Omenirea nu duce lipsă de catastrofe și tragedii colective. Este momentul tocmai acuma să ne amintim că în urmă cu patru decenii a avut loc „accidentul” nuclear de la Cernobâl, adică defecțiunea nucleară produsă în inima Europei, aproape de capitala Ucrainei, frumosul oraș Kiev, dar tot atât de aproape și de Suedia, una dintre țările de graniță din Nordul fostei federații ale statelor sovietice. Era la începutul anilor 80 ai veacului trecut, când Uniunea Sovietică mai era un stat federal pe cale de liberalizare, iar nimeni nu ar fi crezut că numai peste puțin timp, mai puțin ca un deceniu, avea să se destrame după 70 de ani de stabilitate politică, luând cu totul altă cale de dezvoltare. Nici în statele socialiste, satelitele Uniunii, nimeni nu visa că ar putea să se producă astfel de schimbări surprinzătoare. Dar surprizele vin repede, pe neașteptate.
Întorcându-ne la anul 1982, lucrurile mai erau la locul lor, inclusiv atitudinea nepăsătoare față de viața oamenilor. Când s-a produs catastrofa la uzina nucleară, la Cernobâl trăiau o mulțime de localnici, muncitorii intreprinderii, familiile lor, dar și agricultori autohtoni. În primele zile nimeni nu știa că s-a întâmplat ceva ieșit din comun, lucrătorii continuau să lucreaze la „reparații urgente”, familiile nu au fost îndepărtate din localitate, nici țările vecine, printre care și România, nu au bănuit ce tragedie umană urmează după defecțiunea despre care nici nu auziseră.
În următoarele zile se continuau încercările de a repara ireparabilul, până ce autoritățile suedeze au dat semnalul de alarmă despre creșterea masivă a gradului de radiații în atmosferă, ceea ce nu provenea de pe teritoriul Suediei. Abia după această dezvăluire a venit comunicatul de la Moscova privind catastrofa de la Cernobâl și ca urmare populația civilă a fost evacuată din localitate, rămânând la fața locului doar un număr de specialiști care trebuiau să se ocupe de defecțiuni. Cert este că aceste „defecțiuni”, au lăsat în urmă boli incurabile și moarte, care până în ziua de astăzi mai sunt periculoase pentru viața oamenilor, cât și pentru flora și fauna locală pe o rază mare de la sursa scurgerii radioactive care încă nu s-a oprit. Ca dovadă, acuma, după 40 de ani, autoritățile ucrainiene au luat o hotărâre benefică, construind un înveliș din oțel care a fost tras pe șine peste întreaga uzină în așa fel încât s-o acopere în totalitate , împiedicând astfel emiterea radiațiilor spre exterior și demontarea aparaturii interioare în mai mare siguranță.
Am explicat acest proces de protecție în cuvinte simple de nespecialist, considerând totuși că procedeul acesta ar fi trebuit realizat imediat după accident… Dar mai bine mai târziu, decât niciodată. Căci a mai rămas mult timp până la împlinirea a 100 de ani de la catastrofă, timp suficient să dispară toți oamenii iradiați în momentul catastrofei, dar și pentru începerea reânvierii naturii. Fiindcă vorbeam despre oameni, au fost foarte mulți cetățeni în România care au suferit ani de zile datorită bolilor provocate de radiațiile ajunse până la hrana lor și pe multe alte căi. Am fost martori în anii aceia la multe pierderi omenești regretabile! La fel și în Israel, au venit în anii 90 o dată cu Alyaua cea mare din Rusia, o mulțime de oameni foarte bolnavi, chiar și adolescenți, care au fost tratați la secțiile de oncologie din toate spitalele din țară. Să sperăm că au și fost salvați.
Nu am intenționat să țin un discurs despre catastrofele omenirii, cea de la Cernobâl fiind exemplul cel mai la îndemână, în această perioadă, consemnându-se 40 de ani de când s-a produs, iar urmările ei le-am simțit cel mai aproape, deoarece am văzut cu ochii noștri, în preajma noastră, suferințele oamenilor, concetățeni, rude și prieteni.
Totuși Cernobâl nu este singurul caz despre care am aflat cu multe regrete, deoarece oriunde se întâmplă, sunt pierderi de vieți omenești înainte de toate. Cu numai câțiva ani în urmă am urmărit catastrofa produsă în Japonia de un cutremur, urmat de tsunami și un uriaș accident nuclear la Fukushima. Și astăzi se mai fac eforturi mari de a se opri scurgerea radioactivă, iar în ceea ce privește populația evacuată atunci, încă nu există o dată de întoarcere.
Și așa mai departe, fără a mai adăuga experiențele nucleare efectuate de diferite state în fundul oceanelor , în deșert, sau în alte locuri pe care nu le vom descoperi vreodată. În concluzie, omul este o ființă inteligenă, uneori genială, dar mai ales periculoasă datorită curiozității științifice sau a intereselor economice care înlocuiesc prudența și grija față de sănătatea Globului. Când un savant are o idee genială el nu se lasă până ce nu o aplică în practică, până ce nu verifică justețea ei prin experimentare. Și în ciuda tuturor pericolelor viitoare, merge înainte cu orice risc. Ne jucăm cu focul, ceea ce stă în firea omenească. Rezultatul se vede de obicei când este prea târziu. Unde vom ajunge oare până la urmă, la autodistrugere?!
––––––––-
Hedi S. SIMON
Tel Aviv, Israel
5 noiembrie 2020