Era un sfârşit de septembrie însorit. Cerul părea mai albastru decât oricând, iar nori uriaşi şi albi acopereau vârfurile semeţe ale munţilor ce se zăreau în depărtare. Prezentul şi-a pus destul de puternic amprenta asupra Laurei şi îi invadează violent simţurile şi gândirea. Se priveşte în oglindă. E palidă. Ochii nu mai au strălucirea de altădată, par stinşi şi adănciţi în orbite. Cearcăne vineţii au început să apară în jurul lor. Îşi ridică mâna stângă cu greutate şi pipăie sânul. Simte un nodul de mărimea unei nuci. Ştie ce va urma: chimioterapie, căderea părului şi în final întunericul. E viaţa ei. Nimeni nu are dreptul să o târască prin spitale, dacă ea nu doreşte. Vrea doar linişte. L-a rugat pe doctor să-i spună adevărul, cât mai are de trăit. El a fost sincer şi i-a spus:”După mine cam trei luni, dar eu nu sunt Dumnezeu să ştiu exact. Dacă veneaţi mai devreme vă extirpam sânul, dar acum e prea târziu, e mult prea târziu”. Totul se întâmplă cum vrei Tu, gândeşte Laura privind cerul prin fereastra deschisă. Se pare că mă iubeşti tare mult de vrei să mă iei la Tine. Vezi? Sunt calmă, nu mă plâng, nu mă vaiet şi nici nu mă revolt întrebându-Te: De ce? Ştii, nu mi-e frică de moarte, fiindcă sunt convinsă că mă va ajuta să ajung la Tine. Dar ei vor suferi îngrozitor cănd vor afla că unicul lor copil este pe cale să plece. Nu, nu trebuie să afle. Nu o să mă internez la oncologie şi nici nu o să fac citostatice. Oricum, totul este în zadar. Destinul îmi este pecetluit.

În drum spre oraşul unde locuia priveşte copacii de pe marginea drumului care începuseră să-şi piardă frunzele ruginite şi gândeşte:”Viaţa omului se aseamănă cu o frunză. La început e mugure, frunză tanără, mândră şi frumoasă, după care, odată cu trecerea timpului se îngălbeneşte şi se dezlipeşte de trupul obosit, slăbit si bolnav.”

  O durere surdă pune capăt acestor gănduri. Opreşte maşina şi ea doua calmante foarte puternice întrebându-se: „Cât o sa mai rezist fără morfină? Sigur, nu mult timp. Cancerul este o boală perfidă, nu ai dureri decât în ultima fază, aşa cum sunt eu acum. Nu am avut nici un simptom. Mă simţeam doar puţin anemică, am slăbit câteva kilograme, fapt ce m-a bucurat că dieta pe care o ţineam a dat rezultate foarte repede. Am avut de câteva ori ameţeli, dar nu am luat în seamă. Doar când mâna stângă a început să mă doară destul de puternic am fost la medic, iar el după ce mi-a făcut o mamografie, un RMN şi o tomografie şi-a pus mâinile în cap. Se vedea pe faţa lui neputinţa şi compătimirea.

  Asta e ! Nu trebuie să mă plâng, fiecare trăim atât cât ne este dat.”

 Ajungând acasă îşi face un duş, se urcă în pat privind iconiţa de pe noptieră şi spune: „Mulţumesc, Doamne! Părinţii m-au crezut.

  Ei cred că o să plec să lucrez la o firmă în străinătate. Eu care nu am minţit niciodată, acum a trebuit să mint pentru a-i scăpa de suferinţă, de chin, de durere. Ştii prea bine că am minţit pentru a-i proteja. Acum ce să fac? Spune-mi, te rog! Am observat că unele animale când simt că se apropie sfârşitul se duc şi se ascund, aşa o să fac si eu. Dar unde să mă duc? Da, ştiu! O să merg la peştera din munţi. Acolo este locul ideal.”

A doua zi, cu rucsacul în spate, urcă pe potecuţa îngustă care o duce la peşteră. Aerul de munte, mirosul de brad, ciripitul păsărelelor o fac să se simtă mai bine.

  Soarele îşi aruncă cu dărnicie razele sale peste pământ şi ea se aşează pe o stâncă privind minunata privelişte ce i se desfaşura în faţa ochilor. „Pace, linişte şi frumuseţe aici printre brazi şi stănci, dar dincolo cum o fi? Şi acolo există iarbă, copaci, izvoare, soare, nori, stele ? Nu mai este mult şi o să aflu ce se ascunde dincolo de văl. Poate că este mult mai frumos de nimeni nu s-a îndurat să se mai întoarcă.

  Bunicul mereu spunea:”Cu siguranţă lumea cealaltă e mult mai minunată de nu s-a mai întors niciunul dintre atâţia care au plecat.” Acum şi el e acolo. Nu o să fiu singură, ci voi fi cu cei dragi mie, cu bunicii, cu unchii, cu mătuşile, cu străbunicii… Poate că ei mă aşteaptă şi vor da chiar o petrecere în cinstea mea. Doamne! Ce gânduri îmi trec prin minte! Nu are rost să-mi plâng de milă, ci mai bine să văd partea bună. Iar partea bună este că mă voi întâlni cu cei plecaţi, că voi explora o altă lume, mult mai fascinantă decăt aceasta. Cine ştie, poate trebuie să plec, fiindcă sufletul meu pereche mă aşteaptă nerăbdator acolo, în lumea cealaltă. Uneori, se întâmplă ca adevărul să-l găseşti întâmplător şi să rămâi uimit când descoperi că o elucubraţie aberantă este un adevăr pur. Poate că trebuie să plec din lumea aceasta, fiindcă acolo mă aşteaptă marea mea iubire. În evoluţia mea am avut momente de stagnare, de regres temporal şi am facut numeroase greşeli inerente. De aş putea le-aş spune oamenilor să nu-şi piardă niciodată identitatea şi spiritualitatea. Şi le-aş mai spune să nu le fie frică de moarte. Strămoşii noştri daci plângeau cănd se năştea un copil şi cântau, se bucurau când cineva pleca în lumea umbrelor. Ştiau că lumea aceasta este o adevărată Vale a Plângerii, iar lumea de dincolo e o lume mirifică. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte, dar nu-mi place suferinţa. O urăsc. Ce bine ar fi dacă trecerea de la o lume la alta s-ar face lin, de ar fi ca o adiere de vânt, ca o mângâiere. Iar mă apucă durerile. Nu mai am nicio scăpare. Trebuie să fac morfina. Bine că nu mai este mult pănă la peşteră.”

Când intră în peşteră o durere puternică îi străbate întreg corpul de-i vine să ţipe. Se aşează lângă o piatră uriaşă care era într-un loc mai întunecos şi gândeşte:”Nu are rost să mai trăiesc chinuidu-mă în halul acesta. Cu zi ce trece corpul îmi devine o mare povară şi-mi transformă viaţa într-un adevărat iad. Trebuie să termin. Nu are rost să mă chinui şi să aştept să treacă zilele. Acum cât mai pot, cât mai am forţă o să-mi fac prima şi ultima injecţie şi o să se termine tot chinul. O să-mi fac o doză letală de morfină care mă va duce dincolo. Ştiu că este mare păcat, dar nu este mai mare păcatul ca eu să sufăr ca un câine? Nu este mai mare păcatul ca eu să mă chinui şi să urlu de durere?”

Se reazemă bine de piatră şi când să-şi facă injecţia pământul se cutremură, piatra se rostogoleşte şi Laura cade în gol. Acea piatră astupase sute de ani o intrare care ducea într-o grotă care era situată la un etaj inferior. Aude o voce de bărbat :

– La orice mă aşteptam, dar să mă trezesc cu o fată căzând din cer peste sacul meu de dormit…..Te-ai lovit?

 – Nu.

 –Ai avut noroc că ai cazut doar de la 2 m.

– Doamne! Ce cutremur!

– Nu a fost cutremur. Muncitorii dinamitează muntele. Vor să construiască un drum, dar asta ce e? arătând spre seringa care căzuse lângă sacul de dormit. Te droghezi? Asta-i culmea! Doamne! Nu, nu se poate! Doamne, te-am rugat aseară când am dormit în sarcofagul Sfântului să mă ajuţi să-mi întâlnesc sufletul pereche şi tu râzi de mine trimiţându-mi pe cap o drogată?

– Nu sunt drogată.

– Am vrut…

– Ia dă tu rucsacul acela care a căzut odată cu tine, să văd ce ascunzi…

– Nu.

Laura se repede să-l ia de jos, dar el o împinge şi îi smulge rucsacul.

– Eram sigur! Aici sunt peste zece doze de morfină. Eşti cu iubitul şi vă drogaţi amândoi?

– Nu, sunt singură.

– Ce  faci singură într-o peşteră cu atâta morfină?

 – Am venit să…

– Uite ce fac eu cu morfina ta…..

Se duce spre un colţ al peşterii şi aruncă într-un izvor subteran toată morfina.

Laura se repede la el ţipând:

  – Nuuu! Am cancer. Am nevoie de morfină pentru dureri. Dumnezeule! Ce mă fac acum?

– Adevărat? Nu minţi? Aşa arată un bolnav? Uită-te la tine! Ar trebui să fii palidă, fără vlagă, şi tu eşti roşie ca racul.

– De nervi, fiindcă am dat peste un nebun ca tine. Am fugit de lume să mor liniştită, să nu afle parinţii că fiica lor e pe moarte şi dau de un bonav psihic, care crede că sunt sufletul lui pereche trimis de Dumnezeu. Adevărul e că am vrut să mă sinucid, dar atunci a fost zguduitura şi am căzut.

– Norocul meu! Dacă o făceai rămâneam neânsurat toata viaţa.

  Mă numesc Mircea Milipov, am 27 de ani, sunt speolog, născut pe meleagurile Ceahlăului şi lucrez la un institut de cercetări din Iaşi. Am mai multe pasiuni, printre care şi terapiile holistice. Asa, că ai dat peste omul potrivit care te va vindeca .

– Cancerul nu se vindecă, mai ales în stadiul în care sunt eu. Mi-a spus medicul destul de clar.

 Laura Dragomir, 27 de ani, geolog, ardeleancă de prin părţile Sibiului şi lucrez într-un institut din Cluj.

– Se pare că ne potrivim. Bine că nu eşti olteancă! Mulţam, Doamne!

– Ce ai cu oltencele?

– Am auzit că sunt foarte rele. Cele mai bune neveste sunt ardelencele. Sunt faine!

Deci, tu ai vrut sa mori, iar El, se pare că are alt plan cu tine.

– Ce plan?

– Vrea să te vindeci, să fii nevasta mea şi să-mi faci vreo 5 plozi.

– Tulai, Doamne! Dar tu chiar eşti nebun!

– Sunt convins că ai să te vindeci. Trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis o fată aşa frumoasă. Ia să fac un pic de lumină să te văd mai bine.

Se indreaptă spre un perete al peşterii şi dă jos o bucată mare de scoarţă de copac. Lumina pătrunde inundând peştera.

– Priveşte! Ce vezi deasupra acestei „ferestruici”?

– O cruce săpată în stâncă.

– Sunt speolog şi de 7 ani caut înnebunit această peşteră prin măruntaiele muntelui, iar ieri am descoperit-o. Aceasta este Peştera Sfântului.

– Care sfânt?

– Un sfânt fără nume. Legenda spune că cine doarme pe patul Sfântului 9 zile şi ţine post negru 3 zile se vindecă de toate bolile.

Se pare că în acest loc este o energie benefică foarte puternică, fiindcă eu nu am mâncat nimic de când am venit aici. Nu îmi este foame şi mă simt excelent. De obicei mănânc cât trei, iar acum văd că mă bântuie anorexia. Aici e ceva straniu.

Simt acea energie care mă încarcă şi îmi dă fortă, încredere şi bucurie.

– Ciudat! Eu când am căzut aveam dureri îngrozitoare, dar acum …

–Au încetat. E ceva aici. Mâinile mele o simt.

 –Cine ţi-a spus despre acest loc?

–Acum 7 ani eram cu prietenii în vacanţă si am venit pe lângă unda lină, şerpuitoare a apei, dar care se învolburează furios cănd se apropie de munte. După ce am urcat pe poteca principală am ajuns într-o frumoasă poieniţă în mijlocul pădurii de brazi. Vântul aducea prin unduirile lui un parfum de zmeură. Am traversat poieniţa care avea o strălucire stranie de la razele aurii ale soarelui . Am mers pe poteca din pădure care ne-a dus sub pripoarele celor trei stânci singuratice care par că tâşnesc din adâncul pământului.

Am ajuns în timpul apusului când soarele părea doar un fir subţire de lumină care se stingea departe şi colora cerul şi pamântul într-un feeric joc de lumini.

Toţi contemplam apusul soarelui când din spatele stâncilor apare o bătrânică cu câteva mioare.

I-am spus că suntem pasionaţi de munţi, de peşteri şi de legende. Atunci ea ne-a povestit legenda Peşterii Sfântului a cărui intrare a fost astupată de o stâncă, în urma unui cutremur, cu câteva sute de ani în urmă. Femeia ne-a arătat zona unde ar trebui să fie.

De atunci vin în fiecare an aici, dar totul a fost în zadar pană ieri.

Urcam pe potecuţa care duce la peştera din care ai căzut, cănd am văzut cum o stâncă se dezlipeşte de munte şi alunecă . Am luat-o prin hăţişul pădurii până am ajuns la locul de unde s-a prăbuşit stânca.

Nu-ţi imaginezi ce bucuros am fost…

–Acum văd cât de minunată este această pesteră! Seamănă puţin cu Peştera Polovragi. Sper că aici nu sunt lilieci.

–Nu, nu sunt.

–E o adevărată dantelărie în rocile calcaroase, o adevărată simfonie de peisaje carstice, care încântă retina prin pitorescul lor deosebit. Natura e cel mai minunat artist, e un scluptor desăvârşit.

Ce frumos s-au unit stalactitele cu stalagmitele formând aceste coloane superbe! Seamănă cu un adevărat altar!  Pare o lume de basm. Un loc rupt din altă lume.

  Văd că  apa nu stă pe loc, construieşte dar şi distruge dizolvând, erodând mereu roca pentru a-şi croi drum.

  –Izvorul subteran în care ţi-am aruncat morfina îsi are lăcaşul prin adâncul hăurilor subterane, în lumea adâncă a întunericului de nepătruns. Când ajunge afară iese cu presiune din subteran şi cu un debit destul de bogat se prăvale de la o înaltime de 30 m, părând din depărtare un fuior de argint viu .  La ce te uiţi?

  –Aici este un zăcământ de magnetită.

  –Iar mai spre stânga o sa vezi hematita.

  –Parcă un designer a combinat negrul magnetitei cu roşul sângeriu al hematitei. Frumos !

  –De-a lungul anilor am vizitat aproape toate peşterile din ţară, dar parcă nici una nu m-a obsedat ca aceasta.

  –Sunt peste 12000 de peşteri. Mi-a plăcut în mod deosebit Peştera Vântului din Munţii Bihor, cu meandrele ei spectaculoase şi Peştera Izverna din Mehedinţi .

  –Acolo a fost şi Jacques Ives Cousteau.

  –Să vizitezi şi Peştera Coliboaia cu picturi rupestre foarte vechi, de peste 30000 de ani. Deosebită este şi Peştera Sugau cu picături de aur din Transilvania sau Peştera Topolniţa din Mehedinţi cu adevărate păduri de stalagmite, cu prăpăstii ameţitoare şi nu în ultimul rănd cu o deltă minerală.

Recunosc că m-a pus pe gânduri Peştera Movile care i-a inspirat pe scenariştii americani, şi a pus pe jar lumea ştiinţifică, au fost descoperite acolo peste 35 specii noi.

Natura este un arhitect neântrecut dacă mă gândesc mai ales la Peştera Altarului si la acest loc unde ne aflăm.

În acest loc este şi Paradisul dar şi Infernul. Pe amândouă le-am descoperit aici.

Vino sa-ţi arăt comoara pe care am găsit-o în sarcofagul Sfântului.

–Ai dreptate! Seamănă cu un sarcofag egiptean, doar că este săpat în stâncă .

–Ştii ce am găsit în el?

–Un schelet?

–Nu.

–O comoară dacică?

–Nu. Mai degrabă o comoara atlantă. Nu ar fi exclus ca Sfântul să fii fost un atlant.

–Am citit undeva, nu îmi mai amintesc unde, fiindcă în ultimul timp am citit tot felul de tâmpenii, că atlanţii au conservat cunoaşterea civilizaţiei lor pentru posteritate în cristale, care vor ieşi la suprafaţa la momentul potrivit. Ai dat de vreun craniu de cristal?

–Nu. Uite-te ce am aici!

–Ha-ha-ha! Comoara atlanţilor?! Sunt superbe! De asta m-am făcut geolog, fiindcă iubesc pietrele.

Acesta e un diamant de Maramureş, o floare de mină, un cuarţ minunat roz, un cristal fumuriu, o citrină, o heliotropă. ….Sunt cristale pure, neprelucrate. Unde le-ai găsit?

–În sarcofag. Cred că cine a stat aici se ocupa cu cristaloterapia. Le-o fi lăsat Paracelsus în trecerea lui prin România.

Privirea Laurei alunecă pe lângă Mircea şi se fixează pe peretele peşterei.

–Ce ai văzut?

Fata se îndreaptă spre perete atingându-l.

–Uite şi o cromită!

–Este un produs de segregaţie magmatică a unor magme foarte bazice. Vezi, are un aspect filonian în rocă. Vino să faci cunoştintă cu noua ta casă.

–Crezi că o să stau aici?

–Obligatoriu, până te vindeci. O să stai 9 zile cum spune legenda.

–Unde este ieşirea?

–Sunt 2km până acolo, arătând în direcţia opusă.

Laura şi Mircea merg de-a lungul apei subterane printr-o galerie frumos dantelată, înaltă şi îngustă, un labirint întunecat, ajungând într-o sală uriaşă care se asemăna cu o construcţie gotică.

Părea un loc feeric, de pe altă planetă.

Pereţii erau îngroşaţi de scurgerile stalagmitice şi din ei străluceau cristale minuscule. Locul era plin de stalactite şi stalagmite având forme care de care mai fanteziste. Natura crease tot felul de unduiri, de flori, de discuri, de nuferi, de coralite, coloane de tot felul , de la cele simple până la cele în formă de palmieri, draperii, perle , domuri şi gururi, ce se formaseră prin acumularea de calcit si alte minerale.

Formaţiunile de calcite, helictitele de pe tavan semănau cu nişte flori de lotus, cu farfuriile zburătoare şi cu stelele de pe cer.

Erau o mulţime de formaţiuni aciculare în formă de copăcei, braduţi si arabescuri stranii.

–Mircea, aici este o adevărată grădină de calcit, o lume a cristalelor, a splendorilor.

–Am numit acest loc Paradisul, dar nu departe de acest loc o să vezi şi Infernul.

Părăsesc acel loc mirific şi străbat o galerie care se unduia ca un şarpe.

–Simt miros de sulf.

–Am ajuns.

–Miroase ca în Peştera cu Aburi din Banat. Dumenezeule! Ce prăpăstii!

–Să fii atentă pe unde calci.

–Locul acesta îmi dă fiori. De unde vine zgomotul asurzitor?

–E alt râu subteran care vine din faţă şi se prăvale în aceste hăuri întunecoase.

–Peisajul acesta mă infioară, mă înspăimântă, dar mă şi atrage ca un magnet.

Laura merge pe marginea uneia dintre prăpastii şi priveşte acele adâncuri înfricoşătoare . Părea o stană de piatră cu privirea fixă în hăurile întunecoase.

Dintr-o dată muntele începe să se cutremure şi roci mari se desprind, se rostogolesc şi se prabuşesc în adâncuri. Dar fata pare că nu vede şi nu simte ceea ce se petrece în jur.

Mircea fuge spre ea, o trage de pe marginea prăpastiei şi se întorc în locul unde Laura a căzut, lângă sarcofag.

Observându-i privirea pierdută în gol o întreabă:

–Ce este cu tine? Ce se întâmplă în mintea ta?

Să nu-mi spui că ai vrut sa te ….

Îi ia faţa în palmele lui vorbindu-i pe un ton poruncitor

–Uită-te în ochii mei !

Fetiţo, să-ţi intre bine în căpşorul acesta frumos că o să te vindeci.

Ea îşi ridică privirea spre el zâmbind ironic. Privirile li se intâlnesc. Laura vede doi ochi mari, negrii şi adânci ca acele hăuri întunecoase în care a vrut să se arunce, care o privesc insistent şi o domină, pierzându-se în adâncul lor.

Aude ca prin vis: „O să te vindeci, o sa te vindeci….” Simte că acei ochi îi scormonesc prin creier şi pun stăpânire pe mintea ei. Aude vocea lui gravă : „O rază de lumină venind din conştiinţa christică pătrunde în corpul tău prin chakra superioară. Lumina o să echilibreze toate energiile şi o să ardă celulele bolnave. O vizualizezi?” Cu o voce slăbită fata-i răspunde:”Da, o văd”.

” Lumina curge lin prin tot corpul tău, prin toate celulule, prin fiecare atom. Ajunge la locul bolnav. Ce vezi? „

Laura şopteşte:

„Lumina se îndreaptă spre un loc întunecos şi …cred că o să eplodeze.” Fata leşină.

Mircea o ia în braţe şi o pune în acel sarcofag gândind: „Nu-mi place să hipnotizez, nu-mi place să mă joc cu mintea nimănui, dar fata asta e într-o stare depresivă groaznică.

Întunericul, moartea, negativitatea o atrag ca un magnet. Doamne! Chiar a vrut să se arunce în prăpastie. Acum o să doarmă mult şi bine.

 În minte îi vin cuvintele bătrânului vraci din Bucegi : „Mircea, omul chinuit de o mare pasiune, înzestrat cu multă simţire si sensibilitate, ca tine, trebuie să rămână neutru între cele două extreme. Încearcă să ieşi din dualitate şi să priveşti totul cu detaşare. Detaşează-te de această lume, fiindcă moartea este în ea. Majoritatea oamenilor trăiesc dormind şi se trezesc doar când ajung în cealaltă lume. Tu încearcă să te trezeşti de pe acum şi ridică acest văl care orbeşte omul. Nu te lăsa prins în plasa amăgirilor acestei lumi şi a adevărurilor pe jumătate. Singura cale adevărată spre transcendenţă se află doar în tine. Caut-o! Armonizează-te cu Universul pentru a putea înţelege secretul, pentru a putea pătrunde misterul. Sufletul oamenilor este plin de cicatrici afective, adânci, dureroase şi neînţelese. Destinul tău este să-i ajuţi, să facă acest detestabil şi dureros drum în propriile caverne sufleteşti. În tine văd un potenţial enorm de a produce mari schimbări şi de a-ţi depăşi dorinţele personale şi egoiste. Rob al pasiunii mele am colindat multe ţări pentru a afla leacuri, pentru a vindeca oamenii, pentru a cunoaşte, dar rădăcinile mereu mă trăgeau să vin aici, în aceşti Carpaţi minunaţi.

Dacă omul ar fi conştient şi ar înţelege cauzele care-l îmbolnăvesc, atunci ar şti să prevină. Mereu am tras nădejde că într-o zi voi descoperi un leac care să învingă orice boală. Am ştiut mereu că destinul meu este să descopăr această poţiune miraculoasă. Am presimţit acest lucru şi într-o zi, când mă aşteptam mai puţin, totul mi s-a lămurit în urma unui vis. Cine caută cu toată inima, cu tot sufletul, până la urmă găseşte. Să nu uiţi asta niciodată!

Dacă vrei, poţi, chiar dacă totul pare împotriva ta şi imposibil de realizat. Mereu mi-am plecat urechea la nenumăratele glasuri ale Universului încercând să le înţeleg. Cand vei ieşi din peşteră mă vei uita, dar va veni un timp când iţi vei reaminti de mine şi de leacul meu.”

Cum de am uitat de el ?

Bătrânul avea darul de a face cuvintele să vibreze în sufletul celui care-l asculta.

În sinea mea gândeam că Dumnezeu l-a iubit tare mult de i-a dat un asemenea har.

L-am întâlnit acum 9 ani într-o peşteră din Bucegi. Am stat împreună trei zile, timp în care m-a învaţat cum să prepar acel leac . Când am plecat m-a binecuvântat şi mi-a zis: „Acum o să uiţi tot.”

Când am ieşit afară din peşteră totul s-a şters din memoria mea, de parcă acel lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Să fie acest loc vinovat că mi-am reamintit de Bătrân? Cu siguranţă, aici se întâmplă ceva straniu.

Printre atâtea lucruri care m-a învăţat, mi-a arătat şi acel tratament foarte agresiv împotriva oricărei boli grave, care se aplică doar atunci când se crede că omul nu mai are nicio scăpare.

Am tot ce-mi trebuie pentru a prepara acel amestec miraculos de care era tare mândru acest Paracelsus al Carpaţilor.

În rucsac am tot felul de plante, de muşchi, de licheni. De când eram copil am fost pasionat de fitoterapie. Mi-am petrecut copilăria cu cărţile Mariei Treban în braţe. Farmacia Domului este minunată şi neântrecută. O să pun la lucru şi cristalele dacă tot le-am găsit aici. Să le pun pe centrii energetici sau în jurul ei? Hm! Cred că o să le aşez în formă de cruce. Nu este deloc indicat să faci cristaloterapie pe un pacient care e dus în lumea viselor, dar mâinile mele ştiu să controleze energiile. Doar am absolvit cea mai renumită şcoală de terapii alternative din Moscova. Cum spunea maestrul meu: „Milipov, mâinile tale fac minuni. Puţini oameni sunt în lume ca tine. Mulţi se omoară învăţând şi rareori ating performanţa, dar la tine totul este nativ. Tu parcă te joci”.

Bătrânul Ceahlău mi-a dat această energie.Părinţii mei erau pe varful Toaca când pe mama au apucat-o durerile facerii . M-am născut într-o frumoasă dimineaţă de august, când deasupra Ceahlăului a apărut o hologramă uriaşă în formă de piramidă şi o lumină stranie de culoarea curcubeului îmbrăţişa muntele.

Dacă toţi copiii vin în lume plângând eu am venit în linişte. Cât au insistat ruşii să rămân la ei, dar nu am putut să-mi părăsesc ţara, pământul şi părinţii. Sunt ataşat şi iubesc locul în care m-am născut şi crescut. Muntele îmi dă energie şi forţa de a-mi ajuta semenii.

Sărmanii oameni sunt rătăciţi în neguri şi pierduţi printre norii întunecaţi ai vieţii aspre, a timpului tulbure pe care-l trăim.

O sa vină o vreme când vălul orbirii va fi îndepărtat şi lumina din ei o să strălucească.

Spiritul strămoşilor noştri veghează de dincolo de vreme, de dincolo de spaţiu şi timp. Ei mereu lucrează acolo, în alte dimensiuni, trimiţând energia si iubirea lor protectoare şi vindecătoare. Simt energia şi chemarea lor. Simt energia şi iubirea Cerului şi a Pământului.

Din nefericire, am văzut destui care-şi denigrează ţara şi fraţii, neştiind nimic despre istoria şi lupta dusă de veacuri a acestui popor pe acest pământ, după unii blestemat, după alţii binecuvântat. Ei nu ştiu că fiecare piatră de pe plaiurile mioritice este stropită de sângele eroilor ce s-au jertfit luptând pentru libertate. Aceşti denigratori de neam şi ţară nu sunt capabili să audă suspinele vântului, munţilor, izvoarelor, pădurilor şi ale mamelor care şi-au văzut copiii ucişi de duşmani, de cotropitori, de întuneric.

Un popor care îşi ignoră istoria, care-şi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul, aşa spunea Grigore Ureche.

Un popor care nu are conştiinţă nu va avea nici forţă vizionară şi se aseamănă ”fiarelor şi dobitoacelor celor multe şi fără minte.”

Sufletul meu tânjeşte după tine, bătrâne Ceahlău, şi spiritul meu te cuprinde într-o lungă îmbrăţişare.

Mircea cade în genunchi în faţa crucii săpate în stâncă rugandu-se:

„Am nevoie de tine, Doamne, să mă ghidezi. Dă-mi înţelepciune şi energie pentru a o ajuta pe Laura ! Cer si Pământ ajutaţi-mă!

Se ridică şi începe să fărămiţeze şi să amestece plante de leac gândindu-se: „Mă întreb care boală este mai gravă, a trupului sau a sufletului? Pentru o vindecare completă şi sigură trebuie început cu vindecarea, în primul rând, a sufletului.

Îmi amintesc că într-o zi a bătut la uşa mea o femeie de 30 de ani care m-a rugat să-i vindec sufletul. Încercase tot felul de terapii, dar fără niciun rezultat. Avea o privire pierdută şi era nespus de tristă când îmi povestea:

„Am trecut prin clipe groaznice şi penibile din cauza lui, dar am trăit mereu cu speranţa că într-o bună zi o să mă vindec si o să reuşesc să mă eliberez.

Niciodată nu am crezut că iubirea te poate duce până în Infern. „

Eu i-am zis:Poate nu iubirea este cea care te-a distrus, ci ura.

„Da, ai dreptate. A fost un amestec de iubire şi ură, încât am ajuns să mă întreb şi eu ce simt. Comportamentul lui îmi provoca uneori milă, alteori silă, şi chiar o mare greaţă. Eram conştientă că pentru mine cel mai bun lucru este să evit să-l văd, pentru că atunci când îl vedeam sufletu-mi se otrăvea. Acest om devenise o otravă pentru mine, care cu fiecare zi ce trecea ma ucidea încet, dar sigur. Aşa că-mi impuneam să nu-l mai văd, să nu mai ştiu nimic de existenţa lui. El devenise îngerul dar şi demonul care mă chinuia.O parte din mine îl iubea şi altă parte îl ura. Era în interiorul meu o ură dar şi o iubire imensă. E groaznic să simţi în tine bătălia dintre ură şi iubire,dintre rău şi bine, dintre lumină şi întuneric. Parcă Paradisul şi Infernul sălăşuiau în sufletul meu şi se războiau între ele pentru supremaţie. Războiul acesta interior mă duce în pragul nebuniei.

Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Peştera” →