ÎN ZORI
Ți-am pus cafeluța pe pervazul ferestrei.
Ți-am mângâiat pleoapele în timp ce dormeai.
Ți-am privit zâmbetul, născut din adâncul
unui tainic dor, pe care-l trăiai.
Sunt zorii de-un roșu aprins și șăgalnic
mă poartă prin râu pașii repezi, zburdând…
Știu… te voi chema și astăzi, zadarnic,
căci ziua ce vine desparte,
dar poate…
unește prin gând.
LUNA NOUĂ
Îți pare Luna nouă, dar nu este…
Te-ai întrebat vreodată ce caută ea pe cer?
Te-ai minunat cândva când visele adună?
Și mi-ai răspuns vreodată, când inima ți-o cer?
Răsare gura ei zâmbind doar pentru tine,
dar plânge când n-o vezi, ascunsă-n nori, departe
când, balansându-și secera împarte
râzând – fiindu-ți clovn – uitându-se pe sine,
poeme mici,
ai nopții
licurici…
CUM SE BEA CAFEAUA PE LUNĂ
Întâi se macină colțul unei stele,
apoi se amestecă în ea lacrima unui nor
cu ajutorul unei gene căzute pe obrazul unei visătoare.
Se așteaptă trecerea unei comete arzătoare
înfierbântând cu ea cuvintele nespuse.
Ținând în căuș cea mai mică stea a universului,
se sorb încet literele, apoi silabele,
lăsând inima să le transforme
în poezie…
–––––––––
Julia Henriette KAKUCS
Franckfurt, Germania
Început de noiembrie 2020