Gheorghe DRAGOMIR: Invitație la balul mascat al pandemiei!

Motto:

„A vrea să înabuși revoluțiile pacifiste, faci să devina inevitabile, revoluțiile violente.” J.F.KENEDY

Trăim vremuri caracterizate de confuzie, de teama, nervozitate și lipsa de încredere într-un viitor prosper și pașnic, când „păstorul își vinde și trădează oile„, ținea să ne atragă atenția duhovnicul românilor, cuviosul părinte Iustin PÂRVU.

Asistam cu neputinta la agonia democratiei occidentale care, treptat a fost inlocuita cu o adevarata dictatura a tehnocratiei care sugruma drepturile si libertatile cetatenilor, ajungandu-se la un control total, inclusiv a vietii personale, folosind drept pretext, apararea si securitatea colectiva in fata terorismului, crimei organizata, anarhiei si pandemiilor.

Cetateanul occidental si nu numai, a descoperit cam tarziu ca este inselat in asteptarile sale de catre cei carora le-a incredintat mandatul sa le apere interesele in fata abuzurilor de putere din partea autoritatilor si institutiilor statului, sa-i asigure prin elaborarea de legi drepte, accesul la sanatate si educatie in conditii decente, sa-i fie protejat dreptul la munca si la proprietate privata, sa fie respectat si consultat in treburile cetatii.

Din pacate, realitatea dura pe care o traim, a trezit din adormire, constiinta si respectul de sine al oamenilor, care treptat au gasit drept solutie, organizarea de proteste stradale pentru a-si face auzite nemultumirile si a-si exprima ingrijorarea privind directia in care se indreapta societatea umana, aflata deja in plina „schimbare la fata” a modului de guvernanta si organizare spirituala a lumii contemporane, sub controlul si atotputernicia Inteligentei Artificiale si a roboticii, care in mod pervers au patruns in viata noastra cotidiana.

Ca sa reiau ideea parintelui PARVU, cei alesi ca „pastori” sa conduca destinele popoarelor, le-au vandut si tradat corporatiilor transnationale, care fasoneaza in functie de propriile interese, politicile sectoriale guvernamentale.

„EUROPA sociala„, sau „EUROPA cetatenilor”, s-a transformat astazi, asa cum o caracteriza europarlamentarul britanic, Nigel FARAGE, parintele BREXIT, in: „EUROPA tehnocratica care a devenit un monstru, care sub aparenta blanda, ascunde o dictatura de cea mai rea speta…popoarelele nemaifiind stapane pe propriul destin.”

La vremea respectiva aceasta atitudine a fost taxata drept extremista si provocatoare, dar, iata ca astazi in plina criza sanitara si economica, EUROPA se manifesta ca un organism suprastatal, un adevarat CRONOS hotarat sa inghita copiii neascultatori si sa pregateasca o lege a „securitatii globale”,un fel de Patriot Act, pentru ingradirea dreptului la exprimare libera a presei si cetatenilor in timpul manifestatiilor stradale si confruntarilor cu fortele de ordine.

Ca sa fie „tacamul complet”, la nivelul Consiliului European, sefii de state si guverne, cu exceptia POLONIEI si UNGARIEI, au fost de acord ca accesul la fondurile de relansare economica si pentru combaterea pandemiei de covid-19, sa fie conditionat de modul in care sunt respectate normele statului de drept, fara insa a se preciza, care sunt criteriile de evaluare ce vor sta la baza acestor verificari, cine va fi insarcinat cu aceste anchete si in ce texte din tratatul european, sunt stipulate asemenea prevederi.

Realitatea este clara si amara, si ne demonstreaza inca odata ca aceste „inovatii” in mecanismul de functionare al UE, au fost introduse si sustinute de GERMANIA si Tarile Nordice care vor sa limiteze la maximum accesul la fonduri, tarilor din sud-estul EUROPEI, considerate ca fiind vulnerabile la coruptie si irosirea banilor europeni pe proiecte neviabile.

Ca urmare,bugetul pe 2021-2027 nu a putut fi votat, cautandu-se acum solutii pentru a ocoli avizul negativ al celor doua state, ori de a spori presiunile asupra lor pentru a le „convinge” sa cedeze. Potrivit ministrului polonez de justitie, ZBIGNIEW ZIOBRO, „Criteriul statului de drept este doar un pretext, un cuvant frumos care suna bine la urechi, dar este vorba de o aservire institutionala”.

Pe un alt plan, nici situatia din SUA nu este mai roza, campania pentru alegerea presedintelui adancind si mai mult fractura existenta in societatea americana, radicalizand sustinatorii celor doua forte politice aflate intr-un razboi deschis si fara menajamente, pentru acapararea puterii in stat. Charles SANNAT, diplomat al Scolii Superioare de Comert si al Centrului de Studii Diplomatice, sublinia ca: „Actuala criza din SUA nu este numai de incredere, ci este o criza de sistem si de model. Relansarea economica este doar un vis, o promisiune din partea administratiei americane.”

Daca „pastorii” care conduc destinele popoarelor s-ar apleca pentru a studia modul in care ,in vremuri de cumpana pentru istoria umanitatii, adevaratii lideri, atasati idealurilor supusilor lor au gasit solutii pentru iesirea din situatii complexe, ar putea intalni exemple de urmat in gandirea plina de intelepciune a lui PITAGORA, ARISTOTEL, PLATON, sau SOCRATE, ca sa ne referim doar la cateva figuri emblematice ale filosofiei antice. Vom reaminti in randurile ce urmeaza, cateva sfaturi intelepte pentru conducatori si pentru electorat, din partea lui PITAGORA, care sunt utile si actuale:

…”Un Senat de 100 de capete e mult prea mult! Putini legiuitori, dar intelepti! Putini razboinici, dar viteji! Putin popor, dar multi cetateni”…”. Poporule! Daca iti doresti buna randuiala in ce priveste politica, fereste-te de o organizatie fara vlaga, administratie fara putere si de luxul ospetelor. Acestea trei dau intodeauna nastere la vrajba in viata civila si in gospodarii si ca urmare la naruirea statului si a familiei.”… „lucrul cel mai rusinos al unei stapaniri este pandirea si spionarea oamenilor.”

In secolul XXI, agresiunea „statului de drept” pradator asupra libertatilor cetatenilor, se va baza pe trei dezvoltari practice ce vor schimba sistemul de organizare spirituala a societatii omenesti in contextul globalizarii si atotputernicia Inteligentei Artificiale.

Yuval Noah HARARI, premiul Nobel pentru literatura, le explica astfel in cartea sa„Homo Deus-une breve histoire de l avenir” (Ed.Albin MICHEL,2017):

” – fiintele umane isi pierd valoarea economica si militara, iar sistemul politic si militar va inceta sa-i mai acorede mare valoare;

– sistemul va continua sa acorde o valoare fiintelor umane numai in mod colectiv, nu individului, dar vor pierde autoritatea lor individuala pentru a fi gerata prin algoritmi exteriori;

– sistemul va continua sa gaseasca valoare si utilitate practica individului unic, dar acesta va fi noua elita a oamenilor hibrizi, a supraoamenilor, mai degraba decat a maselor populare.”

Aruncand o privire scrutatoare asupra evolutiilor politice,economice, sociale si militare ale primelor doua decenii ale secolului XXI constatam cu ingrijorare ca am pasit deja spre o noua etapa a civilizatiei post-umane, marcata de: criza economica (2008); resetarea geopolitica a Orientului Mijlociu („primavara araba” si recentul acord incheiat de ISRAEL cu EAU si BAHREIN la WASHINGTON la 15. 09.2020, urmat de negocieri secrete pentru a fi semnat si de SUDAN, ARABIA SAUDITA, YEMEN; razboiul din SIRIA); ocuparea CRIMEEI de catre RUSIA; pandemia de covid-19; razboiul ARMENIA-AZERBAIDJAN pentru Nagorno-Karabach; tensiunile TURCIA-GRECIA privind exploatarea gazelor, tensiuni CHINA-INDIA s.a.m.d.

Toate aceste evolutii incarcate de energii negative sunt de fapt rezultatul confruntarii biblice intre copiii luminii si copiii intunericului, este o inclestare ale fortelor globalizarii si a celor care para suveranitatea natiunilor, identitatea lor spirituala, obiceiurile si traditiile. Este o lupta spirituala a fortelor vizibile, luminoase cu cele oculte, care a trezit din somnambulism popoarele europene si nu numai, in momentul in care adevaratul stat de drept a fost acaparat de statul subteran a carui domnie deasupra legii, a devenit sufocanta, oamenii nemaiputand respira in voie, aerul reconfortant al libertatii.

Continue reading „Gheorghe DRAGOMIR: Invitație la balul mascat al pandemiei!” →

Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină

„Mulți nu înțeleg binele nici măcar atunci când îl au la îndemână.” – William Faulkner

Naftalina, ne spun dicționarele (greacă naphtha – petrol, țiței) este o substanță cristalizată, lucioasă, albă, cu miros pătrunzător, extrasă din gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor de pământ și folosită în industria chimică, ca insecticid, la conservarea blănurilor și a materialelor textile etc. Este o hidrocarbură aromatică cu două nuclee ciclice, o substanță dăunătoare sănătății și mediului înconjurător. A fost izolată din cărbune în anul 1819 de un chimist englez, iar formula chimică a fost descoperită în anul 1866 de un chimist german. Naftalina este considerată în mod tradițional o hidrocarbură aromatică policiclică, fiind compusă din două nuclee alipite de benzen. Oricine își poate imagina formula, întrucât ciclul benzenului a fost ușor de reținut din timpul școlarizării noastre.

În comparație cu benzenul, naftalina are un caracter mai puțin aromatic.

Moleculele de naftalină, acea substanța din dulapul bunicilor, au fost descoperite în constelația Perseu, la distanță de sute de milioane de ani lumină de Pământ. Cercetătorii spanioli au arătat că aceste molecule sunt cele mai complexe blocuri organice descoperite până acum în spațiul interstelar. Substanța a fost descoperită și în meteoriții care au căzut pe Pământ. Potrivit cercetătorilor, este foarte probabil ca în regiunile din jurul cărora a fost descoperită naftalina, să fie posibilă existența vieții. Expusă la raze ultraviolete și în combinație cu apa și alte substanțe, naftalina poate produce o gamă largă de aminoacizi, din care se alcătuiesc proteinele, molecule de dimensiuni mari, considerate esența vieții, întrucât sunt necesare funcționării celulelor.

În trecut Naftalina era un produs de combatere a moliilor, astăzi este înlocuită de alte substanțe. Este utilizată în special la sinteza unor diluanți, coloranți sau adezivi în industria de mase plastice, la elaborarea insecticidelor din grupa carbamaților (compuși organici derivați ai acidului carbamic) și la fabricarea săpunurilor. Când se prepară sau se utilizează, naftalina poate provoca intoxicații acute sau cronice, pătrunzând în organism pe cale respiratorie, cutanată și rar pe cale digestivă, eliminarea făcându-se pe cale renală.

Când Naftalina este inhalată, organismul o descompune în substanțe chimice care reacționează cu celulele din țesuturile corpului, rănindu-l. Inhalarea vaporilor produce cefalee, grețuri, transpirații, lezare renală, cataractă.

Naftalina a fost și este încă folosită, în principal, pentru a ține moliile la distanță. Nu se știe de ce și cum aceasta omoară moliile, dar cu siguranță acestea găsesc atât de respingător mirosul, sau le face atât de rău, încât se retrag.

Ca orice alt insecticid, Naftalina este periculoasă dacă o inspirăm pentru un timp îndelungat sau accidental, dacă mâncăm sau bem un produs ce conține Naftalină sau orice alt produs pesticid. Ea reprezintă un risc pentru copii sau animalele de companie, deoarece este asemănătoare bomboanelor. Ca simptome ale otrăvirii apar: dureri de cap, grețuri și/sau vărsături, diaree, febră și dureri abdominale. Câinii care au mâncat această substanță pot suferi de letargie, vărsături, diaree și tremurături.

Este de preferat să spălăm hainele care au stat cât de cât în apropierea Naftalinei, înainte de a le purta. Această substanță rezistă în aer cel mult 24 de ore, iar pe, sau între diferite materiale, rezistă mult, până se dezintegrează.

Ei, dar după chimismul Naftalinei, ar trebui să amintesc ceva despre expresia familiară „Parc-ar fi scos de la naftalină” care se rostește despre ceva învechit, demodat, desuet; se mai spune despre ceva revenit în atenție după o lungă uitare. Să amintesc deci, despre chimismul comunismului – al regimului a cărui ideologie impusă a lăsat urme adânci în viețile oamenilor care au trăit în acea perioadă a comunismului.

Dar am făcut-o în alte eseuri. Acum aș vrea să spun câte ceva despre scoaterea de la naftalină a iluziei (fantomei) comuniste. Ați auzit bine! Fiindcă se văd cele „două nuclee alipite” (Socialismul și comunismul) și se simte mirosul „naftalinei”, în unele locuri pe Terra. Copii ale proiectului au fost scoase de la naftalină, și au început să fie puse în practică în mai multe locuri de pe glob. De curând, unde nu ne puteam aștepta. Într-o țară bogată cu un popor tânăr și dotat din punct de vedere intelectual, „țară a tuturor posibilităților”, țintă a emigranților proveniți de pe toate continentele. Țară la care mulți au visat, și visul lor a fost posibil de îndeplinit datorită sistemului economic, veșnic prosper.

Și… fantomele au devenit obsedante, au cucerit anumite spații, anumiți locuitori. „Suntem altfel de socialiști”, vor să ne spună ei acum. Da, adevărat, sunt Socialiștii iubitori de aur și diamante.

„Catastrofa ce va veni în urma lor, există deja – iar noi ne aflăm pe linia de prăbușire a unei civilizații”, semnala un politician. Graba cu care acționează în prezent ne arată că nu suportă nici o amânare, că expectativa, așteptarea unui moment prielnic pentru a acționa, a și venit, chiar cu riscul unei revoluții, a unei apocalipse nucleare sau a mișcării sociale. Puterea, aurul și diamantele contează acum! „Haideți să ne împăcăm și lăsați-ne să furăm!”. Cam așa sună una dintre lozincile noi.

Și odată tăvălugul pornit, se pare că nu mai este ieșire; cine propune soluții este dat la o parte, ca și cum ar exista un consens ca totul să meargă și mai prost. Pentru ei – „stângacii” – Gulagul, falimentul socialismului real experimentat nici nu a existat; ce există este de admirat, ca și cum în fața ochilor nu am avea dezastrul din unele țări… Înțeleg: nu ai trăit acele vremi, le percepi mai greu, dar nu vezi consecințele? Ei cred în posibilitățile încă „neexploatate” ale defunctului sistem, scoțând de la naftalină sistemul, dar și oamenii, aflați încă în viață. Da!, uimitor cum au fost scoși oamenii de la naftalină!

Argumentele, cuvintele, frazele sunt reminiscențe ale unor lecturi din Nietzsche, Marx, Spengler etc – ne spune un scriitor, om politic și intelectual de dreapta din România – ce conferă textului un patos (urlet) revoluționar-intelectualist, întrucât de la finele secolului 19 religia a început să fie pusă în discuție; s-a născut îndoiala, îndoiala a creat un gol care, în condițiile morții lui Dumnezeu (Nietzsche), a fost umplut cu ideologiile lui Freud, Marx și continuatorilor ideologiei marxiste. Se încearcă acum cu disperare resuscitarea comunismului, ca și cum ar fi sunat goarna, iar un vânt împrăștie acest sunet. Instigatorii uită că această ideologie nici măcar reformabilă nu este, mirosul de „naftalină” din „fibrele” sistemului fiind pătruns puternic, necesitând spălarea ideilor pentru a ajunge la normalitate. În plus, se vede clar că în timp ce unele state s-au descreștinat sub privirile noastre cu urmări ale decăderii morale, altele se recreștinizează puternic. Iar Continue reading „Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 433(1 –15 Noiembrie)

Dragii mei enoriași!

Om fericit. S-a stins bietul moș Gheorghe! S-a dus ca o părere, ca un glas de clopot ce-și sună adierea peste lume, pierzându-se cu-ncetul.

Vânjos la vremea sa, desprins din cremenea de munte, ai fi crezut că nimeni și nimic nu-l vor pleca vreodată. Și nu l-au plecat! Doar timpului ia dat tributul cuvenit după rânduială.

Când s-a apropiat ceasul, moș Gheorghe era gata. Și le așezase pe toate la locul lor, ci doar mireasa și-o aștepta să vină. Copiii, nepoții și strănepoții își aveau fiecare rosturile lor. Veneau doar din când în când pe la casa bătrânească să mai întrebe de sănătate, să le mai spună ce-i în lume și să le pună pe masă din roadele pământului și ale sufletului. Moș Gheorghe și maica Ana îi ascultau cu zâmbetul pe buze, cu lacrimile-n ochi și cu inima plină de ceva fără nume, scuipându-i doar din când în când, ca să nu-i deoache. Le erau dragi, mai ales când veneau acasă. Bătrânii îi credeau străini în lume și mai cu seamă prin orașele acelea mari, unde s-așezaseră și-și făcuseră rostul. I-ar fi vrut pe toți acasă, lângă ei, i-ar fi vrut să se adune la masă ca la praznic și ca la nedeie și să fie zilnic sărbătoare sub acoperișul lor. Nu a fost să fie așa. Doar cea mică, Măriuța, a rămas în sat și și-a făcut casă prin apropiere.

Acum, la încheierea socotelilor, moș Gheorghe nu voia să rămână nimănui dator. Își alesese loc în cimitirul satului, își comandase o cruce de piatră în oraș. Pusese pe cruce o fotografie din tinerețe. Ehei, măiculiță Doamne! Ce vremuri și ce oameni erau pe când moș Gheorghe și maica Ana erau în floarea vârstei, așa, ca-n poza de pe cruce. Vremurile acelea s-au dus ca un vis, iar oamenii s-au așezat pe rând la odihnă sub pământul negru, clisos.

Moș Gheorghe avea o vorbă, pe care și-o amintea destul de des: ,,Ferice de cel pe care-l cunoaște pământul!” Unii râdeau când îl auzeau, alții clătinau cu înțeles din cap, alții rămâneau nedumeriți. Moș Gheorghe era cumpănit și știa ce vorbește. Avea dreptate. Pentru el hotarul satului era ca un frate. Îl răscolea cu tot felul de unelte din primăvară până toamna târziu, ,,îl țesăla”, cum glumea el câteodată, se înfrupta din roadele pământului, îl frământa sub picioare în vârtejul horii sau în praful drumurilor, îl iubea și-l ocrotea părintește.

În tinerețe, moș Gheorghe căzuse prizonier și fusese nevoit să muncească departe, în țări străine. Mare chin! Pământul acela îi era străin, îl ura el și, la rândul său, simțea că și pământul îl urăște pe el. Moș Gheorghe nu știa să fi făcut vreodată vreo rugăciune mai fierbinte ca atunci, în pământ și sub cer străin. Se ruga în truda zilei și în frigul nopții să nu-l lase Dumnezeu să moară acolo. Ar fi fost al doilea și cel mai greu prizonierat. Mai mult decât de copii și de nevastă bătrânul simțea pe atunci dorul satului. Așa era el și nu putea înțelege pe alții, care erau altfel.

Când s-a întors din prizonierat, a ajuns în sat noaptea. Înainte de a ajunge acasă, a apucat-o pe Drumul Mare, a văzut locurile, semănăturile, pârâul, iazul, moara, pădurea, izlazul, fiecare potecă. Din când în când se apleca și, în lumina lunii, își încleșta adânc degetele în țărână și atingea cu buzele lacome pământul. Îl regăsise și se regăsise. Din pământ parcă treceau seve nevăzute prin degetele acelea lungi, negre, crăpate de bătături și pătrundeau până la inimă, până în suflet, redând vlaga fiecărui mădular. Pământul tresărea înfiorat sub sărutarea înfrigurată și parcă lăcrima și el regăsindu-și fratele hăituit atâta vreme. Când s-au revărsat zorile, moș Gheorghe era de nerecunoscut. Era cel mai fericit din lume, iar noaptea aceea i-a fost mai scumpă decât noaptea nunții. Când s-a reîntors în sat, știa toate despre toți: câți muriseră, câți trăiau, cum o duc și cum e vremea. Nu-l mai mira nimic și chiar sufletele morților le simțea aproape.

De atunci au trecut anii și moș Gheorghe le destăinuia feciorilor săi cheia fericirii adevărate: ,,Când te cunoaște pământul, și-n viață și-n moarte ești fericit!” Nu oricine ar fi putut să creadă că moș Gheorghe a fost fericit în viață. Aceasta dacă ar fi socotit totul după casă, după mobilier, după haine și mâncare. Moș Gheorghe știa el ce știa și, surâzându-și sieși, mormăia în barbă pentru gurile rele: ,,Ce știți voi, prăpădiților, ce-i mulțumirea!”

Când a simțit să sfârșitul îi este pe aproape, moș Gheorghe a mers la bisericuța satului, s-a spovedit, s-a grijit după rânduială, s-a așezat apoi în genunchi și a stat așa, nemișcat, în fața icoanei Mântuitorului o vreme. Nu a zis nici o vorbă, nimeni nu i-a văzut buzele mișcându-se, ci rugăciunea lui a fost ca o prezentare la apel. S-a ridicat într-un târziu, a făcut trei cruci mari și s-a retras încet spre ieșire. Privirile îi alunecau însă peste chipurile îmbătrânite de vreme ale sfinților, peste strane și scaune, peste fiecare lucru din biserică. Parcă-și lua rămas bun.

Când a ieșit în curtea bisericii, și-a ridicat capul spre turla în care era așezat clopotul cel mare. Acolo se urca în copilărie la Vinerea Mare, când, după cântarea Prohodului, preotul ieșea din biserică și mulțimea îl urma. Se umplea curtea de făclii aprinse și apoi, în convoi, ocoleau biserica, în timp ce clopotul bătea cu putere și dangătul lui răscolea văzduhul până departe. Tot acolo se urca moș Gheorghe la anii copilăriei și în noaptea de Paști, când glasul clopotului se împletea cu sutele de glasuri ce cântau înfiorate ,,Hristos a înviat!” O lacrimă s-a rostogolit sfioasă pe obrajii bătrânului, dar tocmai atunci se apropia dascălul Matei, trezându-l din amintiri. Moș Gheorghe l-a privit așa, ca niciodată, și i-a zis: ,,- Când oi muri eu, tu să-mi bați clopotul, nepoate! S-audă lumea c-am plecat și eu la ai bătrâni!”

N-a trecut mult de atunci. Moș Gheorghe a trimis o telegramă copiilor: ,,Dacă vreți să mai vorbiți cu mine, vă aștept, dar grăbiți-vă!” I-a așteptat. S-au adunat toți în câteva zile. Doar Nicolae era dus departe și n-a putut să vină. Moș Gheorghe a avut câte o vorbă bună pentru fiecare. ,,- E singura zestre ce v-o las!” le-a precizat bătrânul ironic. Au făcut apoi o masă de praznic, prelungită mult cu amintiri adunate de-a lungul anilor.

Deodată, bătrânul s-a ridicat de la masă liniștit. Abia atunci au observat copii că e îmbrăcat cu ițari noi cu găetane, cum se purta odată și cu cămașă cusută de maica Ana cu șabaci de mătase. ,,- Rămâneți cu bine, eu mă duc că sunt ostenit, dar să nu uitați vorba mea și să vă cunoașteți pământul! Rămâneți cu bine, copii!”

Moș Gheorghe a trecut în odaia de-alături. Doar maica Ana a înțeles adevărul și s-a dus îndată după el. Într-un târziu, copiii i-au găsit stând parcă de vorbă. Moș Gheorghe ședea întins pe patul curat, cu capul pe căpătâiul frumos țesut. Ținea în mână o lumânare aprinsă. Murise demult, dar mâna îi rămăsese încleștată pe lumânare, ca o mărturie a vieții.

S-au adunat repede vecinii, iar până seara oborul era plin. La priveghi au fost mai bine de două sute de săteni. Fiecare era legat prin câte o amintire de moș Gheorghe. Mulți povesteau, puțini aveau timp să asculte. Doar moș Gheorghe ședea liniștit între flori și făclii, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cântecele ,,Zorilor” au răsunat trei zile la rând la casa lui moș Gheorghe, apoi, cu toată cinstea cuvenită, un convoi lung de săteni, având în frunte steag frumos împodobit și cruce nou croită, l-au dus la biserică și apoi la cimitir, în timp ce dangătul clopotului se rostogolea prin văzduh până la marginea hotarului, vestind trist oamenilor și pământului că moș Gheorghe a plecat.

Părintele a ținut un cuvânt frumos după slujbă și oamenii au ascultat cu sfințenie.

Sicriul a fost lăsat în groapă de bărbați vânjoși, cu peșchire pe umăr, ca la nuntă. Moș Gheorghe a fost îmbrățișat cu voluptate de lutul acela negru și bogat, ca un vechi cunoscut revenit după o lungă călătorie în lume. După ce a fost așezat steagul și crucea, toți ce-l însoțiseră s-au depărtat cuviincios, șoptind: ,,Dumnezeu să-l ierte!”

Maica Ana avea să facă toate rosturile, toate parastasele și soroacele, să-i poarte sâmbetele și să-i sloboadă apele; să-i facă turtițele și gulerașele, ca să aibă merinde pentru drum. Șapte ani de aici-nainte rânduielile din bătrâni aveau să-și urmeze cursul, căci doar moș Gheorghe fusese creștin și om de omenie în satul lui!

Cuvinte duhovnicești. Redăm mai jos câteva reflecții ale marelui cunoscător al religiilor, Profesorul Mircea Eliade despre Ortodoxie, însemnate de el la 12 Noiembrie 1927, sub titlul Profetism românesc. Iată-le:

,,E nevoie de o serie întreagă de experiențe sufletești pentru a căpăta acea stare de spirit care e Ortodoxia. Conștiința, funcționând pe toate planurile și cu toate ramificațiile, își găsește firesc echilibrul în Ortodoxie. Nu trebuie să precipitam „convertirea”. Ea se va împlini, așa cum înfloresc pomii – când sufletul se va fi îmbogățit îndeajuns, suferind îndeajuns.

Ortodoxia e, pentru noi, Creștinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete și calde fapte sufletești. Trebuie să fim creștini – pentru a găsi un sens vieții, sens care să întreacă simpla umanitate și să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creștinismul ne luminează o axă centrală în Univers și în noi înșine. Acele conștiințe care trăiesc efectiv o viață sufletească nu pot îndepărta altfel sentimentul tragic al existenței decât prin creștinism. În dreapta și în stânga nu e decât gol. Alunecăm în gol și sfârșim roși de disperare, chinuiți de o problematică filosofică greșit pusă, sau oprindu-ne pe poziții sceptice, sau evadând într-un păgânism senzual, care nu poate dărui nici încai uitarea.

Firește, vorbesc aici despre acele puține conștiințe de elită, care înțeleg să-și valorifice viața și să o viețuiască după un tâlc metafizic. Conștiințe care sufereau tragica izolare în fața unui Destin orb – înainte de Hristos. Dar Hristos a coborât asupra omenirii mântuirea. Apariția Lui înseamnă pentru noi axa centrală, nucleul de viață, de elan, de dragoste, de creație. Hristos dovedește realitatea transcendentului și posibilitatea de a-l ajunge prin experiența religioasă. Omul nu mai e singur cu soarta. Acele suflete, nefericite, care se ridică deasupra fiziologiei și a instituțiilor civile – nu mai sunt în primejdia disperării. Cunoașterea lui Hristos – deși de esență pur mistică, înfăptuindu-se pe plan mistic – transfigurează conștiința, o îmbogățește cu roade dulci, zemoase. Cel care cunoaște (iubește) pe Hristos – e un om cu măduva spinală întreagă. Creștinul înțelege viața – fapt de o considerabilă însemnătate, ce întrece cu mult comorile științei și ale filosofiei! Creștinismul stăpânește sensul vieții – care nu e un sens tragic. Sau, în orice caz, de un tragic omenesc.

Să lămurim. Înțelegeți tragicul insurmontabil al grecului – singur în fața unui destin irațional, imoral, străin? Tragicul creștin e altul: neputința de a rămâne întotdeauna creștin, dualismul carne-duh, slăbiciunea care îl târăște – și e bine să-l târască – în viața păgână, senzuală. Tragicul vieții creștine e fecund. Pentru că pe acest dualism dureros carne-duh se întemeiază cel mai mare bine al umanității: personalitatea. Eu cred că numai un creștin poate avea o personalitate, care, pentru mine, înseamnă: echilibrarea într-o sinteză originală a celor două tendințe potrivnice.

Viața creștină înseamnă siguranța valorii sufletești și a permanenței acestei valori. Așadar, optimism, încredere, drum-drept, rodnicie. Așadar, orice drum ar apuca, o conștiință contemporană ajunge la creștinismul ortodox. Poate lucrul acesta se va împlini târziu, spre sfârșit de viață tristă. Dar se va împlini. Și el va fi luminarea de pe urmă. Care, la unii, se va rosti: Cred într-unul Dumnezeu. Iar la alții va transfigura viața, făcând-o rodnică, adâncind-o, lărgind-o și exaltând-o până la proporții de vis. Iar la alții, luminarea va aduce hotărârea renunțării la viață. Renunțarea eroică, pe care toți trebuie s-o jinduim, și către care nu se înalță decât personalitățile autentice și crunt încercate în lume.

Unde, Doamne, să mă duc? Redăm mai jos o poezie excepțională a poetului creștin Traian Dorz, devenită priceasnă, care traduce gândurile și sentimentele multora din noi. Iată:

,,Unde să mă duc eu, Doamne,

Când mi-e sufletul zdrobit

Și când inima mea varsă

Plânsul cel mai chinuit ?

Unde pot să aflu milă

Și dreptate, şi alin,

Când nu-i nimeni să-mi asculte

Greul inimii suspin ?

Unde-mi pot afla iertare,

Când toţi calcă viaţa mea ?

Cine altul decât Tine

Mă mai poate ajuta ?

Unde să mă duc, când toate

Uşile mi se închid

Și când chiar cel mai de-aproape

Mi-e mai rece ca un zid ?

Numai mâna Ta-mi ajută

Inima-n durerea ei,

Numai gura Ta-mi sărută

Lacrimile-n ochii mei!

Unde Doamne, unde Doamne, să apuc?

N-am la cine, n-am la cine să mă duc…!

Numai Ţie, numai Ţie, Domnul meu,

Pot să-Ţi spun necazul greu!

Suflet călător. O mare parte din bocetele din Mehedinți, cuprinse în cartea Domnului Cornel Boteanu vorbesc despre lumea de dincolo. Omul se desparte cu greu de lumea aceasta, de oameni, de casă, de lucruri, de locuri și animale și pleacă într-o lume necunoscută. Bocitoarele, prin cântecele Zorilor, îi dau celui plecat toate îndrumările. În primul rând, cântecele acestea funebre nu pun la îndoială nici o clipă existența sufletului omenesc. Trupul rămâne curat și primenit, dus la groapă cu tot respectul cuvenit, dar sufletul își continuă viața și prin el însuși Omul, eul lui. Sufletul reprezintă pe om complet, cu toate cunoștințele, amintirile și sentimentele lui. Bocitoarele îi dau îndrumările necesare cu privire la drumul ce trebuie să-l parcurgă pentru a ajunge în rai.

Lumea de dincolo, așa cum este zugrăvită în Zorile din Mehedinți, este foarte asemănătoare cu cea de aici. Acolo este o natură asemănătoare, vegetație asemănătoare, animale identice cu cele de pe pământ. Acolo sunt drumuri și poteci, care duc spre ținte mai mult sau mai puțin cunoscute și tocmai de aceea sufletul are nevoie de îndrumări, de călăuză. În lumea de dincolo este soare, lună și stele, sunt munți și câmpii, ape și văi. Imaginea lumii de dincolo este ca un tablou extraordinar al unei naturi primăvăratice. Este ceva aparte, complet deosebit de imaginea lumii de dincolo, așa cum este ea zugrăvită în alte culturi. Să ne amintim de lumea îngrozitoare din Infernul lui Dante Alighieri, să ne amintim de tenebrele de nedescris, pline de pericole și capcane, pe care le întâmpină Enkidu, eroul sumerian din poemul mesopotamian Epopeea lui Ghilgameș. Nimic din toate acestea în viziunea românească. Între lumea de dincolo și cea de aici este o comuniune bazată pe dragoste și dor. Sufletul călător este întâmpinat la tot pasul de cete ale celor răposați, formate din rude apropiate și depărtate ale celui decedat, de foștii lui consăteni plecați mai demult dincolo. El era așteptat acolo cu dragoste și cu dor, ca după o lungă despărțire. Locatarii lumii de dincolo nutresc o curiozitate impresionantă, încercând să afle cât mai multe despre cei dragi lor, rămași în viață în lumea aceasta, despre bunurile lor părăsite în ceasul morții. În viziunea românească, sufletul nu merge într-o lume a groazei, ci într-o lume a celor dragi, care-l așteaptă cu dor de multă vreme.

Avem și aici cele două locuri în care sunt repartizate sufletele, respectiv raiul și iadul. În rai intră cei spovediți și cei împărtășiți(grijiți), cei ce-au făcut bine, copiii; în iad intră cei nespovediți și neîmpărtășiți, ucigașii, răii de tot felul. Autorul anonim nu se oprește prea mult să descrie chinurile iadului, nici frumusețea și dulceața raiului. Acestea există și funcționează ca niște instituții ale justiției, ca o normalitate, în care se pune ordine în lucruri, în relațiile interumane.

Nu știm cât este de lung drumul prin lumea de dincolo, până când sufletul călător ajunge la Dumnezeu ca să-și afle odihna. Dar, având în vedere că la toate pomenile și parastasele ce se fac pentru sufletul celui decedat se pune, obligatoriu, și ,,toiag”, ne dăm seama că drumul acela este destul de lung, dacă sufletul are nevoie de așa multe toiege. Toiagul este o creangă de măr de aproximativ un metru, cu câteva crăcane în vârf. De această ramură se leagă lână, prosop la bărbat, basma la femeie, dulciuri și fructe. În crăcanele toiagului se înfig mere, iar de la Paști la Înălțare ouă roșii. Toiagul trebuie să aibă neapărat lumânare aprinsă. Iată cum, sufletul călător al celui decedat merge înaintea lui Dumnezeu cu ,,dovada” păcatului dintâi al neascultării strămoșilor, păcat șters prin patimile și învierea Domnului Hristos. Dumnezeu este lumină; lumina din lumânare simbolizează pe Hristos cel răstignit și înviat pentru mântuirea neamului omenesc căzut în păcat. Sufletul călător manifestă astfel umilința fiului rătăcitor întors acasă la tatăl său, dar și dovada că a fost reabilitat de însuși Fiul lui Dumnezeu, iar prin aceasta speranța lui în mântuire. Sentința urmează să fie dată de Împăratul Cerului și al Pământului, al Vieții și al Morții. Sufletul călător nu mai este singur. Le duce și celorlalți răposați rugăciunile și lumânările primite de pomană pentru ei, ca o reînnoire a dovezii că sunt mărturisitori ai lui Hristos și beneficiari ai operei Sale mântuitoare și străbate cu lumina Învierii în mână drumurile acelei lumi până la liman(Va urma).

In memoriam – Acad. Ștefan Pascu(IV). Așa cum precizam în secvențele trecute, Domnul Acad. Ștefan Pascu acceptase să-mi facă prefața și referatul la cartea Nicolae Iorga. Concepția istorică. Problema dificilă a fost creată de redactorul Ion Rusu-Șirianu de la Editura ,,Scrisul Românesc” din Craiova, care m-a dus cu vorba mai bine de un an că va trimite sau că a trimis manuscrisul la Cluj, creându-i și Domnului Pascu serioase neplăceri. Lucrul acesta a generat și mai multe drumuri ale mele la Cluj, cheltuieli inutile, supărări etc. A trimis-o însă până la urmă, cu puțin timp înainte de a se spânzura!

La 6 iulie 1981 am vorbit la telefon cu Domnul Acad. Ștefan Pascu. Cred că am nimerit-o rău. Era supărat. Mi-a zis: ,,Lasă-mă, domʼle, să mă adun de pe drumuri, că de două săptămâni sunt plecat de-acasă! Dă-mi telefon peste câteva zile și vom vedea!”

Parcă n-a mai avut noroc lucrarea asta a mea cu Iorga!

La 29 iulie 1981 constatam cu durere că am mai încercat de câteva ori să iau legătura cu dânsul, dar n-am reușit. Ba că doarme, ba că e la Sibiu sau la Iași, ba că e la examenele de admitere, ba că-i una, ba că-i alta.

Naiba știe, dar lucrarea asta a mea parcă n-a mai avut noroc!

La 27 august 1981 l-am întâlnit din nou pe Domnul Acad. Ștefan Pascu la București, la Congresul Internațional de Istoria Științei. Era foarte bine dispus. M-a întrebat de ce nu i-am mai dat telefon; dacă ar fi știut că veneam la congres, îmi aducea lucrarea cu Iorga. Zice că mi-a citit-o și mi-a făcut toate însemnările. În jurul datei de 10 septembrie să-i dau telefon și să stabilim când voi putea să mă duc să iau lucrarea.

La 16 septembrie 1981 am vorbit cu Domnul Ștefan Pascu la telefon. Mi-a spus că pe 16-17 septembrie îmi șade la dispoziție în legătură cu cartea.

În dimineața zilei de 20 septembrie 1981 eram la Cluj. Ne-am întâlnit. Când a început să-mi facă analiza lucrării, mi-a înghețat sângele. A făcut trei observații mari: 1. Inutilitatea tabelului cronologic; 2. Inutilitatea bibliografiei; 3. Numărul exagerat de mare al notelor de subsol. Mi-a spus că se preconizează să se scoată toate notele, iar textul să rămână ,,curat”. În felul acesta, autorul își aduce maximum de efort. ,,Citatomania” nu mai e la modă, nici pentru tezele de licență și de doctorat. Mi-a dat manuscrisul, îndrumându-mă să merg la biblioteca de alături și să-i văd însemnările făcute pe marginile filelor, apoi să mă întorc și să-i spun concluziile la care ajung. Nu aș fi crezut că un om cu atâtea preocupări ar fi putut avea timp să citească bazaconiile mele. Dimpotrivă. O virgulă dacă a fost lipsă, creionul său a adăugat-o. Însemnările pozitive sau negative de pe manuscris dovedesc cu prisosință un profund cunoscător al problemelor istoriografiei românești și universale. Nimic nu i-a scăpat neobservat.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 433(1 –15 Noiembrie)” →

Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm

Dezghețul după perioada stalinistă nu apăruse. Când am absolvit liceul din Drăgășani în anul 1960 nu am avut voie să cântăm celebrul “Gaudeamus Igitus “, pe care l-am auzit prima dată cântat de tatăl meu, Ion.

Într-o seară de vară a anului 1960, stăteam sub nucul din ograda casei împreună cu regretatul coleg de clasă Lică Liviu, alături fiind tata. După un timp a venit și mama cu sora mea Violeta. Părinții erau bucuroși că terminasem liceul și luasem examenul de maturitate, după modelul impus de sovietici, (acum se numește bacalaureat). Tata absolvent de Științe Economice în București ne-a povestit că atunci când au terminat facultatea au cântat împreună cu profesori imnul “ Gaudeamus Igitur”. Pe care l-a cântat cu vocea sa caldă de bariton.

-Copii, a continuat tata, profesorul nostru la cursul de istoria economiei ne-a vorbit în ultima lună de an, despre istoria acestui Imn al studenției.

-Te rog să ne-o spuneți domnule Țene! A intervenit Liviu.

-Iată despre ce este vorba…Popularul cantec academic „Gaudeamus igitur” , în traducere „Să ne bucurăm, aşadar”, sau doar „Gaudeamus”, era cântat sau recitat mai ales la ceremoniile de absolvire, pe vremea mea.

-Acum, tată, cântăm Imnul României, intitulat “Te slăvim, Românie! “, este imnul național al Republicii Populare Române între 1953 și până om vedea… Versurile au fost scrise de Eugen Frunză și Dan Deșliu, iar muzica a fost compusă de Matei Socor. Acest imn subliniază „prietenia” cu Uniunea Sovietică și ideologia leninistă, adică a celor care ne exploatează și ne fură bogățiile țării.

-Taci din gură! Vrei să ne audă vecinii de la bloc? m-a dojenit tata. Cum vă spuneam

numeroase scoli, colegii, universități sau societăți academice îl considerau cântecul lor oficial.

De fapt este un cântec despre viața și durata ei: „De Brevitate Vitae”, adică „Despre scurtimea vieții”.

Face parte din tradiția „CARPE DIEM” („TRAIESTE CLIPA”) și elogiază bucuria vieţii.

S-a cântat prima data in secolul al XVIII-lea, pe la 1781 și are la bază un manuscris în limba latină din 1287. Unele surse de informare susţin că acest cântec a fost inspirat de un imn medieval compus de Strada, un episcop din Bologna în 1267. C.W.Kindelben ( 1748-1785) descoperind manuscrisul cu cântece datând din perioada 1723-1750 şi scris de un student german. Acesta va face modificări importante textului aducându-l oarecum aproape de forma modernă cunoscută astăzi şi publicându-l ulterior în culegerea de cântece “ Studentlieder “, în 1781. Originea germană a textului adaptat explică strecurarea unui cuvânt în a şaptea strofă- “antiburschius “,care este o latinizare a cuvântului german care se referă la frăţiile studenţeşti.

Eeee, copii, poate o veni vremea să-l cântați din nou.

-Să dea Dumnezeu! noi vom fi pământ pentru oale și ulcele…A conchis mama.

Iată că a venit și acele vremuri sperate de părinți și de noi.Suntem bătrâni, părinții nu mai sunt, dar mă bucur că nepoților le pot trasmite acest cântec în limba latină și română. Sper că niciodată o cizmă de rus și al altui cotropitor să ne interzică bucuria tinereții.

1 Gaudeamus igitur,

Juvenes dum sumus;

Post icundum iuventutem,

Post molestam senectutem

Nos habebit humus.

Să ne bucurăm, aşadar,

Cât încă suntem tineri

Fiindcă dup-o tinereţe agitată,

Şi-o bătrâneţe-ngreunată,

Ţărâna ne va avea pe toţi.

2 Vita nostra brevis est,

Brevi finietur;

Venit mors velociter,

Rapit nos atrociter;

Nemini parcetur

Viața ne este scurtă

Va fi terminată prea curând,

Moartea vine fulgerător

Atroce ne agață-n ghearele-i.

Nimeni nu-i cruțat de-aceasta

3 Ubi sint qui ante nos

In mundo fuere?

Vadite ad superos,

Transite in inferos

Hos si vis videre.

Unde-s, oare

Cei ce-au trăit înainte-ne?

Poți s-ajungi până-n Ceruri

Sau să păşești prin Iad

De dorești să-i revezi.

4 Vivat academia,

Vivant professores,

Vivat membrum quodlibet,

Vivat membra quaelibet;

Semper sint in flore!

Trăiască universitatea!

Trăiască profesorii!

Trăiască fiecare student!

Trăiască fiecare studentă!

Fie ca ei să-nflorească de-a pururi!

5 Vivant omnes virgines

Faciles, formosae.

Vivant et mulieres

Tenerae, amabiles,

Bonae, laboriosae.

Trăiască toate fecioarele

Binevoitoare și frumoase!

Trăiască, de-asemeni,

soţiile tandre, iubitoare,

Cinstite şi pline de hărnicie!

6 Vivat et res publica

et qui illam regit.

Vivat nostra civitas,

Maecenatum caritas

Quae nos hic protegit.

Trăiască patria

Și cei ce-o conduc!

Trăiască-ne orașul

Și binefăcătorii acestuia

Care, prin caritatea lor, ne oferă siguranță!

7 Pereat tristitia,

Pereant osores.

Pereat diabolus,

Quivis antiburschius

Atque irrisores!

Fie ca tristețea să piară!

Fie ca urâtorii să piară!

Fie ca Diavolul să piară!

Fie ca oricine-i împotriva frăţiei noastre,

Oricine-ar râde de-aceasta, să piară!

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Amintire din perioada când “Gaudeamus Igitur “era interzis să-l cântăm” →

Anna KEIKO: Un vas gol

Pictură, Detaliu de Jennifer Stottle

***

Un vas gol

Cupa cu apă dulce de izvor
E parte din ființa mea.
Am dat s-o beau,
Dar când am încercat,
Am găsit vasul gol.
Unde a pierit apa din el
Așa de timpuriu?
Oare înseamnă viața mai mult
Decât un simplu vas cu apă?
E totul straniu și incert.
Ce s-a schimbat?
Ieri, ca acum, eram aici
Umplându-mi cupa.
S-ar fi păstrat intactă apa
De mă opream și eu?
Spirit întemnițat
Sorbit…?

Anna Keiko, China

Traducere: Germain Droogenbroodt și Gabriela Sonnenberg

Pentru poezia „Un vas gol”, autoarea a fost distinsă în anul 2020
cu Premiul Literar Guido-Gozano în Italia

Eleonora SCHIPOR: Odă Bucovinei

Bucovină – mândră floare

(pe motive populare)

Bucovină, Bucovină,

Mândră floare din grădină,

Mândră floare ca-n povești

Bucovina mea tu ești.

Bucovină, Bucovină,

Mândră floare din grădină.

Colț de rai, picior de plai,

Cântată la fluer și nai.

Țara fagilor iubită,

Bucovină primenită

În strai țesut cu flori

Pe la nunți și șezători.

Cântă păsările-n fag,

Pe-al nostru scump meleag,

Cântă păsările-n grădină

Pentru dulcea Bucovină.

Tu ești mândră și frumoasă

Dragă, Bucovina mea,

Cum nu-i alta-n lumea toată

Numai țărișoara mea.

Bucovină, plai de stele,

Leagăn visurilor mele,

Bucovină, plai de vis

Mândru ca un paradis.

Bucovină, plai cu albi cireși,

Bucovină, plai cu apă de izvor,

Bucovină, plai cu doine haiducești,

Bucovină, plai cu cântece de dor.

Bucovină, plai cu flori,

Mândri sunt ai tăi feciori,

Mândre sunt a tale fete,

Care poartă flori în plete.

Floare albă din grădină,

Bucovină, Bucovină,

Ești ca floarea de bujor

Când o prinde roua-n zori.

Bucovină, zi frumoasă,

Pâine caldă-n orice casă,

Cu câmpii, livezi, poiene,

Feți-Frumoși și Cosânzene.

Mândră țară-i Bucovina,

Are spicul ca lumina,

Cine pe-al ei Pământ trece

Nu-i mai vine ca să plece.

Bucovina mea bogată,

Azi îți cânt ca niciodată,

Că îmi ești străbună vatră

Toată numa-n flori scăldată.

Bucovină, plai iubit,

Tot mereu întinerit,

Ca o mândră Primăvară,

Ca o floare, dulce, rară.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Odă Bucovinei” →

Cristina HOROTAN: Enigme (poeme)

INVOLUȚIE

Suntem bolnavi de dragostea de țară
Și-îndurerați de viitorul ei.
Câți dintre noi mai trebuie să moară,
Până să învie spiritul Daciei?

Atât de vechi este poporul nostru,
Leagănul vechilor civilizații,
Unde au trait acum multe milenii
Carpii, crobizii, costobocii… dacii!

Istoria lui Herodot ne spune
Că erau cei mai viteji dintre traci
Și drepți, cum alții n-au mai fost în lume
Harnici, spirituali, faimoșii daci.

N-am să accept nicicând ce se impune
În cartea care-i face convertiți
La cultul unor legiuni străine
Care-au plecat așa cum au venit.

Noi suntem geto-daci și oamenii liberi
Din timpurile de demult slăvite
Și cerem să se scrie adevărul,
Nu doar concluzii simple și pripite!

Este o vorbă veche care ne învață
Că pruncul care nu-și știe părinții
E-asemeni țării noastre care iată
Istoria refuză s-o cunoască!

De ce să fim naivi în continuare?
De ce să ne tot refuzăm sorgintea?
De ce plecăm fără recurs genunchiul?
Și ne lăsăm manipulată mintea?

În lumea largă dacii sunt legendă!
O seminție-aleasă, admirată
Doar noi cedăm umil în fața vremii
Și ne lăsăm istoria furată.

ENIGME

Și dacă cineva mă-ntreabă unde aș vrea să locuiesc,
Într-o biblioteca veche, ca sufletul să mi-l hrănesc
Cu scrieri vechi și adevăruri ce astăzi nu ne prisosesc,
Și tot ce n-am știut vreodată, sub praf de timp am să gasesc.
Să pot să simt miros de carte, să descifrez slovele mute
Din alte lumi, din alte veacuri, ce au rămas în veci pierdute.
Și să ating hârtia veche, sau un papirus dispărut,
Ori o tăbliță de la Vinca, cu semne incizate-n lut.
Să scriu și eu cu-aceeași pană pe care-un scrib, cu măiestrie
O unduia atât de tandru pe mult prea nobila hârtie.
Să simt ce a simțit și dânsul, știind că slovele-i iubite
Vor dăinui în veci și-n pururi, la viață fiind osândite.
Să țin în mână mari imperii, regate-ntinse, fortificații,
Compozitori, maeștri sculptori, mari filozofi și congregații.
Înscrisuri vii crezute moarte, ascunse-n odăi ferecate,
Ce ar schimba și harta lumii dacă le-am ști…

Dar nu se poate!

VALORI

Vi-l amintiți oare pe Eminescu?
Acel „nebun sfârșind în sanatoriu”
Pe geniul lui suprem în poezie
Punându-se o pată ca oprobiu.

Ce tactică murdară și haină
Au adoptat înalții domni ai vremii;
Târând prin bălți murdare și prin tină
Luceafărul român, printre decenii.

Dorind unirea țării cu Ardealul,
El, jurnalist, cu logică și verbă,
A cutezat să scrie adevărul
Despre politica minciunii de la cârmă.

De o luciditate sfidătoare,
Un militant activ pentru dreptate,
Reformator, cu maiestuozitate
Izbind necruțător în nedreptate!

Iar teama căpeteniilor țării
Și a imenselor puteri externe,
De furibunda lui contraidee,
L-a aruncat jos de pe metereze.

Au fabricat voit o nebunie,
O conspirație de mari proporții
Ce a ucis, în carne și în minte,
Românul absolut al României.

Am vrut valori și am avut destule;
Și le-am privit pe toate cum dispar
Am stat deoparte, cum stăm și acum
Iar nedreptățile, dreptăți ne par.

Cum să ne fie bine într-o țară
În care cioara-i pasăre măiastră,
Iar șoimul călător infam ne pare
Între atâtea păsări răpitoare.

Vi-l amintiți oare pe Eminescu
Ucis de cei malefici prin spitale,
Prea interzis, prea cenzurat… dar oare:
A scris al nostru geniu vorbe goale?

MATURITATE INFANTILĂ

– Copila mea cu plete blonde
Și ochi culeși de printre astre,
Când amândouă vom pleca,
De mână, către zări albastre?
Continue reading „Cristina HOROTAN: Enigme (poeme)” →

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Diamante sclipiri (poem quinquepartibus)

pe-ntins de hexagonali albi fulgi

se zbat speranțe mirifice…

să nu le alungi

din GENAR albastru intuitiv

cu ton de iarnă persuasiv

adastă în miraj încrederea

candela aprinsă, minunea

serilor de LERU-I LER

cu lumânări aprinse către cer

e iz de aur, smirnă și tămâie

pe flacăra nestinsă care suie

în brațe deschise, divine

ce-n sărbători cântă ca Grieg în tine

transcendență printre nori

ne dă amplu fiori

în brațe cu continuă iubire

prilej – ca la Ravel – de intalnire

alungă visul negru, greu

din suflet bântuit mereu

de amplele tristeți ale timpului

râd în față

valențele destinului

râu repede sclipitor

umplut de picuri dintre nori

aduce în inima

speranța zorilor de zi cu dimineața

mioritic merg inspre destin

icoane stau în față și mă închin

pioșenia mirific susură în față

prin rugă sufletul se înalță

dragostea – aura din cer

mă îndeamnă aprig ca să cer

milostenia clipei de dor

trăirea ei dulce fior

o, fericire, sunt dator

în mine amplu să cobor

neagra viață

întreg propusă

de Dumnezeul mare nu e admisă

minune e datina de aur

din ancestralitate scump tezaur

mă-ndeamnă gândul cel hain

la durere, tristețe, chin să mă închin

nămeții vin cu voaluri albe

în fericirea MAMEI GEEA

să se scalde

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Diamante sclipiri (poem quinquepartibus)” →

Mircea Dorin ISTRATE: Alte poezii de sâmbătă seara

Motto:

„Visătorii vor fi cei care vor stăpâni lumea!”

INFINITUL

Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,

Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?

Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă

Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?

Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?

Câte CĂI împreunate se îndeasă ca să-mi steie

În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,

UNIVERSUL, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.

Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,

Largul cela fără margini, lungul cela, NESFÂRŞITUL,

Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,

Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.

Gol se face-n mitea noastră de atâta preamăsură,

Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură?

Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,

Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.

Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,

Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?

Sau prea mic sunt eu, NIMICUL, în ocenul ce-nconjoară

Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?

Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,

Și-n grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,

De încap şi-aici nimicuri câte sunt în lumea mare,

Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.

Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime

În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?

Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?

Suntem mari în micnicia ce pe ea poate-o uimeşte?

Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,

Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim cumva în care,

Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,

Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.

Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?

Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?

Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde

Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?

Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare

În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?

Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă

Şi din bestia GENUNE, au ţâşnit ca din fântână.

Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,

Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,

Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?

Şi urcat apoi la ceruri, cât pe-acolo vieţuiesc?

Stau în nopţile senine numărând mulţimi de stele

Şi mă-ntreb: de unde oare izvorât-au toate cele?

Cine din nimic făcut-a infinitul nostru, cerul,

Să străluce-n miez de noapte, adâncind mereu misterul?

LOCUL NOSTRU

Infinite lumi deasupra, dedesupt nu mai puţine,

Roiuri se-nvârtesc prin spaţii călătoare ca albine,

Au uitat de când născute-s şi cât timp îmi cară-n spate

Şi nici ştiu ce-i înainte între maluri nevisate.

Multe pier şi multe-nvie în acea nemărginire

Micşorând lărgimea lumii ori lăţind-o în neştire,

Nu au nopţi şi nu au zile, iară viaţa lor lăsată

În genuni de timp se stinge, din fântâni de timp se-adapă.

Noi ce încă ne mai credem că suntem buric de lume

Nici nu ştim care ni-i locul, unde-ncep a noastre urme,

Ce ni-i scris să se-mplinească, câtă vreme va mai trece

Până lumea o să piară, când va fi tăcere rece.

Prin cotloanele de vreme, neţinuţi la socoteală,

Suntem ţandără de vreme nu mai mult de-o bănuială,

Doar paiaţe care joacă piesa vremilor ce-i scrisă

De aceea care lumea şi-au făcut-o necuprinsă.

Nu simţim rotirea lumii cum ne prinde în vâltoare,

Cum ne soarbe ca pe-o boabă infinita ei mişcare,

Cum ne plimbă-n rătăcire prin cărările lactee,

Cum ne schimbă soarta noastră chiar strănutul unei stele.

Când vom fi şi noi ca alţii şi-o să ţinem hăţu-n mână

Şi averi s-avem de stele bine strânse-n ţarc de stână,

Doar atunci ne-or şti şi alţii că suntem de-un neam ca ei

Şi vom sta la masa lumii, închinând ca nişte zei.

URCĂTOAREA VIAŢĂ

Motto:

„Minţii voastre se cuvine să îi faceţi ascultare

Că doar sunteţi a ei umbră, în lumina-i sclipitoare”

Împăcaţi-vă cu toate care-au fost şi vor veni

Şi cu-n gând, că niciodată lumea n-o veţi moştenii,

Că ea este rânduită a acelor ce-or veni

După noi, urmaşi să fie, drepţi în lumea celor vii.

Noi am fost cu ale noastre în gândire şi-n simţire

Şi cu ea noi ne vom duce şi le-om face amintire,

Cei ce vin, duc mai departe lumea, chiar de unde am lăsat-o

Până când şi ei s-or duce, sus, în lumea ceealaltă.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Alte poezii de sâmbătă seara” →

Sorin FINCHELSTEIN: Cuvânt înainte la volumul de epigrame „Covid 19, 2020”

Onorat Cititor,

Volumul de faţă a ieşit de sub condeiul (tastatura) autorului în intervalul martie-iunie 2020, cu alte cuvinte: „în vremea [nu a holerei, ci a] Coronei”. Colecţia include o varietate de piese ‒ epigrame şi catrene ‒ grupate pe capitole tematice, asta pentru a atenua talmeş-balmeşul inerent unei adunături de bucăţi disparate.

Catrenele născute iniţial au fost prezentate, în interpretarea autorului, de-a lungul câtorva ediţii succesive ale emisiunii de televiziune ontariene Noi Românii. Este deci cazul să mulţumesc călduros directorului emisiunii, distinsul om de cultură Raul Dudnic, care a avut iniţiativa şi amabilitatea de a mă populariza „pe sticlă”. Sunt convins că, dacă nu aş fi fost impulsionat de datoria de a veni cu duzina săptămânală de catrene pentru Noi Românii, nu aş fi adunat material suficient pentru un volum care să-şi justifice încadrarea ca atare.

Câteva dintre epigramele sau catrenele incluse în volum au fost de asemenea publicate pe pagina mea de Facebook. Dacă amicii mei feisbucişti vor avea răbdarea să le reviziteze, vor observa, desigur, procesul de transformare ‒ sau gradul de piguleală ‒ care a avut loc între varianta FB şi cea finală.

Cum veţi constata din cuprins, piesele sunt inspirate din viaţa cotidiană, aşa cum am trăit-o de-a lungul ultimelor luni, cu un adaos, aşteptat, de elemente sau contexte pur ficţionale. Ca de obicei, ofer scuze anticipate cititorilor cărora anumite bucăţi le-ar putea atinge sensibilitatea sau ‒ în definiţia mea proprie ‒ „nervul pudic˝. Cum diferenţele de la individ la preopinent pot fi semnificative în această direcţie, un filtru ca atare ar fi fost dificil de asamblat şi aplicat. În plus, premisa care trebuie admisă este că epigrama reprezintă un gen literar ireverent, condimentele asociate fiind incluse.

Cum pandemia generează un imens număr de bancuri, zicale sau vorbe de clacă care inundă netul, este posibil ca unele dintre acestea să aibă o idee comună cu cele din volum; este o pură coincidenţă, de neevitat în context. Excepţie fac doar două catrene care versifică glumiţe din spaţiul virtual, ambele fiind marcate clar: „idee de pe netʺ.

O menţiune excepţională se cuvine maestrului George Corbu, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, a cărui prietenie literară şi sufletească m-a susţinut de-a lungul anilor, şi a cărui prefaţă de excepţie mă onorează profund, ba poate chiar nemeritat. Şi aş reda aici un meşteşugit catren tematic scris de magistrul Corbu, o piesă care, putem spune, defineşte esenţa volumului meu.

Nu-s expert în pandemie,

Dar de dânsa nu mi-e teamă,

Sentiment impropriu mie;

O combat prin epigramă.

Cu o oarecare doză de invidie, mărturisesc că aş fi vrut ca această epigramă să-mi fi aparţinut, şi astfel s-o fi putut utiliza ca preambul pentru culegerea de faţă.

În aceeaşi ordine de idei, dacă veţi găsi că volumul are o oarecare valoare, meritul aparţine şi graficienei croate Alegra Vezjak Fluksi care, aflată în izolare la Zagreb, a creionat cu talent caricaturile aferente; în acelaşi timp făcând faţă pretenţiilor, uneori exagerate, ale autorului.

Şi pentru că vorbim de copertă, în alegerea titlului am imaginat un arheolog din mileniul trei care ‒ folosind metoda de datare cu carbon a unui sul de hârtie igienică aflat într-o debara proaspăt dezgropată ‒ citeşte pe ecranul aparatului respectiv „Covid 19, 2020”. Deci iată teribila pandemie identificată printr-o dată aparent calendaristică. Este într-adevăr un reper de natură să ne marcheze prezentul şi, cel mai probabil, viitorul chiar mai profund decât alte date cruciale precum D-Day, 9/11, 10 Mai („sfântă zi căci ea ne-a dat…˝) sau 23 August („ce pe rus ni l-a adus˝), astea într-o ordine aleatorie.

Continue reading „Sorin FINCHELSTEIN: Cuvânt înainte la volumul de epigrame „Covid 19, 2020”” →