Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie

Aşezată lângă colţul ferestrei, aplecată pe fotografia ce o ţine în tremurul mâinilor, acoperită de lacrimi mari, dureroase, care se sparg de fizionomia părinţilor… odată fericiţi… fetiţa cu nume de înger, murmură printre lacrimi, cuvinte şoptite, dureroase, nişte rugi par a fi, ce vor să-i aducă pe părinţi împreună. Îi urmăreşte privirea mamei atât de fericită, o promisiune ce se vrea veşnică în ochii celui care îi este tată şi pe care îl iubeşte atât de mult…

Le acoperă cu palmele căuş, feţele, şi le ridică pe amândouă odată, cu gândul la despărţitura dintre ei, făcută de ruptura fotografiei pe care a găsit -o atunci când cobora scările ce o duceau spre dormitorul părinţilor.

La început crezuse că, parcă ceva acoperea doar o parte din poză, dar cu cât se apropia mai mult, observă că erau două bucăţi din poza care părea să-i apere viaţa prin privirile fericite şi promițătoare ale părinţilor ei. Parcă-i auzise vorbind mai apăsat, (cu reproş) dar se gândise căci lucrurile ” oamenilor mari” îi fac să vorbească mai agitat sau apăsat.

… închise ochii şi se văzu într-un cărucior… cu mai multe roţi decât cele obişnuite pentru copii cu ”acele ajutătoare” ce venise prin ”comanda la domiciliu şi pentru care mama plânsese mult când îl primise. Mai tot timpul stătea în el, când mama avea treabă în bucătărie, când asculta cântări cereşti la care plângea sau atunci când plecau împreună (şi căruciorul le însoţea peste tot) dar mai ales serile şi le reaminteşte când, venit după o zi de lucru, cu haine prăfuite, tatăl îşi întindea mâinile spre ea şi în genunchi, acolo lângă căruciorul ei, se apleca şi o întreba rar.

-Ce face prinţesa mea”? Cum se simte prinţesa? Ce a mai făcut azi prinţesa? şi toate durerile ce-i ţintuiau micul trupuşor atât de chinuit din cauza bolii, parcă o părăseau şi se credea cu adevărat prinţesă!

Ea îşi scotea carneţelul pe care îşi nota dorinţele scrise să nu le uite, şi cu ochii închiși i-l arăta, iar el, se făcea că nu ştie să citească, astfel încât ea, trebuia să i le spună tare, de mai multe ori, până când în final el înţelegea toate dorinţele, şi îi promitea prinţesei împlinirea lor.

Înaintea Crăciunului, tata veni pe neaşteptate de la serviciu, se îmbrăcă altfel decât în hainele de lucru, o salută pe micuţă, îi spuse despre iubirea lui pentru prinţesa scumpă a inimii lui şi parcă la despărţire, avea ochii umezi… Câteva zile mai târziu, el, care o ducea pe braţe în fiecare seară la camera ei special amenajată (în funcţie de suferinţa ei), simţi cum pe barbă îi picase un bob de rouă cald, ce parcă o cutremură şi-i dădu fiori, ca o veste rea. Se gândi;

Să aibe legătură cu plicul cu ştampila roşie care îl făcuse atât de trist? Se lăsă totuşi în braţele lui puternice de tată, se simţi prinţesă şi-n acea seară, dar inima începu să-i bată repede a frică, o teamă pe care n-o cunoscuse până atunci, gândindu-se că ”ceva străin” ar putea să-i fure braţele tatălui în care se simţea pe deplin, prinţesă!

Din nou gândul îi zboară la timpul acela când a găsit fotografia ce-o ţine în mână când temerile ei se adeveriseră fiindcă mama a găsit un ”timp protocolar” să-i spună despre… o separare între ei, părinţii şi poate i-o mai fi spus şi altceva, nu ştie, nu-şi mai aminteşte deoarece s-a ghemuit la pământ, ca atunci când au găsit-o căzută lângă trepte, cu piciorul rupt. Ar fi vrut pentru prima dată în viaţă să fugă cât mai departe, să n-audă cuvântul separare care înseamna DIVORŢ între părinţi. Aşa îi spusese Constanţa, doamna aceea care o mai ajuta la matematică.

Azi e singură, cu cei doi părinţi în mâini diferite, cu feţele lor udate de lacrimile ei, încercând să lipească poza sau… măcar zâmbetul atât de fericit în care, ar fi vrut să se regăsească şi ea.