Mariana GURZA: Sacru și iubirea „Lutul[ui] de aur”

,,Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. ” (Geneza 2:7)

În peisajul nostru literar, din ce în ce mai bogat, în ciuda vremurilor pe care le parcurgem, noi apariții își fac loc, unele remarcabile, altele, sfidând valoarea creației. Nu este cazul poetului Mugurel Pușcaș, care din respect pentru sine, pentru cuvântul scris și pentru cititori, consecvent și riguros, cunoaște măsura lucrului bine făcut.

Cu prezentul volum de versuri ,,Lutul de aur” autorul își păstrează aceeași linie lirică prezentă în celelalte cărți, dar aș remarca o anumită profunzime. Putem vorbi de o maturizare lirică? Cu siguranță da, având în vedere etapele parcurse cu discreție și seriozitate.

Nu este un răsfățat al criticilor, deși ar merita o atenție sporită, chiar dacă stilul clasic uneori este pus la zid.

,,Poezia este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior; sensibilitatea ia act de univers, vibrând; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează‘‘ – nota prin 1926 Garabet Ibrăileanu.

Această ,,organizare” a volumului ,,Lutul de aur” este prezentă în două capitole. Primul capitol intitulat ,,Bobul de nisip, viața e clipa”, cuprinde poezie religioasă, meditativă, existențială. Capitolul doi, ,,Lutul de aur” ni-l înfățișează pe autor îndrăgostit de viață, plin de iubire.

Volumul ,,Lutul de Aur” , un titlu înălțător, ducându-ne cu gândul la condiția noastră umană, la geneză, la cât de minunată este zidirea lui Dumnezeu. Dumnezeu fiind Iubire! Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-l zidească pe Adam din ţărână, „Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”. ,,Divină lucrare e Omul, / Al Lui edificiu suprem,/ Iar trecerea-i drumul spre stele,/ Al vieţii şi-al morţii tandem”. (Drumuri spre stele)

Iubirea și slava adusă Marele Meşter ocupă un loc aparte în universul poetic al autorului. ,,Te simt, ești iubire…/ A raiului cheie, /Blând cântec de lire, /Ţi-e suflet, femeie. // Ești înger pe creste/ Din lutul de aur,/ Cu pulberi celeste, /Al Marelui Faur”. (Lutul de aur)

Pentru Mugurel Pușcaș, parafrazându-l pe T. Arghezi, scrisul, ca şi dragostea, e poezie.

Călător, ,,în decor cu tandre muze,/ Pe verzi pajiști cu amor”.// Mugurel Pușcaș prețuiește clipa. ,,Păsuiește, Doamne, clipa/ Cu bob mare, de nisip,/ Prins la mijloc de clepsidră…/ Blând, oprește-mă în timp”. (Bobul de nisip)

Continue reading „Mariana GURZA: Sacru și iubirea „Lutul[ui] de aur”” →

Mircea Dorin ISTRATE: Risipite gânduri în vreme de pandemie

În mintea unora dintre noi, persistă încă ideea că, doar cuceriți, omorâți, luați în sclavie, furați de marile noastre bogății, oprimați atâția ani sub talpă romană, ne-am deșteptat, ne-am civilizat, ne-am alăturat lumii bune, am învățat o nouă limbă, am îndrăgit zeii romani și de atunci suntem și noi cineva. Fără toate astea am fi rămas niște barbari nenorociți, mult prea liberi, trăind în continuare după Legile Belagine învechite,( fără sclavi care să muncească în locul nostru), sub zeii noștri, după datinile și obiceiurile noastre străvechi, în prea multă cinste, libertate și adevăr, cu prea multe bogății cu care n-am fi știut ce să facem.

Mare păcat că le-a trebuit romanilor doar cca. 17 % din teritoriul ocupat de triburile dace, e drept, doar cel mai bogat în aur din tot imperiul lor, și nu s-au dus și în Nord, în Est, încă vre-o 3-400 km ca să ducă și acolo bunăstarea și civilizația.

Dacă ne-a mers așa de bine, de ce, după anul 119, aproape în fiecare an romanii staționați aici n-au avut parte de o clipă de liniște, trebuind să facă față incontinu răzmerițelor, războaielor, atacurilor venite din partea neocupată a statului dac.

Apoi, acei daci liberi cuprinși în cel 73% din teritoriu rămas neocupat au învățat de bună voie latina la fără frecvență? Ei cum au putut trăi fără castre romane, fără drumuri pietruite, fără să se închine la zeii Romei?

Noi eram aicea înainte cu mii de ani ca romanii să se fi înfipt în Itaca lor, am avut o limbă (prisca veche), am avut o mare civilizație a păcii, a bunei înțelegeri, a unei gândiri filosofice, dovadă fiind: Gânditorul, Tăblițele de la Tărtăria, Hora de la Frumușica, Cercul Solar de la Sarmisegetus, Tălițele de aur de la Sinaia, etc, am avut aici tot ce ne-a trebuit, pentru ca prin muncă cinstită să nu trebuiască a-i jefui pe alții. Păi cum să gândim că fără romani am fi rămas niște barbari nenorociți în această adevărată Grădină a Maici Domnului, Raiul după care au tânjit atâțea atunci și tânjesc mult mai mult alții acum.

Că îl preamărim în imnul nostru pe Traian e de noaptea minții, adică tu, om cu scaun la cap, să îl slăvești în Cântul Țării pe cel care ți-a luat libertatea, bogățiile, înrobindu-ți neamul tău cel străvechi pentru sute de ani, chiar că trebuie să fii cel puțin tâmpit.

E adevărat că în vremea ei, Școala Ardeleană, care a făcut atâtea lucruri bune pentru culturalizarea noastră, vrând să de-a o notă de noblețe, de ,,sânge albastru” acestui neam, a forțat puțin adevărul istoric, legându-ne nașterea poporului nostru de marea ,,civilizația romană”, așa apărând teoria că noi ,,ne tragem din romani”. Ea, Școala Ardeleană, a răspândit ideea că istoric, originea nostră este pur latină, iar lingvistic limba română este de asemenea pur latină.

Vremea aceea e trecută, noi ne-am mai deșteptat dar tot cântăm, rușinați cumva, Imnul României , care, fără strofa a doua:

,,Acum ori niciodată dă dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge UN SÂNGE DE ROMAN

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,

Triumfător în lupte, un nume de TRAIAN”,

ar fi acceptabil, pentru că are chemare, însuflețire, nerv, este mobilizator, dar nu spune o vorbuliță măcar de strămoșii noștri daci, întâistătătorii acestor locuri.

O fi fost Traian cel mai mare împărat al lor, dar fără a se face cunoscut prin cuceririle sale, care au implicat moarte, jaf, sclavie, nu ar fi însemnat nimic.Ei, romani, de ce nu au putut să-și vadă de treburile lor, să-și muncească singuri pământul care-i hrănea, fără a-i forța pe sclavi să facă acest lucru în locul lor, de ce le-a trebuit pământul altora, munca altor, roadele și bogățiile altora?Aceia n-au plâns după morții lor pieriți în războaie apărându-și glia străbună? Nu s-au jelit? Nu i-au blestemat pe acești civilizatori, hoții și criminalii lumii de-atunci pentru toate câte au îndurat civilizându-se? Atunci de ce să-i preaslăvim pe Traian, pe Gingis Han, pe Alexandru cel Mare, pe Napoleon, (pe Hitler și pe Stalin nu). Păi civilizația nu putea fi răspândită și în timpuri de pace, de bună înțelegere, de bună vecinătate, de prietenie.

Credeți că fără Traian, noi n-am fi fost în stare să evoluăm, să ne civilizăm? Civilizați nu vom fi atâta vreme cât unul dintre noi își arogă dreptul de a-i civiliza pe ceilalți cu de-a sila, pricinuindu-le suferință, îndurerare, moarte.

Așa că eu și ca mine poate că și alții, nu am nici un respect pentru cei care, asemenea lui Traian și-au impus prin forță ,,civilizația” lor, distrugând ,,civilizația” noastră, clădită cu nespus efort, răbdare, trudă și jertfelnicie milenii la rând și cu atât mai mult nu vreau să îi văd numele în IMNUL ȚĂRII MELE.

eu, fiind cel care, mai susțin încă, fără să-mi fie rușine, că:

,,Acum ori niciodată, să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge UN SÂNGE NOBIL, DAC

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume,

Triumfător în lupte, pe DECEBALUS, DAC”

***

FRUNZE-N VÂNT

Istoria ne învață că o națiune este puternică atunci când ea este ,,unită-n cuget și simțiri” și are în fruntea ei bărbatți adevărați, care să-i simtă vrerea, care s-o îmbărbăteze, să-i de-a speranțe, să o înșiruie după ei și să o ducă la izbândă. Așa a fost din totdeauna și așa va fi mereu veac după veac în toată istoria lumii, lecție pe care ar trebui s-o fi învățat până acum. Așa a fost și aici la noi, unde Tatăl Ceresc ne-a așezat pe această gură de rai de la încputul timpului, cu poruncă divină ca, din neamul acesta bun și răbdător, la cumpănă de vremi, mereu să se născă câte un bărbat care, cu vrednicia lui să se pună în fața furtunii timpului și să izbutească în ai ține piept, lăsând mai apoi urmașilor ca pildă de urmat vrednicia sa.

Așa a făcut Burebista când a unit neamurile dimprejurul său ridicând STATUL DAC la cea mai mare putere și intindere a sa din toate timpurile, așa au făcut toți descălecătorii noștri când au închegat, sub puterea lor unificatoare Moldova, Țara Românească și Ardealul, așa au făcut mereu, când au fost la necaz, marii noștri domni Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare și așa a făcut în orbitoarea lui clipă de strălucire marele Mihai Viteazul, când la Alba Iulia-mpărată și-a împlinit ,,pohta ce-a pohtit-o” el și, deopotrivă cu el tot meamul românesc. A fost atunci cea mai scâteietoare și măreață clipă de demnitate, de fală și de mărire a neamului acestuia, faptă ce va sta apoi trei sute de ani în tainița minții și inimii fiecărui vorbitor de limbă românească, oriunde s-ar fi aflat el, până când se va găsi o altă clipă norocoasă pentru a-și aduna risipitul neam prin alte hărți, în granițele limbii sale.

De-alungul timpului, noi rămânii cei buni, smeriți și răbdători ne-am tot adunat din risipeli ca să tot fim mai apoi din nou împărțiți, de puternicii zilei, după bunul lor plac, pe la alții Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Risipite gânduri în vreme de pandemie” →

Al. Florin ȚENE: Cunoașterea și aplicabilitatea în jurnalism

La nivel teoretic, cunoașterea se continuă în aplicațiile meseriei de ziarist. Această situație este un nou prilej pentru a se amplifica, pentru a genera noi idei, pentru a i se preciza sensurile și limitele.Prin aplicații, scriere, vorbire la microfon, fotografiere, cunoașterea se valorifică și se evaluează prin beneficiarii acestora, (cititori, ascultători, telespectatori etc ).

Exprimând o relație, conceptul de aplicație are punct de plecare, e vorba de domeniu și punctul de sosire, aici fiind vorba de codomeniu care împreună formează câmpul relației. În conceptul restrâns de “aplicație practică”, domeniul relației este alcătuit din idei, iar codomeniul relației este format din acțiuni. În contextual actual, la nivelul tehnologiei folosită de mass media, domeniul și codomeniul sunt formate din idei și acțiuni.În acest context sunt posibile patru forme de relații în câmpul relației de aplicație, vehiculându-se :1-de la teorie la teorie, 2-de la teorie la practică, 3-de la practică la teorie, 4-de la practică la practică.

În prezent, teoriile moderne despre învățarea jurnalismului formează o bază importantă pentru cea de-a patra relație, amintită mai sus, trecerea de la teorie la aplicabilitate vizează dialectica complexă a concretului și abstractului, iar raportul perceptiv-rațional este un aspect al acestei dialectici, al cunoașterii teoretice și al aplicabilității. Percepția și gândirea, alături de alte forme ale conștiinței, cum ar fi imaginația, intuiția etc, mijlocesc permanent și plenar realizarea întregului demers gnoseologic.

Al.Florin Țene

Lavinia Elena NICULICEA: 10 ani de la moartea marelui poet Adrian Păunescu (omagiu)

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943—d. 5 noiembrie 2010)

Au trecut 10 ani de la moartea poetului, eseistului și publicistului Adrian Păunescu. Vestea morţii marelui poet, la acea vreme, m-a întristat profund. Deşi, era previzibilă, având în vedere starea gravă de sănătate, nu mi-am putut reţine lacrimile să nu se rostogolească pe obraji, lacrimi ce conţin dorul, nostalgia şi dragostea pentru clipele magice pe care mi le-au adus versurile inegalabile ale poetului Păunescu. Se pare că nu doar oamenii l-au trădat, ci şi inima obosită de tot balastul uman.

Nu am avut onorea să-l cunosc personal, însă prin intermediul versurilor sale am putut să cunosc profunzimea şi genialitatea sa, valoarea sa umană şi artistică. Poezia sa mi-a electrizat fiinţa, mi-a dat fiorul unic al poeziei în perioada adolescenţei. Pot spune că el mi-a facilitat întâlnirea cu lumea fascinantă a literelor.

Multă lume îl percepe pe Adrian Păunescu ca pe un mare poet, însă el a fost mult mai mult decât atât… El a fost un animator al spaţiului cultural, fără a avea orgoliul de a fi cel mai mare, inspirându-mă pe mine şi pe alţi tineri, să devenim pasionaţi de artă. Adrian Păunescu a fost o flacără care a ars intens pe altarul neamului nostru. A luminat atâţia oameni ce trăiau într-o epocă de întuneric.

Adrian Păunescu s-a implicat trup şi suflet în promovarea culturii şi a valorilor. El a ajutat mulţi tineri talentaţi să se afirme în poezie. Cunosc câteva exemple în acest sens. Un om caracterizat de generozitate, modestie şi dragoste profundă pentru neam şi pentru semeni. Puteai observa cu uşurinţă blândeţea şi căldura ochiilor săi, pe care le-a oglindit cu patos în poezie; vocea sa caldă, plină de emoţie, ce însufleţea masele de tineri în întâlnirile „Cenaclului Flacăra”. A dat literaturii versuri mesteşugite, care sunt îmbibate de parfumul său artistic inconfundabil. Am remarcat la domnia sa, charisma şi puterea fantastică de convingere, de a clădi destine umane veritabile, cărora le-a imprimat gustul pentru frumos şi pentru dragostea de ţară.

În inima sa era o zbatere continuă între deziluzia de a-şi vedea patria sub povara grea a mizeriei şi lipsurilor nu doar materiale, ci şi spirituale, şi dragostea neobosită pentru libertate şi afirmare. În ultimul timp, se putea observa în privirea sa multă tristeţe, dezamăgire. Suferinţa nu era cauzată doar de boala sa, ci şi de suferinţa poporului, identificându-se cu omul din popor care-şi vede călcată demnitatea umană de o societate incapabilă de a-şi valorifica oamenii cu talent.

E trist să observi pe canale de televiziune şi în media o atitudine de marginalizare şi de desconsiderare a oamenilor de valoare, care pot creşte gradul de cultură şi spiritualitate în ţara lor. Vedem cum se promovează non-valorile, care ridică la rangul de virtute: superficialitatea, vulgaritatea, incultura, compromisul şi prostia. Privirea ne este bombardată de astfel de imagini groteşti care ne erodează simţul estetic al trăirilor.

Constat cu durere că oamenii de calitate, de o mare efervescenţă creatoare, se duc prea repede, şi mai tragic este faptul că nu ştim să-i preţuim cât sunt în viaţă, să le dăm locul cuvenit în această societate. Avem nenumărate exemple de oameni valoroşi care s-au lovit de această mentalitate.

Omul Adrian Păunescu a murit, dar poetul Adrian Păunescu trăieşte şi va continua să o facă prin versurile sale, care au valoare de testament. Doar poetul poate învinge timpul şi moartea.

Modest demiurg al poeziei româneşti, graţiei talentului său nemăsurat, Adrian Păunescu va trăi mereu în inimile noastre prin creaţia sa literară. Am încercat să-mi expun părerea despre acest titan al literaturii, ca un omagiu adus nu doar Poetului, ci şi Poeziei.

Ultima poezie scrisă de Adrian Păunescu:

De la un cardiac, cordial

,,De-aicea, de pe patul de spital

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei

Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minimă dreptate!”.

Eseu scris în 2012; Autor: Lavinia Elena Niculicea

Julia Henriette KAKUCS: Trei poeme la o cafea

ÎN ZORI

Ți-am pus cafeluța pe pervazul ferestrei.

Ți-am mângâiat pleoapele în timp ce dormeai.

Ți-am privit zâmbetul, născut din adâncul

unui tainic dor, pe care-l trăiai.

Sunt zorii de-un roșu aprins și șăgalnic

mă poartă prin râu pașii repezi, zburdând…

Știu… te voi chema și astăzi, zadarnic,

căci ziua ce vine desparte,

dar poate…

unește prin gând.

LUNA NOUĂ

Îți pare Luna nouă, dar nu este…

Te-ai întrebat vreodată ce caută ea pe cer?

Te-ai minunat cândva când visele adună?

Și mi-ai răspuns vreodată, când inima ți-o cer?

Răsare gura ei zâmbind doar pentru tine,

dar plânge când n-o vezi, ascunsă-n nori, departe

când, balansându-și secera împarte

râzând – fiindu-ți clovn – uitându-se pe sine,

poeme mici,

ai nopții

licurici…

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Trei poeme la o cafea” →

Hedi S. SIMON: Catastrofe de ieri și de azi

Omenirea nu duce lipsă de catastrofe și tragedii colective. Este momentul tocmai acuma să ne amintim că în urmă cu patru decenii a avut loc „accidentul” nuclear de la Cernobâl, adică defecțiunea nucleară produsă în inima Europei, aproape de capitala Ucrainei, frumosul oraș Kiev, dar tot atât de aproape și de Suedia, una dintre țările de graniță din Nordul fostei federații ale statelor sovietice. Era la începutul anilor 80 ai veacului trecut, când Uniunea Sovietică mai era un stat federal pe cale de liberalizare, iar nimeni nu ar fi crezut că numai peste puțin timp, mai puțin ca un deceniu, avea să se destrame după 70 de ani de stabilitate politică, luând cu totul altă cale de dezvoltare. Nici în statele socialiste, satelitele Uniunii, nimeni nu visa că ar putea să se producă astfel de schimbări surprinzătoare. Dar surprizele vin repede, pe neașteptate.

Întorcându-ne la anul 1982, lucrurile mai erau la locul lor, inclusiv atitudinea nepăsătoare față de viața oamenilor. Când s-a produs catastrofa la uzina nucleară, la Cernobâl trăiau o mulțime de localnici, muncitorii intreprinderii, familiile lor, dar și agricultori autohtoni. În primele zile nimeni nu știa că s-a întâmplat ceva ieșit din comun, lucrătorii continuau să lucreaze la „reparații urgente”, familiile nu au fost îndepărtate din localitate, nici țările vecine, printre care și România, nu au bănuit ce tragedie umană urmează după defecțiunea despre care nici nu auziseră.

În următoarele zile se continuau încercările de a repara ireparabilul, până ce autoritățile suedeze au dat semnalul de alarmă despre creșterea masivă a gradului de radiații în atmosferă, ceea ce nu provenea de pe teritoriul Suediei. Abia după această dezvăluire a venit comunicatul de la Moscova privind catastrofa de la Cernobâl și ca urmare populația civilă a fost evacuată din localitate, rămânând la fața locului doar un număr de specialiști care trebuiau să se ocupe de defecțiuni. Cert este că aceste „defecțiuni”, au lăsat în urmă boli incurabile și moarte, care până în ziua de astăzi mai sunt periculoase pentru viața oamenilor, cât și pentru flora și fauna locală pe o rază mare de la sursa scurgerii radioactive care încă nu s-a oprit. Ca dovadă, acuma, după 40 de ani, autoritățile ucrainiene au luat o hotărâre benefică, construind un înveliș din oțel care a fost tras pe șine peste întreaga uzină în așa fel încât s-o acopere în totalitate , împiedicând astfel emiterea radiațiilor spre exterior și demontarea aparaturii interioare în mai mare siguranță.

Am explicat acest proces de protecție în cuvinte simple de nespecialist, considerând totuși că procedeul acesta ar fi trebuit realizat imediat după accident… Dar mai bine mai târziu, decât niciodată. Căci a mai rămas mult timp până la împlinirea a 100 de ani de la catastrofă, timp suficient să dispară toți oamenii iradiați în momentul catastrofei, dar și pentru începerea reânvierii naturii. Fiindcă vorbeam despre oameni, au fost foarte mulți cetățeni în România care au suferit ani de zile datorită bolilor provocate de radiațiile ajunse până la hrana lor și pe multe alte căi. Am fost martori în anii aceia la multe pierderi omenești regretabile! La fel și în Israel, au venit în anii 90 o dată cu Alyaua cea mare din Rusia, o mulțime de oameni foarte bolnavi, chiar și adolescenți, care au fost tratați la secțiile de oncologie din toate spitalele din țară. Să sperăm că au și fost salvați.

Nu am intenționat să țin un discurs despre catastrofele omenirii, cea de la Cernobâl fiind exemplul cel mai la îndemână, în această perioadă, consemnându-se 40 de ani de când s-a produs, iar urmările ei le-am simțit cel mai aproape, deoarece am văzut cu ochii noștri, în preajma noastră, suferințele oamenilor, concetățeni, rude și prieteni.

Continue reading „Hedi S. SIMON: Catastrofe de ieri și de azi” →

Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie

Aşezată lângă colţul ferestrei, aplecată pe fotografia ce o ţine în tremurul mâinilor, acoperită de lacrimi mari, dureroase, care se sparg de fizionomia părinţilor… odată fericiţi… fetiţa cu nume de înger, murmură printre lacrimi, cuvinte şoptite, dureroase, nişte rugi par a fi, ce vor să-i aducă pe părinţi împreună. Îi urmăreşte privirea mamei atât de fericită, o promisiune ce se vrea veşnică în ochii celui care îi este tată şi pe care îl iubeşte atât de mult…

Le acoperă cu palmele căuş, feţele, şi le ridică pe amândouă odată, cu gândul la despărţitura dintre ei, făcută de ruptura fotografiei pe care a găsit -o atunci când cobora scările ce o duceau spre dormitorul părinţilor.

La început crezuse că, parcă ceva acoperea doar o parte din poză, dar cu cât se apropia mai mult, observă că erau două bucăţi din poza care părea să-i apere viaţa prin privirile fericite şi promițătoare ale părinţilor ei. Parcă-i auzise vorbind mai apăsat, (cu reproş) dar se gândise căci lucrurile ” oamenilor mari” îi fac să vorbească mai agitat sau apăsat.

… închise ochii şi se văzu într-un cărucior… cu mai multe roţi decât cele obişnuite pentru copii cu ”acele ajutătoare” ce venise prin ”comanda la domiciliu şi pentru care mama plânsese mult când îl primise. Mai tot timpul stătea în el, când mama avea treabă în bucătărie, când asculta cântări cereşti la care plângea sau atunci când plecau împreună (şi căruciorul le însoţea peste tot) dar mai ales serile şi le reaminteşte când, venit după o zi de lucru, cu haine prăfuite, tatăl îşi întindea mâinile spre ea şi în genunchi, acolo lângă căruciorul ei, se apleca şi o întreba rar.

-Ce face prinţesa mea”? Cum se simte prinţesa? Ce a mai făcut azi prinţesa? şi toate durerile ce-i ţintuiau micul trupuşor atât de chinuit din cauza bolii, parcă o părăseau şi se credea cu adevărat prinţesă!

Ea îşi scotea carneţelul pe care îşi nota dorinţele scrise să nu le uite, şi cu ochii închiși i-l arăta, iar el, se făcea că nu ştie să citească, astfel încât ea, trebuia să i le spună tare, de mai multe ori, până când în final el înţelegea toate dorinţele, şi îi promitea prinţesei împlinirea lor.

Înaintea Crăciunului, tata veni pe neaşteptate de la serviciu, se îmbrăcă altfel decât în hainele de lucru, o salută pe micuţă, îi spuse despre iubirea lui pentru prinţesa scumpă a inimii lui şi parcă la despărţire, avea ochii umezi… Câteva zile mai târziu, el, care o ducea pe braţe în fiecare seară la camera ei special amenajată (în funcţie de suferinţa ei), simţi cum pe barbă îi picase un bob de rouă cald, ce parcă o cutremură şi-i dădu fiori, ca o veste rea. Se gândi;

Să aibe legătură cu plicul cu ştampila roşie care îl făcuse atât de trist? Se lăsă totuşi în braţele lui puternice de tată, se simţi prinţesă şi-n acea seară, dar inima începu să-i bată repede a frică, o teamă pe care n-o cunoscuse până atunci, gândindu-se că ”ceva străin” ar putea să-i fure braţele tatălui în care se simţea pe deplin, prinţesă!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie” →

Invitație – Concursul online de creație literară ,,ARMONII LITERARE”

Au început înscrierile pentru ediția a 2-a a concursului online de creație literară ARMONII LITERARE, destinat autorilor cu și fără dizabilități, organizat de HIFA în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș și Liga Scriitorilor Români filiala Mureș.

Citiți cu atenție condițiile de participare și înscrieți-vă în competiție.

Vă așteptăm cu drag!

Înscrierile se fac online prin trimiterea unui mesaj privat pe:

– adresa de mail a doamnei Liliana Modovan: lilisormoldovan@yahoo.com

Mesajul trebuie să includă datele de contact plus un fișier word cu lucrările de proză sau poezie înscrise în concurs.

PARTICIPAREA ESTE GRATUITĂ.

CONDIȚII DE PARTICIPARE:

– Sunt acceptate doar materiale redactate pe calculator, cu diacritice, corp literă 12, TIMES NEW ROMAN, format WORD

– Materialele nu vor depăşi 4 pagini format A4. Fiecare material va fi însoţit de o scurtă prezentare a autorului (notă bio-bibliografică) care să respecte condiţiile de redactare şi să nu depăşească o jumătate de pagină A4 WORD.

– Nota bio-bibliografică trebuie să se încadreze în cele 4 pagini fomat A4 menţionate anterior.

– Vor fi respinse lucrările redactate neglijent sau cele cu greşeli gramaticale.

Continue reading „Invitație – Concursul online de creație literară ,,ARMONII LITERARE”” →

Melania RUSU CARAGIOIU: ,,PE IGLIȚĂ”, Editura ,,Singur”-Târgoviște, România, 2013

Întotdeauna când vorbesc despre creația mea mi se pare dificil; întâi pentru că trebuie să dezvălui mecanismul în care am creat, motivația și apoi să dezvălui și trăirile interioare care deobicei, la artiști, sunt mai puternice decât redarea lor la lumină – rândurile scrise – în urma acelei combustii interioare a efuziunilor sentimentului.

De ce o carte de sonete ? Pentru că nimic nu este mai incitant decât strădania de a te lupta cu tine însuți și ați demonstra că ai mai depășit ceea ce ți se părea o limită într-un domeniu râvnit. Regele poeziei –sonetul- a excelat sub multe condeie, atingând perfecțiuni de ,,rotunjire”” prozodică și exprimare de sentimente, deosebite, evocând exemplul primelor sonete din secolul XIII aparținând lui Guittone Árezzo, și urmat imediat de Dante Alighieri.

Sonetul a trecut prin mai multe perioade de înflorire culminând cu epoca Bayron și Shakespeare, amitind neasemuitul Sonet XVIII atăt de tradus în alte limbi și în română de minți elevate și înfierbântate de arta sonetului .

De aci, în cazul de față, sau în toate cazurile, poeți de toate taliile scrisului au practicat incidental și această formă de poezie, fiecare cu virtuozitatea proprie.

Cartea ,,Pe igliță” se înscrie în noianul sinuos de inspiraie și îndemânare a multor ani de creație, ocupâd doar unele clipe benefice și rare, de a croșeța ,,pe igliță” sonete sau dantelări de sonete spre a izbuti să redea ideea scontată de autoarea-poet. Și precum unii autori de sonete care și-au permis licențe de prozodie sau de structură – evaziuni de la canoanele sonetului, autoarea a izbutit perfect, sau dacă nu, a dantelat ideea spre a reuși o redare plăcut estetică , foarte apropiată de ,,șablon” și clar inteligibilă, pentru ceeace voia să comunice. În cazurile dificile găsind scuze, gândind la unii poeți importanți, care și-au permis licențe grave, aceștia char mai adăugând încă două versuri, la final, spre a ajunge la capătul ideii transmise prin sonetul de patrusprezece versuri. Dar i se poate întâmpla unui poet, ca nevoind cu nici un chip a renunța la acel fascicol de inspirație, totuși frumoș, mai mult poezie în vers clasic decât sonet în forma lui fixă, să îl accepte chiar și păcătuind prin lungimea versului-numărul de silabe.

În acest volum nu s-a ajuns la abateri atât de grave, dar cine ,,croșetează”” mai scapă câte un ochi de pe igliță…

Decî un mobil al alcătuirii sonetelor din acest volum a fost o dorință dominantă de stabilitate interorizată adâncă, de muncă plină de râvnă asupra unui vers, ca un refugiu într-o zonă de introspecție, în care munca surșarjează înspirația, impunând sondarea din starea poetică existentă ca bază. Astfel din când în când ieșea la lumină câte un sonet și care toate adunându-se au ajuns a alcătui volumul ,, Pe igliță”

Orizontul muncii și al vieții mele literare nu era facil, dar din când în când o anumită stare de spirit, de a creea altceva, îmi impunea aceste momente în care doar ideea și realizarea sonetului mă scoteau din ritmul zilnic, ca o ieșire a mea în natura cu bolovani, prăpăstii, suișuri, coborâșuri, care îl incită pe fiecare om intr-un week end, sau un respiro, chiar dacă alege o zonă… mai de risc…

. Ținând cont de zisele altor poeți care recomandă recitirea celor scrise și ,,lustruirea lor” după o anumită perioadă de timp, iar a îndepărtat ieșirea mai grabnică a acestui volum, care în momentul publicării cu sonete adunate pe un mare număr de ani a devenit o antologie.

După acest ,,scurt istoric” să trecem la substanța conținutului.. Aci problema este și mai complicată fiindcă stările de spirit ale creației au redat momente de poezie legate de aumite subiecte. Adunând, după alte criterii ale alcătuirii, grupaje omogene, a rezultat o structură pe capitole, fiecare capitol find de sine stătător, dar legat în coeziuea cărții de stilul și viziunea binelui, totul omogen, plăcut și sugestiv al întregului volum, autoarea – poetă mânuind cu grijă , diligență și candoare poetizarea subiectelor de inspirație.

Această carte cuprinde poezii care se înscriu în canoanele clasice ca sonete, dar și sonete pe care le-aș denumi rebele, fiindcă nu au cuprins în strânsura prozodică idea voită și care a fost ajutată printr-o ,,dantelare”, variația numărului de picioare din vers, uneori, spre a izbuti să înscrie idea. Dar rezultatul final al stilulu cald și a încărcăturii poetice de figuri de stil reușite induce starea de satisfacție, încântare și puternică emoție artistică.

Înainte de a expune veleitățile sonetelor, aduc mulțumiri Artistului, Pictorului Ioan Opruț, unul dintre ei mai talentați și multilaterali pictori ai paletei de culori, pentru acceptul său de a ilustra acest volum cu unele din picturile sale, alese cu grijă și puse alături de poezia compatibilă ca idee.

Datorită strădaniei celor doi autori, poetul și pictorul, cartea de o prezentare intrinsecă, picturală și grafică, deosebiteă a fost mult mediatizată, prezentată la Salonul de Carte Montreal 2015, Salonul de carte ,,Gaudeamus”- București, fiind și în vizorul Ligii Asociației Scriitorilor Români, Cluj-Napoca, Filiala Timișoara-Banat, a prietenilor scriitori din Diaspora, reviste din țară și de peste hotare, ocupând pagni de cronică de carte ale criticilor de literatură dintre care Contantin P. Popescu, Dan Șalapa, poeți, editori și cititori.

Fiind în prag de a comanda reeditarea cărții aproape epuizate, mi s-a sugerat să fac o cronică de autor, vorbind despre starea poetică manifestată în alcătuirea acestei cărți, o cronică ce va sta ca prefață la Ediția a II-a

Din cele zece… grupaje – capitole, intitulate sugestiv după subiectele pe care le conțin, voi readuce pentru mine și pentru auditor, cititor, expunerea viziunii lăuntrice a autorului..

Deși separat, în grupaje intitulate diferit, tematica întregului volum este aspirația spre bine și împlinire, poeta căutând meșteșugit soluții în versuri sugestive, plastc și plăcut alcătuite, găsind o rezonanță comună cu cititorul în transmiterea sensibilă și insinuantă a ideii care a stat la baza momentului de creație

Grupajul ,,ARS POETICA”, intitulat pretențios frizează conceptele alcătuirii unei simbioze poetice dintre inspirație și posibilitatea redării ei în poezie. Voi fac o înșiruire a virtuților poeziei trasate nouă de părintele ,,Artei poetice”, Nicolas Boileau Despréaux. Ca peste tot, dealtfel, în creația poetei găsim 1), rațiunea – mobilul, 2), o exprimare clară, 3), uneori modernist figurată, dar inteligibilă, 4), exprimată gradual, 5), într-o ordine riguroasă, 6), reușind efortul spre esențial 7), în comuncarea artistică a tematicii și 8) a setimentului.

Spre a vedea aceste elemente aplicate aci, ale creației, s-a ales sonetul ,,O lebădă de smoală” pag. 13.

o lebădă de smoală

Din călimara mea o lebădă de smoală

S-a ridicat în fum de osanale

Şi în planări de aripi triumfale

Urca… sus, sus…, camera era goală…

Cădea câte o pană zdrenţuită;

Mă străduiam să prind câte-un crâmpei;

Prin geamul spart intrau şi flori de tei

Şi-un cântec – melopee tânguită.

Atât de greu mă ridicam în timp;

Aş fi dorit şi lebede mai albe

Şi-o muză încadrată într-un nimb.

De-afară invadează pale calde;

În stratosferă s-a produs un schimb:

Prind iambii în cenuşă să se scalde…

Poezia emană de la autor ca inspirație, se ridică din ea căutând un spațiu gol și disponibil, spre a se desfășura, intuind efortul spre generalitate. ,, Cădea câte o pană zdrențuită”- o idee. ,,Mă străduiam să prind câte-un crâmpei”- rgoarea și ordinea. ,,Prin geamul spart intrau și flori de tei / Și-un cântec, melopeie tânguită” – sensul artistic-support al esteticului din poezie. ,,Aș fi dorit și lebede mai albe”-spiritul critic concretizat în regulele artistice. ,,De-afară invadează pale calde, / În stratosferă s-a produs u schimb” – direcționarea fluxulu artistic, care de data aceasta se suprapune direct cu versul respectiv, flux care pornește de la autor spre lume, subliiez ,în afara sa.

Nu intenționam să deapăn regulele poeziei dar titlul grupajului era pea precis și înrudit ca să nu amintesc și să-l exemplific , el fiind adecuat la crerea fiecărei poezii din acest volum.

Mi-a fost de mare ajutor și forma poeziei ca sonet, care mi-a ordonat din start, ordine, rigoare, sens, tenta ritmică și concluzia finală asupra întregei poezii. Acum la recitirea peziei ,,O lebădă de smoală” ne putem permite să ne cufudăm în farmecul ei, dar și cu o doză de profunzime și intuire a adevărului cerut de arta poeziei, adevărul atât de evident, care se desprinde chiar de la prima vedere.

Mergem mai departe la capitolul doi, grupajul ,, ZÂMBET” , capitol de destindre, sunete jucăușe, penelări de ușoară ironie învăluită poetic in euforie sau atenuări spre a evita orice discordanțe.

Exemplific prin sonetul ,, Concert lacustru” pag.22, inspirat din pasiunea unui meloman, de aci, ivirea cuvîntului chei, fiind vorba de chei muzicale.

concert lacustru

Ţâşnesc din nori arome vegetale

Pe care boabele le-ngurgitează

Şi-n plina de rumoare după-amiază

Planează peste lacuri rugi banale

De-un cor întreg de guralive guşi

Şi tonul este dat de vreun solist

Inconştient de harul lui de-artist;

Coriştii scârţâie cu voci ,,de uşi”…

Închid îndată storul de pănuşi,

Să mă cufund în reverii adânci

Cu mlaştini fermecate şi păpuşi.

Pe fondul brotăcesc, fără arcuş,

Un coş de chei în poală poţi să strângi

Şi game ’nalte, cât un derdeluș!

Timişoara, 1990

Cartea se deschide apoi la grupajul intitulat ,,MAGNETISM”. Lucru știut : magnetism , acea putere de atracție greu sau niciodată de învins și care conduce lumea văzută și nevăzută , atracție de la care nu ne putem distrage. Exemplific prin inefabila atrcție a iubirii (de întotdeauna) necodiționată, electivă și inexplicată. Redau sonetul ,, Atracție felină”, pag. 39.

atracție felină

În noaptea densă, ca un zid înalt,

Doi ochi de fosfor mă țintesc prelung,

Ca niște faruri ce mereu mă împung…

Și cad din zidul nopții cu un salt.

Nu-s ochii de șacali, lunecători

Purtați cu lașitate-n cerc elastic,

Și vocea le-o presimt – un miaun plastic,

Și în pernițe spini sfredelitori.

Ci trag oblonul ca să fiu cu mine;

Culcușul cel rotund e gol de-aseară!

Să nu mai știu de perfide feline!

Fidel mi-e numai leul de pe scară!

Zgârie ușa… Infidela! Vine

Deschid și o primesc. A câta oară?

Grupajul următor ,, PE GÂNDURI”, vine să tempereze puțin exaltarea din volum, de până acuma. Obosit, introvertit, suferind, nemulțumit, dar toate aceste stări emoționale negative, se spulberă, la finele tuturor poeziilor din acest volum, prin voia poetei-autor, fiindcă ea concepe țelul lumii înonjurătoare, al omenirii doar ca binele să triumfe, Exemplific prin sonetul ,,Clepsidra”, pag. 59.

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: ,,PE IGLIȚĂ”, Editura ,,Singur”-Târgoviște, România, 2013” →

Paul LEIBOVICI: Comemorarea lui IŢHAC RABIN

(1 martie 1922 – 4 noiembrie 1995)

An de an în perioada tristei comemorări a celui care a fost conducătorul guvernului, generalul care a stat în fruntea apărării Israelului, a omului care şi-a închinat viaţa, din fragedă tinereţe, pentru ţara sa Israel, răsfoiesc şi mă adâncesc asupra documentelor. Chiar dacă o singură dată am avut prilejul să fiu în preajma sa, în vizită pe care a întreprins-o la Aşkelon, am constatat interesul său faţă de cetăţenii localităţii, prosperitatea populaţiei şi în acelaşi timp cunoaşterea perfectă a dezvoltării oraşului. Aşkelonul, ca aşezare israeliană îşi are în fapt vârsta ţării. Vizita s-a petrecut în Parcul de lângă Mare. Copii orașului petreceau vacanța în cadrul taberelor de vară. Pregăteam un spectacol de, cântece și dans, Rabin a acordat câteva minute vizionând una din scenetele pe care le repetam. După felicitările adresate colectivului, mi s-a dresat. Avea o față zâmbitoare. Noi l-am condus spre ieșirea din parc cu cântece de voie bună.

Aruncând o privire asupra evenimentelor care au loc în această perioadă a anului 2020 şi întorcând paginile calendarului spre evenimentele petrecute în 1995, pot conclude: n-am învăţat nimic! Perioada de după iscălirea convenţiei de la OSLO, a determinat numeroase evenimente tragice, manifestări ale dreptei israeliene – brutale în care Rabin a fost prezentat ca „fascist”. Portretele sale în haine naziste sau cele cu kafia pe cap au fost provocări anormale.

Trebuie să menţionez intervenţiile organizate de partidele de dreapta care la orice adunare la care participa Primul Ministru Iţhac Rabin, prin zgomotele, bubuiturile difuzoarelor plasate pe acoperişurile clădirilor, făceau imposibilă ascultarea cuvântărilor sale. De asemenea au avut loc numeroase crime, sinucideri (1994-1995) organizate de criminalii arabi împotriva poporului israelian.

Partidele de dreapta au desfăşurat o campanie de incitarea împotriva guvernului ales, pe care la condus primul ministru Iţhac Rabin z.l. Una din aceste „adunări” a avut loc în centrul Ierusalimului. Vorbitorii au apărut pe un balcon de unde în fraze provocatoare l-au atacat pe Primul Ministru, iar în acest centru au fost aduse mase de evrei din coloniile Iehuda-Şomron, bine instruiţi, cu lozinci şi numeroase caricaturi ale lui Rabin z.l. Toate acestea au dat frâu liber incitatorilor, provocătorilor care în ultimă instanţă au tras cele trei gloanţe murdare asupra Primului ministru ales al Israelului IŢHAC RABIN.

Trebuie afirmat, între membri partidelor de stânga şi nu numai, au fost unii care au sesizat aceste mârşave provocări ale partidelor de dreapta şi au avertizat „marea nenorocire”. Numai atunci au fost organizate manifestaţii în care lozincile erau: „DA, PĂCII, NU VIOLENŢEI!”.

La 25 de ani după uciderea lui Iţhac Rabin simt obligaţia să arunc o privire retrospectivă şi în acelaşi timp să răsfoiesc pe cât posibil arhivele. În acest mod, mi-am propus să găsesc elementele necesare care stau mărturie „uciderii lui Rabin”. Delincvenţa ideologică a dat încă din anii optzeci semnele unei crize ideologice. Deoparte extremiştii de dreapta şi nu mai puţin acei din lagărul partidelor de stânga.

Ihuda Eţion – era reprezentantul extremei drepte care scria în ziarul, „Necuda” (Punctul) încă în 1986: „Unde se află obiectul Torei, într-un regim care nu se vede obligat să o respecte. Oare nu este permis să schimbăm metoda democraţiei care e lipsită de conştiinţă?”

Activitatea subversivă nu are nevoie de mase de oameni, pentru a activa. E destul să se pună în mâna unui tânăr un revolver şi a i se indica obiectivul. „Da, o asemenea acţiune ar putea determina un război civil în Israel!” (Nathan Ialin Mor). Un exemplu de acest fel este Iona Avruşaim care a aruncat o grenadă, omorându-l pe Emil Grintzweig.

Israelul şi implicit conducerea sa aproximativ tânără, fără o experienţă şi de aceea acţiuni de felul celor descrise mai sus, sunt posibile. Nerespectarea legii – este evident erudiţia unor ideologi din tabăra de dreapta – extremistă din Israel, bazându-se pe conflictul israelo-arab.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Comemorarea lui IŢHAC RABIN” →