt, un sistem militarizat în care primează veniturile speciale în dauna poporului tot mai sărăcit, colonizat și umilit. E adevărat că nu afirma ca unii dintre ceilalți revoluționari ”– Am ieșit degeaba în stradă în decembrie 1989”. Nu spunea asta și pentru a păstra memoria vie a celor care au murit pe 21 decembrie 1989 cu un glonte în cap, lângă el, ca pictorul Lucian Matiș sau au căzut răniți ca actorul și poetul Călin Nemeș și care, apoi, s-a sinucis din scârbă față de manipularea securistică a regimului Iliescu. De 30 de ani, Aurel Coltor, la fiecare comemorare a revoluției din decembrie 1989 tuna de la microfonul manifestărilor împotriva criminalilor ascunși în rândurile armatei și securității. Sesiza o ironie a sorții ca să vadă că manifestările erau organizate de armata din rândurile căreia ofițeri și soldați au tras în populația civilă. În fața generalilor, coloneilor și soldaților prezenți, Aurel Coltor acuza, an de an, armata că ascunde vinovații. Erau de multe ori momente stânjenitoare, dar personal i-am înțeles durerea lăuntrică a revoluționarului post-decembrist. O altă durere a sa ca președinte al asociației pentru adevărul revoluției era că prin secretaritul pentru revoluționari s-au acordat circa 10 mii de certificate de revoluționari pentru niște oameni care nu au fost la revoluție. Aurel Coltor spunea că el nu ieșit în stradă petnru beneficii, impozite scăzute, terenuri și spații comerciale primite gratis de la stat, ci pentru libertate. Dorea să se facă ordine în rândul celor cu ceritficate pseudo-false.

”Cei care au preluat puterea în decembrie 1989 și-au văzut doar interesul lor, s-a furat Revoluția. La noi e o democrație cu specific românesc, interesul particular și de grup contează, nu interesul național. Sunt oameni care nu au fost la Revoluție dar au certificate, iau bani de la stat, este o pată neagră pe imaginea răniților. Sunt foarte mulți profitori ai Revoluției, 10.000 de luptători sunt falși, nimeni nu face curățenie să scăpăm de acești indivizi”, a conchis Coltor pentru site-ul cluj24.ro. Aurel Coltor nu a fost un fricos, ci a ieșit în după amiza zilei de 21 decembrie în stradă. Acolo Continue reading „Ionuț ȚENE – La moartea unui revoluționar anticomunist clujean: Aurel Coltor!”

Doina Zăvoianu: Scriitori clujeni gratulați cu diplome la Gala Excelenței Gutenberg din Arad

       

Cu ocazia manifestărilor culturale organizate de Salonul Gutenberg din Arad, sub sigla Universul cărții, condus de scriitoarea profesor Florica R. Cândea, în cadrul Galei Excelenței Gutemberg, 2020, scriitorii clujeni Titina Nica Țene și Al.Florin Țene au fost gratulați cu “Diploma aniversară “, pentru ”creșterea calității revistei și implicarea deosebită în promovarea acesteia în mediile socio- culturale arădene, naționale și ale diasporei românești”.

            Această recunoștiință este un simbol al respectului și aprecierii celor doi scriitori care o viață întreagă au slujit limba română, literatura neamului nostru, atât prin cărțile  publicate, cât și în revistele pe care le-au editat..

 

   Doina Zăvoianu

Germain DROOGENBROODT: Întrebare

 

Întrebare

 

Pământule, ești oare mai mult
decât simplă scânteiere din lumina dintâi,

 

copil orfan și schilodit
rătăcitor prin Infinit?

Vițel cu trupul aurit
ce-a-mprumutat aripi de înger

 

în vreme ce stăpânul lui, de zor
se înveștmântă-n straie de profet
tot propăvăduind minciuni drept adevăr

De-abia se mai aude lin, departe
știutul fâlfâit de-aripă
al inimii ce bate.

Germain Droogenbroodt

Traducere Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Din: “Contraluz”, Point Editions

IOAN MICLAU despre CEZARINA ADAMESCU (Restituri)

“Florile-s gânduri, iar gândurile devin flori pe câmpia literară”

  (Ioan Miclau-2009)

 

     “…Desigur, cine va încerca a privi  ceva mai adânc acest subtitlu “Florile-s gânduri iar gândurile devin flori pe câmpia literară”, va sesiza izvorul inspirator folosit , deoarece, in  literatura română doar B.P.Hașdeu vorbea despre acea câmpie literară în care scriitorii si poeții erau  scototiți asemenea florilor din câmpie, fiecare  având frumusetea  culorii si a  parfumului  ei, iar în final, peisajul unei arte adevărate.

        Greu a înțeles asta până și Titu Maiorescu  ministrul Culturii acelei vremi,  cum în acest peisaj coloristic  artele primesc stralucire si armonie, robustete si o perenitate mereu îmbogățită.  Pe când,  acea ierarhizare de valori aducea o stare de  dispute între valorile noastre autentice referitor la Mihai Eminescu si Vasile Alecsandri, dispute încorporate ulterior sistemului de critica literară pe intinsul mai multor decenii, dacă nu secole.

   Revenind la scriitoarea și poeta zilelor noastre Cezarina Adamescu, vreau să se observe, desigur cu deplină satisfacție, apariția unui fenomen literar si de creație care din nou va da criticii literare românesti ocazia a defini o autentică valoare, care  azi lumineaza ca o lumina  stelară  arealul culturii  și literaturii noastre.

      Asadar, precaut, îmi admit chiar o sinceră  critică pentru îndrazneala mea de a face  referiri la adresa  personalitătii si a prodigioasei opere a doamnei Cezarina Adamescu. Mai ales că in corespondența noastră scriitoricească admiteam, scris negru pe alb, că ma simt mai mititel  in raport cu domnia sa. Stând desigur si eu în dimensiunea mea!

     Cu convingerea totuși, că și această prezentare va fi o contribuție adusă la volumul referirilor si aprecierilor celor de specialitate  în plan present si viitor, am  adunat acest manunchiu de impresii si admirații cu tot respectul ce îl port scriitoarei gălățene!

     “… Una dintre porțile de intrare in lumea imaginatiei si creatiei  literare a doamnei Cezarina Adamescu,  prin care se descoperă cu prisosință universalitatea gândirilor si framântarilor, arderilor interioare din care izvorăsc scrierile  talentului său atotcuprinzator, încărcat de frumuseti  artistice luate din realitatea vietii de zi cu zi, va fi fără îndoiala acea  superbă șoptire de credință si iubire recent scrisă sub titlul“Poezii pascale”. De Sfintele Pasti – Triumful Vietii asupra Mortii, si publicate in Revista de opinie si atitudine “Ecoul”-ARP-Bucuresti, 2009.

       Efervescența  talentului ei, caracterului ei  întotdeauna treaz si bine orientat, face posibile marile  realizări. In lumea poveștilor copiilor, în lumea prozatorilor, al  poeziei, lucrarile sale vin ca niște fluvii, rânduite într-un plan précis, păstrându-și albiile de comori prinse în tematicile deosebite pe care imaginația dumneaei, scânteetor le surprinde. Curg melodios spre Marea cea Mare, adica a facerii acelei Opere care, asa cum spuneam mai sus, critica literară, viitorimea, vor avea un adevărat munte de aur si lumini  din care îsi vor putea alimenta spiritul si mintea!

   Iată cum începe una din poeziile, poartă de intrare, despre care făceam referire, “Triumful Vieții asupra Morții”: “Cu logica noastră îngusta si slabă / In loc sa-ȚI fim recunoscatori pe vecie / Noi Te-am ucis, Doamne / Nimeni altcineva decat noi / Te-am ucis fără scrupule/”  Ca-ntr-un tablou virtual se răsfiră imagini fugare.Aceste imagini fugare, sunt redate apoi sub forma de sintagme, uneori deosebit de dureroase, rugaciuni de indreptare, cum sunt urmatoarele: ”Iubirea Însăși strivită de ură”, ”Pământ al măștilor de carnaval”Creatorul ucis de creatură” ”Cum mai poți răbda Mantuitorule / Să fii răstignit la infinit! Caci numai Tu esti ușa spre Paradis!”.

   Deci, observăm de îndată acea calitate creștină care de fapt definește și însoțește gândirea si expresia  verbului său creator. Găsesc perfectă si cu har cugetarea scriitorului Stefan Dumitrescu, atunci când afirma cum scriitorii talentați si nemuritori sunt aceia pe care Dumnezeu îi formează. Scriitoarea Cezarina Adamescu  este  întradevar una  ridicată de Dumnezeu si Duhul Sfant care sălășluiesc în cugetul si ființa scriitoarei.

   Morala sănătoasă nu lipsește niciodata în munca sa scriitoriceascaă Generozitatea sufletească  este  prezentă în tot ceea ce face, în relatiile cu oamenii  generozitatea ei se așează în cele mai frumoase cuvinte, de o cultură aleasă, în același timp știind ce e modestia ca ingredient al înțelepciunii si sincerității. Toate acestea permit, de altfel sunt strict necesare, scriitorilor care făuresc scrieri pentru lumea copiilor povești si povestiri adecvate varstei lor , adecavate unei  bune creșteri si educatie,  ideile trebuiesc bine alese,  însasi scriitorul sa fie un adevărat pedagog, exemplar el insuși!

    De o aleasa sensibilitate doamna Cezarina dovedește o naturală chemare, cu o pătrundere aproape biologică înspre sufletele copiilor, cu gentilețe, cu iubire, cu înțelegere, ea înăsi parcă trăindu-și propria ei copilaăie. Fără a greși se poate remarca deja înalțimea sa spirituală care îndeamnă si deschide orizont spre o adevarata școală al viitorului, ridicarea unei generații sănătoase, morale, harnice, cu respect pentru credință, pentru iubire, cu respect pentru Limba, istoria și traditia neamului căruia aparținem.

      Toate acestea le-am înțeles eu si din  paginile revistei “Cărticica  Romanească pentru Copii”, revista on-line, concepută  tocmai pentru a servi acestei idei mari si nobile căreia scriitoarea gălățeană s-a dedicat cu toata puterea ei creatoare.

   Cezarina este mândra si se bucura de sfintele sale locuri natale, considerând orașul ei Galați o adevarată perlă pe marginea Dunării! Și are dreptate căci  este orașul acesta legat de mari fapte istorice înca de pe vremea lui Vlad Tepeș. Era ca o poartă ce oprea navaliri barbare sau primea oaspeți de bună credință! Pe aici se făcea comerț cu celelalte lumi, apele Dunarii duceau corabiile daco-romane spre  Marea Neagra si Mediterana, spre marile porturi ale Orientului. Deci este legitimă iubirea ce o poartă locului natal.

   Apoi, mai are dumneaei o convingere anume, despre care mărturisește foarte limpede, de aceea  mă simt îndatorat a o dezvalui aci, spre a intelege oricine   ce înseamna a fi un scriitor la care întradevăr cugetul-cuvântul-fapta  formeaza un întreg, un întreg zidit  pe bunatate si nu pe răutate!  Această convingere ne-o spune cam asa: “Se spune ca un exeget e cu atat mai bun cu cat este mai rău. Conform acestui paradox, consider că, no sa pot fi nicicând bună, fiindcă sunt incapabilă sa fiu rea. Si nici n-o doresc, de fapt, cu pretul acesta. Pentru ca prețul ar fi pentru mine incomensurabil”.   Convingerea  asta  ne-ar face mult bine fiecăruia, doar numai să ne-o însușim!

    Născută la 1951, viitoarea  poetă, prozatoare, eseistaă dramaturg, editor, avea să îsi înceapă studiile elementare  in orașul natal Galati, la Școala elementară nr.28. Urmează Liceul Mihail Kogalniceanu, profil umanistic, promoția 1970, la zi, Galati.

Continue reading „IOAN MICLAU despre CEZARINA ADAMESCU (Restituri)”

Voichița Tulcan Macovei: În căutarea tipului de literatură a scriitorului Dan Brown, cu referință la romanul său „Origini”

Fragment din cartea „Origini”- Romanul unei lumi moarte”, Editura Multimedia Internațional, Arad, 2018

Cap I

LITERATURĂ FICȚIONALĂ ȘI LITERATURĂ ȘTIINȚIFICĂ

         Omul este ființa înzestrată de Creator cu cele mai profunde și subtile calități: dorința de cunoaștere, capacitatea rațională de a analiza lumea și starea sa, dar și cu tendința ascensională, dorința de a ajunge mereu mai sus. Aici se încadrează și puterea sa creativă.

         De unde aceste calități speciale?

         De la Creatorul său, Acela care a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră: el să stăpânească (…) peste tot pământul.(…). (Geneza 1, 26)

         Doar omul are aceste calități care îl face invincibil între toate ființele Universului. El le exploatează la maximum, spre folosul său și al comunității.      Omul nu este, însă, întotdeauna conștient de faptul că, oricât de mari sunt șansele sale de înălțare și explorare a Cosmosului, nu i s-a dat șansa (puterea) de a ajunge în cel mai înalt punct al cunoașterii. Numai Dumnezeu, Ființa Supremă și Sursa întregii cunoașteri, are puterea de a cunoaște totul.

         Au rămas pentru noi, în istoria culturii (literatură și religie), foarte multe cazuri în care creaturile lui Dumnezeu s-au măsurat cu El, încercând chiar să-L egaleze. Minima rațiune că Supremul, Absolutul, este unic și nu poate fi egalat, nu funcționează întotdeauna în cazul omului. Din ce cauză? Din cauza mândriei, a orgoliului, despre care Dumnezeu spune în cuvântul lăsat nouă, că este sentimentul care duce la cădere. Putem explica acest lucru pe toate scările existenței.

         Lucifer, îngerul lui Dumnezeu, aflat în cel mai înalt rang printre îngerii Cerului, a fost cel mai aproape de Creator, bucurându-se de locul său privilegiat. Mândria l-a făcut să creadă că ar fi putea fi și el Dumnezeu. Pentru acest lucru a fost pedepsit, fiind alungat din Cer.

         La fel a pătimit și primul om, Adam, care, pentru că a nesocotit Cuvântul lui Dumnezeu a fost aruncat din „lumea edenică” pe Pământ.

         Foarte mulți creatori ai lumii au dezbătut în operele lor acest motiv al „neascultării”, al „barierei” dintre Dumnezeu și om. Marele poet al românilor, Mihai Eminescu, are în nuvela „Sărmanul Dionis” (1872) excelentul exemplu al unui tânăr explorator al timpului și al spațiului, care ajunge, prin visul său, pe Lună. Vrând să treacă barierele acestui spațiu paradisiac, zise unui înger: „<- Aș voi să văd fața lui Dumnezeu>, dar acesta îi răspunse:< -Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți>. Tânărul nu se oprește însă, căci gândul său vorbește singur: „< Oare fără să știu nu sunt eu însumi Dumne…>. Nu sfârșește însă cuvântul, căci < Sunetul unui clopot uriaș – moartea mării, căderea cerului- bolțile se rupeau, glazura lor albastră se despică și Dan se simți trăsnit și afundat în nemărginire. Râuri de fulgere îl urmăreau…,<O, gând nefericit! Aiuri el>”.

         Există, așadar, literatură ficțională care pune probleme de subiectivitate a cunoașterii, care evidențiază în chip romanțios căutările minții și ale psihicului uman. Din astfel de căutări s-au născut și operele de „science fiction”- o modă a sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX. Au fost scrieri cu un mare impact asupra adolescenților aflați în expansiunea oricărui tip de cunoaștere. Astfel de opere ficționale atrag prin construcția subiectului, prin problematica dezbătută, dar mai ales, prin suspansul și puterea influenței asupra sufletului. În egală măsură și prin nenumăratele întrebări pe care le nasc în mintea și sufletul cititorilor.

         Acest gen de scrieri literare au început să dispară odată cu înaintarea omenirii mereu mai mult în secolul XX, secol al modernizării, al tehnologizării și al cibernetizării, elemente care au dat împliniri cunoașterii umane.

          Există și o literatură ficțională speculativă (Speculative fiction), sau „hard science fiction” care depășește subiectivitatea și romantismul ca elemente de tehnică în construcția operei literare. Astfel de scrieri folosesc informații din diferite domenii ale științei, încercând să imagineze o istorie viitoare a omenirii pe baza notelor trecutului, dar și ale noilor informații ale științei. Amintim numele scriitorilor Robert A. Heinlein, John W. Campbell, sau George R. R. Martin, cunoscut pentru fanteziile din epica în cinci volume „Cântec de gheață și foc” (1996-2012), ecranizat de HBO în „Urzeala tronurilor”.

         Universul creativ al omenirii a așezat, însă, întotdeauna la loc privilegiat literatura științifică. Spre deosebire de literatura ficțională, aceasta cuprinde lucrările, descoperirile savanților, apărute în special, odată cu perioada Renașterii. Este vorba despre lucrări originale care au adus dovezi puternice, contribuind la schimbarea gândirii, provocând și susținând progresul și civilizația omenirii: Nicolas Copernic, Galileo Galilei, Johannes Kepler. Numele lui Albert Einstein, frații Lumière, Henry Coandă, John Logie Baird, au rămas în istoria umanității pentru că au sprijinit, prin eforturile lor, prosperitatea existenței omului.

         Secolul XX a însemnat o explozie a științelor, ducând, începând cu sfârșitul secolului și continuând cu primele decenii ale secolului al XXI, la apariția unor noi științe precum fizica atomică, astrofizica, chimia nucleară, biochimia, astrobiologia. Dezvoltarea științelor a asigurat și progresul tehnicii și microtehnicii. Era computerelor a luat amploare prin apariția și dezvoltarea microcomputerelor, a supercomputerelor, care au răspuns mereu mai mult nevoilor primordiale ale omului. Tendința de dezvoltare a informaticii, coroborată cu dezvoltarea sistemelor complexe ale tehnicii și microtehnicii a dus la apariția inteligenței artificiale.

TIPUL ROMANULUI ȘI SCOPUL CĂRȚII „ORIGINI” , DE DAN BROWN

         „Origini” este considerat un roman ficțional, cu ample infuzii din domeniul ultimelor descoperiri ale științelor și ale microtehnicii, care au sprijinit dezvoltarea inteligenței artificiale. Criticii literari, cronicarii, au stabilit deja, la câteva luni de la apariție, că este un best seller precum „Codul lui Da vinci” (2003), dar și „cea mai bună carte scrisă de Dan Brown până acum (2017)”. Prin cărțile sale (best sell-uri), Dan Brown a devenit unul dintre cei mai cunoscuți oameni de pe Planetă, revista TIME desemnându-l deja în 2005 „printre cei mai influenți 100 de oameni din lume”. Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: În căutarea tipului de literatură a scriitorului Dan Brown, cu referință la romanul său „Origini””

Doina Zăvoianu: De Ziua Națională a Culturii Române

        

             Scriitorul Al.Florin Țene a fost gratulat la Toronto cu Diploma “Promovarea Limbii și Culturii Naționale“

            În cadrul unei manifestări culturale ce a avut loc la Toronto, din Canada, cu ocazia Zilei Naționale a Culturii Române și a sărbătoririi zilei nașterii Poetului Național Mihai Eminescu, din 15 ianuarie 2021, scriitorului Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor i s-a acordat din partea Romanian Canadian Group și al Revistei UNIVERSUL DIPLOMA “Promovarea Limbii și Culturii Naționale “ pentru întreaga activitate de-o viață în promovarea prin studii și poezii a personalității și operei eminesciene.

 

Doina Zăvoianu