Lună: ianuarie 2021

Al. Florin ȚENE: Poeziile lui Eminescu izvor de inspirație pentru compozitori

Încă din timpul vieții Poetului, unele poezii eminesciene, datorită muzicalității lor, au intrat în atenția compozitorilor.

           G. Călinescu remarca în ”Opera lui Mihai Emi­nescu” (vol. II): ”Sunt în opera de maturitate a lui Eminescu câteva poezii pe care prin forma şi con­ţinutul lor e nimerit să le numim romanţe. Cam aşa le-au numit şi contempo­ranii, căci junimiştii le socoteau cantabili şi le cântau în cor. Devenite populare (unele din ele pe calea melodiei), înjo­site chiar de prea multă frecare cu vulgul, ele au avut o înrâurire conside­rabilă, nu însă de mare soi, aşa de intensă în­râurire, încât poeţi mo­derni, venind în urma unei îndelungate tradiţii a romanţei, s-au arătat în sfârşit dezgustaţi de această latură a poeziei eminesciene”.Datorită ritmului și rimei perfecte aceste poezii eminesciene se cântă, practic, singure. Precum ”S-a dus amo­rul”, ”Când amintirile…”, ”Adio”, ”Ce e amorul?”, ”Pe lângă plopii fără soţ”, ”De-or trece anii”, ”Te duci”, ”De ce nu-mi vii?”, Situându-ne într-un aseme­nea context de analiză a poe­ziei eminescie­ne, rămâne de la sine înţeles că printre ro­manţele cele mai cunoscute se găsesc ”De-acuma nu te-oi mai vedea (Adio)” de Ionel G. Brătianu, ”Când amintirile” de Vasile Popovici (autor şi al ”Dorinţei”), ”S-a dus amorul” de Victor Ceaikovski, ”Ce te legeni, codrule” de Gheorghe Scheletti, ”Și dacă ramuri bat în geam” de Guilelm Şorban (autor și al valsurilor ”Mai am un singur dor” și ”Pe lângă plopii fără soț „ compozitorul Guilelm Şorban s-a născut la Arad în 1876 și a decedat la Dej în 1923, a fost o personalitate prestigioasa a epocii, autor al romantelor „Mai am un singur dor” (Eminescu), „Pe lângă plopii fără soţ” (Eminescu), „Numai una” (,,Pe umeri pletele-i curg râu” –George Coşbuc) ş.a.Descinde dintr-o veche familie nobiliara româneasca din Ardeal, atestata inca din 1266, printr-o diploma a regelui Bela al IV-lea. Mama provine dintr-o familie alsaciană și aduce cu ea zestrea genetica germana și franceza.Tatal moare tanar,la 47 de ani,se pare,  otravit de un adversar politic.”), alături de ”Somnoroase păsărele” de Tudor Flondor (piesă corală), ”Mai am un singur dor” (populară) ș.a.

            Ionel G. Brătianu, publică romanța ”De-acuma nu te-oi mai vedea“, versuri de Mihai Eminescu, romanță  dedicată domnului D.G.Kiriac la Editura Magazinul de Muzică-ARTA-M. Brsaunstein.Pe fiul compozitorului Guilelm Șorban l-am cunoscut, este vorba de Raoul Șorban, scriitor, pe care l-am vizitat la conacul său de lângă Dej, cu care am discutat literature și istorie.

            Pri­mele lieduri într-adevăr evoluate aparţin, la noi, unui muzician de şcoală germană, Gheorghe Dima (1847–1925), printre cele mai valo­roase numârându-se ce­le cinci creaţii pe versuri eminesciene, la sfârşitul veacului al XIX-lea: ”Dorinţa”, ”De ce nu-mi vii”, ”Peste vârfuri”, ”Şi dacă ramuri bat în geam”, ”Somno­roase păsărele”. Prin ele, în cadrul întregii sale muzici vocale, compozi­torul realizează o primă sinteză între elementul popular romantic, cân­tecul popular şi romanţa orăşenească. După studiile de la Bucureşti, George Stephănescu şi-a Continue reading „Al. Florin ȚENE: Poeziile lui Eminescu izvor de inspirație pentru compozitori” →

Olimpia MUREȘAN: Antologia „Poezia băimăreană de pandemie”

Motto:

„Poezia este filozofia unei idei, vibrația unei trăiri reale, e matricea lirică a zbaterilor și întrebărilor existențiale”- (Viorica Șuțu, n.1955, membru L.S.R.-jud. Mureș)

Creatorii de frumos artistic și scriitorii nu au  astâmpăr, se asociază, editează și fac să apară antologii cu cele mai frumoase poezii.

 Un promotor și un sprijin de nădejde al acestei aspirații este editorul și poetul Ioan Romeo Roșiianu. În paginile antologiei denumită mai sus apar ca debut mulți autori tineri-dar și alții consacrați în scrierea de poezii originale care-i propulsează în câmpul literaturii române și-n atenția cititorilor și iubitorilor de poezie. Astfel printre alții publică poezii: Ioan Andreica, Carmena Băințan, Vasile Bele, Radu Botiș, Gelu Dragoș, Mihai Ganea, Vasile Dan Marchiș, Vasile Morar, Olimpia Mureșan, Ioan Potop, Ioan Romeo Roșiianu, Vasile Tivadar, Radu Ulmeanu, Aurelia Velea…și mulți alții.

Ca tematică generală de inspirație este dezbătută  sub diferite aspecte ideea trecerii inexorabile a timpului într-un timp de pandemie, ideea existenței umane, a interacțiunii personale cu lumea, dragostea față de simbolurile țării, față de folclor ca mijloc de inspirație,  glasul naturii veșnic tinere, iubirea față de tot ce ne înconjoară…

Poetul Vasile Tivadar din Sighetul Marmației  în poezia „Leac” sugerează puterea incomensurabilă a forței umane de a se desprinde de cel rău, de-a ierta și de-a evolua. Ca și Arghezi( care în anumite poezii surprinde evoluția omului din cele mai vechi timpuri spre „uman”)-la fel- Vasile Tivadar privește evoluția omului în general-din perspectiva omului de azi care poate a uitat minunea levitației, a intuiției și a vorbirii cu astrele: „Știi? Pot levita! Pot întoarce timpul, pot luci mai tare ca globul galaxiei pe care l-au botezat RA./Sunt din cei buni care țin ordinea în Haos./ Vrei să vii lângă mine?/ Poți să stai aici!” Poetul are un loc în inima lui, un „leac”-iubirea față de tot ce          ne-înconjoară-e un drum către originile noastre divine, e „leacul ”miraculos-„Mai am un loc plăcut ascuns de priviri haine și de întrebări libidinoase/ Nu te lăsa atrasă de miresmele lor”/…Ai dreptul la iertare de 77 de ori de câte 7, de 7 ori e minim și 7 la puterea 7 e maxim” Evoluția omului are loc atât în lumea materială-văzută, cât și în lumea imaterială-nevăzută; astfel: „Poți străbate găuri de vierme,/ Poți trece din materie în antimaterie/ Apoi să revii la loc prin așa zisa teleportare…Mă întrebi de unde le știu?/ Am stat pe spate și am văzut căzând stele./ Am prins una cu gândul sprințar/ și am ascultat ce conținea./ De atunci noapte de noapte ascult stelele și întunecimea, o luminez cu ceea ce mi-a fost dat mie, ție și tuturor care știu că sunt…după CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA SA!” E un „leac” al devenirii umane prin credință, intuiție și știință!-acesta, cred, e mesajul poeziei!

Ioan Romeo Roșiianu, poet și critic literar, editor de prestigiu scrie o serie de poezii intitulate „Scrisori”….care reprezintă de fapt un dialog permanent cu femeia iubită care, se pare a nu-l asculta întotdeauna; sunt întrebări existențiale la care însuși poetul răspunde; iată o parte din întrebări: „Mai știi când ți-am spus că omul trăiește numai atâta timp cât lumina din interiorul lui e aprinsă?/ Mai știi când ți-am spus că cele mai mari victorii ale mele au fost cele când am îngenuncheat în fața femeilor mele?/ Mai știi când mi-am nemurit o privire în ochiul tău stâng?-iar răspunsurile nu întârzie să apară, iată o parte din ele: „Așa a fost, iubito, și din tăcerile tihnei am desprins zgomotul trecerii mele prin lume/ când voi muri am să văd cum crește iarba și cum își hrănesc cârtițele puii/ de partea aceea a lumii vom fi fiind mai mulți oameni buni ca afară/ am să merg la cenaclul pe care Dumnezeu l-a făcut în ceruri/ am să-mi pot îmbrățișa cu bucurie prietenii pierduți/ afară lumea va deveni din ce în ce mai străină cu mănuși în mâini și masca pe față…pe trotuarul crăpat s-au șters până și urmele mele înspre propria viață.” Acum imaginile creează un tablou al lumii văzute și a celei nevăzute.

Profesorul de geografie Ioan Potop prin poeziile publicate în această antologie îmbogățește universul poetic cu noi imagini geografice-poeziile sale dau culoare elementului geografic român în poezie, precum odinioară Ion Barbu intuind Poezia  prin Matematică- Ioan Potop intuiește Poezia prin Geografie: poezia „Imagini din deltă”: „Într-un picior pironit,/ Sau în picioroange neclintit,/ Fixa din ochi, fior de glonț,/ Arcuitul gât de stârc cu clonț…Bâtlanul tată la clocit,/ A rămas descoperit/ Soața care s-a-mbuibat/ A sosit și l-a schimbat….Impactul în apă, greu la cântar,/ Împingeau valuri, ca-n atac militar./ Cu ciocurile late în șirag afundate,/ Pelicanii pescuiau în ape bogate.”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Antologia „Poezia băimăreană de pandemie”” →

Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale

EMINESCULUI

 

            Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ,  sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat,  smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răscruce de înşelătoare timpuri.

           Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam care să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în  a schimba lumea.

            Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

           Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al  iubirii, al deznădejdii, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa putem înțelege dece poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

          Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

           Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire.  Şi să şti mărite, că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea ta la altarul sufletului nostru, se va afla, cu siguranţă şi boaba lacrimi noastre cea fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

           Așa că, avându-te de-acum pe tine dimpreună cu noi, putem rosti fără a greși, cum că:

                   Porni Luceafărul din humă de lumesc, spre-a veșnici cel sufletului românesc!

 

Mircea Dorin Istrate

Preşedintele Ligii Scriitorilor Români

Filiala Mureş

 

Tg.Mureș la 15.01.2021

***

                   ÎNVREDNICEȘTE-NE  MĂRITE  EMINESC

 

Renaști, în fiecare an,  a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

 

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

 

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

 

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

 

Și  ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.

 

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

 

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

 

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

 

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate… mântuire.

 

 

MĂRITE  DOMN  AL  POEZIEI

 

Mihai Eminescu

15.01.1850—15.06.1889

 

Motto: Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

            Însfințești cu-a tale vise/ Urma carului cu boi.

 

 

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

 

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?

 

Prin lumile de sus tu dat-ai  de mări de liniști și de haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?

 

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

 

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?

 

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

*

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

 

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

 

La-ltarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

 

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai  toate minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

**

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

 

 

DE  CITESC  A  TALE  VERSURI

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

*

Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

 

                    LUI  EMINESCU

 

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

 

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i  din noapte.

 

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

 

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

 

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

 

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l  nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

 

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

 

 

    CÂNTEC  LUI  EMINESCU

 

Ne-ai învăţat cuvântul  ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

 

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

 

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul  prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

 

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

 

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

 

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,

Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină

Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

 

 

 DE   S-AR   PUTEA

 

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi,  ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

 

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

 

Şi-un  Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

 

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

 

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

 

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

 

 

  UNDE   ÎNCĂPUT-A  OARE?

Motto: ,, Al tău vers de poezie/  E fior şi e trăire’’

 

Unde oare încăput-a  într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,

Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri

Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

 

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi  Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

 

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început

Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

 

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste

Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.

***

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,

Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

 

Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,

Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,

Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire

Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.

 

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale

Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,

Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

 

 

O  CLIPĂ  DOAR  GÂNDIND  LA  TINE

 

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

 

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

 

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

 

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți  înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.

 

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

*

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

 

Noi, întinători  în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

 

 

TU MARE  DOMN  AL  LIMBII  ROMÂNEŞTI

 

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

 

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

 

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

 

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

 

Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure

Să ne-ndulcim simţirea cu senin,

Să ştim că frumuseţea-n veci purure

Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.

 

De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea

Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,

Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea

Cum au făcut vitejii mei, străbuni.

 

În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare

Să-i picuri pe acei ce pătimesc,

Să mi-i  înalţi pe rând, pe fiecare,

Din păcătoasa tină, spre ceresc.

*

Tu MARE  DOMN al Limbii Româneşti

În suflet te vom face veşnicie,

Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti

Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.

 

 

MULȚUMIRE

 

Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers

Câte taine tu cuprins-ai din  adânc de univers,

Câte doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,

Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.

 

Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit

Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,

Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,

Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.

 

Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,

Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,

Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,

Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.

 

Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale

Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,

Și că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,

Iar aici, prin tina noastră,  păcătoase firi lumești.

 

Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,

Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,

Să-i fii iară  Zburătorul coborând din înălțimi,

Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.

*

Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă

Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,

Așa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare

Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.

 

 

 JUDECATA

 

Pe Eminescu-n lanţuri de robie

L-au dus să-i facă aspră judecată,

Ca numele să-i facă pomenire

La viaţa ce-au găşit-o vinovată.

 

C-a instigat să ţinem la moşie

Că-n ea ni rădăcina sănătoasă,

De-acol veni-va încă bărbăţie

De la străbunii cei căzuţi sub coasă.

 

Că ne-andemnat ne fie dor de ţară

De multe pustiite, dar întreagă,

În jalea doinei s-o cântăm în vară

Şi mult ne fie încă nouă dragă.

 

Apoi că ne-a purtat prin ceruri’nalte

Ca să gustăm din fructul nemuririi,

Să ştim şi alte taine numărate

Ca să-nţelegem jocul nepieirii.

 

Că a furat săruturi şi iubire,

Şi-arama la pădurea de stejar,

Să-mi facă poeziei dăinuire

Topindu-le pe toate-n dor şi jar.

 

Că fost-a vrăjitor şi că-n magie

Copil nevinovat mi s-antrupat,

Preumblător prin câmpuri c-an pruncie

De nimenea acolo tulburat.

 

Iar jurii nemiloşi i-au dat sentinţă

Ulei să-mi fie-n candela visării,

Să ardă ne-ncetat în cea fiinţă

Pâ-n s-o topii în moartea învierii

 

 

 IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE

 

Tu steaua mărilor,

Luceafăru-nserărilor,

Lumina veacurilor

Care-au trecut,

 

Făne-nceput

Citindu-ți gândurile,

Iubindu-ți cânturile,

Simțindu-ți dorurile

Ce le-ai avut

Și ți-au trecut,

Înfiorându-te,

Smerindu-te,

Căindu-te,

Că n-ai putut

Să fi avut,

Toate pământurile,

Cu toate cerurile,

Și toate mările

Să le păzești,

Să le-mblânzești,

Să le-ndulcești,

Cu dragostea ta.

 

Seca-vor mările,

S-or stinge zorile,

Veni-vor uitările

Peste pământ.

Da-n al nost’ gând,

Mereu tu stând

Ne fi-vei sfânt,

De închinat,

De lăudat,

De neuitat

Vecii la rând.

 

 

REÎNTORSUL

Lui Eminescu

Motto:     Din teiul neuitării înflorit

Înmiresmată ploaie mi se cerne,

Să plângem cel Luceafăr nemurit

Plecat în amitire, prea devreme.

 

Rătăcitor prin Căile Lactee

Spre stele ce se văd ori au apus,

O clipă s-a oprit din drum să-mi steie

De vorbă cu Măritul, colo sus.

 

Să-i spuie câte multe îl apasă,

Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,

Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,

De cel izvor, de iarba înverzită,

 

De fata ce i-a dat o sărutare

Făcându-i fericirea înmiită,

De marea necuprinsă-n legănare,

De lacul din pădurea adormită,

 

De viaţa lui trăită în durere,

De cei străbuni din mituri care-l cheamă,

De Doina noastră veche, unsă-n miere,

De luncile-n florite fără seamă.

 

Măritul îl ascultă, şi îl doare

Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,

Porunci a dat, din ceruri să coboare

Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.

 

 

  HOŢ DE VISE

 

Pe lângă plopii fără soţ

Trecut-a Eminescu ieri

Şi pe furiş, dibaciul hoţ

S-a dus să fure primăveri

 

Şi-o floare-albastră din grădină

Şi-arama codrilor de fag

Şi un Luceafăr de lumină

Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag

 

Şi-un vers din doina întristată

Şi o crăiasă din poveşti

Atât de fragedă luată

De Cupidon, cel îndrăzneţ.

 

Şi viaţa sa, cea scurtă clipă

Şi doruri ce s-au risipit

Şi mari iubiri trăite-n pripă

Într-o clepsidră de argint.

 

Şi anii săi de fericire

Şi timpu-acela necuprins

Şi un crâmpei de nemurire

Şi-un colţ de rai, trăit în vis.

 

Şi un sărut cât o vecie

Şi-o lacrimă de dulce rouă

Şi-o clipă-amară de iubire

Trăită-n doi, sub lună nouă.

 

Cu toate astea ce-a furat

S-a dus purtat de dor în vânt,

Mi le-a topit în gând curat

Şi le-a turnat într-un cuvânt.

 

Tu, Eminescu, hoţ pribeag,

Mai vin’ la noapte de mă fură,

Te-oi aştepta cu dor şi drag

S-aud un vers din a ta gură.

 

Voi spune la vecinii mei

Că stai ascuns în amintire

Şi parfumat cu flori de tei

Te-ai dus pe valuri de iubire.

 

 

                  EMINESCU  E  CU  NOI

 

După sfințirea bustului Eminescului

de la Mănăstirea din orașul Sărmaș.

 

Acum, că  suntem singuri, veniți puțin aproape

Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte

La sfânta mănăstire cu toții împreună

Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.

Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc,

La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc

A cobort din soclu de ziua dumnealui

Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.

Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc,

Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.

Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,

Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,

El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,

Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins

 

 

ÎN  SCLIPIREA  UNUI  VERS

 

În sclipirea unui vers

Ai cuprins un univers

Şi-apoi datu-te-ai ca vamă

Să te punem leac pe rană,

Să ne stâperi cu-al tău dor

Visele ce-odată mor.

 

Noi , Luceafăr te vom face

Licărind în nopţi de pace

Peste lumea adormită,

Peste doruri de ispită,

Peste ape tremurânde

Vălurite-n large unde.

 

Peste visele celeste,

Tu, venit-ai fără veste

Şi ni-i duce fim cu tine

Până unde lumea ţine,

Să-ţi fim astre călătoare

Prin vecii rătăcitoare.

 

Tu, ne-arătă ce-i prin stele,

Unde-s lumile rebele,

Cât departe-i nesfârşitul,

Cât de lung şi de lăţitu-i

Universul în mişcare,

Unde-s marginile sale.

 

Taine fără de-nţelesuri,

Legi ce parcă nu au sensuri

Ce-ncâlcesc a noastră minte

Mult prea slabă şi cuminte,

Să vedem că-n astă lume

Suntem nimeni, doar cu-n nume.

 

Ne adu apoi acasă

Pe ţărâna păcătoasă

Şi-n nemernicii ne lasă

Să fim clipă trecătoare

Undeva, într-o uitare,

Neştiuţi, în lumea mare.

 

Doar atunci vom şti ce mare

Fost-ai lumii trecătoare,

Cât avut-au din cea minte

Ne-nţelesele-ţi cuvinte,

Ce ne-au fermecat simţirea

Şi ne-a-nfiorat iubirea.

 

Cere-i-om de-acum iertare

Sufletului dumitale,

Că prea mici suntem, mărite,

Într-o lume ce ne minte

Şi-unde ştiu acuma bine,

N-am fost vrednici noi de tine.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: 15 Ianuarie – Ziua Culturii Naționale” →

Galina MARTEA: Rotonda Valahă – prestigiu prin forma absolută a creativității

        Revista Rotonda Valahă, publicație trimestrială de literatură, artă și civilizație, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România – filiala Sibiu și a Asociației Culturale „Curierul de Vâlcea”, a fost fondată de distinșii scriitori Ioan Barbu și Ioan Radu Văcărescu. De la începuturi și până în prezent redacția revistei este administrată de neobositul și talentatul scriitor Ioan Barbu (director), Ion Andreiță (redactor șef), Emil Pădurețu (secretar general), cât și de redactorii responsabili de diverse secțiuni literare – poesis, proză, scenă și ecranul, istorie și critică literară/ eseu/ recenzii, literatura pentru copii, traduceri, artă, clio, miscelaneu, argus etc., – totul proiectat în a oferi publicului cititor diversitatea domeniilor literare și culturale, acestea fiind produsul nobil al creației umane. Astfel cititorul, prin publicațiile oferite, se regăsește spiritual prin dimensiunea celor mai agreabile sentimente faţă de sine şi lumea înconjurătoare, în mod special, faţă de creatorul/ realizatorul acestor produse literare, care dezvoltă omul și societatea acestuia. Corespunzător, printre aceste valori spirituale şi diversitatea publicațiilor cititorul izbutește să facă diferenţieri între bun şi rău, între importanţă şi necesitate, în așa mod reuşind să valorifice acele conţinuturi ale creaţiei umane care cu adevărat insuflă plăcere şi dorinţă în a le cunoaşte cât mai profund. Drept urmare, cititorul descoperă și redescoperă cu multă pasiune creaţiile literare de calitate, acestea regăsindu-se în revista Rotonda Valahă, publicație de mare valoare în spațiul cultural și literar românesc.

        Dacă să ne expunem părerea cu accente clare pe calitatea, valoarea şi importanţa acestei reviste în spațiul literar românesc, atunci vom menţiona că meritul deosebit în această performanţă îi revine colectivului redacţional, care completează cu mult succes imaginea expresivă a publicației, şi, nu în ultimul rând, a domnilor Ioan Barbu (director executiv) și Ion Andreiță (redactor şef) – personalități cu viziuni distincte în munca umană creatoare. Pe parcursul a cinci ani de existență revista Rotonda Valahă s-a manifestat de o înaltă ținută editorială, iar autorii acesteia fiind scriitori și personalități consacrate (printre ei acad. Ioan-Aurel Pop, Aureliu Goci, Anca Sîrghie, Nicolae Georgescu, Ioan Barbu, Theodor Codreanu, Cezarina Adamescu, Lucian Gruia, Adrian Botez, Șerban Codrin, Tudor Nedelcea, Ion Andreiță, Mihaela Aionesei, alții), cât și scriitori începători care se prezintă cu lucrări de calitate și de o pondere aparte în domeniul literaturii. În conținutul revistei un loc aparte îl dețin și celebrii scriitori din literatura clasică (Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Nicolae Labiș, Camil Petrescu, etc.), care etern se vor regăsi printre publicațiile de azi și de mâine.

       Rotonda Valahă la fiecare apariție editorială se prezintă cu conținuturi bine structurate şi fastuoase, care stimulează şi motivează continuu cultura societăţii române. Revista în cauză este o lectură foarte interesantă, necesară şi atractivă prin diversitatea subiectelor abordate; prin profunzimea şi calitatea lucrărilor prezente ce exprimă realitatea în diviziunea timpului şi anume: despre cultura şi literatura clasică care a fost, este şi va rămâne o valoare veşnică de-a lungul veacurilor; despre literatura și scriitorii contemporani; despre viaţa și existența în epoca modernă, relatată în diverse ipostaze ce cuprind conţinuturi literare, artistice, ştiinţifice, culturale de o mare importanță; prin splendoarea minunatelor poeme, sonete scrise de scriitori cu renume ai neamului românesc din toate timpurile;  prin reprezentarea grafică a unor figuri, peisaje, simboluri etc., care se corelează destul de frumos cu conținutul lucrărilor literare; prin   totalitatea notelor esenţiale care determină întreaga varietate a fenomenelor şi proceselor ce au loc în viaţa literară și culturală universală; precum și despre prezenţa în calitate de autori ai celor mai de seamă scriitori, poeţi, dramaturgi, critici literari, actori, oameni de ştiinţă din diverse domenii de activitate, etc; respectiv, despre prezența noilor apariții editoriale în spațiul cultural românesc, dar și din spațiul universal al românilor de pretutindeni. Însumând în sine inima literară plină de valori spirituale în cultura naţională, revista de față ne propune în mod sistematic să cunoaştem componentele calităţii şi performanţei ce sunt mereu în pas cu arta scrisului/ arta literaturii, domeniu mereu într-o schimbare continuă ce produce modificări pozitive și în dezvoltarea umană. Continue reading „Galina MARTEA: Rotonda Valahă – prestigiu prin forma absolută a creativității” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” (Mircea Eliade)

Motto: „Pour Mircea Eliade, l’histoire des religions a pour but de retrouver le type de l’homme quasi éternel, dont les comportaments s’opposent à ceux de l’homme désacralisé de nos sociétés contemporaines. […] Cette méditation toujours active, parfois angoisseé mais jamais achevée, sur le sens de l’existence humaine fait que l’oeuvre d’Eliade  […]  deborde une seule discipline scientifique. Elle se relie ainsi à son experience littéraire”. (Michel Meslin, Remise du doctorat honoris causa a Mircea Eliade, Universite de Paris-Sorbonne, 1976).

Când Mircea Eliade scria la Chicago povestirea O fotografie veche de 14 ani, Constantin Noica era în închisoarea politică pentru că, în loc să lupte progresist împotriva „clericalismului retrograd” și a psihologiei patologice indusă de „agenți mistici” (precum Părintele Arsenie Boca sau Părintele Benedict Ghius întemnițați și ei întru re-educare comunistă!), filozoful a „vulgarizat și falsificat elemente retrograde la Hegel, apropiindu-le de concepția legionară trăiristă a lui Nae Ionescu”(cf. Pavel Apostol/sursa „Șerban” care împreună cu turnătorul Zigu Ornea și cu șeful cenzurii Ion Ianoși i-au deschis filozofului Noica porțile temniței). Cu liceul său „pe puncte”, Ion Ianoși (1) preia din prefața eruditului Dan Zamfirescu ideea nefondată (10 aug. 1990, în vol.: Nae Ionescu, Roza Vânturilor) după care gândirea exprimată de Nae Ionescu – nu numai la cursuri (ulterior publicate cum s-a întâmplat si cu o parte din opera lui Heidegger) ci și în publicistica sa -, ar fi fost mai puțin importantă decât influența exercitată asupra discipolilor fideli precum Mircea Eliade, Noica sau Mircea Vulcănescu.

Despre ultimul (trecut „apolitic” la arestare) plagiatorul Ion Ianoși are chiar insolența să scrie că „va plăti fidelitatea sa cu prețul suprem” (1996, p.366; vezi și la note: Isabela Vasiliu-Scraba, Cenzurarea cripto-comunistă a monografiei lui Mircea Vulcănescu despre Nae Ionescu, scrisă în 1941-1944 și publicată în 1992, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/contra-factum-non-valet-argumentum/ ).  Cu obsesiile lor „legionaroide”, cei trei proletcultiști (Zigu Ornea-Pavel Apostol -Ianoși) au tot văzut în scrierile interbelicilor propagandă anti-progresistă, cum învățaseră de la stalinistul controller, Mihai Roller (apud. C.D. Zeletin, Jocul de cuvinte, în „Acolada”, 11/2020). Manuscrisul noician dat în 1957 turnătorului Zigu Ornea/ Orenstein spre publicare și ajuns la securistul Pavel Apostol (2) ar fi făcut „apologia religiei”, conținând și „afirmații cu caracter fățiș anti-comunist și mistic”(cf. sursei „Șerban”, vezi la note: Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? URL, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ).

In nuvelistica sa publicată după Cortina de fier, savantul Mircea Eliade făcea și el, vezi Doamne, „propagandă anti-progresistă”. Adică îi îndruma (ca și Noica, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ; https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/) pe tineri „către o concepție idealistă”, cum scrisese Pavel Apostol/ Paul Erdoes despre întemnițatul Noica pentru Securitatea anti-românescă dirijată din umbră de generalul N.K.V.D. Boris Grumberg alias Alexandru Nicolschi. Majoritatea personajelor povestirii O fotografie veche de 14 ani sunt într-adevăr tineri studenți la teologie care discută într-un bar american despre românii născuți și rămași creștini.

Cu doi ani înainte de a fi închis de agenții sovieticilor „care comandau efectiv în Comisia aliată”, trăiristul Mircea Vulcănescu propagase și el „auto-înșelarea omului în raport cu menirea sa socială”, după limbajul șablonard al unei cărți din 1983 scoasă de Editura Politică, limbaj azi  simplificat, odată cu ștampilarea credinței religioase ca „fundamentalism”. Mircea Vulcănescu scrisese în Dimensiunea românească a existenței (martie, 1944) că „românii au păstrat vechea atitudine esențialistă” (3) si că la ei  existența are sens de primire (/patimire) a ceea ce este dat de la Dumnezeu să se întâmple. Nici până la moartea martirică din închisoare, fostul profesor de etică (M. Vulcănescu) nu si-a schimbat opiniile (zise „retrograde”), în ciuda deselor „corecții” cu torturarea la sânge (https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ&t=161s ). Filozoful de Scoală trăiristă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, “Chintesența” Trăirismului, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-nae-chintesenta-trairismului/ ) spunea, de pildă, tinerilor din temniță că „numai credința îl împacă pe om cu viața sa oricât de mizeră. Meditația doar il ajută să-și înțeleagă viața…Chiar închis, cel sus-ținut (/ținut deasupra de o credință religioasă) nu este lipsit de libertate, căci în jurul credinței sale el zboară cât dorește. Păstrarea oricărui fel de aripi spirituale anulează starea de prizonierat fizic, păstrând vie în om dorința de a trăi și respectul pentru viața pe care i-a dat-o Dumnezeu (vezi rezumatul prelegerii lui Mircea Vulcănescu Despre sinucidere, în vol.: Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, Ed. Alpha, 1999). Dovadă cum nu se poate mai clară că în conștiința filozofului martirizat la Aiud n-au ajuns nicicând să se întâlnească „triumful filozofiei (materialiste) de avangardă” cu „triumful științei” (vezi Fațetele reale ale sectelor religioase, Ed. Politică, 1983, p.144). Un inginer închis la Aiud îl descrisese astfel: „Mircea Vulcănescu nu e om. E o mașină de exprimat poetic -și pe înțelesul oricui -, cele mai rigide și mai anoste cunoștințe din orice domeniu. E colosal. Ajungi să crezi, ascultându-l, că pașii făcuți de omenire în domeniul științei au fost drămuiți și struniți întotdeauna de Dumnezeu, în așa fel încât descoperirile să nu se poată întoarce împotriva omului”. După niste prelegeri de filozofie medievală, Mircea Vulcănescu subliniase că „drumul către Dumnezeu și pacea Sa trece prin sufletul omului, nu prin cugetul (/mintea) sa” (cf. Teodor Duțu, Apropouri penitenciare, 1999).

Cu gândul la fostul său student Axente Sever Popovici absolvent de flozofie și de matematică întemnițat opt ani pentru vina de a fi încercat să fugă din țară trecând în 1949 Dunărea (vezi Isabela Vasiliu Scraba, Triumful parizian al lui Hintilă Horia incită oficialitățile comuniste la difuzarea de minciuni pentru discreditare, https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/ostracizarevintilahoria/ ), Mircea Eliade imaginase în 1959 un român care trecuse înot Dunărea ajungând în final în America unde s-a căsătorit cu letona Thecla.

În noua sa patrie, cu totul întâmplător, exilatul a întâlnit în Biserica Mântuirii un harismatic canadian care făcea minuni cu ajutorul Sfântului Duh, așa cum avea să facă preotul canadian Emiliano Tardiff  (vezi înregistrarea despre New Age, https://www.youtube.com/watch?v=y6N7MwHGwhA; a se vedea si Constance Cumbey, https://www.youtube.com/watch?v=adrzmxoDFkY&list=LL&index=533 ).

Numai că, spre deosebire de Padre Emiliano -sacerdotul harismatic din ultimul sfert al secolului XX-, predicatorul imaginat de renumitul savant Mircea Eliade „cu ochi înflăcărați vorbind ca un profet” era în același timp și vindecător cu Duhul Sfânt, dar si escroc pretinzând a fi doctor în teologie și înșelând o credincioasă de la care primise bani.

Lipsită de orice educație religioasă, prima dată am auzit de harismatici într-un interviu luat teologului Hans Urs von Balthasar. Apoi, pentru a învața portugheza, l-am tot urmărit la TV pe misionarul R.R. Soares fără să știu că este harismatic și, mai ales, fără a da prea multă crezare vindecărilor din audiență. Tot de dragul portughezei am ascultat si din înregistrările neo-protestantului Moabel al cărui fiu s-a dus în Republica Moldova sa facă adepți. Târziu, și poate pentru că sesizasem cu câtă vehemență combătea vrăjitoria și ocultismul Padre Emiliano Tardiff, am înțeles ce este cu vindecările prin Duhul Sfânt, vindecări făcute cu ajutorul lui Dumnezeu și de faimosul stareț de la Sâmbăta, Sfântul Arsenie Boca închis și prigonit toată viața de autoritățile comuniste atee (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ). Una din vorbele de duh ale Părintelui Arsenie Boca (supranumit „omul lui Dumnezeu”) era următoarea:  „Eroul meu n-a purtat pelerină. A purtat o coroană de spini” (Sf. Arsenie Boca).

Si pentru Dumitru (din povestirea O fotografie veche de 14 ani) canadianul Dugay, predicând sub numele de Doctor Martin, fusese un adevărat om al lui Dumnezeu. Prin concentrare și rugăciune ascultată de Dumnezeu cel viu, doctorul Martin o vindecase telepatic pe soția românului. La o simplă privire a fotografiei, predicatorul din Biserica Mântuirii nu numai că a mijlocit vindecarea de boala astmatică, dar a prilejuit și o minune realizată scurt timp după dispariția bolii: Thecla cea vindecată de astm s-a metamorfozat la câteva luni în Thecla cea tânără pe care o arătase fotografia făcută cu zece ani mai înainte, când ea avea 18 – 19 ani. Iar din momentul producerii acestui miracol, vreme de patru ani, timpul a stat pe loc pentru Thecla. Soția lui Dumitru a rămas să fie în continuare exact cum era pe la 19 ani.

Pentru așa o minune nemaivăzută a vrut Dumitru să-i multumească Doctorului Martin. L-a căutat după patru ani și l-a găsit angajat chelner la un bar. In temniță citise cărți de teologie, tomuri intregi. Semn că escocul Dugay- Martin nu fusese pe de-antregul escroc. O măruntă câtime din el participa sincer la atmosfera de rugăciune din Biserica Mântuirii. In închisoarea corecțională canadianul Dugay își făcuse singur o doctrină a sa, o escatologie cu un Dumnezeu absent din lume si prezent la A doua venire. Apariția lui Dumitru i-a dărâmat edificiul doctrinar, rechemând trecutul pe care-l crezuse mort. Căci minunea întâmplată Theclei dovedise intervenția unui Dumnezeu viu care lucrează prin oameni. Intrebarea celor de față, a studenților aflati în acel bar a rămas însă nedezlegată. Prin cine a lucrat Dumnezeu cel viu? Prin Martin/ Dugay ? Sau prin Dumitru?

Mircea Eliade îl imaginează pe bărbosul Lucio, un barman tânăr (lipsit de cunoștințe istorice) descriind cu-n aer visător imigrarea unui român în Statele Unite ca opțiunea pentru cultură,  după abandonarea Naturii. Un alt student (Junior) aflat într-un grup de șase studenți la teologie, aduce o corecție precizând că românii „n-au de-a face cu Mutter Natur”. Pentru că ei s-au născut creștini si așa au rămas. Alegând cultura occidentală (i.e. „semantică, sociologie și zen”) n-ar fi abandonat Natura ci ar fi părăsit „drumul mântuirii pe care se găseau” (vezi Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani, publicată cenzurat și pe hârtie de proastă calitate în vol.: „În curte la Dionis”, C.R., 1981, pp. 51-72, Cuvânt înainte de Mircea Eliade, 23 sept. 1980).

Un alt student  (A.B.) modifică imaginea, spunând că și dacă erau pe acest drum, întârziaseră prea mult pe el, „poate două trei secole, poate mai mult”. Lucio sintetizează opiniile celor doi vorbind de românul Dumitru ca despre „un întârziat pe drumul mântuirii”. Inspirata formulă a lui Eliade trebuie să-l fi entuziasmat nespus pe călugărul Steinhardt pentru care nuvela este o adevărată „mărturisire de credință ortodoxă și românească” (Jurnalul fericirii, 1991, p. 356).

Apoi tânărul barman descinde într-un amestec de hegelianism si mesianism de sorginte iudaică secularizată (i.e. marxism), perorând despre „fericita” intervenție a Istoriei, „unde se intrupează Spiritul”. Nicolae Steinhardt încurcă personajele fiind de părere că românul Dumitru ar fi cel care respinge… limba universală și întruparea spiritului hegelian intervenind în istorie.

Or, doar nenorocul istoric (și nu „fericita” întrupare în timp a hegelianului Spirit universal, cum crede studentul american) l-a făcut pe Dumitru să-și riște viața trecând înot Dunărea ca în final să ajungă în America avangardei culturale, reprezentată de sociologie, semantică și budhism. Lipsit de cultură filozofică, un critic literar amestecă limba universală cu spiritul universal crezând că învățarea limbii engleze l-ar duce pe românul Dumitru la „cunoașterea Spiritului Universal” (Mircea Eliade- Evadarea din timp, în „Rom. Lit.”, nr.3, 2003).

Dacă dăm de-o parte semantica (dezvoltată în cadrul logicii matematice), putem identifica în celelalte două (sociologia occidentală și religia orientală) câte o încercare a omului de a găsi un sens existenței prin criticarea ei (apud. Hans Urs von Balthasar). Creștinismul este singura religie în care existența este acceptată așa cum este ea. Iar în nuvelă, unicul personaj care nu pune sub lupa critică nimic din ce i se întâmplă nici lui (nici soției sale) este credinciosul Dumitru, întârziatul pe drumul mântuirii.

In discuția înfiripată între studenți, Junior este de părere că românul cel ortodox ar fi „un dar surprinzător al Istoriei” (gând ce l-a determinat poate pe Steihardt să pună această povestire alături de alte capodopere ale culturii românești, precum Miorița sau Meșterul Manole). Un altul întreabă de unde le-a venit ideea cu „întârzierea pe drumul mântuirii”.

Răspunsul-șablon urmează ca și automat. Americanul Lucio crede că  românii ar fi întârziați din lipsa lor de acces la o limbă universală: Cum să te poți mântui fără o limbă universală (precum engleza) și fără „transfigurare” prin avangarda culturală occidentală? Apoi își dă seama că pe român posesia limbii americane nu l-a „transfigurat” pe deplin, prin informația culturală adusă la zi și difuzată pe căile mass-mediei „mai cu forța, mai cu binișorul” (Mircea Eliade).

Exilatul Dumitru (ajuns cunoscător de engleză), deși ar avea „Spiritul universal în el” (termen sugetrând confuzia din capul studenților), nu poate pătrunde un mister, întrucât nu poate exprima în limba universală misterul fotografiei care simultan e veche și de 10 și de 14 ani. Altfel spus, „în ce împrejurări 14 ani au devenit „tot atâția, dacă nu mai puțin, decât 10 ani”. De aici perplexitatea: „…atunci, la ce e bună limba universală, dacă nu putem exprima misterele?” (Lucio).

Într-adevăr, miracolul întineririi soției lui Dumitru depășește înțelegerea studenților americani. La început ei cred că soția a revenit la coafura din tinerețe, la sfârșit s-ar lăsa convinși (de Lucio) mai în glumă, mai în serios, că prin Dumitru au cunoscut un „nou sfânt Dumitru” care a înfăptuit minunea de a-și întineri soția. Pentru ei doctorul Martin (chelnerul Dugay) este complet scos din ecuație. Pentru că fusese dovedit a fi un impostor și un escroc. Minunea trebuie să se fi petrecut din pricina credinței de nestrămutat a lui Dumitru.

Și totuși, cu o profeție, doctorul Marin (care prin darul Duhului Sfânt vindecase și întinerise pe soția lui Dumitru) încheie discuția din bar predicând cu înflăcărare, ca în urmă cu patru ani în Biserica Mântuirii: La A doua venire, credința naivă și idolatră a unuia precum Dumitru îl va face pe românul ortodox să-L vadă printre primii pe Dumnezeu care va ocoli bisericile și universitățile, apărând poate pe stradă, poate într-un bar, fără să fie recunoscut și mărturisit de occidentali (Mircea Eliade, O fotografie veche de 14 ani).

Din pricina opririi timpului în cazul întineritei Thecla, unii au reținut preponderent evadarea din timp, întrucât însuși Mircea Eliade precizase în Cuvântul înainte (scris în sept. 1980) că fantasticul din nuvelele sale se află corelat cu o experiență în care timpul și spațiul încetează a fi coordonatele cunoscute din viața de zi cu zi (p.10).

Preocupat să pună note (proaste!), un critic reținuse din nuvelă„sofistică subțire în marginea filozofiei budhiste”(Eugen Simion, Mircea Eliade: nodurile si semnele prozei, Iași, 2006, p.189), unde așa ceva nu era de citit. Pentru că în povestire nicăieri nu găsim vreo evadare din lumea cea lipsită de sens pentru budhiști.

Mircea Eliade amintește oarecum ironic de „mântuirea prin cultură” sperată în van de omul occidental. În schimb el devine serios când vine vorba de Dumnezeu cel viu și lucrător în lume, de harismele pe care Duhul Sfânt le dăruiește nu numai sfinților sau anumitor sacerdoți, ci și unor laici plini de păcate. În povestirea Dayan renumitul istoric al religiilor abordează oarecum tangențial problema harismelor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-dayan-transparenta-matematica-a-realitatii/ ), în timp ce Fotografia  veche de 14 ani are ca subiect central trei dintre harisme: cea a acționării la distanță, a vindecării și harisma facerii de minuni.

Eugen Simion (4) crede în mod greșit că tema nuvelei ar fi retragerea lui Dumnezeu din lume. Un doctor „în Eliade” preia eroarea si totodată supralicitează: ar fi vorba de „intruziunea brutală a sacrului în profan” prin apariția unui nou Dumnezeu, a unui nou sfânt Dumitru (cf. Lucian Strochi, Introducere în fantastic –Mircea Eliade, Iași, 2003, p.142). Pentru Eugen Simion, ficțiunea epică (neînțelească de el) ar fi „cât se poate de simplă: un caz de renaștere spirituală într-un individ de rând” (Nodurile si semnele prozei, 2006, p. 189).

Or, românul Dumitru se caracterizează printr-o credință (să-i spunem) „oarbă” de la început până la sfârșit. Cu el nu se petrece nici o schimbare. Se duce doar să mulțumească celui ce a făptuit minunea întineririi Theclei, și-și face cruce auzind afirmații de genul retragerii lui Dumnezeu din lume, absență care ar face împosibilă mântuirea prin Biserică.

La sosirea lui Dumitru, nici chelnerul Dugay nu se simte regenerat spiritual. Habar n-avea de minunea pentru care românul vroia să-i arate recunoștință. Doctorul Martin/ Dugay pare mai degrabă șocat de revenirea trecutului (plătit) care se cuvenea să fie „iertat sau uitat”. Acum, cu „cadavrul trecutului” în spate, va trebui să-și regândească viața, tocmai când era pe deplin mulțumit de „accesul la misterele teologiei” pe care-l crezuse dobândit în temniță după cititrea „teologilor morții lui Dumnezeu”.

„Decât să accepte o filozofie care-și află sensul ultim în întruparea lui Christos, occidentalii preferă să renunțe cu totul la filozofie, de orice fel ar fi ajuns ea să fie, marxism ori pozitivism de indiferent ce coloratură (Hans Urs von Balthasar, Madrid, 10 mai 1988).

Note și considerații marginale Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Harismele Duhului Sfânt și fotografia „de 14 ani” (Mircea Eliade)” →

Mircea TAMAŞ: Oamenii cumsecade de la revista Observatorul din Toronto

Toate merg cu capu’n jos”

                                (Ion Creangă)

Am recitit zilele trecute extrase luate, aproape la întâmplare, din articolele numerelor trecute tipărite ale „Observatorului” din Toronto. Spontan şi fără vreun efort s-a cristalizat o opinie clară: oamenii din jurul revistei „Observatorul” sunt o echipă de oameni cumsecade. Oricine citește revista realizează instantaneu că de-a lungul celor 25 de ani de existență pe pământ canadian „Observatorul” și-a impus să fie cumsecade, nu numai de formă (câţi nu se laudă că sunt cumsecade!), ci de-adevăratelea. Am putea spune că revista e o anomalie în lumea de astăzi.

Se vede de la o poștă cum colaboratorii ei se feresc ca dracu’ de tămâie să introducă bârfe, pornografie, etalări de crime, critici fără acoperire, înjurături, știri așa-zise senzaționale, politică deșănțată, polemici stupide. Într-un fel, „Observatorul” ar putea juca rolul de etalon, de referință pentru alte ziare și reviste românești și nu numai.
Într-o lume pe dos, „Observatorul” se comportă cu o senină cumsecădenie, promovând cultura și educația bunul simţ și blândețea, ceea ce ar putea face pe unii să creadă că oamenii revistei sunt o trupă de profesori pensionari, care încearcă să-și omoare timpul în mod plăcut.

Noi, care ştim exact ce înseamnă „CUM SE CADE” şi tragicele sale consecinţe, vom spune prompt că „Observatorul” nu promovează cumsecădenia ca un scop în sine, ci această apare ca o consecinţă a programului pe care revistă îl urmează, mai mult sau mai puţin bine, cum îl ţin puterile. „Observatorul” are în vedere elemente fundamentale:
1. Credinţa în Dumnezeu

  1. Respectul față de Adevăr
  2. Iubirea de țară
  3. Recunoştinţa pentru Canada, țara de adopţiune

Revista noastră consideră că rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu, astăzi, în lumea noastră pe dos, sunt mai necesare ca oricând. Şi nu e vorba aici de bigotism sau mai ştiu eu de ce alte „isme”. Aşa cum nu e vorba de o credinţă teoretică şi o rugăciune formală. Considerăm că Existenţa nu are „căderea de a fi” fără principiul său unic, Dumnezeu, şi vom promova tradiţia creştină, cu speranţa că şi cei care rătăcesc în lume, înşelaţi de „realizările ştiinţei” (care există, incontestabil, în domeniul pur grosier şi material), vor deschide ochii. Sperăm în acest sens că slujitorii bisericii se vor lupta să infirme vechiul proverb românesc de „a face ce spune popă, nu ce face popa”, căci ne este imposibil să înţelegem că vreun preot să transmită cuvintele lui Hristos, în biserică şi să considere aceasta doar un job.

Aşa cum nu credem că Biserica trebuie să facă vreun compromis cu lumea modernă. Ideea de a încerca, de pildă, de a împăca „creaţionismul” cu „darwinismul” este ridicolă fiindcă nu există măsură comună. Pentru cei care înţeleg metafizica producerii Existenţei, este caraghios a încerca să raportezi două ordine diferite ale realităţii.
Considerăm că smerenia şi rugăciunea prin care tăiem avântul egoului şi înfumurării atât de caracteristice zilelor noastre (priviţi în jur!), duc la acea aparentă de cumsecădenie de care vorbeam.

„Observatorul” are un respect deosebit pentru adevăr. A fi onest şi a spune lucrurilor pe nume, fără patimă, fără injurii, înseamnă a avea stimă pentru cititori, dar mai ales pentru adevăr. Nu dorim să inventăm evenimente, dar dacă ele se întâmplă, oricât de dureros ar fi pentru egoul unora, e bine ca ele să fie spuse, căci altfel cum am putea îndrepta şi ce rost ar mai avea revista noastră? Cumsecădenia de dragul cumsecădeniei e literă moartă. De aceea suntem oricând gata de a transmite opiniile cititorilor şi a relata evenimente, fără măguliri sau atacuri inutile. A respecta adevărul nu înseamnă ceartă la colţ de stradă, căci punctele de vedere sunt variate şi noi le prezentăm ca atare, ci înseamnă a ne menţine la un standard care să poată fi referinţă pentru alţii.

Iubirea de tară promovată de „Observatorul” nu are nimic în comun cu laudele patriotarde şi demagogice, nici cu criticile agresive şi vindicative. Noi înţelegem foarte bine că ţara, adică acel pământ la nord de Dunăre, a existat cu mii şi mii de ani înainte de a fi noi şi va exista şi după noi. ţară a fost şi va fi acolo mereu. Dar ceea ce face această tară vie este populaţia care o umple şi o foloseşte. Or, ştim prea bine că, la ora actuală, această populaţie trece prin clipe grele.

Să ne înţelegem bine. Nu e vorba atât de bunăstarea materială, chiar dacă sunt mulţi săraci, ci de sufletul naţiei. Şi „Observatorul” are datoria, cu slabele sale puteri, cu cumsecădenia să, să nu ocolească adevărul, şi cu ajutorul lui Dumnezeu să încerce să reclădească sufletul românesc. Nu este o chestiune de eficientă; nu e vorba de a ne pune întrebarea dacă are vreun rost, dacă va avea un efect. Nu e pentru noi să judecăm aceste lucruri. Noi avem datoria să ne concentrăm cumsecădenia în a denunţa minciuna şi răutatea, ticăloşia şi corupţia, şi a pune în loc ceea ce a menţinut sufletul românesc peste veacuri. Ştim că marele Caragiale, după multiple încercări, a renunţat dezamăgit să mai reformeze mentalitatea contemporanilor săi, dar aceasta nu schimbă cu nimic datoria noastră. Ni se pare însă foarte important ca să nu ne limităm la critică. A critică e uşor. De aceea, „Observatorul” e convins că nu demolarea ci construcţia este ceea ce contează.

În fine, e bine să apreciem țara de adopţiune, deşi unii, prea obişnuiţi numai cu critica, preferă să se creadă importanţi şi să-şi imagineze că, fără ei, Canada nu ar putea exista. Aceştia ar fi bine să-şi imagineze o situaţie similară în România şi să se gândească cât de mânioşi ar fi românii să vadă străinii venind la ei acasă, vorbind pocit româneşte şi luându-le locurile de muncă etc.

Continue reading „Mircea TAMAŞ: Oamenii cumsecade de la revista Observatorul din Toronto” →

George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis

Având în vedere prietenia dintre Nikos Kazantzakis și Panait Istrati (chiar în primele pagini ale romanului Alexis Zorba, autorul îl menționează pe ilustrul nostru compatriot: „O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”), cred că cititorii români ar trebui să știe mult mai multe lucruri despre poetul, romancierul și dramaturgul grec decât ceea ce, eventual și absolut accidental, au putut afla din filmul „Zorba grecul” (în acest film britanico-elen, regizat în anul 1964 de Michael Cacoyannis, rolurile principale au fost interpretate de Anthony Quinn, Alan Bates și Irene Papas).

N.B.: Relația roman-film mă duce cu gândul la mereu actuala clasificare a lui Evgheni Evtușenko din cartea „Dulce ținut al poamelor” (Editura Univers, București, 1989), potrivit căreia oamenii se împart în trei mari categorii (cei care au citit romanul „Frații Karamazov”, cei care nu l-au citit încă și cei care nu-l vor citi niciodată), la care – în condițiile statornicite de dezastruoasa triadă consum-confort-comoditate – se adaugă cei care au habar de carte din filmul urmărit la cinema sau la tembelizor.

Ei bine, românii dornici de o cultură temeinică, adică de ceea ce n-au cum să dobândească „după ureche” sau printr-o înverșunată navigare/informare pe internet, au posibilitatea prin lecturi de calitate să afle următoarele lucruri despre scriitorul Nikos Kazantzakis: că s-a născut pe 18 februarie 1885 în localitatea Candia din insula Creta; că a studiat nu doar dreptul la Atena și filosofia la Paris (aici a audiat cursurile lui Henri Bergson), ci și budismul și filosofia orientală (motiv pentru care inserează în roman cugetări precum cea din Capitolul V: „O întreagă lume îmi apărea dinainte, alcătuită din milă, din renunțare, din vânt – palatele lui Buddha, femeile din harem, caleașca de aur, cele trei întâlniri fatale: cu bătrânul, cu bolnavul, cu mortul; fuga, asceza, eliberarea mântuirii”, din Cap. VIII: „Confucius are o vorbă: «Mulți caută fericirea mai presus de om; alții, mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.» Adevărat. Există, așadar, tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt”, ori din Cap. XXI: „Buddha, culcat sub pomul înflorit, ridicase mâna și poruncise celor cinci elemente care îl compuneau – pământ, apă, foc, aer, duh – să se dizolve”); că a participat la rebeliunea bolșevico-iudaică din octombrie 1917 și a călătorit mult (U.R.S.S., Japonia, China, Spania, Egipt, Franța, Germania), scriind referențiale însemnări din aceste călătorii (Însemnări de călătorie din U.R.S.S. – 1928, Însemnări de călătorie din Japonia și China – 1938, Însemnări de călătorie din Anglia – 1941); că – în primii ani după al doilea război mondial – deținea funcția de președinte al Consiliului superior al Partidului Socialist și apoi pe aceea de ministru, dar a eșuat în încercarea de conciliere între pozițiile antagonice ale unor partide, așa că, retrăgându-se din viața politică și expatriindu-se în Franța, el se dedică în totalitate literaturii, cunoaște notorietatea europeană (romanele Alexis Zorba și Hristos răstignit a doua oară se publică mai întâi în limba franceză) și apoi tardiva recunoaștere națională (de pildă, Alexis Zorba apare în limba greacă în anul 1954, adică șapte ani după tipărirea sa în franceză, iar în românește apare la Editura pentru Literatura Universală, București, 1969, în excelenta traducere a lui Marcel Aderca, traducere efectuată după versiunea franceză, care apăruse „în timpul vieții autorului, purtând girul acestuia”); că piesele sale de teatru, scrise în versuri, „reflectă drama complexă a omului modern în căutarea libertății”; că a tradus în neogreacă capodopere ale literaturii antice grecești și universale (Divina Comedie, Faust, Așa grăit-a Zarathustra); că este supranumit „Homerul Greciei contemporane”; că – pentru „întărirea păcii între popoare” – în anul 1956 primește de la fârtații săi bolșevici nesemnificativul Premiu internațional „Lenin”; în fine, că moare la Freiburg pe data de 26 octombrie 1957.

Romanul Alexis Zorba cuprinde 26 de capitole, este scris la persoana întâi și are două personaje centrale, însă diametral opuse, pe care doar o întâmplare aproape miraculoasă le  apropie, pentru ca în acest chip să poată fi evidențiate de romancier asemănările și, mai ales, enormele deosebiri dintre firile lor: Alexis Zorba și însuși scriitorul (de acest fapt ne asigură atât desele plonjări ale naratorului în budism și gândirea orientală, cât și scurta referire la Panait Istrati). Primul este un formidabil amestec de picaro și haiduc, de bătrânețe fizică și de nemuritoare tinerețe sufletească, îndeosebi când vine vorba de femei, de asprime și gingășie, de forță și sensibilitate (îl uimește tot ce vede, cântă la santuri și dansează), de om puțin școlit și cu toate astea doldora de înțelepciune („Ce, curul morăriței știe carte? Curul morăriței, asta-i rațiunea omenească”, „Lumea asta e-o taină și omul nu e decât o brută”, „Universul constituie pentru Zorba, ca pentru primii oameni, o viziune copleșitoare și compactă”, „Toate lucrurile au un suflet, lemnul, pietrele, vinul pe care-l bem, pământul pe care pășim”, „Zorba vede în fiecare zi toate lucrurile pentru prima oară”, „Muierea e-un izvor, te-asigur”), pe când celălalt (el își spune „patron”, Zorba îi spune cu fină ironie „jupân”) dorește să nu mai fie „șoarece de bibliotecă”, ci – așa cum îi scrie prietenului plecat în Caucaz ca să ajute miile de greci aflați în primejdie – se află pe un țărm singuratic al Cretei pentru „a mă juca de-a capitalistul, de-a proprietarul unei mine de lignit, de-a omul de afaceri”, superb țel antipragmatic (una dintre statornicele componente din romanele lui Kazantzakis se cheamă „critica aspră a orânduirii capitaliste”) pe care i-l comunică „șefului de echipă” Zorba imediat după debarcarea pe insulă: „Cărbunele e un pretext, pentru ca oamenii să nu fie intrigați”. La drept vorbind, cum putea jupânul să le spună  cretanilor că adevăratul lui scop era acela să scape de Buddha și să stabilească de îndată „un contact profund și direct cu oamenii”, în speranța că „încă nu e timpul pierdut”?!…

Da, două personaje centrale, dar Alexis Zorba are calitatea de personaj principal-referențial. Atât de referențial, încât Kazantzakis își „botează” romanul cu numele lui (astfel se realizează un indestructibil corp comun între carte și personaj), căci totul iradiază de la el spre ceilalți (jupânul și terfeloagele, madam Hortense, cretanii tineri și bătrâni, frumoasa văduvă, muncitorii, Lola cu care bătrânul crai se înhăitează la Candia, călugării de care-și bate joc și le spune burtă-verzi) și toate converg spre el, inclusiv gândurile și meditațiile jupânului, invidios pe Alexis că trăise cu adevărat, întrucât „Toate problemele pe care mă sileam să le dezleg, nod cu nod, singuratic și pironit în scaun, omul acesta le rezolvase în creierul munților, sub cerul liber, cu sabia în mână”.

De altminteri, era imposibil să nu-l aprecieze pe Zorba pentru exemplarul mod în care se dăruia muncii și se impunea în fața muncitorilor, pentru căsătoria cu madam Hortense (el îi spunea Bubulina), ultima mare bucurie a „bătrânei fregate” înainte de moarte, dar îndeosebi pentru curajul cu care acesta sare în ajutorul văduvei, condamnată la moarte de întreaga comunitate sătească, asta deoarece feciorul lui Mavrandoni (îndrăgostit lulea și nebăgat în seamă de ea), își pusese capăt zilelor. Este adevărat că Zorba îl învinge în luptă dreaptă pe mult mai tânărul Manolakas, vărul înecatului, chiar cu prețul urechii pe care învinsul i-o sfâșie cu dinții. Dar ce folos, căci bătrânul Mavrandoni se năpusti asupra văduvei, o trânti la pământ, „își înfășură de trei ori lungile-i plete negre în jurul brațului și, cu o singură lovitură de cuțit, îi reteză capul”.

Durerea lui Zorba este așa de mare după această fioroasă crimă, încât – cu ochii plini de lacrimi, el care văzuse și făptuise atâtea atrocități – rostește vorbe cu adevărat memorabile: „De câți ani a fost nevoie (…) ca pământul să poată plămădi un trup ca ăsta! Te uitai la el și-ți spuneai: «Să ai douăzeci de ani, să rămâi singur cu ea pe pământ și să torni la copii, să umpli lumea cu ei! Nu, nu copii, ci draci împielițați!» În vreme ce acu…”

Puțin mai târziu, adică după prăbușirea telefericului ce urma să transporte copacii din pădurea cumpărată de la călugări și după lichidarea întregii afaceri, Zorba îi spune jupânului pregătit de plecare, chipurile ca un om liber: „Tu, jupâne, ai o sfoară lungă, te duci, vii, crezi că ești liber, dar nu tai sfoara. Și câtă vreme nu tai sfoara…” Asta după ce altădată îl sfătuise ba să-și adune terfeloagele și să le dea foc („După asta, cine știe, nu ești prost de felul tău, ești om de treabă, poate mai iese ceva din tine!”), ba să nu se uite cu lupa la apa pe care o bea: „Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermișorii să dispară pe dată, să poți bea și să te răcorești!”

Dacă despărțirea celor doi „a fost lichidată dintr-o lovitură” (Zorba, ascuns pe undeva, n-a ieșit să îndruge „obișnuitele cuvinte de bun rămas”), prima lor întâlnire în micuța cafenea din Pireu, unde viitorul jupân aștepta vaporul spre Creta, are loc atât de brusc și neobișnuit, încât pare realmente miraculoasă. Necunoscutul („cam la vreo șaizeci de ani, înalt de statură, uscățiv”) se uită prin geam la viitorul lui tovarăș cu niște impresionanți ochi „triști, neliniștiți, batjocoritori și plini de ardoare” și, după ce privirile lor se încrucișează, reacționează ca și cum ar fi descoperit persoana căutată: intră în cafenea, se oprește la masa naratorului și-l întreabă unde merge. Aflând că merge în Creta, îl întreabă din nou cu cel mai firesc ton din lume: „Mă iei și pe mine?”

Continue reading „George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis” →

Ion IANCU-VALE: Odă Măriei Sale, Sfinxul

„Poarta Bucegilor’’, (oraşul Buşteni), ni s-a „deschis” în acel glacial 28 noiembrie 2013 (zi în care, după cum se ştie, în fiecare an, deasupra Sfinxului românesc, Soarele creează o piramidă energetică) asaltată de  ceaţă şi de un vânt înspicat, supărător. Deloc încântaţi, dar nu dezarmaţi, împreună cu minunatul meu prieten, profesorul Gheorghe Valerică Cimpoca, am pornit către Sfinx survolând pădurea imensă și înzăpezită de conifere, pe care o ghiceam și pe ea înfrigurată.

Cabina urca în zumzetul sacadat al rolelor ce o antrenau pe cablurile groase de oţel, plină de turişti. Cu toții ne gândeam temători, la ce ne așteaptă acolo sus pe platoul Bucegilor, când, ca la un semnal magic, aproape de penultimul stâlp al telefericului am intrat, parcă, într-un alt fel de spaţiu. Cerul s-a luminat brusc și soarele a năvălit în interiorul cabinei printr-o puzderie de săgeţi calde, binefăcătoare, producând în interiorul glacial, instantaneu, un murmur general de neaşteptată şi plăcută surpriză.

Ieşind din staţia telecabinei, am pornit voiniceşte şi în linişte la drum, singurul zgomot care ne însoţea fiind , scârţâitul zăpezii sub bocancii noştri. Înaintam fără grabă, dar eficient, muntenește, în pofida raniţelor ce le purtam în spinare. La un moment dat am zărit cuşma dacică a Sfinxului, relevându- i-se în continuare, pas cu pas, pe măsură ce înaintam, profilu-i grav, hotărât și tainic.

După ce am depăşit Babele, ne-am oprit, în sfârşit, la câţiva metri de megalitul impunător, misterios, controversat şi unic. Eram lângă Sfinx și era cald, bine şi o pace ca de început de lume. Vântul adia aici, blând şi soarele dogorea ca vara, scânteind feeric în zăpada ce acoperea întinsurile, munţii și  văile, tronând majestuos din înaltul cerului imens, transparent si albastru. Mi-am scos fularul şi căciula năpădit de senzaţii vechi, râvâșitoare , (de om al muntelui şi prospector geolog, de poet născut, convins, şi loial) ce le credeam atrofiate de mediul nociv, otrăvitor al „civilizaţiei’’ citadine, în care rugineam de peste două decenii, şi care mă năpădeau, iarăşi, aproape fluide. Duhul Muntelui era din nou, cu mine şi în mine, și îl simțeam în creierul şi în inima mea frumos, mândru, invincibil etern şi patern.

Noi cei, veniţi din Cetatea Chindiei, am fost printre primii care am ajuns la Sfinx, dar pe măsură ce timpul trecea se adunau tot mai mulţi oameni, veniţi de cine ştie unde, bărbaţi şi femei în vârstă, tineri  şi copii. Am văzut printre ei şi câţiva invalizi şi am admirat performanţa acestora de a fi ajuns in acest spațiu. Fiecare şi-a căutat un loc, s-a aşezat, s-a întins cu faţa in sus, ori pur şi simplu a rămas în picioare, contemplativi și rabdători. Fiecare privea spre Soare, spre acelaşi Soare pe care, dincolo de Timp, îl scrutează şi Sfinxul , fără contenire. Dar, mai ales, fiecare tăcea cu gândurile cu problemele si cu dorinţele lui. Se tăcea, ca intr-un templu sacru.

Cineva îmi spunea că „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă’’. La un asemenea moment eram martor acum, în acest templu natural fără coloane, ziduri ori acoperiş şi în care nimeni nu vocifera, nimeni nu perora. Şi, Doamne, câtă diferenţă între fiestele de import, procesiunile sau demonstraţiile zgomotoase, impregnate de vulgarităţi, chiote, vaete şi lozinci ipocrite (cu care, cotidian, suntem bulversaţi din ce ce în ce mai des şi pe multiple căi) şi această odă, mută de adulație închinată sincer și cu  speranţă, deopotriva Creatorului, Soarelui şi  lui Sfinxului…

Continue reading „Ion IANCU-VALE: Odă Măriei Sale, Sfinxul” →

Adrian BOTEZ: Despre Neam și Popor – Rubaiyate – Catrene Daco-Valahe

 

MOTTO:

„Poporul arde-va – minuni!

Pe-același rug cu neamul!”

 

 

 

1-NEAM ȘI POPOR

Neam: Steaua din Cer Betlehemic: Crist nicicând nu greșește:

jos –  pe Pământ – în Oglinzi Blestemate – Poporul-Cădere-de-Neam  – se târăște…

Martir-Popor – spre Steaua-Sinea-i-Neam pornește… –  …va fi Sărbătoare-n tot Ramul:

POPORUL ARDE-VA – MINUNI! – PE-ACELAȘI RUG CU NEAMUL!

 

2-FACERE DE CLOPOT – PENTRU VESTIREA PRIMEJDIILOR NEAMULUI TĂU

faci  Clopot de Vestire – în Primejdii – pentru Neamul tău:

dar când  Clocotirea de Metal Topit (Furnale spre Zenit)

vrei să nu se crape-ntr-un Glas Dogit – AMESTECI SÂNGELE-ȚI JERTFIT:

ABIA-ATUNCI  VUIEȘTE – PLIN-DEPLIN  – IUBIREA-ȚI – ARZÂND – ÎN SUNET – ORICE RĂU!

 

3-AMĂRÂT POPOR ROMÂN

amărât Popor Român – prins în  Nod de Vânturi

ce Belele-ai pătimit – nici Drac’ n-are-n Gânduri…

…ți-au golit Vampirii vâna – de te pleci spre Luturi:

Soare când – iar – va veni – vei lua Lumea-n șuturi!

 

4-COMPENSAȚIA DUHULUI

n-ai vrut să fiu – în viața-mi –  Erou  – și nici Martir

dar Neamul-Epopee îl ridicai la Ceruri (cu tot cu Cimitir!):

am Duhul – pururi –  alături de cei Drepți – în Sfinte Bătălii

și sângerez cu Crist –Mistic-Zadarnic -pe Gòlgote Pustii!

 

5-BLESTEM

 

nu mai simțiți înțepături – în Inimi – când Patriei îi merge rău

când tot Străinul ce o calcă-i devine Diavol și Călău…

cei ce n-aud Pământul Sfânt cum geme – nu aibă parte de Mormânt:

cum Câinii-n Șanț să moară  – Nesimțiții: fără Lumină – neștiuți de Gând!

 

6-UITARE VINOVATĂ

Cuvântul ”PATRIE” nu spune – azi – nimica – nimănui

deși Pământul Sfânt – doar – vă ține în Lumină

deși Străbunii – prefăcuți în Holde – Izvoare de Ființă sunt – ORICUI!

…dar ați uitat să-ngenunchiați în Rugă: Sărut spre Sânge-Rădăcină!

 

 

7-NERECUNOȘTINȚĂ

dar cine sunteți voi – fără de Patria-Lumină?

o Pleavă fără Rost – împrăștiată – de-orice Vânt – în Tină!

…plecați – veniți – parcă nu într-o Casă v-ați născut

parcă nu un Anume Pământ v-a plămădit  –  V-A VRUT!

 

8-PROMISIUNE TRĂDĂTORILOR DE ȚARĂ

Trădători de Viță Veche au pus Țara la pământ:

Haite de Străini ne calcă – ne sfâșie – rând pe rând…

Sânge de Păduchi – Hiene! –… pe voi – Primii-o să vă Cânt!

….pe Rudă și pe Sămânță – pe Toți!  – v-oi băga-n Mormânt!

 

9-CA UN CÂINE

ca un Câine – bătut pe ruptelea și pe nedrept

atâta mă sălbăticii – că nici Străbunul Lup nu-mi ține piept!

vouă –  ce mi-ați stâlcit Făptura Sfintei Patrii – vânzând-o-n Piață

v-oi rupe Jugulara – crunt! – să vă deșert de Viață!

 

10-POPOR BIZAR

de ce mergi în Genunchi – și plângi – Popor Român – Bizar?

în fața ta nu este Crist: doar Pulberi de Zadar!

nu te-nchina – înfrânt de Bezne – la Monștrii Zării

cât timp ai – în Altar: Străbunii Sfinți – Lumini Martire – Munții Mării!

 

11-EU MOR

nu se vede Vârf-de-Dor: Norii-s deși – Ochii mă dor

de când tot privesc la Țara ce mi-i Patrie…: eu mor

dar Privirile-mi Arzânde le-oi lăsa în acest Plai:

să nu jinduiți la Ceruri – la Luminile din Rai…!

 

12-PATRIA NU-I PĂMÂNT:  SÂNGE-I DE CRIȘTI

să nu lași Turmele să treacă peste Holde:

nici Dumnezeu nu lasă Furi să-i spargă Bolte!

să nu lași Cal Străin să-ți ia Pământul pe Copite!

PATRIA NU-I PĂMÂNT: SÂNGE-I DE CRIȘTI: LUMINI CRESC PE MORMINTE!

 

13-”AȘA-I ERA ÎN KARMĂ”…

cu Nasu-n Spuza Catastrofei – dorm  – dulce – Sinistrații:

toți – îngălați – tâmpiți de Lene – -elefantin  – pe Guri emit Vibrații…

Părinți și-ar frige – Frați și-ar frige – numai să-i lași să doarmă:

ce dac-o Patrie  dispare? – …”așa-i era în Karmă”…

 

14-LABORATOR DE PATRII

nu vă grăbiți – cât mai încet mișcați din Mădulare:

e vorba – doar – de Patrii Demodate – de Strămoșești Hotare…

…lozinci vetuste: ”pământul plămădit din Sânge”… – …mânca Rahat în Carte!

…azi nu-i de-actualitate: -n Laborator  –  obținem Glii…Prefabricate!

 

15-A PUTEA  ȘI A VREA

mergeam prin Șanț – și mă mânjeam de Zoaie:

de un’ s-aduc – eu –  Patriei Uscate – -o Ploaie?

…dar să-i păzești Hotarele – de Hoarde – ca la Anul

să avem Grâul nost’ – …de plouă:  …cumva  –  îți strică Planul?!

 

16-”POLITICAL CORRECTNESS” ȘI SARMIZEGETUSA

pupăm Dosuri de Negri – că strigă-n Cor – U. E.-ul?

ne spânzurăm – ”political correctness” – dac’ ei ne dau W. C.-ul?

…avem Patrie Sfântă – Jungherul Sfânt de DAC:

la Sarmizegetuza n-au murit Imbecilii – gătiți în Negru Frac!!!

 

17-TRĂDĂTORUL TOT N-OBOSI  –  DE  A FI SPÂNZURAT!

abia se mai ține câte-o Frunză Galbenă-n Ram:

Patria mea – Nevăzută – se vinde – -Astăzi – la Kilogram…

au obosit și Hoții – Sărmanii – de-atâta furat…

…păcat: TRĂDĂTORUL TOT N-OBOSI – DE  A FI SPÂNZURAT!

 

18-PROBLEMĂ SPINOASĂ A COPIILOR

cândva – priveai Copil Nevinovat: ”Frumosule! – să nu-l deoache Mama!”

acum: ”oar’ ce-Asasin va crește  –  sub  Chipu-i? –  …cum se va coace Poama?

ce Trădător se-ascunde – în Ochii ăști – Albaștri

cari va lăsa o Țară – plină doar de Sihaștri?”

 

19-ULTIMA SOLUȚIE

Patrie-a Mândrei Pajuri Voivodale

ajuns-ai – azi –  în Cârje – cerșind la Venetici!

un Foc s-aducă Crist – peste Haznale:

mai bine Facle-Aprinse – decât Scârboși Limbrici!

 

20-ACOL’ S-ASCUNDE POPORUL RUGĂTOR!

o Viață-mi petrecui în Munți: ACOL’ S-ASCUNDE POPORUL RUGĂTOR!

de-i vreo Nădejde – pentru Patrie – de Spor

Acolo veți afla-o – la Focur’ le de Stâne

urmând – și-Acum – în Duh de Mândri Zei – Crezuri Bătrâne!

 

21-ÎN RĂZBOI

Bombe  Atomice – DACO-VALAHE :  Sfintele Cântece!

Armuri și-Ambrazuri:  Duhuri-Strămoși  –  de-a Pururi Lunatice!

…nu mai dați târcoale pe l-ale noastre Hotare și Gânduri:

veți ajunge să facem – din voi – Mărețe Cocini de Scânduri!

 

22-ALT POPOR – NU ALT NEAM! 

Noaptea – în Vis – fiecare din noi poartă-alt Nume:

unul: ”Arhanghel”  – alt’: ”Gange” – altul – altfel – dar ANUME!

…în Zori – niciunul nu bagă de seamă c-am umplut altă Lume

alt Popor – NU alt Neam!  – c-am trecut Netrecutul – cu Cristul pe Urme!

 

23-PĂRINTE ȘI COPIL ROMÂN

nu poți rămâne bun – Române? –  tre’ s’ te  ”modernizezi”?

să-ți bați joc de Bunicu-n Cârje? –  să-ți porți Păru-n Sfârlezi?

iar Casa ta să fie Barul? – Copiii tăi să-ți zică ”tu” – ca să te simți …”Fratern”?

fii TATĂ și ÎNVĂȚĂTOR – așa te-or respecta: în Lumea asta de Nebuni – fii CĂLĂUZUL FERM!

 

24-PĂSTOR CU CELULAR

Năuc – s-oprește Râu-n Luncă: PĂSTOR CU…CELULAR?!

unde ți-e Fluierul  –  Române? – l-ai dat pe-n ”cip” barbar?

”c-a zis U.E.-ul!” –  …bolnav ești? – ori bolund?! – ”U.E.-ul-Împuțit”

îți paște Turma? – …de-ai fi tu Mândru – nu Fudul:  i-ai lua la flocăit!

 

25-NE SPARG SFÂNTUL PĂMÂNT

 

pe-aici – cândva – creșteau Luminați Crinii – în Poiană…

era atâta de frumos…chiar Crist ‘și-uita de Rană…!

azi – Curătura s-a umplut de Sonde și Otravă

care ne sparg Sfântul Pământ – pe-un ”Vânt” Dugleș – de Babă!

  Continue reading „Adrian BOTEZ: Despre Neam și Popor – Rubaiyate – Catrene Daco-Valahe” →

Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal

În lumea literară există magie, una venind din straturile istoriei. Ardealul este această zonă unică, ca un continent într-un veac aurit. Adrian Botez, punând accentul pe viziunea sa asupra literaturii, face o analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga. Autorul, poet, eseist inconfundabil, prozator straniu și deschis, vine cu această prezentare, după ce a analizat poezia lui Eminescu sau Dosoftei, ori Emil Botta. Experiența sa hermeneutică l-a condus, inevitabil, spre Octavian Goga.

În cartea Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), apărută la Editura Rafet, în anul 2020, Adrian Botez dedică eseurile și recenziile acelor români care nu-și trădează rădăcinile. O face sincer, cu patos, serios deoarece Octavian Goga este un „geniu în stare de ardere”, un poet exponențial pentru literatura română. El a venit după Mihai Eminescu, izbucnind, în spiritualitatea de la noi, cu poeme în care a pus vibrația picurată, de Dumnezeu, la Geneză. Pământul românesc era cuprins în inventarul divin, poetul a captat miracolele și viitorul, așa cum s-a coagulat în prezentul dintre cele două războaie mondiale. Un timp crunt și revelator, pentru istoria noastră.

Adrian Botez își structurează ampla analiză pe mai multe zone fierbinți, greu de decantat în structurile uzuale ale teoriei literare: Ardealul – „Magica noastră casă”; Metanoia lacrimii – spre forță stihinic-orfică, de mântuire a neamului. Eminescianismul lui Octavian Goga; „Luceafărul” (nedesăvârșit…?! – sau enigmatic?!) al lui Octavian Goga: poemul „NOI”; „Autopsierii”. „Casa Noastră” – Casa Magică a Vizionarilor. Mesia/ „Mesianismul” – înlocuit de vizionarismul Creștin („Clăcașii”); Epopeea lui Radu Roată; Poetul – Profet și nemulțumirile lui; Cain și munții. Cosmologia bipolară a crucii, la Octavian Goga; Timpul, în poezia lui Octavian Goga; Cântecul. Poezia/ Cântec/ Mantră: poezia ca ritual. Iubirea. Femeia, la Goga. Lupul dacic – Lupul Fenrir. Poetul supus misiunii soteoriologice. Nenorocul, amarul, jalea, jelitul. Învierea; Străinătatea; Vindecarea/ Mântuirea prin strămoși; Concluzii.

Cartea cuprinde o amplă Bibliografie, anexe privitoare la operele originale ale lui Octavian Goga, consultate în volume. Referințe critice, evocări în periodice și alte publicații, studii de referință, toate în volume dense. Plus o bibliografie teoretică: stilistică, lingvistică, estetică, hermeneutică, istoria culturii, folclor, folcloristică, tracologie, filozofie, ocultism etc. La final, ne sunt prezentate date legate de viața și activitatea lui Adrian Botez.

Suntem în prezența unei analize ample, făcută din mai multe puncte de vedere, complexe, bazată pe un material bogat, izvorând din istoria dură a românilor, din delta culturii române, din pasiunea autorului, pentru personajele complexe ale literaturii române. Religia este prezentă și ea, modelează cele douăsprezece capitole și le oferă un portal spre cer și spre istorie. Botez aranjează mai multe tablouri în care este prezent Octavian Goga, activ, dinamic, implicat în viața spirituală.

De remarcat plonjonul făcut de autor în istoria Ardealului, călătoria spirituală prin momentele astrale ale acestei zone. Sunt punctate punctele de sprijin: Sarmizegetusa, momentul Gelu, evenimente susținute de personalitatea unor înaintași demni, precum Ioan/ Iancu de Hunedoara, Gheorghe Doja, Ștefan Ludwig Roth, Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan, martorii Marii Uniri de la 1918… Ardealul este perceput ca o importantă CASĂ, locul unde românii au avut un pământ al lor, s-au putut defini ca NOI.

Adrian Botez pune pasiune în descrierea făcută istoriei Ardealului, se bazează pe multe  fapte, documente, date, face trimiteri, explică. Această analiză istorică i-a permis să înțeleagă în profunzime trăirile lui Octavian Goga, să pipăie suferința din această zonă a României. Să simtă sângele amestecat împreună cu vorbele oamenilor, pământul locului, cu miturile și credințele lor, să accepte unirea dintre pământ și cer. Printre fulgerele istoriei apare țipătul unic al ardelenilor, un fior argintat. Cititorul va redescoperi/ descoperi istoria, așa cum a fost – și va înțelege.

În analiza operei lui Octavian Goga, Adrian Botez face o paralelă cu opera lui Eminescu: Luceafărul/ Noi.  Două capodopere ale literaturii, cu toate agresiunile hermeneutice ale diferiților formatori de opinie literară. Poetul genial a avut o „casă magică”, un loc unic, luminat. Oltul apare ca o cetate naturală, un refugiu – „cetate de scăpare”, după regulile religioase ale Vechiului Testament. Casa lui Octavian Goga este încăpătoare, încă, a fost sprijin, prin vremuri grele, pentru țărani, lăutari, preoți, cantori, dascăli, secerători manuali, plugari, clăcași. Ei au fost cei mulți, care au dus bătălia fizică și spirituală în istorie. Casa le-a dat argumente solide.  Poetul, simțindu-le viața, a transformat marile încercări, marile traume istorice în argumente ale salvării/ mântuirii. Octavian Goga a identificat rădăcinile răului, ele vin dinspre păcatului lui Cain, o extrapolare în istorie. O istorie în care a fost, este/există, la modul activ și etern, Dumnezeu, veghind asupra faptelor oamenilor. prin vremuri.

De remarcat, la bardul ardelean, cântecul dedicat femeii, un cântec pentru vatră, pentru ajutorul de nădejde dat bărbaților, care au dus lupta spirituală și fizică, pentru Casa Ardealului. Femeia capabilă să nască pe eliberatorul celor care au suferit/ suferă. Poetul a rămas legat de identitatea oamenilor din acest loc special, a conservat legea veche și nouă, stropită cu suferințe crunte. Fiecare ființă de aici poartă, în trup, un cimitir/ țintirim de suflete pierdute, unele anonime. Goga a pledat pentru integrarea Ardealului în România, dar și în Paradisul Pierdut. Toate i-au permis poetului să fundamenteze o viziune asupra destinului în istorie, a eliberării de sub păcatele oamenilor, o ieșire de siguranță spre marea istorie. Poezia lui Goga a fost cântec, ritual, cuvintele au purtat în ele forța luminii, au coagulat energiile rugăciunilor. Eliberarea este bipolară, în sfera spirituală, metafizică și în sfera luptei pentru pâinea cea de toate zilele. Opera lui Goga este scrisoarea adresată împăratului, el pleacă în lume să-și recâștige dreptatea prin eliberare/ înviere. Sub fulgere albastre se încheagă Cântarea Cântărilor, cântarea suferinței/ a patimilor.

 

Ardealul / Har-Deal, muntele harului divin, tărâm sfânt. Paralela cu textele biblice, care au, ca motiv, muntele lui Dumnezeu, așa se arată, în istorie, Ardealul. Sunt motive religioase, dar și orfice, motive istorice, dar și tainice/metafizice. Goga a pus, în tablouri paralele, mitul poporului lui Israel, cu mitul poporului român, comunicarea făcându-se prin vasele comunicante, spirituale, activate de credință.

Un capitol interesant și dens este dedicat vieții marelui poet. Portretul realizat este semnificativ, cuprinde date legate de primii ani ai vieții, debutul publicistic, opera poetică, activitatea de gazetar, activitatea de dramaturg și cea de traducător. Sunt enumerate câteva aspecte legate de activitatea politică a lui Goga, faptele legate de unirea Transilvaniei cu Patria, participant activ la Marea Unire din 1918. Autorul a ținut să menționeze că eroul analizei a fost membru al Academiei Române, primind și premii importante, pentru vremea aceea. Un episod dens este cel al dragostei manifestată față de Veturia Goga (fostă Mureșan), o dragoste intensă și tensionată. Veturia a fost un personaj controversat al epocii, femeie cu educație de ținută, poliglotă (germană, franceză, maghiară). A avut relații politico-sociale controversate, cu persoanele puternice ale vremii: Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu, Hitler. Se pare că a fost agent activ al unor rețele de spionaj și interfața pentru unele activități discutabile, sau greu de explicat. Sfârșitul poetului este legat de activitatea Veturiei, datele fiind relevante. Toate acestea redau un mediu atipic și anistoric, legat de viața lui Octavian Goga.

Ca personaj complex, cu puternică imagine formată la populația română a vremii, scriitor de forță, inspirat și carismatic, personajul Goga a fost analizat de numeroși critici literari sau oameni de cultură, precum și întreaga sa activitate literară. Adrian Botez îi numește „autopiserii”, cei legați, exclusiv, de propriile lor viziuni analitice (”des-făcătoare” și, extrem de rar, ”re-făcătoare”-”învietoare” !), asupra literaturii. Motivațiile au fost complexe: Goga a participat activ la Marea Unire, a ținut discursuri electrizante, opera sa a avut impact în rândul poporului, a fost sincer și deschis, cu un limbaj percutant, în vogă. Personalități marcante au punctat prezența poetului în lumea culturală, de la Titu Maiorescu – la Eugen Lovinescu. Au mai scris despre opera poetului: Eugen Lovinescu, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Mircea Zaciu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densușianu, Eugen Simion, Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu etc. Dezbaterea s-a centrat pe mesianismul lui Octavian Goga, un subiect fierbinte, mereu actual, când se pune în scenă personajul și sensul în istorie. Textele scrise au avut impact, chiar dacă unele personalități au atacat opera poetică și poetul, dintr-un avânt estetic, doctrinar, religios sau politic. Teodor Vârgolici a scris: „Octavian Goga a fost cel care a deschis porți noi, nebănuite, în climatul liricii românești. El a adus nu numai un suflu nou, de nobilă esență patriotică și socială, ci și o artă proprie, cu calități de netă superioritate, față de cea a contemporanilor săi. Octavian Goga este deținătorul unei deosebite puteri de exprimare poetică, având darul de a evoca, pregnant și plastic, prin imagini, stări afective, idei și realități concrete” (p. 217).

Pe de altă parte, Nicolae Iorga sublinia: „Oriunde ai deschide volumul lui Octavian Goga, veți găsi, pretutindeni, această siguranță în orice observație și în orice cuvânt, această precizie de amănunte” (p. 212).

Sunt puncte de vedere contradictorii, ele pun în lumină drama poetului, care poate exprima lumina unei lacrimi. Adrian Botez are comentariul său favorabil, dar are și meritul de a nota poziția scriitorului în epocă: „Alungă patimile mele,/ Pe veci strigarea lor o frânge,/ Și durerea altor inimi/ Învață-mă pe mine-a plânge./ Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maștere și rele,/ Ci jalea unei lumi, părinte,/Să plângă-n lacrimile mele” (p.223).

Adrian Botez a realizat o analiză amplă asupra poetului, a operei sale, asupra personajului politic și carismatic – Octavian Goga. S-a bazat pe o amplă documentare, ne-a transmis date importante despre fenomenul literar stârnit de poet, despre vremea în care a trăit, despre istoria specială a Ardealului, precum și asupra forțelor care au acționat în societate, pentru ca o astfel de operă să aibă impact și semnificație istorico-literară. Autorul (hermeneut și revelator de Adevăr) pune o mare pasiune, în expunere – și acribie, în analiză. Sublinierile, frazele –  ample, chiar meandrice… –  fac, uneori, mesajul și, implicit, lectura – mai dificile. Dar hermeneutul Botez are curajul (poate, în plus : dreptul și darul) de a se exprima cu o liminară sinceritate analitico-sintetică, ”pe șleau”…

Dimensiunea didactică este mult accentuată, față de anterioarele sale cărți de hermeneutică (…da, din nefericire, e nevoie, din ce mai mult, , de „didahos”-învățătură, în aceste vremi și-n această societate, tot mai pronunțat, a-culturale și cvasi-total indiferente, față de ”buletinul  de identitate” al popoarelor – Istoria…).

Autorul citează masiv, a găsit esența mesajului poetic, a analizat opera din punct de vedere spiritual, subliniind, mai ales, acest aspect. Persuasiunea lui pune presiune pe cititor, în ciuda unor evenimente literare, demne de faptele poeților, din epoca modernă. Fundalul istorico-social asigură densitate analizei, viziune, finalitate și punctează calitățile și erorile unui geniu ardent, pasionat de suferința poporului din care a făcut parte. Firul lirico-patriotic al operei lui Goga este subliniat, prin versuri care depășesc mesajul simbolic, cu note religioase și profund umane: „Din ceata lor, grăbită, se desprinde,/ Întreg lăsându-și codrul de merinde,/ Cu chipul stins, o umbră de femeie./ Lângă-un răzor ea stă îngrijorată,/ Privește-n jos și sânul și-l descheie,/ Mângâietor s-apleacă să ridice/Un făt bălan, ce, adumbrit de spice,/ A adormit pe-un așternut de glugă./Ea blând ridică-l, stând îngenuncheată,/ Și-ncet îi dă copilului să sugă…” (p.232). Avem viziunea unui viitor, materializată prin pruncul ce pare a se naște din unirea femeii cu pământul românesc, o imagine mesianică – deci, cu impact.

Continue reading „Constantin STANCU: Sub fulgere albastre – Octavian Goga și Magicul Ardeal” →