Julia Henriette KAKUCS: Zmeul / Der drachen

 

ZMEUL

 

Lânga  pârâu
eu  țin  în  frâu  un  zmeu.

Viu  colorat  s-a  înălțat   cu  greu.
Ochii-mi  deschiși
de stele sunt prinși
mereu

căci  voi  zbura
spre  steaua  mea
si  eu.

 

 

DER DRACHEN

 

Am Bach entlang

laufe ich den Hang

hinunter.

Mein Drachen schwebt

zum Himmel empor

sehr munter.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Zmeul / Der drachen”

Ionuț ȚENE: Poetul clujean Sorin Grecu – un neastâmpărat liric!

Poetul clujean Sorin Grecu este un personaj pitoresc al insectarului cu poeţi din Cluj. Pe stradă, când merge pe lângă prieteni, pare un actor din filmul american „Rebel fără cauză”. Debutează, doar aşa cum dădea voie cenzura, în volumul colectiv „Alfa”, la editura Dacia, la sfârşitul regimului comunist, deşi se prezintă un persecutat al obsedantului deceniu 80. Absolvent de liceu filologic de elită din Cluj-Napoca, poetul Sorin Grecu s-a impus încă de la început, în arealul literar ardelean, ca un vânător de „vânare de vânt”, în stilul lui Bob Dylan. El s-a născut liric între două plăci tectonice literare: optzeciştii care nu l-au asimilat şi milenariştii post-decembrişti, care l-au perceput uşor îmbătrânit semantic şi nu prea avangardist. Astfel, în singurătatea sa lirică atroce, Sorin Grecu a mers pe drumul lui sinuos şi emblematic, câteodată cu încercări şi hârtoape metafizice, reuşind totuşi să creeze o poezie independentă de curentele epocii, suficientă sieşi, dar nu prea liricizată. Stilul său este eclectic redundant, în care încearcă să ia faţa cu metafore tari, sexualizate, optzeciştilor, iar prin întorsături de situaţii versificate să depăşească tendinţa post-decembristă prea inovatoare. Sorin Grecu este o reîntoarcere la baladesc, nu prin versificaţie, ci prin stilul de viaţă boem, de veşnic truver care împleteşte cotidianul cu scena de teatru din cartier. Permanent în căutare de fapte şi soluţii lirice inedite îşi inundă preajma cu basme reale şi fantastice, lăsându-l pe interlocutor „mască” şi sedus de poezie. Vaşnic şi veşnic îndrăgostit de muze, poetul le dezbracă în lungi versuri transparente. Persuasiv şi incisiv ca un ketonal liric, ce pune balsam pe rănile cunoaşterii lirice, Sorin Grecu oferă dese şi nenumărate surprize editoriale, de la jurnalism, poveşti ficţionale până la volume de versuri originale, care le dăruieşte ca pâinea caldă din vremea lui Ceauşescu.

Recentul volum de versuri „Viaţa la întâmplare” (Editura Dota, Cluj-Napoca, 2019) este despre Apocalipsă, ceea ce ne puteam aştepta de la poetul întâmplărilor crepusculare. După ce a scris pe coapsele femeilor frumoase versuri şi pe paturile de la morga centrală a oraşului, ambele ipostaze inspirându-l, Sorin Grecu revine fulminant cu un nou volum de versuri, de data asta iniţiatic: caută cu înfrigurare tainele şi semnele care aduc sau cheamă Apocalipsa. Este o vedere reală şi profundă „asupra nimicului”. Declamă cu patimă că „ăştia-ţi confiscă în fiecare zi câte o hârtie de turnesol/câte un gând cîte un adjectiv câte o sculă de exprimare/câte o icoană câte o ică/da nu-i nimicăp/te porţi mai departe neasemuit de firesc…”. Poetul disimulează pentru a păcăli preajma cuprinsă de disperare. Parcă anunţă „avant la lettre” pandemia de Covid 19, timpul unei ipocrizii asumate pentru a supravieţui social şi mental. Apocalipsa e zi de zi, fără perdea: „Ce peisaj de linişte şi speranţă/o întreagă naţie adormită/mulţumită/de libertatea de a privi la televizor/de a se plimba cu muzica-n căşti/şi să treacă apoi calea ferată exact când vine trenul”. (Moartea în somn). Morga este un fapt divers în poezia lui Sorin Grecu. Este o solidaritate cu morţii până la identificare în „minunată lume nouă” care ni se pregăteşte: „Eu dacă mă blochez emoţional e jale/îmi spunea deunăzi cu obidă manipulatorul de cadavre/cel cu o pareză facială-dreapta/care îmbracă dezinvolt morţii- pe pariu – cu o mână…” (Empatie). Nicio ipostază nu pare să-l liniştească pe neastâmpăratul poet: „patul de hotel în care te răsuceşti – un fel d egroapă/cu pământ ceva mai afânat/când captivii din rezervaţie şi-au revenit puţin…” (Hotel). Până la urmă poetul este conştient baudelaireian de drama vieţii pe care o percepe cu ilaritate între morţii sau personajele de la morgă care par mai vii decât „elita” ignorantă şi ternă a societăţii: „Decât să te sinucizi mai bine/o faci puţin câte puţin în fiecare zi/trăind gluma ieftină care ţi se oferă/astfel încât până la urmă să ajungi şi tu să speri schematic…” (Corespondenţe).

Continue reading „Ionuț ȚENE: Poetul clujean Sorin Grecu – un neastâmpărat liric!”

Julia Henriette KAKUCS: O frântură de Paradis

Mă las alintată de unduirea valurilor. În mine trăiesc palmele tale mângâietoare, ce mă susţin deasupra unui abis neliniştitor. Te simt atât de aproape de mine, încât abia îndrăznesc să-mi întredeschid ochii. Poate fi totul doar o iluzie?

Plutesc cu faţa spre cerul înnorat. Privesc mişcarea lor maiestuoasă. Albastrul răzbate uneori, în mod neaşteptat, ca şi acel gând senin, ce mă trezeşte din melancolia alunecării timpului colorat în cenuşiu.

Wiesbaden are multe băi termale. În acest bazin, aflat pe Muntele Soarelui (Sonnenberg) şi în care izvorul este răcit la 32°C, mă simt bine. Frumuseţea parcului ce-l înconjoară se îmbină cu arhitectura modernă, luminoasă, a clădirii. Înot în culoarea albastră a unui cer reflectat, nuanţă combinată cu reflexele verzi ale copacilor ce mă înconjoară. Mă simt integrată într-un tablou viu, în care mă ajung şoaptele vântului. Frunzele sunt tivite deja cu ruginiul anotimpului ce se apropie. Aerul s-a răcorit brusc. Aburii conferă peisajului acvatic senzaţia irealului. Am impresia că înot în cer… Deasupra mea, săgetează papagali verzi, de culoarea neonului… Stop! Stop!

Să nu exagerăm, îmi spun şi încerc să mă trezesc din reveria ce m-a cuprins. Mă ridic în picioare. Papagalii rămân. Zboară, într-un pâlc de 20 – 30 de păsări verzi, deasupra bazinului, prin parc, cu o viteză ameţitoare. Scurt timp se opresc, odihnindu-se pe creanga unui  copac din apropiere. Nu mai am nici o îndoială. Nu este o halucinaţie. Sunt păsări exotice, libere, ce zboară în Wiesbaden … Sau am ajuns eu în Paradis?

Cu ajutorul computerului, mă trezesc acasă la realitate. Găsesc şi fotografia păsărilor „mele”. Da, oricât de absurd mi se pare, la Wiesbaden trăiesc, în libertate, de zece ani de zile, 1300 de papagali, din specia Psittacula Eupatria. Au o lungime de aproximativ 40 cm, reuşind să zboare cu o viteză ce atinge 70 km/oră. Se spune că specia a fost introdusă în Europa de Alexandru cel Mare.

După atâtea informaţii, mă simt ca după un duş cu apă rece. Am fost alungată din Paradis, dar, în suflet, voi păstra acea frântură din el, care îmi va înfrumuseţa şi în viitor visele…

–––––––––-

Julia Henriette KAKUCS

Wiesbaden, Germania

Început de septembrie 2020

Carmen GIGÂRTU: Peştera

Era un sfârşit de septembrie însorit. Cerul părea mai albastru decât oricând, iar nori uriaşi şi albi acopereau vârfurile semeţe ale munţilor ce se zăreau în depărtare. Prezentul şi-a pus destul de puternic amprenta asupra Laurei şi îi invadează violent simţurile şi gândirea. Se priveşte în oglindă. E palidă. Ochii nu mai au strălucirea de altădată, par stinşi şi adănciţi în orbite. Cearcăne vineţii au început să apară în jurul lor. Îşi ridică mâna stângă cu greutate şi pipăie sânul. Simte un nodul de mărimea unei nuci. Ştie ce va urma: chimioterapie, căderea părului şi în final întunericul. E viaţa ei. Nimeni nu are dreptul să o târască prin spitale, dacă ea nu doreşte. Vrea doar linişte. L-a rugat pe doctor să-i spună adevărul, cât mai are de trăit. El a fost sincer şi i-a spus:”După mine cam trei luni, dar eu nu sunt Dumnezeu să ştiu exact. Dacă veneaţi mai devreme vă extirpam sânul, dar acum e prea târziu, e mult prea târziu”. Totul se întâmplă cum vrei Tu, gândeşte Laura privind cerul prin fereastra deschisă. Se pare că mă iubeşti tare mult de vrei să mă iei la Tine. Vezi? Sunt calmă, nu mă plâng, nu mă vaiet şi nici nu mă revolt întrebându-Te: De ce? Ştii, nu mi-e frică de moarte, fiindcă sunt convinsă că mă va ajuta să ajung la Tine. Dar ei vor suferi îngrozitor cănd vor afla că unicul lor copil este pe cale să plece. Nu, nu trebuie să afle. Nu o să mă internez la oncologie şi nici nu o să fac citostatice. Oricum, totul este în zadar. Destinul îmi este pecetluit.

În drum spre oraşul unde locuia priveşte copacii de pe marginea drumului care începuseră să-şi piardă frunzele ruginite şi gândeşte:”Viaţa omului se aseamănă cu o frunză. La început e mugure, frunză tanără, mândră şi frumoasă, după care, odată cu trecerea timpului se îngălbeneşte şi se dezlipeşte de trupul obosit, slăbit si bolnav.”

  O durere surdă pune capăt acestor gănduri. Opreşte maşina şi ea doua calmante foarte puternice întrebându-se: „Cât o sa mai rezist fără morfină? Sigur, nu mult timp. Cancerul este o boală perfidă, nu ai dureri decât în ultima fază, aşa cum sunt eu acum. Nu am avut nici un simptom. Mă simţeam doar puţin anemică, am slăbit câteva kilograme, fapt ce m-a bucurat că dieta pe care o ţineam a dat rezultate foarte repede. Am avut de câteva ori ameţeli, dar nu am luat în seamă. Doar când mâna stângă a început să mă doară destul de puternic am fost la medic, iar el după ce mi-a făcut o mamografie, un RMN şi o tomografie şi-a pus mâinile în cap. Se vedea pe faţa lui neputinţa şi compătimirea.

  Asta e ! Nu trebuie să mă plâng, fiecare trăim atât cât ne este dat.”

 Ajungând acasă îşi face un duş, se urcă în pat privind iconiţa de pe noptieră şi spune: „Mulţumesc, Doamne! Părinţii m-au crezut.

  Ei cred că o să plec să lucrez la o firmă în străinătate. Eu care nu am minţit niciodată, acum a trebuit să mint pentru a-i scăpa de suferinţă, de chin, de durere. Ştii prea bine că am minţit pentru a-i proteja. Acum ce să fac? Spune-mi, te rog! Am observat că unele animale când simt că se apropie sfârşitul se duc şi se ascund, aşa o să fac si eu. Dar unde să mă duc? Da, ştiu! O să merg la peştera din munţi. Acolo este locul ideal.”

A doua zi, cu rucsacul în spate, urcă pe potecuţa îngustă care o duce la peşteră. Aerul de munte, mirosul de brad, ciripitul păsărelelor o fac să se simtă mai bine.

  Soarele îşi aruncă cu dărnicie razele sale peste pământ şi ea se aşează pe o stâncă privind minunata privelişte ce i se desfaşura în faţa ochilor. „Pace, linişte şi frumuseţe aici printre brazi şi stănci, dar dincolo cum o fi? Şi acolo există iarbă, copaci, izvoare, soare, nori, stele ? Nu mai este mult şi o să aflu ce se ascunde dincolo de văl. Poate că este mult mai frumos de nimeni nu s-a îndurat să se mai întoarcă.

  Bunicul mereu spunea:”Cu siguranţă lumea cealaltă e mult mai minunată de nu s-a mai întors niciunul dintre atâţia care au plecat.” Acum şi el e acolo. Nu o să fiu singură, ci voi fi cu cei dragi mie, cu bunicii, cu unchii, cu mătuşile, cu străbunicii… Poate că ei mă aşteaptă şi vor da chiar o petrecere în cinstea mea. Doamne! Ce gânduri îmi trec prin minte! Nu are rost să-mi plâng de milă, ci mai bine să văd partea bună. Iar partea bună este că mă voi întâlni cu cei plecaţi, că voi explora o altă lume, mult mai fascinantă decăt aceasta. Cine ştie, poate trebuie să plec, fiindcă sufletul meu pereche mă aşteaptă nerăbdator acolo, în lumea cealaltă. Uneori, se întâmplă ca adevărul să-l găseşti întâmplător şi să rămâi uimit când descoperi că o elucubraţie aberantă este un adevăr pur. Poate că trebuie să plec din lumea aceasta, fiindcă acolo mă aşteaptă marea mea iubire. În evoluţia mea am avut momente de stagnare, de regres temporal şi am facut numeroase greşeli inerente. De aş putea le-aş spune oamenilor să nu-şi piardă niciodată identitatea şi spiritualitatea. Şi le-aş mai spune să nu le fie frică de moarte. Strămoşii noştri daci plângeau cănd se năştea un copil şi cântau, se bucurau când cineva pleca în lumea umbrelor. Ştiau că lumea aceasta este o adevărată Vale a Plângerii, iar lumea de dincolo e o lume mirifică. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, dar nu-mi place suferinţa. O urăsc. Ce bine ar fi dacă trecerea de la o lume la alta s-ar face lin, de ar fi ca o adiere de vânt, ca o mângâiere. Iar mă apucă durerile. Nu mai am nicio scăpare. Trebuie să fac morfina. Bine că nu mai este mult pănă la peşteră.”

Când intră în peşteră o durere puternică îi străbate întreg corpul de-i vine să ţipe. Se aşează lângă o piatră uriaşă care era într-un loc mai întunecos şi gândeşte:”Nu are rost să mai trăiesc chinuidu-mă în halul acesta. Cu zi ce trece corpul îmi devine o mare povară şi-mi transformă viaţa într-un adevărat iad. Trebuie să termin. Nu are rost să mă chinui şi să aştept să treacă zilele. Acum cât mai pot, cât mai am forţă o să-mi fac prima şi ultima injecţie şi o să se termine tot chinul. O să-mi fac o doză letală de morfină care mă va duce dincolo. Ştiu că este mare păcat, dar nu este mai mare păcatul ca eu să sufăr ca un câine? Nu este mai mare păcatul ca eu să mă chinui şi să urlu de durere?”

Se reazemă bine de piatră şi când să-şi facă injecţia pământul se cutremură, piatra se rostogoleşte şi Laura cade în gol. Acea piatră astupase sute de ani o intrare care ducea într-o grotă care era situată la un etaj inferior. Aude o voce de bărbat :

– La orice mă aşteptam, dar să mă trezesc cu o fată căzând din cer peste sacul meu de dormit…..Te-ai lovit?

 – Nu.

 –Ai avut noroc că ai cazut doar de la 2 m.

– Doamne! Ce cutremur!

– Nu a fost cutremur. Muncitorii dinamitează muntele. Vor să construiască un drum, dar asta ce e? arătând spre seringa care căzuse lângă sacul de dormit. Te droghezi? Asta-i culmea! Doamne! Nu, nu se poate! Doamne, te-am rugat aseară când am dormit în sarcofagul Sfântului să mă ajuţi să-mi întâlnesc sufletul pereche şi tu râzi de mine trimiţându-mi pe cap o drogată?

– Nu sunt drogată.

– Am vrut…

– Ia dă tu rucsacul acela care a căzut odată cu tine, să văd ce ascunzi…

– Nu.

Laura se repede să-l ia de jos, dar el o împinge şi îi smulge rucsacul.

– Eram sigur! Aici sunt peste zece doze de morfină. Eşti cu iubitul şi vă drogaţi amândoi?

– Nu, sunt singură.

– Ce  faci singură într-o peşteră cu atâta morfină?

 – Am venit să…

– Uite ce fac eu cu morfina ta…..

Se duce spre un colţ al peşterii şi aruncă într-un izvor subteran toată morfina.

Laura se repede la el ţipând:

  – Nuuu! Am cancer. Am nevoie de morfină pentru dureri. Dumnezeule! Ce mă fac acum?

– Adevărat? Nu minţi? Aşa arată un bolnav? Uită-te la tine! Ar trebui să fii palidă, fără vlagă, şi tu eşti roşie ca racul.

– De nervi, fiindcă am dat peste un nebun ca tine. Am fugit de lume să mor liniştită, să nu afle parinţii că fiica lor e pe moarte şi dau de un bonav psihic, care crede că sunt sufletul lui pereche trimis de Dumnezeu. Adevărul e că am vrut să mă sinucid, dar atunci a fost zguduitura şi am căzut.

– Norocul meu! Dacă o făceai rămâneam neânsurat toata viaţa.

  Mă numesc Mircea Milipov, am 27 de ani, sunt speolog, născut pe meleagurile Ceahlăului şi lucrez la un institut de cercetări din Iaşi. Am mai multe pasiuni, printre care şi terapiile holistice. Asa, că ai dat peste omul potrivit care te va vindeca .

– Cancerul nu se vindecă, mai ales în stadiul în care sunt eu. Mi-a spus medicul destul de clar.

 Laura Dragomir, 27 de ani, geolog, ardeleancă de prin părţile Sibiului şi lucrez într-un institut din Cluj.

– Se pare că ne potrivim. Bine că nu eşti olteancă! Mulţam, Doamne!

– Ce ai cu oltencele?

– Am auzit că sunt foarte rele. Cele mai bune neveste sunt ardelencele. Sunt faine!

Deci, tu ai vrut sa mori, iar El, se pare că are alt plan cu tine.

– Ce plan?

– Vrea să te vindeci, să fii nevasta mea şi să-mi faci vreo 5 plozi.

– Tulai, Doamne! Dar tu chiar eşti nebun!

– Sunt convins că ai să te vindeci. Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis o fată aşa frumoasă. Ia să fac un pic de lumină să te văd mai bine.

Se indreaptă spre un perete al peşterii şi dă jos o bucată mare de scoarţă de copac. Lumina pătrunde inundând peştera.

– Priveşte! Ce vezi deasupra acestei „ferestruici”?

– O cruce săpată în stâncă.

– Sunt speolog şi de 7 ani caut înnebunit această peşteră prin măruntaiele muntelui, iar ieri am descoperit-o. Aceasta este Peştera Sfântului.

– Care sfânt?

– Un sfânt fără nume. Legenda spune că cine doarme pe patul Sfântului 9 zile şi ţine post negru 3 zile se vindecă de toate bolile.

Se pare că în acest loc este o energie benefică foarte puternică, fiindcă eu nu am mâncat nimic de când am venit aici. Nu îmi este foame şi mă simt excelent. De obicei mănânc cât trei, iar acum văd că mă bântuie anorexia. Aici e ceva straniu.

Simt acea energie care mă încarcă şi îmi dă fortă, încredere şi bucurie.

– Ciudat! Eu când am căzut aveam dureri îngrozitoare, dar acum …

–Au încetat. E ceva aici. Mâinile mele o simt.

 –Cine ţi-a spus despre acest loc?

–Acum 7 ani eram cu prietenii în vacanţă si am venit pe lângă unda lină, şerpuitoare a apei, dar care se învolburează furios cănd se apropie de munte. După ce am urcat pe poteca principală am ajuns într-o frumoasă poieniţă în mijlocul pădurii de brazi. Vântul aducea prin unduirile lui un parfum de zmeură. Am traversat poieniţa care avea o strălucire stranie de la razele aurii ale soarelui . Am mers pe poteca din pădure care ne-a dus sub pripoarele celor trei stânci singuratice care par că tâşnesc din adâncul pământului.

Am ajuns în timpul apusului când soarele părea doar un fir subţire de lumină care se stingea departe şi colora cerul şi pamântul într-un feeric joc de lumini.

Toţi contemplam apusul soarelui când din spatele stâncilor apare o bătrânică cu câteva mioare.

I-am spus că suntem pasionaţi de munţi, de peşteri şi de legende. Atunci ea ne-a povestit legenda Peşterii Sfântului a cărui intrare a fost astupată de o stâncă, în urma unui cutremur, cu câteva sute de ani în urmă. Femeia ne-a arătat zona unde ar trebui să fie.

De atunci vin în fiecare an aici, dar totul a fost în zadar pană ieri.

Urcam pe potecuţa care duce la peştera din care ai căzut, cănd am văzut cum o stâncă se dezlipeşte de munte şi alunecă . Am luat-o prin hăţişul pădurii până am ajuns la locul de unde s-a prăbuşit stânca.

Nu-ţi imaginezi ce bucuros am fost…

–Acum văd cât de minunată este această pesteră! Seamănă puţin cu Peştera Polovragi. Sper că aici nu sunt lilieci.

–Nu, nu sunt.

–E o adevărată dantelărie în rocile calcaroase, o adevărată simfonie de peisaje carstice, care încântă retina prin pitorescul lor deosebit. Natura e cel mai minunat artist, e un scluptor desăvârşit.

Ce frumos s-au unit stalactitele cu stalagmitele formând aceste coloane superbe! Seamănă cu un adevărat altar!  Pare o lume de basm. Un loc rupt din altă lume.

  Văd că  apa nu stă pe loc, construieşte dar şi distruge dizolvând, erodând mereu roca pentru a-şi croi drum.

  –Izvorul subteran în care ţi-am aruncat morfina îsi are lăcaşul prin adâncul hăurilor subterane, în lumea adâncă a întunericului de nepătruns. Când ajunge afară iese cu presiune din subteran şi cu un debit destul de bogat se prăvale de la o înaltime de 30 m, părând din depărtare un fuior de argint viu .  La ce te uiţi?

  –Aici este un zăcământ de magnetită.

  –Iar mai spre stânga o sa vezi hematita.

  –Parcă un designer a combinat negrul magnetitei cu roşul sângeriu al hematitei. Frumos !

  –De-a lungul anilor am vizitat aproape toate peşterile din ţară, dar parcă nici una nu m-a obsedat ca aceasta.

  –Sunt peste 12000 de peşteri. Mi-a plăcut în mod deosebit Peştera Vântului din Munţii Bihor, cu meandrele ei spectaculoase şi Peştera Izverna din Mehedinţi .

  –Acolo a fost şi Jacques Ives Cousteau.

  –Să vizitezi şi Peştera Coliboaia cu picturi rupestre foarte vechi, de peste 30000 de ani. Deosebită este şi Peştera Sugau cu picături de aur din Transilvania sau Peştera Topolniţa din Mehedinţi cu adevărate păduri de stalagmite, cu prăpăstii ameţitoare şi nu în ultimul rănd cu o deltă minerală.

Recunosc că m-a pus pe gânduri Peştera Movile care i-a inspirat pe scenariştii americani, şi a pus pe jar lumea ştiinţifică, au fost descoperite acolo peste 35 specii noi.

Natura este un arhitect neântrecut dacă mă gândesc mai ales la Peştera Altarului si la acest loc unde ne aflăm.

În acest loc este şi Paradisul dar şi Infernul. Pe amândouă le-am descoperit aici.

Vino sa-ţi arăt comoara pe care am găsit-o în sarcofagul Sfântului.

–Ai dreptate! Seamănă cu un sarcofag egiptean, doar că este săpat în stâncă .

–Ştii ce am găsit în el?

–Un schelet?

–Nu.

–O comoară dacică?

–Nu. Mai degrabă o comoara atlantă. Nu ar fi exclus ca Sfântul să fii fost un atlant.

–Am citit undeva, nu îmi mai amintesc unde, fiindcă în ultimul timp am citit tot felul de tâmpenii, că atlanţii au conservat cunoaşterea civilizaţiei lor pentru posteritate în cristale, care vor ieşi la suprafaţa la momentul potrivit. Ai dat de vreun craniu de cristal?

–Nu. Uite-te ce am aici!

–Ha-ha-ha! Comoara atlanţilor?! Sunt superbe! De asta m-am făcut geolog, fiindcă iubesc pietrele.

Acesta e un diamant de Maramureş, o floare de mină, un cuarţ minunat roz, un cristal fumuriu, o citrină, o heliotropă. ….Sunt cristale pure, neprelucrate. Unde le-ai găsit?

–În sarcofag. Cred că cine a stat aici se ocupa cu cristaloterapia. Le-o fi lăsat Paracelsus în trecerea lui prin România.

Privirea Laurei alunecă pe lângă Mircea şi se fixează pe peretele peşterei.

–Ce ai văzut?

Fata se îndreaptă spre perete atingându-l.

–Uite şi o cromită!

–Este un produs de segregaţie magmatică a unor magme foarte bazice. Vezi, are un aspect filonian în rocă. Vino să faci cunoştintă cu noua ta casă.

–Crezi că o să stau aici?

–Obligatoriu, până te vindeci. O să stai 9 zile cum spune legenda.

–Unde este ieşirea?

–Sunt 2km până acolo, arătând în direcţia opusă.

Laura şi Mircea merg de-a lungul apei subterane printr-o galerie frumos dantelată, înaltă şi îngustă, un labirint întunecat, ajungând într-o sală uriaşă care se asemăna cu o construcţie gotică.

Părea un loc feeric, de pe altă planetă.

Pereţii erau îngroşaţi de scurgerile stalagmitice şi din ei străluceau cristale minuscule. Locul era plin de stalactite şi stalagmite având forme care de care mai fanteziste. Natura crease tot felul de unduiri, de flori, de discuri, de nuferi, de coralite, coloane de tot felul , de la cele simple până la cele în formă de palmieri, draperii, perle , domuri şi gururi, ce se formaseră prin acumularea de calcit si alte minerale.

Formaţiunile de calcite, helictitele de pe tavan semănau cu nişte flori de lotus, cu farfuriile zburătoare şi cu stelele de pe cer.

Erau o mulţime de formaţiuni aciculare în formă de copăcei, braduţi si arabescuri stranii.

–Mircea, aici este o adevărată grădină de calcit, o lume a cristalelor, a splendorilor.

–Am numit acest loc Paradisul, dar nu departe de acest loc o să vezi şi Infernul.

Părăsesc acel loc mirific şi străbat o galerie care se unduia ca un şarpe.

–Simt miros de sulf.

–Am ajuns.

–Miroase ca în Peştera cu Aburi din Banat. Dumenezeule! Ce prăpăstii!

–Să fii atentă pe unde calci.

–Locul acesta îmi dă fiori. De unde vine zgomotul asurzitor?

–E alt râu subteran care vine din faţă şi se prăvale în aceste hăuri întunecoase.

–Peisajul acesta mă infioară, mă înspăimântă, dar mă şi atrage ca un magnet.

Laura merge pe marginea uneia dintre prăpastii şi priveşte acele adâncuri înfricoşătoare . Părea o stană de piatră cu privirea fixă în hăurile întunecoase.

Dintr-o dată muntele începe să se cutremure şi roci mari se desprind, se rostogolesc şi se prabuşesc în adâncuri. Dar fata pare că nu vede şi nu simte ceea ce se petrece în jur.

Mircea fuge spre ea, o trage de pe marginea prăpastiei şi se întorc în locul unde Laura a căzut, lângă sarcofag.

Observându-i privirea pierdută în gol o întreabă:

–Ce este cu tine? Ce se întâmplă în mintea ta?

Să nu-mi spui că ai vrut sa te ….

Îi ia faţa în palmele lui vorbindu-i pe un ton poruncitor

–Uită-te în ochii mei !

Fetiţo, să-ţi intre bine în căpşorul acesta frumos că o să te vindeci.

Ea îşi ridică privirea spre el zâmbind ironic. Privirile li se intâlnesc. Laura vede doi ochi mari, negrii şi adânci ca acele hăuri întunecoase în care a vrut să se arunce, care o privesc insistent şi o domină, pierzându-se în adâncul lor.

Aude ca prin vis: „O să te vindeci, o sa te vindeci….” Simte că acei ochi îi scormonesc prin creier şi pun stăpânire pe mintea ei. Aude vocea lui gravă : „O rază de lumină venind din conştiinţa christică pătrunde în corpul tău prin chakra superioară. Lumina o să echilibreze toate energiile şi o să ardă celulele bolnave. O vizualizezi?” Cu o voce slăbită fata-i răspunde:”Da, o văd”.

” Lumina curge lin prin tot corpul tău, prin toate celulule, prin fiecare atom. Ajunge la locul bolnav. Ce vezi? „

Laura şopteşte:

„Lumina se îndreaptă spre un loc întunecos şi …cred că o să eplodeze.” Fata leşină.

Mircea o ia în braţe şi o pune în acel sarcofag gândind: „Nu-mi place să hipnotizez, nu-mi place să mă joc cu mintea nimănui, dar fata asta e într-o stare depresivă groaznică.

Întunericul, moartea, negativitatea o atrag ca un magnet. Doamne! Chiar a vrut să se arunce în prăpastie. Acum o să doarmă mult şi bine.

 În minte îi vin cuvintele bătrânului vraci din Bucegi : „Mircea, omul chinuit de o mare pasiune, înzestrat cu multă simţire si sensibilitate, ca tine, trebuie să rămână neutru între cele două extreme. Încearcă să ieşi din dualitate şi să priveşti totul cu detaşare. Detaşează-te de această lume, fiindcă moartea este în ea. Majoritatea oamenilor trăiesc dormind şi se trezesc doar când ajung în cealaltă lume. Tu încearcă să te trezeşti de pe acum şi ridică acest văl care orbeşte omul. Nu te lăsa prins în plasa amăgirilor acestei lumi şi a adevărurilor pe jumătate. Singura cale adevărată spre transcendenţă se află doar în tine. Caut-o! Armonizează-te cu Universul pentru a putea înţelege secretul, pentru a putea pătrunde misterul. Sufletul oamenilor este plin de cicatrici afective, adânci, dureroase şi neînţelese. Destinul tău este să-i ajuţi, să facă acest detestabil şi dureros drum în propriile caverne sufleteşti. În tine văd un potenţial enorm de a produce mari schimbări şi de a-ţi depăşi dorinţele personale şi egoiste. Rob al pasiunii mele am colindat multe ţări pentru a afla leacuri, pentru a vindeca oamenii, pentru a cunoaşte, dar rădăcinile mereu mă trăgeau să vin aici, în aceşti Carpaţi minunaţi.

Dacă omul ar fi conştient şi ar înţelege cauzele care-l îmbolnăvesc, atunci ar şti să prevină. Mereu am tras nădejde că într-o zi voi descoperi un leac care să învingă orice boală. Am ştiut mereu că destinul meu este să descopăr această poţiune miraculoasă. Am presimţit acest lucru şi într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, totul mi s-a lămurit în urma unui vis. Cine caută cu toată inima, cu tot sufletul, până la urmă găseşte. Să nu uiţi asta niciodată!

Dacă vrei, poţi, chiar dacă totul pare împotriva ta şi imposibil de realizat. Mereu mi-am plecat urechea la nenumăratele glasuri ale Universului încercând să le înţeleg. Cand vei ieşi din peşteră mă vei uita, dar va veni un timp când iţi vei reaminti de mine şi de leacul meu.”

Cum de am uitat de el ?

Bătrânul avea darul de a face cuvintele să vibreze în sufletul celui care-l asculta.

În sinea mea gândeam că Dumnezeu l-a iubit tare mult de i-a dat un asemenea har.

L-am întâlnit acum 9 ani într-o peşteră din Bucegi. Am stat împreună trei zile, timp în care m-a învaţat cum să prepar acel leac . Când am plecat m-a binecuvântat şi mi-a zis: „Acum o să uiţi tot.”

Când am ieşit afară din peşteră totul s-a şters din memoria mea, de parcă acel lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Să fie acest loc vinovat că mi-am reamintit de Bătrân? Cu siguranţă, aici se întâmplă ceva straniu.

Printre atâtea lucruri care m-a învăţat, mi-a arătat şi acel tratament foarte agresiv împotriva oricărei boli grave, care se aplică doar atunci când se crede că omul nu mai are nicio scăpare.

Am tot ce-mi trebuie pentru a prepara acel amestec miraculos de care era tare mândru acest Paracelsus al Carpaţilor.

În rucsac am tot felul de plante, de muşchi, de licheni. De când eram copil am fost pasionat de fitoterapie. Mi-am petrecut copilăria cu cărţile Mariei Treban în braţe. Farmacia Domului este minunată şi neântrecută. O să pun la lucru şi cristalele dacă tot le-am găsit aici. Să le pun pe centrii energetici sau în jurul ei? Hm! Cred că o să le aşez în formă de cruce. Nu este deloc indicat să faci cristaloterapie pe un pacient care e dus în lumea viselor, dar mâinile mele ştiu să controleze energiile. Doar am absolvit cea mai renumită şcoală de terapii alternative din Moscova. Cum spunea maestrul meu: „Milipov, mâinile tale fac minuni. Puţini oameni sunt în lume ca tine. Mulţi se omoară învăţând şi rareori ating performanţa, dar la tine totul este nativ. Tu parcă te joci”.

Bătrânul Ceahlău mi-a dat această energie.Părinţii mei erau pe varful Toaca când pe mama au apucat-o durerile facerii . M-am născut într-o frumoasă dimineaţă de august, când deasupra Ceahlăului a apărut o hologramă uriaşă în formă de piramidă şi o lumină stranie de culoarea curcubeului îmbrăţişa muntele.

Dacă toţi copiii vin în lume plângând eu am venit în linişte. Cât au insistat ruşii să rămân la ei, dar nu am putut să-mi părăsesc ţara, pământul şi părinţii. Sunt ataşat şi iubesc locul în care m-am născut şi crescut. Muntele îmi dă energie şi forţa de a-mi ajuta semenii.

Sărmanii oameni sunt rătăciţi în neguri şi pierduţi printre norii întunecaţi ai vieţii aspre, a timpului tulbure pe care-l trăim.

O sa vină o vreme când vălul orbirii va fi îndepărtat şi lumina din ei o să strălucească.

Spiritul strămoşilor noştri veghează de dincolo de vreme, de dincolo de spaţiu şi timp. Ei mereu lucrează acolo, în alte dimensiuni, trimiţând energia si iubirea lor protectoare şi vindecătoare. Simt energia şi chemarea lor. Simt energia şi iubirea Cerului şi a Pământului.

Din nefericire, am văzut destui care-şi denigrează ţara şi fraţii, neştiind nimic despre istoria şi lupta dusă de veacuri a acestui popor pe acest pământ, după unii blestemat, după alţii binecuvântat. Ei nu ştiu că fiecare piatră de pe plaiurile mioritice este stropită de sângele eroilor ce s-au jertfit luptând pentru libertate. Aceşti denigratori de neam şi ţară nu sunt capabili să audă suspinele vântului, munţilor, izvoarelor, pădurilor şi ale mamelor care şi-au văzut copiii ucişi de duşmani, de cotropitori, de întuneric.

Un popor care îşi ignoră istoria, care-şi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul, aşa spunea Grigore Ureche.

Un popor care nu are conştiinţă nu va avea nici forţă vizionară şi se aseamănă ”fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte.”

Sufletul meu tânjeşte după tine, bătrâne Ceahlău, şi spiritul meu te cuprinde într-o lungă îmbrăţişare.

Mircea cade în genunchi în faţa crucii săpate în stâncă rugandu-se:

„Am nevoie de tine, Doamne, să mă ghidezi. Dă-mi înţelepciune şi energie pentru a o ajuta pe Laura ! Cer si Pământ ajutaţi-mă!

Se ridică şi începe să fărămiţeze şi să amestece plante de leac gândindu-se: „Mă întreb care boală este mai gravă, a trupului sau a sufletului? Pentru o vindecare completă şi sigură trebuie început cu vindecarea, în primul rând, a sufletului.

Îmi amintesc că într-o zi a bătut la uşa mea o femeie de 30 de ani care m-a rugat să-i vindec sufletul. Încercase tot felul de terapii, dar fără niciun rezultat. Avea o privire pierdută şi era nespus de tristă când îmi povestea:

„Am trecut prin clipe groaznice şi penibile din cauza lui, dar am trăit mereu cu speranţa că într-o bună zi o să mă vindec si o să reuşesc să mă eliberez.

Niciodată nu am crezut că iubirea te poate duce până în Infern. „

Eu i-am zis:Poate nu iubirea este cea care te-a distrus, ci ura.

„Da, ai dreptate. A fost un amestec de iubire şi ură, încât am ajuns să mă întreb şi eu ce simt. Comportamentul lui îmi provoca uneori milă, alteori silă, şi chiar o mare greaţă. Eram conştientă că pentru mine cel mai bun lucru este să evit să-l văd, pentru că atunci când îl vedeam sufletu-mi se otrăvea. Acest om devenise o otravă pentru mine, care cu fiecare zi ce trecea ma ucidea încet, dar sigur. Aşa că-mi impuneam să nu-l mai văd, să nu mai ştiu nimic de existenţa lui. El devenise îngerul dar şi demonul care mă chinuia.O parte din mine îl iubea şi altă parte îl ura. Era în interiorul meu o ură dar şi o iubire imensă. E groaznic să simţi în tine bătălia dintre ură şi iubire,dintre rău şi bine, dintre lumină şi întuneric. Parcă Paradisul şi Infernul sălăşuiau în sufletul meu şi se războiau între ele pentru supremaţie. Războiul acesta interior mă duce în pragul nebuniei.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Peştera”

Al. Florin ȚENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române

Un moment important din istoria culturii române care evidențiază că aceasta avea atât un filon laic, dar și religios, este umanismul românesc ca fenomen cultural de tip renascentist. Așa cum a fost și în alte culturi europene, umanismul Renașterii a favorizat examinarea critică a faptelor de cultură datorită tendințelor și caracteristicilor sale în ascensiune progresistă din care nu lipseau respectul față de religie, concepția față de lume, cultul clasicismului antic greco-roman, promovarea spiritului critic în filozofie, promovarea stoicismului, epicureismului și scepticismului, având o contribuție esențială la formarea limbilor și literaturilor naționale, fapt ce a deschis perspective nebănuite pentru îmbogățirea tezaurului cultural al umanității.

În dorința de a întări sub raport ideologic-spiritual sistemul feudal, domnitorii și clasele culte din evul mediu au promovat și sprijinit activitatea culturală pusă în slujba bisericii. Exemple sunt multiple, Brâncoveanu, Cantemir, Dosoftei, Ivireanu etc, Această activitate a avut incontestabile consecințe pozitive.

Reluând firul culturii antice, al spiritual antic, Renașterea a constituit o revenire la firesc. Nici izvoarele bizantine și cele slavone ale culturii românești din evul mediu, având caracter precumpănitor religios, nici chiar întârzierea procesului de formare a unei burghezii autohtone- care în alte țări europene a constituit baza socială a noii mișcări culturale- nu au împiedicat constituirea unui umanism renascentist, care s-a manifestat nu numai prin intensificarea legăturilor multiple cu antichitatea clasică, prin introducerea studiilor clasice și a disciplinelor profane în general, dar și prin circulația și afirmarea principalelor motive și principiilor de gândire umanistă. De remarcat faptul că cei care au contribuit la Renașterea culturii în țara noastră au fost clerul Bisericii Ortodoxe, al Bisericii Greco-Catolice și al Bisericii Catolice. Această activitate a avut un rol primordial cu consecințe pozitive. E suficient să amintim că numeroase biserici și mânăstiri, cum ar fi Bistrița, Hurezu, Govora etc au organizat biblioteci și tipărirea de cărți bisericești, rămânând până astăzi modele de artă tipografică, efectuarea de picturi murale- fresce interioare și mai ales cele exterioare de la mănăstirile din nordul Moldovei. Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, este considerată vatra tipăriturilor din Țara Românească. Acolo s-au așternut pe o foaie de hârtie primele cuvinte cu ajutorul tiparniței de pe teritoriul României. Totul se datorează călugărului sârb Macarie, care a fost adus în țară de către domnitorul Radu cel Mare, pentru a consolida prestigiul Bisericii ca principal sprijin al statului.

Târgoviște, acesta a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Călugărul Macarie s-a format ca meșter tipograf la Veneția, unde tipărise deja cinci cărți la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. La Mănăstirea Dealu, Macarie a instalat prima tiparniță din țările române, din ale cărei teascuri a ieșit, în 1508, prima carte, un Liturghier. Macarie (cca 1450-1455, cca 1521), apucase deja să tipărească unele cărți, primele de acest fel în limba slavonă – Octoihul (două părți 1493 și 1494), Psaltirea (1495) și Molitvelnicul (1493-1495), dar condițiile politice și culturale neprielnice, precum șirelațiile cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la Mănăstirea Dealu, din mila lui Radu cel Mare, unde își începe munca migăloasă de scriere a primei cărți pe teritoriul țării noastre.

Îndoieli privind locul în care s-a tipărit Liturghierul (1508)

 

Apariția primei cărți tipărite în spațiul românesc asuscitat numeroase controverse, majoritatea plecate de la omiterea locului de tipărire în exemplarele editate. Au fost vehiculate de-a lungul timpului atât centre tipografice din afara țărilor române, centre cu tradiție în ceea ce privește această tehnică (Veneția, Cetinje, Cracovia), cât și de pe teritoriul românesc (Bistrița olteană, Snagov, Govora, Târgoviște). În lucrarea intitulată “Controverse privind tipărirea primei cărți în spațiul românesc. Liturghierul (1508)”, dr. Agnes Erich, de la Universitatea Valahia din Târgoviște și dr. Niculina Vârgolici de la Universitatea din București consideră că Liturghierul nu s-a tipărit în nici unul din centrele enumerate mai sus, ci la mănăstirea Dealul de lângă Târgoviște, loc de unde au pornit și directivele reformelor feudale politice, culturale șibisericești, fapt menționat anterior prin încercarea domnilor români de a centraliza puterile statului în mâinile lor. “Considerăm că Liturghierul tipărit de Macarie în Țara Românească nu putea găsi un loc mai propice decât la Târgoviște, cetatea de scaun a Țării Românești și locul de unde au pornit directivele privind reorganizarea pe principii moderne a Bisericii Ortodoxe Române. Importanța tipăririi acestui Liturghier constă și în faptul că este pentru prima dată când se tipărește această carte de cult care era esențială pentru săvârșirea slujbei, dovadă că a circulat în tot spațiul sud est European”, se arată în lucrare.

În tiparnița de la Dealu, Macarie scoate trei tipărituri: un Liturghier (1508), un Octoih (1510) și un Evangheliar (1512). Liturghierul macarian are o dublă însemnătate: este prima carte românească tipărită; este prima ediție a acestei cărți de cult în limba slavonă (se pare că traducerea în limba slavonă a fost făcută de patriarhul Nifon, în timpul șederii lui în Țara Românească dar acest lucru nu a fost încă demonstrat).

Ce învățăminte au fost scrise în Liturghier

 

La sfârșitul liturghiilor din Liturghier se află tipărite unele rânduieli: povățuirea către preoți a Sf. Vasile cel Mare; rânduiala proscomidiei (partea liturghiei în care preotul pregătește pâinea și vinul pentru împărtășanie); liturghiile Sf. Ioan Gură de Aur (acest titlu lipsește din tabla de materii, unde este reunit din greșeală sub un singur titlu cu capitolul precedent), a Sf. Vasile cel Mare și a 10 An XIX – Nr. 77-78 (nr. 27-28 serie nouă) 2020 Heliopolis Darurilor înainte sfințite și alte câteva rânduieli obișnuite: rânduiala binecuvântării colivei, rugăciunile de la Vecernie, Utrenie etc. Trebuie, de asemenea amintite rânduiala litiei sau rugăciunea pentru apărarea țării.

Istoria Mănăstirii Dealu

 

Mănăstirea Dealu, un așezământ de maici situat pe un deal din apropierea municipiului Târgoviște, este una dintre principalele atracții pentru turiștii care vizitează județul Dâmbovița. Aici există o adevărată necropolă domnească, fiind locul unde se află capul domnitorului Mihai Viteazu. O așezare monastică exista la Dealu în anul 1431, așa cum reiese dintr-un document prin care Alexandru I Aldea îi făcea danie mănăstirii două sate. Se spune că mănăstirea a fost întemeiată inițial de către Mircea cel Bătrân, însă Radu cel Mare este cel care a ctitorit-o în anul 1500. Biserica Sf. Nicolae, singurul corp architectural care s-a păstrat din vechiul ansamblu, este unul din cele mai importante monumente ale evului mediu din Țara Românească.

Muzeul Tiparului și al Cărții Vechi Românești

 

La Târgoviște există un Muzeu al Tiparului și al Cărții Vechi Românești. Acolo se regăsesc prima tiparniță instalată la Mănăstirea Dealu, de călugărul sârb Macarie și prima carte tipărită în Țara Românească — „Liturghierul lui Macarie” (1508), precum și „Octoihul slavon” (1510), „Tetraevanghelul slavon” (1512), ediții princeps, cărți rare, fiind o dovadă vie a dezvoltării culturii pe teritoriul celor trei provincii românești.

Multe mănăstiri reprezintă ele înselecapodopere unice de arhitectură, mărturii ale forței de creație și originalității poporului nostru, din sânul căruia s-au ridicat meșterii anonimi, de o modestie exemplară, creatori ai acestor opere de artă, cu care ne mândrim și care dăinuie de veacuri. Toate acestea infirmă confruntarea general dintre cultura laică și religie, ca una din pârghiile principale ale evoluției culturii românești. Întotdeauna a exista o împletire armonioasă între cultura religioasă și cea laică, contrazicând unele afirmații contrare susținute de unii istorici cu vederi de stânga. Nicolae Iorga afirma că epoca Renașterii n-a fost străină de noi, de vreme ce exista o cultură laică, o cultură latină de tip renascentist, atestată de personalități ca Luca Stroici, Grigore Ureche, Miron

Costin. Elemente umaniste găsim, desigur, și în “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie “, și în “Școala de la Cotnari” a învățatului domn Despot Vodă, la învățatul Stolnic Constantin Cantacuzino, la Spătarul Milescu. Așa cum au demonstrate cercetătorii români, trăsătura fundamental specifică a umanismului românesc a fost conștiința romanității poporului roman susținută și de cler, aceasta se explică prin faptul că Biserica era singura instituție de cultură în acea perioadă.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Umanismul ca fenomen cultural renascentist în istoria culturii române”

Ion IANCU VALE: Plăcerea (Eseu empiric)

 Când a conceput regnul animal, Creatorul, i-a inoculat omului, în comparație cu celelalte vietăți, într-un mod special, Plăcerea. Ce să fi însemnat oare asta, mituire, șantaj…? Pentru că Plăcerea,

această stare fundamentală, această caracteristică, acest sentiment vital și puternic marchează întregul efort, întreaga zbatere, întreaga viermuială existenţială cu bunele, dar mai ales cu relele ei.

Aflată acolo, într-o părticică infimă de creier, Plăcerea, stare afectivă veşnic prezentă (şi nu necesitatea cum greşit se spune) l-a făcut pe om să declanşeze războaie, să gândească asiduu pentru a cerceta și a descoperi, pentru a crea revoluţii tehnice, pentru a construi edificii și palate sau pentru a  supune natura, pe care de fapt doar o mutilează și o distruge…

 Da ea, Plăcerea. Plăcerea de a face sex, plăcerea de a mânca mult si bine, de a se distra, de a epata și de a fi adulat, plăcerea de a stăpâni averi și oameni, de a fi lideri politici sau religioși, de a deține bogății și chiar deseori, pur și simplu, de… a ucide.

Ar mai fi făcut oare oamenii copii, dacă nu ar fi existat extazul, acea senzaţie infinită, ameţitoare, generată de punctul culminant al excitaţiei sexuale care se cheamă orgasm? Probabil că nu. Căci dacă actul sexual nu ar fi fost însoţit de placere, primii  oameni creaţi, nu ar fi avut, în nici un fel, grija perpetuării  speciei, ca nici o altă ființă vie de altfel…

 Din păcate, oamenii s-au înmulţit excesiv și paradoxal au degenerat, iar mental au scăpat de sub control, elementul Placere devenind aproape factor predominant, în tot ce au făcut si fac și acum . Astfel că omul, a ajuns să submineze prin întregul comportament social Viața, punând în acelaşi timp în pericol, chiar existența propriului său leagăn, Terra.

Altfel ar fi arătat , la acest moment , fața lumii dacă dominantă ar fi fost Iubirea și nu Plăcerea.

Lupta pentru satisfacerea Plăcerii care, cum spuneam, are multiple fațete, a generat şi încă generează la orice nivel neînțelegeri, vanitate, invidie, ură, egoism…lupta acerbă pentru satisfacerea ei stând ,astfel, la baza declinului umanității, atât de evident în prezent.

Această realitate se datorează faptului că omul, în general, nu a avut şi nu are discernământul necesar pentru a controla și a gestiona obiectiv inegalabila stare numită Plăcere, indiferent de cultură, de educație, de poziție socială, de avere, de vârstă, de sex, de culoare a pielii, sau de rasa pe care un individ le-ar avea.

Pentru că plăcerea este născută şi nu făcută. Ea a dominat și va domina total, cât va fi omul om.

De aceea, numai o profundă mutaţie genetică mai poate schimba ceva. Ori, acest lucru nu depinde de omul cel de toate zilele, ci de Creator care, se pare, are socotelile Lui şi-l lasă pe acesta să-şi mai facă de cap până la accederea spre o altă condiţie mai bună, sau de ce nu, perfectă.

Continue reading „Ion IANCU VALE: Plăcerea (Eseu empiric)”

Mihaela AVRAM: Definiția Iubirii (poezii)

POPAS

M-am oprit din întâmplare

pe o margine

a ochiului tău drept.

Știu că nu mă vrei acolo.

Simt cum mă arde irisul tău

când e străbătut

de atâta lumină.

Te rog nu clipi,

să nu-mi tulburi echilibrul

și să mă trezesc aruncată

pe o margine

a ochiului tău stâng,

rămas închis

de atâta neiubire

între oameni.

 

JOC DE CULORI

Tu m-ai întrebat

ce culoare

are iubirea.

Eu am răspuns:

-Roșu!

Tu ai luat o pensulă

ai înmuiat-o în sânge

și ai desenat

 

O INIMĂ!

Eu te-am întrebat

ce culoare

are viața.

Tu ai răspuns:

-Verde!

Eu am luat

o frunză,

am legat-o

de inima ta

și am privit-o

cum crește.

 

 POVESTE

 Spune-mi o poveste

cu tine…

Începe cu ziua

în care te-ai nascut,

când ora

nu-și mai auzea ticăitul…

Povestește-mi

despre zborul tău

în înalt de vis

când păsările

își uitau zborul…

Povestește-mi

despre întâlnirea cu mine

în acea zi de primăvară

când florile

își pierduseră parfumul…

Un singur lucru

să nu-mi povestești.

Acea zi de sfârșit…

când florile au parfum

păsările zboară

iar ceasul bate ora exactă!

 

ÎNTREBARE

Spune-mi…

Dacă aș fi primăvară

De câte ori

m-aș naște

din zăpezi?

Dar..floare de-aș fi

De câte ori

m-aș naște

din primăvară?

 

RUGĂCIUNE

 Azi aș fi vrut

Să mă nasc

ÎNGER,

Cu aripi

bătând către Cer.

Dar m-am născut

OM,

cu mâini

crescute din trup,

cerșind

mângâiere.

Aș fi vrut

să fiu icoană

îngenunchiată

spre Dumnezeu.

Dar nu sunt

decât urma unui pas

rătăcit

pe un drum.

Mai lasă-mi timp,

până când,

mâinile mele

se vor transforma în aripi

împletite

în rugăciune.

De-abia atunci,

urmele pașilor mei

își vor afla drumul

spre Tine…

 

ZBOR DE PESCĂRUȘ

Mai ții minte

acea dimineață

de vară

când te-am privit

iar zâmbetul tău

devenise

un zbor

de pescăruș?

 

URME DE PAȘI

Pășesc prin mine..

Sub pași

aud cum scârțâie timpul.

E atât de firavă

această secundă

încât,

am impresia

că venele mele

vor ceda

iar inima

mă va pompa

în afară.

Și totuși continui

să pășesc prin mine..

E atât de cald și bine!

 

DEFINIȚIA IUBIRII

Iubiri…

Inimi

deschise spre cer.

Atingeri

de îngeri

veniți să vadă

Pământul.

Oameni-Flori

privind

către Soare.

Stele arzând

de dor

în lipsa Lunii.

Zâmbete

ascunse de ploi

în buzunarul stâng

de la piept.

Aripi

de păsări

bătând în zbor

secunda

Veșniciei.

Mihaela AVRAM

Georgeta PETRE: Simple Adorații – un crescendo confesiv

Noul volum de proză al Vasilicăi Grigoraş este promiţător pentru o lectură interesantă încă din titlu. Este un titlu transparent şi explicit  „Simple Adorații…”, percutant însă şi provocator, gândind la posibilele situații, împrejurări, motive, obiecte în sensul foarte general, ca elemente exterioare eului, fiinţei, declanşatoare ale acestor stări complexe de simţiri sublime, gândind şi la factorii subiectivi, la determinările personale, specifice  ale acestor nobile sentimente.

Descoperim treptat şi într-un crescendo confesiv, original construit din secvenţe biografice marcante şi inserturi lirice de factură specială care sunt aceste „adoraţii”: MAMA, NEAMUL – ŢARA şi CREDINŢA. La prima vedere, nu este  ceva neaşteptat şi surprinzător, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare om, indiferent de perioadele istorice, de spaţiile geografice, simte şi îşi asumă conştient aceste  stări sufleteşti de veneraţie. Covârşitor, ele se nasc, se percep şi se dezvoltă natural în sinele fiecăruia dintre noi, rămânând în stare latentă. Uneori se şi afirmă şi se împărtăşesc în mediul restrâns, anonim sau în momente istorice de grele încercări, ele se activează şi se dovedesc concret şi extrem prin sacrificiu,  în fapte de eroism sau de martiraj.

În artă şi literatură se cunosc creaţii  antologice, ilustrative, de înaltă altitudine spirituală şi artistică pentru aceste teme.

Autoarea acestui volum, cu modestie şi smerenie îşi numeşte volumul „Simple Adoraţii. Impresii din călătorii. Haibun-uri”, ştiind că oferă o perspectivă personală,  de om obişnuit asupra acestor subiecte, iar acestea se relevă, se completează și se cultivă printr-o incursiune, o călătorie în trecut şi prezent, deopotrivă în timp şi spaţiu. Lectura capitolelor ne dezvăluie gradat cadrul natural al copilăriei, contextul familial, apoi cel social, istoric al maturităţii, prefigurarea şi sedimentarea acestor sentimente din fapte simple de viaţă, din educaţia şi modelul de viaţă al mamei şi al micii comunităţi a satului românesc în ani grei, cu constrângeri de tot felul. Se conturează cu dragoste, admiraţie şi recunoştinţă chipul MAMEI,  aproape o icoană, un prototip al mamei truditoare, grave şi smerite în faţa încercărilor vieţii, cu credinţă în Dumnezeu, înţelepte,  blânde, ocrotitoare şi îndrumătoare în viaţă.

Paralel cu chipul mamei, se alcătuieşte tabloul SATULUI românesc, cu imaginile specifice ale anotimpurilor în derularea lor ciclică, cu  muncile repetitive ale câmpului, cu tradiţiile sărbătorilor religioase atât de așteptate.

Satul are legile lui de secole și copilul este integrat în ritmul vieţii de familie și al comunităţii prin fapte şi sfaturi înţelepte, prin deprinderi şi munci potrivite cu vârsta lui, prin atitudini şi comportament de respect şi bun simţ în relaţiile cu membrii familiei, cu vecinii şi cu străinii, de respectare a tradiţiilor şi sărbătorilor creştine, de cunoaştere şi practicare a cultului creştin ortodox. Astfel se naşte firesc iubirea de familie, de ţinutul natal, de neam şi de credinţă în Dumnezeu. Cu această încărcătură sufletească de deprinderi şi sentimente pleacă adolescentul  sătean spre şcoli înalte.

Sunt pagini pline de sensibilitate, scrise cu căldură şi nostalgie care impresionează profund, fiecare dintre noi se poate regăsi în secvenţele de viaţă de la ţară în toate anotimpurile sau cel puţin din vacanţele la bunici, în evocările sărbătorilor tradiţionale.

Meritul autoarei în această primă parte a volumului este acela de asumare şi de împărtăşire a acestor „adoraţii” ca un crez personal de formare,  devenire şi de drum în viaţă. După opinia mea, cu adaptările moderne necesare, ar putea deveni un model de educaţie morală, un cod de conduită verificat de generaţii întregi.

Continue reading „Georgeta PETRE: Simple Adorații – un crescendo confesiv”

Emilia ȚUȚUIANU: Dan Toma Dulciu – Mănăstirea Varatic

O noua apariție editorială semnată de distinsul om de cultură Dan Dulciu, Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, Editura Mușatinia, colecţia Harisma, 2020, marchează și configurează locul în spiritualitatea românească a acestei iubite mănăstiri de pe plaiurile moldave.

Volumul este un proiect inițiat şi coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, stareța mănăstirii Varatic şi apare sub egida Centrului Cultural Spiritual de la Văratic, prin editor Emilia Țuțuianu şi redactor Dorin Dospinescu, Editura Mușatinia, Roman.

Un cuvânt înainte, plin de har și bogăție de suflu ziditor, ce este liturghisit de ÎPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, deschide bogatul și amplul material din cuprinsul lucrării, în care profesionalismul și acribia profesorului și cercetătorului Dan Dulciu își pune pe deplin amprenta.

Toate acestea îmbinate cu deschiderea Maicii starețe Iosefina de la Mănăstirea Varatic spre cultură și carte de suflet și simțire românească, spre păstrarea istoriei și spiritului locurilor.

Evocarea Văraticului, pe unde au poposit o pleiadă de personalităţi remarcabile ale spiritului și culturii românești este făcută cu mult talent şi destoinicie de către dl. profesor Dan Dulciu în paginile acestui volum.

Scriitorul Dan Dulciu nu este numai un împătimit eminescofil ci şi un cercetător atent şi pasionat al documentelor de arhivă. Domnia sa nu s-a mulţumit să acumuleze cunoştinţe, ci le-a făcut publice prin studii, cărţi, articole, emisiuni TV etc. consemnările sale fiind la obiect şi pline de substanţă.

O parte din aceste contribuţii sunt adunate în volumul: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale – Bibliografie. Compartimentată pe mai multe capitole, monografia prezintă istoricul mănăstirii, a muzeului şi atelierelor mănăstirii Văratic, viaţa şi activitatea monahiilor din această mănăstire, realizările şi implicarea lor în viaţa comunităţii cât şi o parte din personalităţile care au înnobilat Văraticul prin operele lor.

Sunt prezentate capitole distincte care consemnează cultura şi scriitorii care au poposit la  Văratic, primele reviste teologice şi laice apărute prin contribuţia Mănăstirea Văratic. Un documentar amplu realizat de dl. profesor Dan Dulciu ne oferă informaţii despre  Fondul Arhivistic al Mănăstirii Varatic,  hărți, planuri şi schițe ale proprietăților Mănăstirii Varatic.

Parcurgând acest volum, cititorii vor afla informaţii despre personalităţile a căror operă s-a realizat, integral sau în parte aici, la mănăstirea Văratic. Printre  aceştia: poetul Mihai Eminescu, poeta Veronica Micle, Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş etc. Inedite sunt capitolule XI: Varaticul în corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle, Act de Danie semnat de poeta Veronica Micle, către mănăstirea Văratic şi cap. al XII-lea, care cuprinde Vizite princiare la Mănăstirea Varatic –contribuţia şi implicarea alteţelor regale în viaţa şi activitatea monahală.

Profesorul Dan Dulciu prezintă şi activitatea Centrului Cultural Spiritual Văratic, evocând prezenţa de scurtă durată a ctitorului acestui centru, Dianu Sfrijan, la inaugurare, cât şi  activitatea şi implicarea centrului cultural spiritual în viaţa comunităţii.

Sunt de asemenea marcate evenimente distincte precum inaugurarea Căminului Cuvioasa Nazaria,  importanţa şi activitatea acestui cămin în activitățile maicilor.

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Dan Toma Dulciu – Mănăstirea Varatic”

Daniela ACHIM-HARABAGIU: Recenzia unei cărți – Cine își amintește de oameni

„Cine își amintește de oameni…” este un roman scris de Jean Raspail în anul  1986, tradus din limba franceză în limba română de Gabriela Moldoveanu, apărut la Editura Eminescu în anul 1989. Cartea este scrisă și dedicată amintirii cercetătorului Jose Emperaire și soției sale Annett Laming-Emperaire, care i-a continuat munca de cercetare.

În amintirea lui Jose Emperaire, etnolog, care a știut tot ce se poate ști despre alakalufi, care i-a iubit și i-a respectat și a dispărut la 12 decembrie 1958, în urma unui accident,într-o grotă,în Strâmtoarea Magellan, unde, pornind de la vestigii vechi de o sută de secole, încerca să reconstruiască istoria acestui popor disprețuit.”

” În amintirea soției sale, Annett Laming-Emperaire, decedată în 1977, care a continuat opera soțului său.”

„Ei își spuneau Oameni. Au ajuns la acest capăt al lumii – care va fi numit mai târziu Țara Focului – după  o migrație al cărei început se ștersese din amintirea lor. Împinși mereu de alte și alte valuri de năvălitori, au străbătut în mii și mii de ani un continent, în ignoranță  și teroare. S-au stabilit acolo unde părea că nimeni nu-i va putea ajunge vreodată, atât erau de crude cerul, pământul și marea în acel infern austral. Poate ca au fost candva un popor, dar au ajuns doar câteva clanuri, apoi câteva familii. Într-o bună zi, a rămas doar Lafko, fiul lui Lafko cel din negura vremurilor – ultimul dintre Oameni, cel pe care îl aflăm pe prima și pe ultima pagină a acestei cărti, încercând să-și găsească în furtună  o minusculă plajă unde sa poată muri singur. În răstimpul dintre visul lui Henrique Navigatorul și apariția corăbiilor lui Magellan, Oamenii, „sălbaticii”, au contemplat cursul Istoriei și au îndurat-o. Mâine, Lafko se va pierde în noapte. Cine își amintește de Oameni…”

Jean Raspail a fost scriitor, jurnalist, explorator, teoretician al conspirației, născut în anul 1925 pe data de 5 iulie, la Chemillé-sur-Dême, Franța și  decedat pe data de 13 iunie 2020 (anul în care ne aflăm la momentul scrierii acestei recenzii) la Gerontology Center Henry Dunant – Mco Ssr Croix-Rouge Française, Paris, Franța. Multe dintre lucrările sale tratează personaje istorice, popoare indigene și explorarea geografică. Raspail a primit numeroase premii pentru opera sa, între care, prestigioasele premii literare franceze:  Marele premiu pentru roman și Marele premiu pentru literatură ale Academiei Franceze.

Dintre cărțile sale amintim: Tabăra Sfinților (1973); Toporul stepelor (1974); Septentrion (1979);  Eu, Antoine de Tounens, regele Patagoniei(1981); Insula Albastră ( 1988); Sire (1990); Pescarii lunii (1990); Șapte Cavaleri (1993); Inelul pescarului (1995); Regele de dincolo de mare (2000); Adio, Țara Focului (2001); Kingdoms of Boreas (2003); Într-o canoe pe căile navigabile ale regelui (2005).  Din toată opera sa au fost traduse doar două cărți în limba română (din câte știu eu), și anume „Cine își amintește de oameni” și „Tabăra sfinților” (2019, Editura „Frontiera” din Timișoara). Este de menționat faptul că „Tabăra  Sfinților” este o carte considerată de unii a fi o carte profetică, de alții o carte rasistă, acestea fiind motivele pentru care a fost mult timp ignorată. Cu timpul, romanul lui Raspail „Tabăra Sfinților”  este apreciat ca fiind o scriere excepțională care, după mai bine de 30 de ani a fost  tipărit în multe tiraje.

Deși cartea „Cine își amintește de oameni…” pare a fi un roman de ficțiune speculativă și de aventuri, întrucât scenele redate sunt destul de greu de închipuit că s-au întâmplat aievea, pe parcursul lecturii având impresia, în unele momente, că te afli în una din cărțile lui Jules Verne, cum ar fi spre exemplu, „Călătorie spre centrul pământului”, ea (cartea) este inspirată din cea mai cruntă realitate trăită de poporul Kaweskarilor de la momentul descoperirii lor până la stingerea acestui neam. Autorul descrie în carte viața așa cum era înțeleasă și pe care o trăiau acești oameni la ei acasă, în acel mediu  ostil, rece și umed, în care copacii putrezeau și se transformau într-o magmă verde, soarele se ivea rar, iar cerul era încețoșat și atât de aproape, încât nu le permitea să vadă munții înghețați ce mărgineau canalele navigabile. Fuga de pe o plajă  pe alta și neîntoarcerea în locul în care un membru al  clanului lor a  fost luat de Ayayema sau celelalte două spirite ale răului. Goi, unși cu grăsime  de focă să poată rezista frigului, vânau, mâncau, trăiau, erau la ei acasă, până au reapărut străinii.

Cartea marchează momentul trecerii tuturor „devoratorilor de ocean” de la  Don Henrique Navigatorul, cel care a navigat cel dintâi apele  strâmtorii numită mai târziu Strâmtoarea Mageallan,  momentul trecerii lui Magellan prin strâmtoarea ce îi poartă numele, al lui Darwin,  al misionarilor creștini, al impostorilor și speculanților candorii acestui neam. Al celor care au încercat, fără să știe sau să gândească, că acești oameni erau perfect adaptați de-a lungul secolelor trăite în acea zonă, în care Ayayema, spiritul răului îi pândește neîncetat, cu o climă extrem de ostilă și improprie civilizației, precum și  momentul morții ultimului viețuitor al clanunului alakalufilor întâmplată în secolul trecut (XX).

Este remarcat și momentul deciziei că pământul este rotund, decizie exprimată prima dată într-un birou din Nurnberg de „Vizionarul metodic al globului nostru rotund și desăvârșit, creierul iluminat care l-a conceput…”, care storcea  din gurile  navigatorilor flamanzi, portughezi, în schimbul a nimic descoperirile lor de-a lungul coastelor braziliene, „cu douăzeci de ani înaintea lui Magellan” în capitolul „Secretele Nurnbergului”.

„Așa se ivește Lafko – pe neașteptate – din neantul unde îl ținuse Dumnezeu ascuns cincizeci de secole, fiindcă, dincolo de universul lui, două din bărcile sale, la câțiva ani distanță, luate de Ayayema în vacarmul unei nopți cu furtună, în timp ce el dormea pe uscat, au plutit în voia soartei până la Nurnberg, traversând timpul și spațiul”.

De asemenea, este remarcat între personajele acestui roman, pe lângă oamenii Țării Focului,  personalități célèbre între care naturalistul Charles Darwin, care deși îi disprețuia pe  Alakalufi, notând  că aceștia -Pecherais- cum îi numea,  „fără a manifesta ostilitate, nu se supun nimănui”, a descoperit „cu emoție” la atingerea Fuegiei (Waka pe numele ei de băștinașă), când au găsit-o singură după șase luni și voind să o ducă în Anglia, „că e plăcută, cu tot jegul care o acoperă”. „…era mai fină decât congenerii ei și mai ales mai puțin înfricoșată  de omul alb. Mai curând atrasă… A dovedit-o.”

Însuși scriitorul, în anul 1951, cu prilejul unei călătorii în Țara Focului a fost martor timp de o oră la o scenă în Strâmtoarea Magellan pe care nu o va uita niciodată, în care a „întâlnit pe ninsoare, pe vânt, una din ultimile bărci ale alakalufilor”.

„Timp de o oră  am fost martorul unei scene”, „asemănătoare cu cele descrise și de alți călători, de Byron, Bougainville, Dumont d`Urville, amiralul Barthes și chiar de Jose Emperaire însuși” și chiar de Darwin, care a vizitat în scop de cercetare de mai multe ori acea zonă australă.

Acea scenă avea să „obsedeze pe scriitor”, după propria-i mărturisire, „în cartea „Jocul Regelui și în alte două cărți ale mele, dându-i în această carte adevărata dimensiune, pe măsura eternității în care odihnește  acum acest popor”.

„Această întâlnire la răscruce de vremi stă la temelia cărții mele: câțiva cărbuni aprinși în mijlocul bărcii pentru a reaprinde focul, două femei în zdrențe, un copil abătut, trei vâslași de dincolo de lume… Numai măsurând prăpastia care mă despărțea de acești nefericiți, am fost în stare să mă apropii de ei”, prăpastie resimțită de toți cercetătorii și  comandorii de nave care au navigat în apele strâmtorii Magellan.

„Alakalufii au purtat diferite nume în lunga lor istorie, dar nimeni în afară de Jose Emperaire n-a știut cum își spuneau ei înșiși: Kaweskari, Oameni. S-a considerat că nu aveau o limbă adevărată, exprimându-se prin onomatopei. În realitate aveau o limbă foarte bogată, din care lipseau în mod tragic doar cuvintele care exprimă fericirea și frumusețea”, spune Jean Raspail în  Cuvânt înainte către cititorii mei.

„Ei iși spuneau kaweskari, asta înseamna oameni. Mai apoi, albii care i-au exterminat, le-au spus alakalufi, dar i-au numit și cu alte vorbe de ocară. Lafko era un nume obișnuit printre ei. Lafko, fiul lui Lafko … Acest neam iese pe neașteptate din neantul a cincizeci de secole neștiute, în care i-a ținut Dumnezeu față de restul oamenilor, după ce o furtună i-a desprins lui Lafko două bărci de la țărm, iar acestea, au ajuns, din Țara de Foc, dintr-un loc care se va numi în timp, Capul Fecioarelor, plutind în neștire, la Nurnberg.

„Apoi, au venit și albii în țara lui Lafko. Intervenția lor, a făcut ca primul neam stramutat de Dumnezeu în Ceruri, să fie cel al Kaweskarilor.”

Lafko, care înseamnă zi, fiul lui Taw, care este fiul lui  Lafko, ș.a.m.d., este personajul principal al cărții, al cărui nume este perpetuat de la  bunic la nepot de la începutul timpurilor, omul care are înrădăcinat în ființa sa spiritul liber ce nu poate fi îngrădit și nici luat  de omul alb.

Continue reading „Daniela ACHIM-HARABAGIU: Recenzia unei cărți – Cine își amintește de oameni”