Al. Florin ȚENE: Progresul în artă și în arta jurnalistică

Probleme discuției progresului în artă și jurnalism a început din perioada Renașterii.De câmd a apărut în Veneţia secolului al XVI-lea primul ziar European.. Aici au fost cu adevărat părinţii ziarelor. Aceste gazete scrise de mână se numeau avvisi sau gazettes.

Guvernul de la Veneţia a scos în anul 1556 „Notizie scritte”. Acesta cuprindea informaţii pe subiecte militare, politice şi economice. Aceasta s-a întâmplat în Europa, dar în China a aparut primul ziar din lume. Încă din secolul al II-lea şi al III-lea d.Hr., în China, circulau foi cu ştiri în rândul oficialilor, iar între anii 713 şi 734, „Buletinul Curţii” era scris pe mătase. Informaţiile erau citite tuturor oamenilor.

În România primul ziar a fost „Curierului românesc“ a apărut la Bucureşti în data de 8 aprilie 1829, sub patronajul lui Ion Heliade Rădulescu, scriitorul care era şi unul dintre cei doi redactori ai ziarului. Celălalt era Constantin Moroiu, un jurist şcolit în Occident. Primul ziar românesc avea patru pagini şi folosea alfabetul chirilic, unele numere fiind tipărite şi în limba franceză. De la 1844 s-a trecut treptat la folosirea alfabetului latin pentru editarea publicaţiei.

Analiza privind teoretizarea comparatismului axiologic al progresului în artă și jurnalism a început cu disputa dintre Antici și Moderni declanșată de Perrault în 1687 și continuată sub diverse aspect de toți marii esteticieni, privind problema progresului în artă și jurnalism, căpătând soluții dintre cele mai diverse. De remarcat era că aceștia nu distingeau o mare diferență, ceea ce nu este, spun eu, dintre arta scrisă și arta jurnalistică.

De la Marmier, care sublinia că nu există un criteriu constant privind acest progres, de comparație pentru stabilirea vreunui progres și diferențiere dintre lucrările de beletristică și articolele de ziar, la fel Boileau, care nu aducea complectări în acedt domeniu, iar Diderot marca decadența poeziei și falsul în lucrările jurnalistice, iar Hegel, care prezicea moartea artei prin sufocarea și înghițirea ei de către articolele de presă sau de către conceptul abstract, până la afirmația lui Croce că nu există sensuri pozitive sau negative între arta ca artă și arta jurnalistică, totul echivalându-se în Istorie sau părerea lui Lovinescu, susținător al incomunicabilității estetice a epocilor, toate opiniile pledau-direct sau indirect-împotriva progresului în artă și arta jurnalismului. Obiecțiile celor mai mulți negau progresul în artă indiferent din ce latură venea, artă ca artă, artă ca jurnalism, aveau în vedere o trăsătură reală și cele dintre cele mai însemnate a acestora, unicitatea, faptul că fiecare operă reprezintă un univers constituit, inconsurabil și incomparabil.Marii scriitori, inclusive marii jurnaliști – scria Tudor Vianu- sunt cei incomparabili între ei și nu este cu putință a stabili un progress, o gradație a drumului ce-i desparte. Nu se poate spune că Dante este superior lui Virgiliu și Ariosto lui Dante.

E adevărat, unii critici, gânditori au recunoscut existența unui progress, limitându-l însă la procesul cunoașterii prin jurnalism și artă, spunea Worringer, o parte din aceștia au observant existența unor cuceriri formale fără a le acorda calitatea de indicatori ai unei înaintări, cum a fost Focillon, sau schimbarea principiilor ce stau la baza viziunii artistice, în reportaje, portrete, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Progresul în artă și în arta jurnalistică” →

Olimpia MUREȘAN: Revista ,,Sintagme Codrene”, nr.1 / 2020

REVISTA SINTAGME CODRENE –numărul 1-din 2020 este continuatoarea mai vechii revistei „Izvoare Codrene” având ca manager fondator pe poetul băimărean VASILE Dan Marchiș-iar colaboratori scriitori din țară și din străinătate. Este o revistă de literatură, artă, istorie, religie și tradiții. Despre acest prim număr al noii reviste voi scrie câteva cuvinte de apreciere la adresa unora din colaboratorii mai vechi sau mai noi ai acestei grupări literare de scriitori care par a fi uniți prin scris de sentimentul patriotic.

Scriitorul Ion Nălbitoru alege din volumul „România, Catedrala din Carpați” un fragment în care prezintă frumusețile și bogățiile acestui loc binecuvântat de Domnul pe pământ și anume-Maramureșul; astfel un virtual turist află că orașul reședință de județ Baia Mare oferă spre a fi vizitate Muzeul de Etnografie și Artă Populară, Muzeul Județean de Mineralogie-unde se află expuse „flori de piatră” din minele maramureșene, Muzeul Satului, mergând prin județ poți ajunge la Stațiunea Izvoare, Munții Gutâi în Ținutul Maramureșului, vestitele porți maramureșene, multe biserici de lemn, Cimitirul Vesel de la Săpânța, Sighetul, orașul Borșa etc.

Gheorghe Apetroaie-asemeni părintelui Iustin Pârvu aduce un omagiu poporului român greu încercat de soartă, se adresează fiilor patriei asemenea lui Alecu Russo în „Cântarea României”-spunându-le să nu-și uite eroii, pe cei ce-au luptat cu vitrejiile sorții și să încerce cu ajutorul lui Dumnezeu să treacă cu bine peste aceste zile triste pandemice-:

„Dar nu dispera Poporul meu, cel care în drumul tău ai renăscut mereu, sădindu-ți în pământ fertil, spre a-ți crește din nou stejarii, fiii tăi, mai vânjoși, mai frumoși și mai români, de care să te sprijini în noile veacuri, să nu te apleci de boală, de cei străini și nici de orice de aiurea vânt…!”

Aceeași nostalgică Daniela Forcoș aduce-n prim plan ideea singurătății și a depărtării față de ceea ce iubește cel mai mult-lumina și libertatea: „În mine, închisă cum într-o cușcă/ ascult susurul tăcerilor ce par a nu exista/ în lumea-mi surdă și oarbă./ Existența mea a fost numai singurătate/ și întunecate ruine./ Aș vrea să strig, să vorbesc la nesfârșit/ să sap cu mâini tremurătoare…/ disperat să sap, /pentru a găsi o dâră de lumină, de libertate…/și în timp ce caut lumina,/ sufletu-mi plânge!”

Într-un articol plin de sensibilitate poetică –în care se repetă sintagma „nu aș fi crezut” Romeo Tohan a avut sentimentul că România „a rămas blocată undeva în bucla unui trecut imuabil căruia prezentul nu îi schimbă cursul…la care o silesc guvernările unei clase politice ostile propriului popor, hotărâte să o sărăcească, să o îmbolnăvească, să o desproprietărească, să o dezumanizeze, să o împuțineze să o alunge în exod, să o îngenuncheze, să o extermine.”…nu aș fi crezut că din regim în regim, din guvern în guvern, țeavă cu țeavă, sârmă cu sârmă, tablă cu tablă și șurub cu șurub economia românească va fi demontată, tăiată și vândută la fier vechi; spre sfârșitul articolului se dă un semnal „al deșteptării neamului și comanda organizării din mers a detașamentelor de luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea ființei naționale românești…simt și presimt că se apropie clipa ridicării românilor pentru neam și țară.” Subscriem și noi din toată inima la aceste idei ce așteptăm a fi puse în practică de cei ce mai au în minte și-n inimă un grăunte de lumină pentru patria străbună!

Scriitoarea Olimpia Mureșan scrie articolul „Biserica de lemn din Ulmeni-Maramureș”-monument istoric- renovat prin schimbarea acoperișului de la biserică și de la clopotniță prin strădania preotului paroh Giurgiu Dumitru, a Consiliului Parohial al bisericii și a sprijinului acordat de instituțiile abilitate.

Prozatoarea Lidia Stoia în articolul meditativ: „O frumusețe care dintotdeauna exista…”se adresează unui „prieten drag” care e de fapt un alter ego, e o convorbire cu un prieten imaginar, de fapt cu propria conștiință-în încercarea de a desprinde răul de bine, adevărul de minciună, nedreptatea de dreptate; viața apare ca un joc de șah care pune față-n față pe omul simplu, credincios și slujitor Creatorului Divin cu omul(tu) care nu vede dreptatea, adevărul și calea mântuirii umane, nu vede frumusețea acestora, frumosul și adevărul etern-(„un om ca un întuneric”), săracul e singurul care aderă încă la o ascensiune a conștiinței.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Revista ,,Sintagme Codrene”, nr.1 / 2020″ →

Alexandrina TULICS: Aș vrea să fiu un strop de rouă (poeme)

Aș vrea să fiu

Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri, nici în copilărie,

un câmp de flori ,cânt de viori ,

albine-n dulce fericire.

Un vas curat fără de umbre ,

un cânt de ciocârlii în zbor,

un brat de lemne, codru -pâine ,

pentru săracii care n-au mâncare,

tihnă și pridvor.

Aș vrea să fiu un strop de rouă

să calci pe el când vei veni,

Sigiliul revenirii Tale ,

cănd mi-ai promis că

și aici vei fi cu mine și în veșnicii .

Ce să mai fiu? un strop de rază

ce scrie despre Tine, sfânt, curat,

ce-aleargă -n lumea cea bolnavă

străini de Tine ,greii încercați .

O rămurea aș vrea să fiu

că viața n-are moartea

E Viată așa cum ne-ai promis,

de Tine, nimeni nu ne mai desparte.

Aș vrea să fiu albină-n stup cu aripile Tale ,

Să mă opresc la cei ce sunt cuminți

dar și nenorociți pe Cale.

Aș vrea să fiu ce n-am fost ieri,o floare -păpădie ,

să fiu de leac prin vers aici

dar puful ei ..s-ajungă-n veșnicie!

Eu n-am plecat, te-aștept să vii…

S-a așternut atâta praf

Pe-mbrățișarea noastră,

Când Mi-ai promis c-ai să Mă chemi,

Să vin din zarea limpede, albastră,

Să-ți fiu Prieten-n părtășii,

Și reazem cald în suferință

Să-mparți cu Mine bucurii,

Să te ajut în suferință.

Să Mă slăvești cum o făceai,

În nopți și la trezire,

Continue reading „Alexandrina TULICS: Aș vrea să fiu un strop de rouă (poeme)” →

Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire

Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii.

Are să-ți fie și mai dor.” (Tudor Mușatescu)

Nu știu dacă există cineva pe pământ căruia să nu-i fie DOR de cineva, de ceva. Să nu-și dorească să reîntâlnească/regăsească o ființă dragă, să petreacă timp de calitate împreună și să se bucure de lucruri/experiențe frumoase. Pentru acest lucru suntem dispuși să străbatem distanțe și să afectăm timp, să acționăm într-un anumit mod pentru a ne potoli dorul. Însă, ne întrebăm, ce putem/ce ar trebui să facem atunci când subiectul dorului intră în categoria pierderi irecuperabile. Dispariția unor ființe dragi, a unor persoane din familie chemate de Domnul pentru a se odihni printre stele este ordinea firească a ființării omului. În acest chip, „însăși moartea ne-a făcut nemuritori”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne face nemuritori, în primul rând întru înviere, apoi ne face nemuritori în sufletul celor dragi prin dorul pe care îl poartă. Ne tulburăm, ne mâhnim, ne întristăm, trăim povești cu o bogată încărcătură emoțională, dorind să facem ceea ce se cuvine pentru persoana respectivă în funcție de trăirile noastre, dar și de potențialul de care dispunem pentru că: „De uitat, nu putem chiar dacă am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre.” (Antonie Plămădeală)

În acest sens, admirabilă este inițiativa poetei, scriitoarei, eseistei Mariana Gurza și a soțului său, ing. Vasile Gurza de a dedica o carte părinților lor, intitulată deosebit de inspirat „Icoane vii”, publicată la Roman, Editura Mușatinia, 2020, grafică copertă maestrul Iurie Braşoveanu, ceea ce confirmă ideea conform căreia: „Cărțile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferințele neamului omenesc.” (Bernardin de Saint-Pierre).

Cartea are dedicația: „Cu drag și pioasă amintire, părinților noștri, Viorica, Ioan – Florica, Valentin.” Conținutul cărții este precedat de poemul „Mama mea…”, de Doina RIZAC – Dumbrăvița (sora Marianei) și de un Argument al autoarei.

Pentru împlinirea acestei dorințe, Mariana a ales să se exprime prin cele mai sensibile specii literare – poezia și eseul – care transmit, rezonează și emoționează.

„Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor.”, ne spune autoarea, care în paginile cărții dăltuiește imagini vii despre locurile minunate și persoanele dragi din familie care au plecat dincolo de zare, înflorindu-i DORUL și AMINTIRILE. Un măiestrit tablou de familie ne emoționează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat/ coasa pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil/ născut în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-o ca pe/ pruncul părăsit.” „Vremuri crude”

Dialogul autoarei cu părinții este mișcător. „Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu.” (Scrisoare către tata); „Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor şi/ Doamne, grea este despărţirea// şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,/ să fiu cu inima-mpăcată/ că te-odihneşti printre cei drepţi.” (Tată, mi-e dor de tine) Pentru Mariana Gurza, „Puterea rugăciunii este extraordinară!”: „Te rog mamă, iartă-mi durerea/ Te strig, te chem, mă arde tăcerea…// Te vom purta în rugă sfântă/ Mama mea, cea blândă…” (Rugă) „Un șir de mătănii,/ Unduit lângă candela ce arde/ Îmi duce ruga/ Spre tine, MAMĂ!/ Lacrima prinsă-n șirag/ Mai poartă și acum/ Mirosul tău de bucovineancă,/ De viorea,/ De iubire./ Acum, îmbrăcată în lumină/ Îmi zâmbești din înalturi…” (Un șir de mătănii…)39

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire” →

Al. Florin ȚENE: Lucrări de la Secțiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig

Revoluția de la 1989 în viziunea profesorilor și elevilor

În urmă cu ceva timp am primit de la domnul profesor dr. Petre Din , așa cum îi este obiceiul de mulți ani, să-mi trimită cărțile pe care le scrie sau coordonează. Acum mi-a trimis volumul “Revoluția de la 1989 retrospective istorice “ , lucrare editată de dânsul în cadrul catedrei de Istorie și Socio Umane de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig.De fiecare dată am scris despre acestea fiindcă autorul, de care facem vorbire, este tipul adevăratului dascăl de provincie care luminează cu știința sa nu numai învățăceii ci și cititorii cărților sale.

Cartea tipărită la Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2020, am primit-o cu următoarea dedicație: “Domnului Președinte al Ligii Scriitorilor din România, Alexandru Florin Țene, avem deosebita onoare să vă dăruim acest volum ca o expresie a sentimentelor de aleasă prețuire pe care le nutrim față de implicarea Dumneavoastră în promovarea actului cultural din România și pentru prodigioasa activitate culturală pe care o desfășurați în spațiu public intern și internațional. Cu toată gratitudinea și recunoștință, ss Din Petre, Sibiu, 2XI.2020.“

Volumul se deschide cu prefața semnată de directorul Liceului Teoretic “Gheorghe Lazăr din Avrig profesorul Emilian Marius Novac, care, printre altele, subliniază: “Acum la 30 de ani de la acest istoric an 1989, acest grup de profesori au transmis în volum o frântură din evenimentele cunoscute și trăite, o viziune proprie despre revoluție și un îndemn la lectură, la cunoașterea istoriei contemporane. “ Aceste rânduri din Prefață le regăsim și într-un fragment mai mare pe ultima copertă a cărții.În continuare, editorul volumului, Petre Din, în “Cuvânt înainte”ne atrage atenția asupra faptului “că Sesiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “Avrig, din data de 18 decembrie 2019, este o formă de atașament față de valorile promovate de Revoluția din Decembrie 1989, dar și un factor de coeziune și de aderență atât la identitatea națională, cât și la cea europeană.“

Un interesant studiu publică profesorul Emilian Marius Novac, intitulat “Revoluția de la 1989 în contextual european “, în care contribuția lui Mihai Gorbaciov nu este de neglijat la amplele reforme denumite perestroika, care practic au contribuit la căderea imperiului sovietic. Nu este uitată intensa activitate desfășurată de papa Ioan Paul al II-lea care a susținut mișcarea anticomunistă din Polonia.

“30 de ani de la revoluție “ semnat de prof.ing.Marcel Luca este, practice, un jurnal obiectiv al zilelor revoluției, punând accent pe măcelul, așa zișilor teroriști, și starea de haos instaurată pe întreg teritoriul românesc.

Preotul, lector universitar dr. Emanuel P. Tăvală în lucrarea sa “Să luăm aminte… “dezvoltă un eseu în care, prin comparație, evidențiază similitudinile evenimentelor din 1600 și cele 1918, inclusiv din 1989, care sunt clipe astrale ale românilor și al României.

Despre dimensiunea spiritual-simbolică a evenimentelor din decembrie 1989 scrie cu mult patos preotul Vasile Gafton, înserând reflecții pertinente după aproape un sfert de veac de la acea cotitură în istoria neamului românesc. Lucrarea este structurată în șase diviziuni și o concluzie, dezvoltându-se ca un studiu socio-politic despre nemulțumirea generală a românilor al regimului comunist-criminal.

Cunoscutul publicist și teolog cu care mă întâlnesc în diferite publicații, Stelian Gomboș publică în acest volum o retrospectivă ale celor 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 și un interviu cu regretatul, profesor, istoric și academician Florin Constantiniu despre revoluționarii de atunci și clasa politică, concluzionând: “ Anii 1989-2011 vor fi considerați o perioadă de declin, clasa politică și poporul român împărțind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate.“

Profesoara Marineta Popa dezvoltă fenomenul înlocuirii dictaturii de până în decembrie 1989 cu libertatea și democrația.

Un studiu amplu și interesant este “Revoluția din jurul Catedralei Ortodoxe “ semnat de Mara Alexandra Hulpe, Maria Alexandra Hulpe și prof..Costel Neacșu, cunoscut scriitor din Sărmașu, județul Mureș. Practic acest studiu este o frescă sângeroasă a evenimentelor din Timișoara cu participarea unor preoți, inclusiv o listă cu lozincile strigate de revoluționarii din orașul de pe Bega.

Contribuția sibienilor la Revoluția din 1989 este abordată de Paula-Cristina Muntean, având coordonator pe profesorul Marcel Luca. Sunt amintiți victimile revoluției de pe străzile Sibiului, execuția Ceaușeștilor în ziua de Crăciun și concluzionând cu analiza lumii libere și democratică, după 30 de ani,

Despre anul marii schimbări din spațiul carpato-danubiano-pontic scriu Darius-Dumitru Gavrilă și Denisa Giorgiana Iagăru, în coordonarea profesorului Octavian Marcele Luca, iar Continue reading „Al. Florin ȚENE: Lucrări de la Secțiunea de Comunicări istorice de la Liceul Teoretic “Gheorghe Lazăr “din Avrig” →

Vavila POPOVICI: Despre inconștiență, lașitate și trădare

Astăzi 7 noiembrie am văzut la televizor imagini dintr-un oraș american cu tineri care săreau într-un picior și purtau lozinci denigratoare. Tineri debusolați, tineri care se bucurau că au scăpat de un Președinte care s-a luptat pentru viitorul lor, ca acesta să fie unul luminos, să aibă parte de educație, învățătură, cinste, iubire și bunătate. Dacă aș fi fost în mijlocul lor i-aș fi întrebat: Ce rău v-a făcut Președintele? V-ați gândit câtă energie, sănătate a dăruit acestei țări pentru a o face din nou puternică, a deveni din nou exemplu pentru alte țări, așa cum a fost cu mult timp în urmă? O fi greșit cu câte ceva? Poate! Cine muncește mai și greșește! De unde atâta răutate în sufletele voastre tinere cu care ați intrat în viață? Cu cine l-ați schimbat, tineri inconștienți? Ce viitor al planetei vă imaginați? Va fi viața voastră, desigur! V-ați gândit cum ați dori să o aveți?

Președintele Donald Trump a fost atacat frecvent pentru că a încercat să schimbe gândirea și deciziile oamenilor care reprezentau America, pentru că a dislocat o parte din politicienii care au stat zeci de ani la putere, fie democrați, fie republicani, dar care au avut o doză insuficientă de patriotism și pentru care renumele și interesul personal al câștigului a primat. Ei nu au iubit cu adevărat valorile pentru care această țară era specială, cea mai măreață din lume, țara care era atracția oamenilor capabili și muncitori din alte țări, în fine – țara care era „First”!

Stânga, astăzi neo-marxiștii, declară că-i iubesc pe toți, dar de fapt nu iubesc nimic în afară de bani, de câștigul egoist al fiecăruia, dobândit pe orice cale, fie ea legală, fie ilegală. Ei nu luptă pentru oameni, cât pentru ceea ce li se cuvine lor, și cred că li se cuvine totul, atunci când sunt la putere. Și când te afli la putere zeci de ani, compasiunea pentru cei de lângă tine scade, egoismul crește, corupția se intensifică și ia forme diferite. Frauda electorală este o corupție de mare anvergură, folosită, tehnologizată, deoarece datorită folosirii ei, politicienii își pot recuceri și păstra puterea. Greu depistabilă, dar care trebuie totuși dovedită și dată în vileag.

România, țara din care am venit, a cunoscut mai îndeaproape teroarea și corupția ajunsă la cotele ei maxime, în timpul socialismului (experiență a comunismului) și în perioada post-comunistă.

Istoricul American Keith Hitchins (n.1931), membru de onoare al Academiei Române, cel care a publicat la Oxford University Press o istorie a românilor, în două volume, a scris: „Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar și disprețul pentru Lege”.

A fost o perioadă când cei mai mulți dintre români (est-europenii în genere) gândeam într-un fel și ne exprimam în alt fel, atitudine pe care am numit-o „dedublare”, din cauza spaimei care a fost indusă de către organele conducătoare de partid și cele ale securității statului. Și o foloseam pentru a putea supraviețui, a ne păstra un loc de muncă și a avea ce mânca copiii noștri. Norocul a fost mintea românilor, înțelegerea multora, hărnicia și sănătatea lor, fibra genetică care o aveau. Nu ne poate învinui nimeni că nu am protestat prea tare, fiindcă regimul era de o teroare cumplită. Alături de noi, erau întotdeauna păzitorii, demascatorii, criminalii care ne puteau arunca în închisori, și a ne ucide. Ura și răzbunarea erau în sufletele acelor oameni care serveau sistemul.

Acest început de teamă am sesizat și aici în America, la votarea recentă. Mulți s-au ferit să-și exprime cu sinceritate gândul, ceea ce nu este caracteristic poporului american. Americanii s-au remarcat întotdeauna prin sinceritate, libertate, luptă pentru adevăr.

Noi, cei bătrâni, am trăit în perioada Regatului României vremurile unei copilării senine, când iubirea, romantismul, credința ne erau repere susținătoare ale vieții; când părinții ne duceau la Biserică, când ne închinam la masă și spuneam „Tatăl nostru!”, când ascultam sfaturile părinților și ale dascălilor, când aveam libertatea de a face ce doream, în slujba vocației și a binelui, când respectam conducătorii țării, când eram crescuți conform poruncilor din Biblie: „Să nu furi, să nu ucizi, să nu minți etc.” Și am prins dintr-o dată schimbarea, când sistemul comunism a preluat totul în mâinile sale. Ce bulversare a fost! Noi adolescenții eram rătutiți, părinții noștri debusolați cu privire la sfaturile pe care trebuiau să ni le dea, intelectualilor detronați li se intentau false acuzații, pentru a fi uciși, în final, din punct de vedere moral. Puterea era a celor mediocri și analfabeți. Cum ieșeai din rând, erai terminat! Și așa ne-am trăit viața. Cei care au acceptat compromisuri, au dus-o binișor, le-a fost cald… Mă întreb cum au trecut viața dincolo, cei care au și plecat. Și-au cerut iertare cuiva pentru slăbiciunea din această viață? Fiindcă conștiința nu iartă! Ea până la urmă cântărește, chiar înainte de a ajunge în fața Celui cu cântarul de cea mai mare precizie!

În alte părți ale lumii ideologizarea s-a făcut treptat, în diferitele zone de activități umane. Adică acea spălare a creierelor, care s-a încercat a se face brutal și la repezeală în închisorile comuniste. Cu alte cuvinte, spălarea creierelor s-a făcut treptat, discret, rațional. Comportamentul socialist care s-a impus în unele țări și se va impune în altele, el a schimbat și va schimba și caracterul oamenilor. Păcat! Când se va conștientiza faptul, poate va fi prea târziu de a mai remedia ceva. Va fi acceptată ideologia materialistă și atee, care folosește ura pentru a schimba, răsturna sistemul capitalist și a instaura comunismul global. De ce oare s-a lovit în economia celei mai prețuite țări? Și de către cine? Și încă cu ce „armă” neașteptată!

Ieri credeam cu tărie că poporul american – cinstit, liber și drept – a demonstrat că simte sau știe ce îl așteaptă, că nu dorește ideologia neo-marxistă. Și nu ar fi puțin lucru! „Bravo, America!, datorită lui Trump partidul republican a reușit să exprime, la vedere, această performanță”, au scris unii. Ca astăzi, 7 noiembrie, să fiu uimită de ceea ce văd. Și cum aș putea numi atitudinea tinerilor de pe străzile orașelor unde au manifestat complet invers celor așteptate? Inconștiență, lașitate sau trădare? Desigur că funcție de vârstă! Mulți tineri manipulați sau inconștienți, unii jurnaliști, canale de televiziune și oameni politici – lași și trădători. Sigur că dramul de inconștiență le poate aduce tinerilor „o fărâmă de fericire, dar multă inconștiență – doar nefericire!”. Lașitatea oamenilor maturi însă, este dovada necinstei. Scriitorul român Liviu Rebreanu a scris, în legătură cu acest subiect: „Politica e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează lașitatea omului, care trăiește din minciună și trădare, care înșală cu știință pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conținut, care astfel în mod conștient sapă viitorul țării înlăturând din viața publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă și trainică a unui popor”. Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre inconștiență, lașitate și trădare” →

Camelia CRISTEA: Poetul…simplu anotimp (poeme la aniversare)

Poetul…

Poetul, e un munte cu fruntea în senin
Spre el, cu bucurie întotdeuna vin,
Și îi culeg din suflet trei lacrimi înnodate
Într-un șirag de perle le văd apoi purtate…

Poetul, e oceanul ce- ascunde ades comori,
Un visător, ce umblă cu capul printre nori
Din cerul lui de vise culege multe stele
În nopți cu luna plină, a ars intens prin ele…

Poetul, este verbul a fi și a vedea,
Tot universul care se întinde în calea sa
Nemarginiri nescrise și poate neîncăpute,
În versul lui de suflet, mereu au fost cusute.

Poetul este greier ce cânta toată vara
Prin suflet poartă rima și uneori chitara,
Când visolul lovește în el poate căinesc,
Se-ascunde după sine, de tot ce e lumesc.

Poetul este totuși un simplu anotimp
Și tainele ascunse în marele Olimp,
Mereu în întrebare, din când, în când, răspuns,
Un poate, niciodată nu-i este de ajuns…

Poetul este macul aprins pe câmpuri vara,
Pe strunele de dor își duce iar vioara,
În aminitiri scaldate de brumă și culoare
Găsește bucurie și oază de răcoare…

Poetul este via de struguri toată plină
Și în pocal de suflet, toarnă mereu lumină
Împarte bucurie, tristețe și dureri,
În haina lui încap mereu păreri, păreri…

Poetul e sărac și totuși plin de daruri,
Adună cu iubire, atât de multe haruri
Cu toți împarte versul și verbul a iubi
Se scrie printre rânduri, se încrede în a fi!

Te simțeam

Te simțeam în miez de noapte
Și în mijlocul furtunii
Cum stăteai la talpa crucii
Și îți ascultai străbunii.

Te simțeam în carnea vie
Ce-mi bătea sfioasă-n piept,
Uneori primeam lumină
Și o oază în deșert.

Te simțeam pe raza lunii
Când golită de putere,
Invocam în rugi toți sfinții
Și a lor duioasă vrere.

Te simțeam în lumânarea
Ce-mi ardea în toiul nopții
Și-n obrajii arși de lacrimi
Însemnați de firul sorții.

Te simțeam în dimineață,
Când o aripă de înger
Îmi pansa durerea minții,
De necaz să nu mai sânger.

Te simțeam în iarba verde
Ce o sărutam cu talpa
Și voiam atunci în rugă
Să cer Domnului o alta.

Te simțeam în dimantul
Ce sclipea pe cer cu soare
Și știam că viața asta,
Poate fi o sărbătoare.

Te simțeam ca pe o floare
Ce îmi crește drept în piept
Și mă-nvață să rabd toate,
Să îndur și să aștept.

Te simțeam și în penelul
Ce își arcuiește pașii,
Pe tărâmul de culoare
Ca-n alai când trec nuntașii.

Te simțeam în primăvara
Ce îmi înflorea castanii
Și vedeam cu ochiul minții
Că de ceară ne sunt anii!

Te-am văzut în tot și-n toate
Și în marea tremurândă,
Când furtuna din pahare
Uneori stătea la pândă.

Și mă plec la talpa crucii
Ca un fir de lumânare
Pentru toată neputința
Cer iertare și-ndrumare!

Iar când pleoapa o să cadă
Peste ceasul înserării
Te rog Sfinte îndurare,
Și pe toți ne dă iertării!

Am venit

Te-am primit în viață, flacără – trăire,
Lacrimă pictată, pe un ochi de stea
Străjuie altarul rugăciunii albe,
Zarea mea senină, prinde zarea ta.

Pelerin prin lume, regăsiri în sine
Drumuri ce-s pavate, pașii spre lumini,
Toaca minții bate, ce-aș fi fără Tine?
Pasager stingher, poate clandestin.

S-a aprins în mine flăcăra credinței
Am săpat adânc, pân la temelii,
Pe un colț de stâncă am să pun o floare
Din incandescența toamnelor tarzii…

Pe cerul iubirii, catedrala vieții
Au zidit cu trudă, sfinții rugători,
Flacără lor arde, jerfa este vie
Noi doar lumânări pe altar de flori.

Călători prin lume fii nemuritori,
Veșnicia clipei, tăinuiește zborul.
Vom lansa rachete către alte lumi
Migratori în spațiul mare de Minuni!

Tăceri de Toamnă…

Continue reading „Camelia CRISTEA: Poetul…simplu anotimp (poeme la aniversare)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a V-a)

„Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”

(MIHAIL EMINESCU)

„În tot ce cugetăm şi înfăptuim ne raportăm

consecvent la realităţile ideale care ne semnifică

în planul cel mai înalt a existenţei noastre.”

(MIHAIL DIACONESCU)

În Dacia străbună, Neamul protodac a fost hărăzit cu o misiune, o vocaţie, un sens dat de Dumnezeu – mesianismul zamolxian-hristic, precum şi un scop, un rost de împlinit în drumul istoric, care nu trebuie să fie altceva decât Calea pe care se împlineşte Voia Atotcreatorului.

Neamurile descend din/ prin Voia lui Dumnezeu aşa încât întru Dumnezeu trebuie să se împlinească Neamurile Alese prin lumina Cuvântului, prin gândirea serafică, prin fapta suprafirească, prin armonia libertăţii, prin comuniunea în har şi credinţă, prin slujire şi slăvire.

Neamul valah, moştenitor al Daciei străbune a păşit pe Calea luminată de Cuvânt, de Adevăr, de Bine, de Frumos, de Dreptate, de Credinţă, de Omenie, de Mărturisire, de Libertate, de Jertfă, de Cruce, de Creaţie, dar şi de Înviere, în aşa fel încât să se poată apropia cât mai mult şi nu să se îndepărteze niciodată de Călăuzitorul său ceresc şi absolut. „Nu cred să existe minte şi inimă omenească, şi mai ales românească, spune poetul-mărturisitor Vasile Posteucă, cinstită şi smerită, care meditând un pic asupra trecutului nostru şi văzând cum ne-am menţinut în istorie şi în contra tuturor năvălirilor şi tiraniilor, în contra tuturor prigoanelor şi nedreptăţilor, să nu vadă faţa de lumină a unei mari chemări pe care Dumnezeu a sădit-o în inimă. Dacă ar fi numai rezistenţa în contra răului şi întunericului care ne-au înconjurat şi atacat, şi încă ar fi mult şi de ajuns. Dar noi am înscris, ca neam, fapte în istoria omenirii, care sunt mult mai mult decât îndărătnicia de a trăi şi rezistenţa pasivă. Noi am creat istorie!” (Vasile Posteucă, Destinul Imperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Ed. Criterion Publishimg, Madrid, 1977, p. 29)

În această Istorie creată pe parcursul mileniilor Neamul dacoromân, prin Elitele sale religioase hărăzite de Dumnezeu s-a distins prin creaţia genială a marilor sale valori spirituale, prin monoteismul, tradiţia şi dreapta credinţă creştină care i-a constituit coloana vertrebală, întregul lui ca dat firesc în care s-au consfiinţit demnitatea, vocaţia şi misiunea sa profetică.

File reprezentative în acestă Istorie multimilenară, încercată, zbuciumată, prigonită, persecutată, dar şi de aur au fost foarte mulţi, între care Traian Murariu şi Traian Macavei.

Traian Murariu s-a născut în comuna Pădureni, judeţul Timiş la 7 Aprilie 1901, în familia unor harnici creştini, evlavioşi, cinstiţi şi buni gospodari bănăţeni, iubitori de Dumnezeu, de Tradiţia creştină, de rânduiala cea bună, de măsura cea dreaptă şi de Glia străbună, Traian şi Sanda şi, a fost omorât în penitenciarul Jilava la 27 Septembrie 1952.

În sânul familiei plină de omenie şi de obiceiuri strămoşeşti, Traian jr. a primit o educaţie demnă de un viitor mărturisitor al Bisericii Mântuitorului Hristos, în care a sălăşluit şi a ars permanent ca un Rug Aprins, Flacăra iubirii sale de Patrie, de tot ce este frumos şi demn.

În Banatul de câmpie, Traian a parcurs şcoala generală, apoi s-a ocupat îndeosebi de treburile gospădăriei, nevoidu-se cu pulsul vieţii specifice, cu grijile, cu generozitatea faţă de semenii mai neajutoraţi, cu visele şi cu aspiraţiile acelor vremuri încărcate de nelinişti.

Şi-a făcut datoria faţă de Ţară prin satisfacerea serviciului militar şi a rămas un stâlp de nădejde al Bisericii ortodoxe, prin conduita sa morală ireproşabilă, prin dârzenia şi zelul cu care îşi mărturisea dreapta credinţă, devenind o pildă de urmat pentru tinerii din sat, suferind consecinţele războiului, dar mai ales ucigătoarea povară a ocupaţiei sovietice în cârdăşie cu cel care şi-a trădat ţara, armata, elitele şi poporul, sinistrul rege Mihai de Hohenzollern.

Fiilor buni şi curaţi, cu sufletul frumos ca al dacului, răul le dă târcoale permanent. Astfel, în data de 12 Decembrie 1950, seara, acasă, Traian s-a trezit cu doi tineri frumoşi, foşti elevi ai liceului „Negru Vodă” din Făgăraş, luptători în Rezistenţa Anticomunistă din Munţii Făgăraş, Nicolae Mazilu şi Ion Mogoş, care căzuseră în ghearele Securităţii, fuseseră arestaţi, pătimind la penitenciarul de copii, Târgşor.

Aceasta a fost mănăstire, apoi pulberărie, închisoare militară, iar în timpul regimului comunist a devenit temniţă rezervată elevilor naţionalişti-creştini, funcţionând între 1948-1951, perioadă în care autorităţile scelerate, ucigaşe şi machiavellice, fără Dumnezeu şi Neam, slugi ale Ocultei prigonitoare şi persecutoare în mod expres a creştinilor ortodocşi au încercat „reeducarea” bolşevică, prin tortură după programa celebrului pedagog nefast Anton Semionovici Makarenko (1888-1939), prin siluirea conştiinţei, mutilarea minţii, frângerea trupului, pervertirea sufletului, a familiei, a neamului, a Bisericii, după teoriile antihriste ale sataniştilor Marx, Engels, Lenin, Troţki, Stalin ş.a.

Între cei care au supravieţuit „reeducării”, gulagurilor atee şi au mărturisit despre diabolicele torturi s-au numărat scriitorii Virgil Maxim, Gheorghe Andreica, Luca Călvărăsan, Constantin Iorgulescu ş.a. Constantin Iorgulescu s-a întrebat, întrebându-ne: „De ce a fost nevoie de atâta schingiuire? De atâta suferinţă, de atâta moarte? Vor şti vreodată călăii ce-nseamnă o zi de temniţă deşi acolo au trăit şi ei, alături de victime, făcându-şi „seviciul”? Vor fi înţeles ei ceva din partea nevăzută a durerii pe care ei o produceau, doar fizic, prin „mijloacele lor de producţie”? Dar victimele, suferitorii, cei plecaţi mai puţin, mai mult sau de tot, morţii, acolo unde vor fi acum, ce-au înţeles? Ce-au făcut ei cu amintirile lor, cu opiniile, regretele, mesajele nerostite, cuvinte nespuse? Nu cumva se găsesc acolo, între cei ce strigă cu glas mare: „Până când Stăpâne sfinte şi adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru…?” (Apocalipsa 6,10). Iar cei rămaşi, n-ar fi timpul să-şi regândească puşcăria în ansamblul ei? Să mediteze nu la cele câteva temniţe prin care au trecut, au răbdat şi murit, ci la întregul ei, la substanţa ei metafizică, la suferinţa cea continuă, sfâşietoare şi unificatoare, creatoare (?). Pot ei să se apropie de-o astfel de esenţă, s-o traducă în vorbe ca s-o comunice şi altora? Mai sunt destul de întregi pentru asta?” (Constantin Iorgulescu, Târgşor – 2008, cuvânt rostit la 60 de ani ai Târgşorului roşu)

Cei doi luptători, s-au îndreptat după eliberare să caute un loc de muncă la Uzinele Reşiţa, iar în drum au trecut pe la Traian Murariu, care i-a primit, i-a găzduit şi i-a omenit creştineşte. Un iuda al locului i-a turnat la Securitate, astfel că 7 miliţeni înarmaţi au pătruns în casa binefăcătorului în noapte de 15/ 16 Decembrie 1950, omorându-i pe cei doi şi arestând gazda.

Martirii au fost aruncaţi într-o groapă comună din cimitirul comunei Pădureni. („Timişoara”, an VI, nr. 183, din 11 Septembrie 1995, p. 12)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a V-a)” →

Ionuț ȚENE: Mărturisire (poemul zilei)

Mărturisire

Nu mă nășteam dacă nu eram ortodox
Aici la umbra luminată a icoanei
Nu aș fi fost biserică de lemn pe coama dealului
și stâncă pe picior de plai
Dacă nu eram creștin get și roman bizantin
Din Trupul Lui veșnică pomenire de ciocârlii și privighetori
Dulce mireasmă de tămâie îmbrățișarea cerului de dor

Dacă nu ma nășteam nu eram ortodox
Stâlp de pridvor fără întrebări la răspunsuri
Fără mirări la exclamări
Cu prescură de altar și vin de mătase roșie am crescut
Și fumuri barbare și focuri trecute s‐au stins popoare aici
în cădelniți chilii
Pentru că ne-am născut ortodocși în calendare
de sfinți și sinaxare
Și noi vedem Ceahlăul ca un falnic Tabor
Și copiii noștri semințe de brazdă bună
Călcată cu sete de dușmani dar crescută
Spice bălaie ce-n țeapă puternic în soare
Pentru cea mai bună pâine coaptă de după iconostase
Împărtășită în veșnice duminici pentru cei care vin
izvoare limpezi de apă vie din care beau cu sete
Cei cu tinerețe fără bătrânețe

Nu ne nășteam dacă nu eram ortodocși
O pădure de brazi și stejari alergând spre Lumină
O mare zguduită de abisurile Cuvântului
Un cuib doar pentru vulturi, o țară dulce
Pentru cei născuți dimpreună, ca frații de cruce
Români ortodocși

–––––––––

Ionuț Țene

Vasilica GRIGORAȘ: Nopţi şi zile binecuvântate

Nopţi şi zile binecuvântate

Asfinţitul în nuanţe stacojii
se-mbăiază cu smerenie
într-un iureş de şuvoaie.

Soarele se dizolvă încet
în cerul ondulat al mării
apoi renaşte lumina
pe coama unei noi zile.

Trec nopţi şi zile
sfărâmate-n note punctiforme,
veşnicie în vârtelniţa grăbită
care deapănă stropi de plâns
şi înnoadă fărâme de zâmbet.

Crepusculul şi zorii gemeni
statornici peste înălţimi şi-adâncuri
îmi scormonesc în taină inima.

Gândurile-mi umblă valvârtej
pe aripi de pasăre zburată,
roi de-albine spre alt sălaş,
noian de cuvinte bolborosite
mult prea sărace
pentru a-mi exprima mirarea.

Obosită mă odihnesc
în ploaia vorbitoare a nopţii
plutind spre geana dimineţii
rază timidă de soare
care atinge tandru
creştetul unei sălcii.

Beau cu lăcomie
din apa răsăritului
şi prudentă reaprind
focul lăuntric sfinţitor
în capela unei noi zile.

De la răsărit la apus,
din zori în noapte
alerg răsfăţată de timp
topindu-mă încet
ca un plăpând fulg de nea.

Fiţi binecuvântate,
nopţi şi zile,
în balansoarul vostru
mă simt binecuvântată!

—————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

Noiembrie 2020