Lună: octombrie 2020

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ANDREI CIURUNGA – Voievodul liric al BASARABIEI răstignite

   “Iisus este în capul legiunilor nesfârşite

   de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru

   Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut

   politic creştin.”

(Părintele Liviu Brânzaş)

 

 

    La suprafaţă, în afara lumii „libere” fenomenul liric, literar, filosofic şi teologic par paradoxale, dar lăuntric în sufletul neîncătuşat, în spiritul libertăţii depline este o celestă antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar ateu s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase prin excelenţă, o MĂRTURISIRE mistică, fără precedent în Istorie, în Patristică, o Filosofie creştină sofianică, nemaiîntâlnită şi o Teologie ortodoxă ce purcede spre o Filocalie cu o înaltă vibraţie cerească.

   La fel de paradoxal şi antinomic POEZIA creştină au urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii jertfelnice în Sânul ceresc al Învierii.

   În infernul concentraţionar al României Penitenciare omului creştin intrat sau rămas  în comuniune cu Dumnezeu, i-au crescut tainic două aripi spirituale: rugăciunea permanentă şi poezia continuă, ambele arzând lăuntric ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind eticul şi înfrumuseţând esteticul.

   Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii spre bolţile azurului sublim al revelaţiei.

   S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar: poeziile au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile destul de adânci.

   Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.

   Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura icoanei sale.

   Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul hristic.

 

   Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.

   Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.

   Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.

   Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.

   Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.

   Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.

   Aşa s-au născut în infernul concentraţionar prefăcut în Agora, POEŢII CRUCII.

   Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei şi a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă. Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru ceilalţi. Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurarea, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.

   Prin Rezistenţa lor creştină, Poeţii Crucii s-au aprins în Luceferi călăuzitori de lumină, de har, de sublim peste întregul univers concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral.

   Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, în crezul, în libertatea, în nădejdea, în răbdarea, în jertfa şi în dragostea lor, toată voinţa-sentinţa pătimirii, întrupată prin: ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, calvarul Golgotei Naţiei, Crucea Răstignirii, dar şi în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

   Crucea suferinţei Generaţiei mistice – înnoitoare a tineretului dacoromân împlinită prin jertfa dragostei creştine capătă frumuseţea ortodoxă a tainei divine care ia chipul fiinţării dumnezeeşti întru Hristos Mântuitorul nostru printr-o permanentă şi sacră creaţie filocalico-mistică.

  “Fără creion şi hârtie, memotehnic, s-au creat mii de versuri, ştiinţă, atomică, în matematică, în fizică, în medicină. Multe au rămas necunoscute. Prin asta trăieşte un neam şi un individ, prin creaţie, şi tot prin asta supravieţuieşte…” (Mărturia monahului Atanasie Ştefănescu, deţinut religios la Aiud, în Atitudini, anul XI, nr. 59, Martie-2019)

   Generaţia mistică a Renaşterii creştin-ortodoxe dacoromâne a secolului al XX-lea, ca cea mai încercată şi mai prigonită dintre generaţiile istorice şi-a împletit logodna veşniciei nemuritoare, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul Hristic: în suferinţă şi dor, în îndurare şi crez, în patimi şi sărbătoare, în frângeri şi neînfrângeri, în smerenie şi înălţări, în mocniri şi mărturisiri, în nădejde şi împliniri, în prigoniri şi purificări, în doine şi psalmi, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi descătuşări, în persecuţii şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi înnoiri, în rugi de foc, lacrimi de sânge şi Liturghia iertării răufăcătorilor atei, sub denia Crucii lor, întrupată Crucii Domnului, răscumpărătoare şi răsfrântă în apoteoza sacră a Învierii.

   Unul dintre marii sacerdoţi ai creaţiei mistice, care a stat alături de Radu Gyr, poetul Crucii prin excelenţă, privind spiritul filocalic şi sofianic al poeziei religioase a fost Andrei Ciurunga.

   Am avut privilegiul să-l cunosc răsfoindu-i filele vieţii ultimului an şi jumătate.

   L-am preţuit, l-am admirat, l-am înţeles, l-am venerat, l-am iubit şi-l cinstesc.

Andrei Ciurunga (1920-2004), Voievodul liric al Basarabiei răstignite, ilustru poet al Crucii, a fost arestat în Noiembrie 1945, pentru articolul „Expresul”, eliberat după o lună, rearestat şi condamnat pentru poezia sa martirică. “Cântecele sale de dor şi de război”, adunate într-un volum în Februarie 1950, la Chişinău, i-au adus preţuirea celor 4 ani de condamnare politică, dar şi interdicţia de a nu mai scrie nici măcar un vers. Cum însă “Canalul Morţii”, a devenit Golgota dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi şi imn al devenirii demnităţii lor, Andrei Ciurunga nu s-a ”cumințit ” şi a transformat Canalul în Poemul  pătimirii, pentru care a mai primit 18 ani de temniţă.

   Pus în libertate în anul 1954, rearestat în Noiembrie 1958, eliberat definitiv în August 1964.

   Îşi ia în anul 1964, pseudonimul Andrei Ciurunga, iar în anul 1967, a reintrat în Uniunea Scriitorilor. Marele poet creştin, supranumit Radu Gyr al Canalului a îndurat prigoana şi persecuţiile în sinistrele şi fioroasele penitenciare Jilava, Văcăreşti, Gherla, Galeşu, Poarta Albă, Uranus, Valea Neagră, Balta Brăilei.

    În toamna mileniului trei, la Poarta Albă-Constanţa, azurul cerului ca o cinstire adusă Eroilor şi Martirilor a trimis o solie ce s-a reflectat cu reverenţă pe Monumentul Canalului, unde la poalele Columnei era înflorit şi numele marelui poet Andrei Ciurunga, îmbrăţişat de câteva versuri înroşite din celebra sa poezie „Canalul”.

   A urcat întru Luceferii creaţiei sofianice cereşti cu imnul şi smirna Sărbătorii Împărăteşti Schimbarea la Faţă a Domnului, la 6 August 2004.

    Canalul Dunărea-Marea Neagră, devenit „Canalul Morţii”, o Golgotă dobrogeană a zecilor de mii de osândiţi şi imn al prigonirii lor, moment crucial în care Andrei Ciurunga a transformat Canalul într-un Poemul al pătimirii Românilor.

   Zidit din argilă şi foc şi-a frământat zilele în cântare şi visele stropite cu soare s-au împletit din răsărituri de mângâieri. Din zările rotunde şi-a împletit şoaptele cuvintelor fermecate, ca o legănare de salcâm roz. Drumeaţă i-a fost rugăciunea, care i-a smălţuit sufletul cu lumină la chemarea trăirii. Şoaptă de vioară, inima-i purcede ca jertfa care suie peste Carul Mare mireasma luminii serafice. Din şuvoiul cernit al Danubiului însângerat şi-a împletit lacrimile sale de foc pentru Basarabia Martiră.

 

   După ce a spintecat Dobrogea cu lopata în cei patru ani de muncă silnică, marele poet, genialul basarabean Robert Cahuleanu alias Andrei Ciurunga şi-a plămădit inedit şi inefabil temerarului său destin în Poemele cumplitului CANAL.

                           CANALUL

   „Aici am ars şi-am sîngerat cu anii,/ aici am rupt cu dinţii din ţărînă,/ şi-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.// Pe aceste văi şi dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi lumina./ Amare bezne-am aşternut pe gene/ şi le-am gustat în inimi rădăcina.// Aprinşi sub biciul vîntului fierbinte,/ bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre şi Mare. // Trudind, flămînzi de cîntec şi de pîine,/ înjurături şi pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum vapoarelor de mîine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ţine minte şi-ntre foi va strînge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apă şi pe-a patra sînge.// Iar cîntecele smulse din robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărţile pe care le vom scrie,/ o nauă Tristie la Pontul Euxin.”

   (Andrei Ciurunga, Poemele cumplitului CANAL, Ed. Universalia, Craiova-1992)

    Creator genial, curgător ca o mare cascadă, temperamental ca un sacerdot, înălţător ca un pisc, fremătând de imagini între clocotiri şi revărsări, Andrei Ciurunga ne înzestrează cu autoritatea sa inefabilă – semnificaţia unei trăiri filocalice, răsfrânte din Trupul frânt, însângerat al Patriei sale smulsă din Sânul crucificat al Ţării MAMĂ.

   “O, de-ar mai trece Dumnezeu prin ţară/ să ne citească sufletul afund,/ cel răstignit a nu ştiu câta oară/ pentru îndrăzneala de-a se vrea rotund,// ar da de mari palate-mpestriţate/ şi de bordeie-ascunse sub pământ,/ dar niciodată, Doamne, ferecate/ la-nfăţişarea Oaspetului Sfânt.// O, de-ar veni Bătrânul din poveste/ cu barba Lui de sălcii şi mălini,/ ne-am ridica încreştinaţi pe creste/ spre Răsăritul hojma de străini.// Şi zornăind cătuşele comune/ ce-au ruginit în temniţele lor/ ne-am lumina de-o dulce rugăciune/ cu care-abia ne-mbujorăm de dor.// Dar Dumnezeu mai zăboveşte încă/ la ceasurile-acestea prea târzii./ În lume poate s-a lăsat vreo stâncă/ mai grea, pe pieptul altei seminţii.// Ci noi, bolnavi de-adâncă neputinţă,/ privim zadarnic înăspritul drum./ Din cele ce ne-ar fi de trebuinţă/ ne sunt de lipsă scuturile-acum.// Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ s-a răstignit Hristos ca la-nceput,/ cu palma stângă sângerând pe Nistru,/ cu palma dreaptă înflorind pe Prut.// Privindu-Ţi Fiul dăruit pierzării/ îţi mulţumim de codri şi de grâu,/ dar ne revoltă, Doamne-al îndurării,/ că nu ne-ai dat şi fulgere la brâu”… (Răstignire).

   Mistica sa şi-a pus inelul de logodnă al zorilor de dimineaţă. Reminiscenţele tinereţii în marşul lor forţat s-au transfigurat în sihastri. Inima lui pururea flămândă de cuvânt a sângerat pentru ţară, curgând ca lava fierbinte în nădejdea celorlalţi, ca o rugă pentru biruinţă. Trudnicele sale oseminte s-au întrupat în falnicii stejari, ce-au tămâiat în taina milenară, veacurile Doinelor sortite. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ANDREI CIURUNGA – Voievodul liric al BASARABIEI răstignite” →

Alexandru NEMOIANU: Biruind lumea căzută

Sub ochii noștri vedem cum valorile morale, toată tradiția creștină care au dăruit splendoare,autoritate morală și prestigiu,sunt călcate în picioare și subordonate demonicei ideologii „globaliste” și imperiului globalist-sodomit-anglo-sionist. Această ideologie s-a insinuat inițial prin cuvinte meșteșugite și înșelătoare, apoi prin minciună grosolană și în momentul de față prin forță, financiară sau militară. Gândirea multor,foarte multor oameni a fost pervertită și pângărita până a îi condiționa pe acești nefericiți în roboți care visează la lagăre cu confort sporit. Mai rău, foarte mulți au fost descurajați la limita de a nu mai crede că o alternativă există. Dar acestă alternativă există.

Da, acest drum mântuitor există. El există în adâncuri, în sufletele celor care cred și știu că Dumnezeu nu va lăsa lumea Lui să piară.Dumnezeu mereu va lumina mintea celor care îl caută și le va arăta „calea, adevărul și viața”, le va arată drumul care duce acasă. În momentul de față miraculos nu este faptul că mulți au uitat drumul,miraculos este că mult mai mulți îl știu și statornic îl urmează.

Marea greșeală pe care o fac cei dezamăgiți și descurajați este de a se încrede în „bunătatea ” uzurpatorilor. Așa au crezut banato-ardelenii în „drăguțul ghe împărat” și așa au fost dezamăgiți și înșelați cu furie.

Cu acești uzurpatori nu trebuie dialogat și conclucrat. Cu diavolul nu se stă de vorbă. Ceea ce trebuie să facă aceia care sunt de bună credință este să spună mereu, tare și răspicat, ceea ce după cunoștință și conștiința lor este adevărul. Nici un fel de importanță nu are dacă, în momentul de față, cei buni sunt puțini. În urmă cu două mii de ani, doisprezece pescari semianalfabeți, au făcut să cadă Imperiul Roman. Iar aceste neamuri proste, care se găsesc în fruntea bucatelor azi, nu sunt Imperiul Român, sunt domnia neamului prost. Lupta pentru bine trebuie dusă în maniera tradițională românească, prin „retragerea la munte”, în mijlocul României tainice, care este vie, viețuind în sate și comunități organice. Comunități care știu și practică activ diferența dintre bine și rău.

Credința în bine și practicarea lui, individual și colectiv, are o gigantică putere de contagiune. Oamenii, și încă mai vârtos Românii, nu sunt proști și nu pot fi prostiți. Există fără îndoială rătăciți și din pacte sunt destul de mulți, dar nu ar trebui nici băgați în seamă și mai ales nu trebuie argumentat cu ei. Poate cel mai cu neputință lucru în lume este să îl faci pe un prost să își schimbe „părerea”, adică vidul pe care îl are în cap. Dar cei care vor binele au în ajutor câteva arme care s-au dovedit mai tari decât orice organizare omenească.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Biruind lumea căzută” →

Elena TUDOSA: Ne adunăm din cioburile sparte (poeme)

O fi sau nu o fi coincidență?

 

O fi într-adevăr coincidență oare,
Când eu îți spun că-mi ești dator,
Iar tu îmi spui că-ți sunt datoare,
Pe-un pumn de stele și un nor?

 

Ar fi prea mult în schimb să cer,
Ca liniștea să-mi pot găsi,
Din umbra norului din cer,
Leacul iubirii orice-ar fi?

 

Știi că-n zori îmi ești primul gând
Și grija vieții cea dintâi,
În nopțile când mor oftând,
Tu chiar îmi ești dator să-mi vii!

 

Nu-i asta oare o coincidență,
De a nutri-amândoi o unică dorință,
Să ne avem mereu alături prin prezență,
Fiorii dragostei ne tremure-n ființă?

 

Și cine, cui i-ar fi oare dator,
Când noi încătușați în lanțul de iubire,
Am crede iar în viață și într-un viitor,
Trăind către apus un strop de fericire?

 

O fi coincidență sau poate nu o fi,
Dator(datoare)știu c-o (să-ți), o (să-mi)rămâi,
Ca până la final,în cea din urmă zi,
Să (te), să (mă) veghezi duios la căpătâi!

 

 

Zadarnică dorință (suferință)

 

Visam cândva să merg pe-o cărare de flori,
Doream să fiu ferice și să mi te întâlnesc,
Dar sorb amarul vieții, nemărginitul dor,
Iar pe cărare-acum doar ciulini spinoși cresc.

 

Am vrut să o plivesc de dragul tău oftând,
Dar spinii cu dureri în mâini și suflet mi-au pătruns,
Petalele de mult purtate de-aprig vânt,
S-au spulberat iubite și viața mi s-a dus.

 

Azi rătăcesc departe prin lume-s o străină
Și să ajung la tine îmi este tot mai greu,
Iar pe cărarea mea nu-s flori și nici lumină,
Ci doar singurătatea în care zac mereu.

 

Visam cândva că poate vei avea tu voință,
Ca într-o zi cărarea spre mine s-o răzbați,
Să-mi faci amurgul vieții fără dor și căință
Și-un strop de fericire cu mine s-o împarți.

 

Dar tu nu vii, nu poți ceva mi te reține,
Eu neputincioasă mă-nchid în sinea mea,
Îmi port durerea sufletului străpuns de-atâtea spine,
Zadarnică dorință (suferință) de-a te putea avea.

 

Visam pe o cărare de flori să merg cândva,
Însă n-a fost decât presărată de spine
Și-am întâlnit regretul și-n toată viața mea,
Neîncrederea ce-a înfrânt orice dorință-n mine.

 

Continue reading „Elena TUDOSA: Ne adunăm din cioburile sparte (poeme)” →

Ioan Alexandru TĂTAR: Timpul…

Timpul…

 

Nici timpul nu e în stare să șteargă
Din colbul amintirilor ce este divin
Este datoria inimii să aleagă
Drumul sub cer, de-a pururi senin
Nici timpul nu poate sa plângă
Decât în împărăția nestinsa a iubirii
Ceea ce respectul poate s-atingă
Datoria morală înscrisă-n legile firii…

–––––––––

Ioan Alexandru TĂTAR

27 octombrie 2020

(Foto-arhiva personală)

Maria FILIPOIU: Dimitrie – Sfântul Izvorâtor de Mir

Ziua de 26 octombrie reprezintă pentru Ortodoxia Română una dintre cele mai importante sărbătoari creștine de la începutul Anului Nou bisericesc (1 septembrie), prin prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie – Izvorâtorul de Mir, care s-a născut şi a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (283-311), ca fiu al guvernatorului vechii cetăţii a Tesalonicului.

Născut din părinți creștini, a fost crescut și educat în spirit creștinesc, dobândind sfințenie în chip, fiind mare făcător de minuni, din ale cărui moaște a izvorât mir.

De aceea a fost chemat în ceata mucenicilor lui Hristos şi a marilor mucenici, pe care se cuvine să-i cinstim și să le aducem rugăciuni de mărire și slavă la sfintele sărbători.

Cel bogat în toate virtuţile, făcător de minuni și Izvorâtorul de mir, Sfântul Dimitrie, este „Luminătorul cel mare, care ţine cu putere întru sine Cuvântul Vieţii Veşnice.” (Filip. 2:16)

El a purtat în crediță cu sine puterea Cuvântul care era la început cu Dumnezeu: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul.” – Ioan 1:1

Sfântul Dimitrie era o minune a lumii prin cuvintele cele dumnezeieşti, fiind, după afirmația Sfântului Apostol Pavel, „miros de bună mireasmă al lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă” (II Cor. 2:15), din mirului ce izvorăște de la racla Marelui Mucenic.

După obștescul sfârșit al tatălui – voievodul Tesalonicului, Maximian împăratul a chemat la dânsul pe fiul acestuia și cunoscându-i înțelepciunea l-a făcut voievod în locul tatălui său, fiind primit cu mare cinste de cetățeni. A cârmuit cu multă vrednicie poporul, propovăduind în dreaptă credință și aducând pe mulți la Hristos, până când împăratul a aflat că voievodul Dimitrie este creștin și s-a mâniat foarte tare pe el.

A poruncit să-l închidă și i s-a cerut să renunțe la credința în Hristos.

Deși se afla în închisoare, Dimitrie a continuat să mărturisească pe Hristos și să condamne închinarea la idoli, încât mulți se adunau să îl asculte. Pentru a-i pedepsi pe creștini, care erau din ce în ce mai numeroși, împăratul a organizat mai multe lupte între gladiatori și creștini, ce cădeau victime, nefiind antrenate de luptă.

Nereușind să-l abată de la credința sa, a poruncit ostașilor să-l supună la chinuri îngrozitoare, iar după tortură l-a străpuns el însuși cu lancea, până când Dimitrie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Martiriul s-a produs în jurul anului 300, în timpul împăratului Dioclețian (284-305), care îl avea asociat la domnie pe Maximilian, cu titlul de cezar.

De atunci s-au petrecut la moaștele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie multe minuni și tămăduiri.

După Edictul de la Milan, în anul 313, împăratul Constantin a acordat libertate religioasă creștinismului.

Ziua mutării moaștelor, 26 octombrie, 413, a devenit ziua de prăznuire a Sfântului.

Tradiția mai spune că, în locul sângelui, din trupul lui Dimitrie a început să izvorască mir frumos mirositor și tămăduitor de boli.

Înzestrat cu darul săvârșirii minunilor, Sfântul Dimitrie sau Dumitru este foarte popular în rândul credincioșilor.

Este Sfânt militar și protector al armatelor ca și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Moaștele sale se află la Tesalonic, oraș al carui ocrotitor este.

Continue reading „Maria FILIPOIU: Dimitrie – Sfântul Izvorâtor de Mir” →

Miriam RIZAC MÎRZA: Poesis

El…

 

Necunoscutul suflet,

Necunoscutul om

Pe care îl văd

Și de care mă îndrăgostesc

Din prima clipă…

Devine dintr-odată

Sufletul cunoscut

În care văd

O inimă de aur

Ochii reflectând

Bunătatea

Și sincera iubire

Din sufletul lui.

 

 

Îngerul meu

 

Ochii căprui

Ca blana unei căprioare blânde

Buzele groase și roșii

Ca petalele de trandafiri

Prințul care a venit

Din regatul îndepărtat

Rămânând

Etern în inima mea

Pentru care

Am văzut

Adevăratul sens al vieții.

 

 

Noapte îngândurată

 

Mă uit afară,

Dar nu ești,

Mă uit pe fereastră,

Dar nu ești,

Mă uit în casă,

Dar nu ești

Apoi,

Îmi amintesc

Și te găsesc

Într-un singur loc

În inima mea!

 

 

Sufletul și trupul

 

Ce este un suflet?

Ce este un trup?

Amândouă

Sunt făcute unul pentru altul

Așa cum

Nu pot sta despărțite.

Eu nu pot sta fătă tine

Tu nu poți sta fără mine

Sufletul meu

Aparținând ție

Pe veci

Iar sufletul tău

Aparținându-mi

O eternitate.

Unul nemaiexistând fără altul

Făcute să fie împreună

Trupul meu devine al tău

Trupul tău devine al meu

Astfel suntem un TOT.

 

 

Anomalia iubirii

 

Dorul nu trece,

Dorul nu trece,

Plouă,

Plouă

Și iar plouă

În ziua înfrigurată de toamnă,

Îți simt lipsa

Aflându-mă

În anomalia universului paralel

Cu pământul

În lumea mea

În care totul e posibil.

Împreună am făcut

Imposibilul posibil

Dar,

Aleg

Să rămân

În anomalia mea.

Continue reading „Miriam RIZAC MÎRZA: Poesis” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus

Motto:

„Împărăția Cerului fusese deja instituită pe Pământ: era Biserica, trupul mistic al lui Cristos…evident pentru cei mai autentici dintre credincioși. Pentru ceilalți,,,Biserica nu arăta ca o împărăție a Cerului…Intocmai cum divinitatea lui Cristos, camuflată în omul Iisus, nu era evidentă decât creștinilor. Procesul de desacralizare a lumii, a vieții și a istoriei, care triumfă în zilele noastre, își are originea în incapacitatea de a înțelege misterul camuflajului sacrului în profan” (Mircea Eliade, Jurnal, 5 aug. 1976, Paris).

Doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Diagrame spirituale, https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabela-vasiliu-scraba-faust-blaga/ ). Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga).

In termeni științifici, această imposibilitate de cunoaștere fără rest a fost transpusă de Kurt Goedel în paradoxul care-i poartă numele, paradox „construit efectiv […] în sistemul Principia Mathematica”  (vezi Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed.II-a revăzută și adăugită, București, Ed. Didactică și pedagogică, 1975, p. 983). Din acest paradox de mare semnificație reiese o fatală limitare a oricărei formalizări matematice. Publicat în 1931, Paradoxul lui Goedel s-a mai numit Teorema lui Goedel  si sub acest nume apare în povestirea Dayan pe care savantul de renume mondial Mircea Eliade a terminat-o în ianuarie 1980 (1).

S-ar putea ca Dayan să fi fost ultimul său mini-roman, dacă ne luăm după corespondența din acei ani cu unul dintre traducătorii săi (2) de unde reiese preocuparea academicianului Mircea Eliade (3) cu editarea în franceză (în regim de urgență) a beletristicii sale în principal apărută în germană, în spaniolă si în românește, limba în care a fost scrisă. Deși citită din revista „Ethos”  a „Ieruncilor” (cum îi numea Mircea Eliade pe soții Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), această ultimă povestire n-a fost deloc înțeleasă de Monica Lovinescu nedumerită de lipsa oricărei asemănări dintre Albini și „vreun posibil securist român” (vezi Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte, vol. III, București, 1994, insemnarea din 11 sept. 1981).

Explicația lipsei de asemănare o oferă întreg cadru povestirii în care circa patru cincimi descriu percepțiile extra-senzoriale ale anchetatului student Dayan supus la șocuri electrice si supra dozare de droguri. Indianistul Eliade era de tânăr la curent cu acele fenomene extra-senzoriale în care conștiința pare a părăsi trupul fiind capabilă să descrie cu mare fidelitate întâmplări petrecute la indiferent ce distanță de spațiu și (/sau) de timp: „Dacă nu știu în ce zi suntem, spuse Orobete,  nu știu dacă academicianul Pavel Bogatyrov este sau a fost deja sau va fi aici într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Cum sunt silit –mai precis, am fost silit de dumneavoastră –să trăiesc într-o durată personală, fără controlul calendarului, nu pot face distincție între trecut și viitor” (Mircea Eliade, Nuvele, București, 1991, p.95). Dayan mai dovedise și înainte că posedă vedere în duh, povestindu-i lui Albini de sinuciderea la Galați a unei rude a anchetatorului (p.86).

Când a apărut volumul Life after life (1975) a lui Raymond Moody, mare trebuie să fi fost surpriza filozofului religiilor constatând o frapantă asemănare dintre percepția extra-corporală a muribunzilor întorși la viață prin spitalele moderne si puterile miraculoase ale yoghinilor exersați în practicile descrise de Patanjali.

Oricum, mult înainte de cercetările experiențelor din timpul opririi inimii și stoparea aparentă a activității creierului, marele istoric al religiilor știa că relația dintre persoanele implicate în declanșarea oricăror fenomene paranormale nu poate semăna în nici un fel cu relațiile normale dintre oameni, chiar dacă unul este torționar și altul un deținut politic schingiuit până în pragul morții, ceea ce s-a văzut și în romanul Forêt interdite (Noaptea de Sânziene) apărut la Paris  în 1955 și la București după căderea comunismului (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/).

Cardiologul olandez Pim Van Lommel, autor al volumului Consciousness beyond life. The Science of Near Death Experience (2007) remarcase la un interviu  regretul pacienților (cărora le reușise manevra de resuscitare) că n-au fost lăsați să treacă marele prag (https://www.youtube.com/watch?v=glKccJ5YUcg&t=129s ), Cercetătorul fenomenelor din vecinătatea morții pare să confirme acea coincidenția oppositorum invocată de Eliade pentru înțelegerea mini-romanului Pe Strada Mântuleasa, stradă a unui București pe cât de mitologic pe atât de sinistru, trăind sub teroarea arestărilor și anchetelor securiste (Mircea Eliade către Leonid Mămăligă în 4 mai 1966, a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc „Pe Strada Mântuleasa”, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/).

Personajul Dayan (descris la un moment dat și în stare cataleptică, aproape fără puls si fără respirație, stări trăite și de unii yoghini mai experimentați) este pus de hermeneutul simbolismului religios să afirme înainte de a muri că știe unde se duce, pentru că a mai fost acolo. Cam ce spusese și Sfântul Arsenie Boca, trecut nu odată pragul (foarte posibil) cu prilejul bestialelor anchete securisto-comuniste (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Sâmbăta de Sus, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/).

După ce-i trimisese romanul ce urma să fie premiat de Academia Goncourt, Mircea Eliade i-a scris lui Vintilă Horia că „titlul e splendid și el singur dă o dimensiune exilului […]. Ințeleg că e vorba de o profundă experiență personală care ți-a deschis alte perspective și ți-a cerut alt „stil”. Nu numai că te-ai regăsit (cum spui în scrisoare) ca scriitor, dar te-ai maturizat peste noapte, dobândind laolaltă claritatea și sobrietatea marilor maeștri” (Mircea Eliade către Vintilă Horia, 16 iunie 1960).

In discursul ocazionat de omagierea la Sorbona a faimosului savant, cercetător și filozof Mircea Eliade „venită târziu, dar mai bine mai târziu decât deloc” (H. Corbin, febr. 1976). Henri Corbin subliniase radicala înnoire a științei religiilor adusă de Eliade („l’extraordinaire message qu’il nous a apporté dans notre vie scientifique”). Corbin a accentuat diferența ce separă hermeneutica eliadescă a lui Homo religiosus (cu noutatea ei de a porni de la cunoașterea de sine, de la autenticitatea trăirii individuale) de gândirea pornită de la simple concepte teoretizând pe fundalul istoricismului sau al sociologismului: „Nous avons lui du une rénovation complète de la conception de la science des religions. Nous étions tombés pendant plusieurs générations dans les ornières de l’historicisme, du sociologisme, quels que soient les noms que l’on donne a ces prises de position qui aboutissent  a une impasse. Grace a lui, nous avons vu écloré une manière de comprendre, d’interpréter l’Homo religiosus, non plus comme si nous étions face a face avec des concepts sur lesquels on délibère, mais en laissant resurgir du fond de nous-mêmes le sens permanent des choses qui sont son mode d’existence, qui expriment son ,ode d’être” (vezi vol.: „Mircea Eliade”, Cahier de l’Herne, nr.33, 1978, p.271).

La Radio „Europa Liberă”, Vintilă Horia, primul scriitor nefrancez laureat cu cea mai înaltă distincție a literaturii franceze a povestit (în anul când lui Mircea Eliade i s-a decernat titlul de „doctor honoris causa  de l’Université de Paris-Sorbonne”) cum timp de un an și jumătate a luat avionul de la Madrid către Statele Unite, Canada, Irlanda, Franța, Anglia, Germania, Olanda sau Italia pentru a sta de vorbă cu oameni reprezentativi din felurite domenii ale științei și ale culturii spre a-și confirma presupunerea sa după care am asista la un adevărat reviriment al spiritualității, în ciuda zvonurilor legate de „moartea sufletului și de sfârșitul oricărei mentalități spirituale”.  Ancheta asupra gândirii, asupra artelor și științelor actuale, publicată în diferite limbi europene, a rămas inedită în România vreme de 44 de ani, unde inedite sunt în continuare Encuesta detras de lo visible (1975), volum de interviuri axate pe  experimentările asupra fenomenelor parapsihologice (precum telepatia, clarviziunea, etc.), Introduccion a la litteratura del Siglo XX ( Madrid, 1976 ), și Los Derechos Humanos y la Novela del Siglo XX (Madrid, 1981). In ultima, laureatul premiului Goncourt amintește de rusificarea Basarabiei inclusă în URSS, provincie românească în care drepturile omului sunt vorbe goale „plutind în aerul absolutismului” (V.Horia). Când realitatea e constrânsă a se conforma ideologiei raționaliste, ea devine ostilă omului ce posedă atât o latură conștientă (rațională) cât și una inconștientă. A doua latură, folosind starea de semi-trezie sau chiar visul, intervine nu numai în procesul de creație, dar si în fenomenele parapsihologice de pre-cogniție. Latura inconștientă a fost imaginată de filozoful Lucian Blaga (pe care Vintilă Horia îl citează la p.145)  ca posedând anumite categorii de spațiu și de timp, fiind așadar „cosmotică” și nu haotică cum mulți ar înclina să creadă.

„Descoperirea inconștientului –scria Mircea Eliade în prefața volumului „Spiritual Discipline” din 1960 –poate fi comparată cu descoperirile astronomice urmând inventării telescopului și cu descoperirile maritime din timpul Renașterii. Pentru că acestea au adus lumină într-o lume care mai inainte nu fusese nici măcar bănuită. Caracteristic cercului „Eranos” a fost de la început interesul pentru disciplinele și tehnicele mistice” (vezi Mircea Eliade, Encounters at Ascona, pp. XVII-XXI). După ce lecturase volumul Le Chamanisme (Paris, 1951), teologul Henri de Lubac i-a scris că experiența extatică pe care Eliade a privit-o ca parte constitutivă a condiției umane i se pare o idee de o „importanță capitală” (4).

Intr-o stare de semi-trezie avusese Mircea Eliade un vis premonitoriu în 1957 despre viitorul respingerii sale oficiale în cultura românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din Țară și visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/premonitia-eliade/) dominată de „stângiști atei care rod marginile culturii” (apud. Vintilă Horia). Visul de trezie (publicat în „Caiete de dor”, nr.13 din iunie 1960) i-a arătat și „Casa Gabriela” de la Ascona (Elveția) unde, în cercul „Eranos”, vreme de două decenii savantul Eliade a conferențiat veri de-a rândul, începând cu august 1950, loc „miraculos” în care urma să ajungă în 1982 pentru ultima oară.

În Dayan  Mircea Eliade imaginează o presupusă rezolvare a Paradoxului Goedel (vezi Nuvele inedite, București, Ed. Rum-Irina, 1991, pp. 55-112). Soluția teoremei ar fi rămas totuși necunoscută. Nu doar din pricina lipsei filelor de la sfârsitul unei lucrări de doctorat pe această temă, pagini care ar fi putut fi rescrise de doctorantul în matematici în cazul în care ar fi supraviețuit anchetărilor securiste. Dayan ar fi putut reconstrui finalul lucrării doar repus în libertate, adică externat din clinica psihiatrică, unde fusese „cazat” de Securitatea comunistă care l-a declarat nebun, fabricându-i si actele „doveditoare” ale nebuniei.

Personajul care dă nunele nuvelei este înregistrat de poliția politică vorbind atât în stare de veghe cât si în somn sau în stări alterate ale conștinței produse prin administrare de droguri. Intreaga nuvelă desfășoară o serie de fenomene parapsihologice, numite de yoghini și extatici „siddhi” (vezi Mircea Eliade, Patanjali și yoga, Paris, 1962; București, !992). Unele din aceste puteri miraculoase au fost enumărate și de Sfântul Apostol Pavel ca haruri date de Dumnezeu, cum este de pildă puterea de vindecare și vederea în duh, ambele dăruite de Domnul nostru Iisus Cristos și călugărului mistic Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Biseririi de la Drăgănescu și o profeție a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/).

Intr-una din notațiile sale (de jurnal ?), academicianul Mircea Eliade observase că exemplarele cele mai inteligente ale omenirii moderne (de după descoperirea bombei atomice) sunt atrase de știință. Cu acel prilej își exprimase regretul că celelalte domenii au rămas să fie practicate de inși mai puțin dotați.

După opinia prețuitului savant strecurată cu destulă limpezime, dezlegarea paradoxului Goedel a rămas necunoscută din cauza locului în care descoperirea a fost făcută: în România apăsată de tirania imposturii oficiale vânând obscurantisme și  „misticisme”, pentru a se debarasa de oamenii care ies din rând.

Nuvela chiar așa începe, cu un dialog dintre doi studenți turnători pe care îi supără genialitatea colegului lor poreclit Dayan. Nici conducerea instituției de învățământ superior, – plafonată odată cu înscăunarea unui impostor (decanul Irinoiu care l-ar denunța pe studentul Orobete ca obscurantist) -, nu reacționează diferit. In totalitarismul comunist susținut de teroarea poliției politice, orice post mai înalt a fost de regulă obținut și păstrat prin conformismul turnătoriei către omniprezenta Securitate infiltrată nu numai în structurile sectorului ideologic al partidului unic.

In ce privește situația României, – deși acceptase cenzurarea propusă de „turnătorul” Ioan Petru Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați,   https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ), lăsându-și „vămuită” ideea că ideologia comunistă n-ar fi putut să se mențină atâta amar de vreme dacă n-ar fi fost susținută de teroarea farselor de procese cu verdictul dinainte stabilit, a închisorilor politice, a lagărelor de exterminare (precum Canalul Dunărea – Marea Neagră, supranumit „Canalul Morții”) și a spitalelor psihiatrice -, academicianul Eliade știa (mai bine decât C.G. Jung !) că la români nu este și nici n-a fost vreodată „epidemia mintală a comunismului” după expresia faimosului psihanalist Jung.

Numai că în România au fost perpetuate cât s-a putut de mult tabu-urile legate de criminalitatea dictaturii comuniste, tabu-uri păzite de vechi staliniști cu putere de decizie (precum Silviu Brucan) pentru ca trecutul să rămână „absorbit de neant”, cum „absorită de neant” a rămas masacrarea românilor din jumătatea de Ardeal oferită de Hitler Ungariei hortyste în 1940: „Cu tricolorul românesc, găsit prin casele unde-l păstraseră simbolic, oamenii erau purtați cu el bătut în cuie pe trup, pe ulițele satului. 991 de Hristoși au fost crucificați în satele și cătunele din Ardealul de Nord, 151 la Ip, 81 la Trăznea. Puteai rămâne insensibil la asemenea grozăvii?” (vezi Horia Stanca, Așa a fost să fie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1994, p.48; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, 1918-2018, o privire filozofică asupra istoriei României,  https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Beletristica lui Mircea Eliade apărută dincolo de Cortina de fier încalcă tocmai aceste tabu-uri: In Noaptea de Sânziene reamintește martirajul suferit între 1946 și 1952 de filozoful Mircea Vulcănescu în închisorile comuniste (https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/), în Pelerina face iarăși aluzie la rolul represiv al poliției politice, mai precis la pasiunea Securității pentru teoria conspirației, prilej să inventeze vinovății fără dovezi concrete, dar suficiente pentru confecționarea unor dosare penale și torturarea deținuților politici (https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/). Unii i-au făcut nedreptatea de a-l acuza pe Eliade că ar nega istoria, în condițiile în care doar orbul găinilor putea face de nesesizat angrenajul terorii comuniste în nuvelistica sa. Mai toți exegeții care s-au ocupat de literatura eliadescă intrată cu mari dificultăți în cultura comunistă s-au cam ferit să observe ignorarea tabu-urilor legate de criminalitatea regimului comunist care a bătut toate recordurile în materie de genocid. „Cea mai mare surpriză din post-comunism a fost că n-a făcut obiectul unei DAMNATIO MEMORIAE […]. In toate țările din Est s-a invocat iertarea. Or, iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remușcări. Dacă nu sunt exprimate remușcările, iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că înstalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic […].  De altminteri AMNISTIA a fost imediat urmată de AMNEZIE. E ceva cu totul extraordinar dacă ne gândim că experiența comunistă a făcut mai mulți morți decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele și spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viața a zeci, sute de milioane de persoane […]. Si imediat s-a luat hotărârea ca totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt, nazismul apare azi celor mai mulți ca o monstruozitate morală excepțională, însă, în același timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic DE CARE NIMENI NU SE CONSIDERĂ RESPONSABIL” (vezi Alain Besancon, De la dessidence a la democratie, Paris, 1996, pp. 147-148).

In nuvela Dayan, autorul lucrării „Quelques observations sur le théorème de Goedel” este un tânăr premiant în toți anii de școală îndrăgostit de matematici, de „poezia scrisă de alții” (M.E.) și de simbolismul religios, nu doar cercetător științific înnăscut „care orbecăie” (/caută în necunoscut) pe nume Constantin Orobete. Pe tânărul student (supranumit întâi „Făt frumos cu ochii în lacrimi” și, după accidentul stupid care l-a lăsat fără un glob ocular, Dayan) îl interesează și calculele vizionarilor azteci privitoare la sfârșitul „epocii infernale” care a urmat „epocii beatifice”. Nu e străin nici de credințele religioase din antichitate, precum cea „încrustată” în Epopeea lui Ghilgameș. Pe bucureșteanul Dayan îl cucerește și limbajul camuflat în limbajele de toate zilele, cum este de pildă  „a” privativ din „amore/ a-more” care despărțit trimite către ideea privației de moarte, legând iubirea de nemurire. Pentru că  „adevărata dragoste este totuna cu nemurirea” (vezi Mircea Eliade, Dayan, în vol.: Nuvele inedite, București, 1991, p.75).

In prima sa lecție de deschidere din octombrie 1919, iubirea fusese considerată drept cale spre nemurire de fascinantul profesor Nae Ionescu al cărui suplinitor la catedra de metafizică a Universității din București fusese în tinerețea sa Mircea Eliade  (vezi „Funcția epistemologică a iubirii”). La autorul de mini-romane Mircea Eliade, iubirea creștinească iese la suprafață cu prilejul agoniei studentului ucis în clinica de nebuni prin supradozare de droguri, șocuri electrice și tot arsenalul medical la dispoziție într-un astfel de stabiliment cazând și pacienți furnizați și atent supraveghiați de Securitate (5). Inainte de pragul marii treceri, tânărul matematician Dayan cere în mod expres să fie iertați și reînmatriculați cei doi colegi turnători.

Dar, fără nici o îndoială, cunoașterea metafizică pe calea iubirii nu duce la nemurirea la care a ajuns evreul rătăcitor Ahasverus. Batjocorindu-L pe Iisus Cristos pe drumul Golgotei, Ahasverus s-a trezit „răsplătit” cu nemurirea până la A doua Venire a lui Cristos. Devenit personaj de legendă povestită de-a lungul vremii într-o mulțime de feluri, variantele păstrează constant blestemul de a rătăci în lungul și-n latul Pământului.

Reîntinerind ciclic la o sută de ani, când prin boală si suferință se tot apropie de moartea izbăvitoare, Evreul Rătăcitor nu-și dorește decât să moară de-a binelea. Ultima lui „speranță” (cu ghilimele puse de Eliade) este nimicirea Terrei prin bombele atomice pe zi ce trece mai performante. In ce-l privește pe Ahasverus, singurul lucru care-l interesează este Sfârșitul Lumii, timpul exact al Celei de-a Doua Veniri, calculat matematic din ipoteze științifice asupra ivirii și pieirii Universului, sau, în variantă mai „optimistă” pentru el (dar neconfirmată științific), pe Evreul Rătăcitor îl chinuie nesiguranța momentului final al „epocii infernale”, i.e. timpul calculat de azteci pentru care ciclul ultim a început prin cucerirea spaniolă si va sfârși în 1987.

Văzut în primele secole prin Armenia și în secolul XVI (cum scrie un episcop german) de sute de persoane în 1542  (Kurtze Beschreibung und Erzaelung von einem Juden mit Namen Ahasverus), evreul rătăcitor Ahasverus îi apare și studentului la matematici căruia îi va marca scurta existență. Povestea Jidovului rătăcitor o citise Dayan cu doisprezece ani înainte de rezolvarea paradoxului Goedel. O terminase de citit în Noaptea de Sânziene, noapte vrăjită în care studentul român  (redevenit „Făt frumos cu ochii în lacrimi”) își va încheia existența pământească în acea clinică psihiatrică unde a fost supus la  „șocuri electrice si celelalte…” , fiind anchetat de Securitate și cu mijloacele moderne ale „drogului adevărului”.

Prin drogare cu scopolamină ar fi fost anchetat de Securitatea sovietică (având un „ascendent” asupra Securității locale de la inființarea ei în 1948 de către colonelul sovietic Ana Pauker) chiar și Părintele Arsenie Boca, „nefiind găsit vinovat”, cum povestise unui cunoscut (vezi Părintele Arsenie Boca – un om mai presus de oameni, Editura Agaton, Făgăraș, 2011, p.18). Spre ghinionul lor, anchetatorii Sfântului n-au putut înregistra la acea anchetă decât rugăciunea inimii care-i însoțea automat respirația: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Biserica de la Drăgănescu (sfințită în 1983) oferă și mărturia harului precogniției care l-a făcut pe călugărul iconar să picteze în altar martiriul Sfântului Ștefan cel Nou, trecut la Domnul în 28 noiembrie, zi la care avea să se ducă în 1989 (tot ca urmare a schingiuirii) însuși Părintele Arsenie Boca, arestat si anchetat de Securitatea comunistă în repetate rânduri. De pe zidurile faimoasei Biserici, la scena Pogorârii Sfântului Duh se poate citi: „Ziua întemeierii Bisericii, Ziua tămăduirii de frică”. Intre scenele pictate pe ziduri de Părintele Arsenie Boca se află si „Chemarea lui Moise în Horeb” în care apare Rugul aprins și nemistuit având imaginea Maicii Domnului cu pruncul Iisus în mijlocul flăcărilor. Se poate presupune aici o aluzie la așa-numitul lot al Rugului Aprins din temnițele politice comuniste unde au fost închiși fără de vină teologul Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghius, Sofian Boghiu și multi alții, dintre care trei au răposat: dr. Vasile Voiculescu, poetul mistic Sandu Tudor și arhimandritul Haralambie Vasilache. Tot în fresca Bisericii de la Drăgănescu, fostul stareț de la Sâmbăta de Sus care a cunoscut pe propria-i piele metodele de anchetare a Securiștilor comuniști a scris îndemnul „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul; Ci-mi fiți Mie martori”.

Lunga trecere a orfanului Dayan pe tărâmul de dincolo este insoțită la un moment dat de imaginea mamei sale (căreia îi spune să nu-i fie teamă) cumva suprapusă peste căldura sufletească iradiind din icoana luminoasă a Maicii Domnului care-l privea cu dragoste și milă, lacrimile șiroindu-i „lin pe amândoi obrajii”. Intâi îi păruse că seamănă cu icoana Maicii Domnului din Biserica Albă (unde Profesorul Nae Ionescu asculta slujba în genunchi). Asemănarea i-a părut apoi mai fidelă unei Madone medievale: Madonna Intelligentia, cumulând ințelepciunea, dragostea și nemurirea. Doar lacrimile nu încetaseră a curge nici pe noua, nici pe următoarea înfățișare, sub chipul fetei care-l numise „Făt-Frumos-cu-ochii-in-lacrimi” cunoscută cu opt-nouă ani în urmă când îi striga în curte: „Orobete Constantin, / Boier vechi și domn creștin”. După vreo cinci minute de la injecția cu scopolamină trezit de-a binelea de surpriza recunoașterii Irinei, pe ea o roagă să le spună să-i dea drumul măcar o lună sau două.

Ultima infățișare a prezenței feminine percepută în salon este cea a asistentei medicale care îi raportează doctorului că pacientul aiurează, fără a ști că Dayan era perfect conștient de tot ce se petrece în jurul său, având parte și de puterea miraculoasă a percepțiilor extrasenzoriale. El trăiește în prezent întâmplări din cursul unor viitoare „discuții” cu anchetatorul Albini. In ceața interogatoriului îl roagă si pe securist să-i de-a drumul măcar o lună ca să-l poată căuta pe Celălalt.

Asociind uciderea sa („pură euthanasie”, în limbajul oficialilor comuniști) cu uciderea  „înainte mergătorului” Ioan, studentul, dăruit cu geniul matematicii, dar nu și cu adevăratul geniu creator (6), subliniază marea deosebire care-l separă de Ioan Botezătorul, mesager care și-a dus la bun sfârșit mesajul, pentru că nu a fost confundat cu „Celălalt care va trebui să vină”.

In mod semnificativ, Mircea Eliade a dedicat nuvela „Celor din urmă…”, adică celor care vor trăi timpurile apocaliptice dinaintea Celei de-a doua veniri. In scena „Biserica și lumea”, Părintele Arsenie Boca descrie viața de zi cu zi a „celor din urmă” dintre care „mulți se vor vinde unii pe alții” (cum s-au vândut în numele ideologiei comuniste așa se vor vinde și în numele „corectitudinii politice”, a ideologiei globalismului), „se vor urâ unii pe alții” (după metoda de satanizare a adversarilor în „lupta de clasă”, sau în „lupta de rasă” (folosind acuzația de anti-semitism pentru lichidarea celor care le critică părerile), ori, pe internet, luptând  împotriva „trollilor” care „dușmănesc” pacea de pe internet, ruinând -vezi Doamne -, inexistenta concordanță de păreri exprimate on-line).

Prin clarviziune, Dayan știe că vor fi „albite” petele de pe conștiința torționarilor (precum securistul Albini), că vor fi distruse toate urmele asasinării sale în clinica de nebuni, pentru că, deținând puterea, asasinii sunt blindați cu hârtii acoperitoare de crime pe care le pun oricând la dispoziția oricui. Scena în care matematicianul american de la Princeton (Profesorul Lewis Dumbarton) este impiedicat de Securitate să-l vadă și să vorbească cu autorul „Considerațiilor asupra teoremei lui Goedel” amintește eșecul real din 1962 al Profesorului englez Maurice Cranston de a lua contact cu filozoful Noica despre care Securitatea l-a mințit că ar fi fost pus în libertate (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

Impunând liberalizării „cămașa de forță a minciunii” (apud M. Lovinescu), nomenclaturiștii (cu întreaga lor clientelă) și-au menținut pozițiile dominante și după abolirea ideologiei comuniste. Ca și făptuitorii masacrelor din Transilvania de Nord în perioada dintre 1 septembrie 1940 și 15 mai 1941, asasinii comuniști au putut ajunge nederanjați la vârsta pensionării, când duminicile și-au plimbat liniștiți nepoțeii de mână (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, București, 1990, p.371).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Dayan, sau, Transparența matematică a realității sacralizată de pașii lui Iisus” →

Tudor PETCU în dialog cu prof. univ.dr Crina Bocșan Decusară despre personalitatea spirituală și literară a Iuliei Hasdeu

Tudor PETCU:  Înainte de toate, v-aş ruga să ne precizați care sunt din punctul dvs. de vedere aspectele cu adevărat fascinante ale personalității și gândirii Iuliei Hasdeu. Cu alte cuvinte, care ar fi originalitatea gândirii sale și cum ar trebui percepută Iulia Hasdeu ca model cultural românesc?

Crina BOCȘAN-DECUSARĂ: Iulia Hasdeu a rămas ca personalitate (e mult spus!) fascinantă datorită conjuncturii deosebite în care a fost cunoscută, respectiv faptul  că opera ei  a  văzut lumina tiparului postum,  vârsta  la care  a lăsat  lucrări  surprinzătoare ca volum și ca valoare spirituală, dar  a contribuit la această aureolă și faptul că se numea  Hasdeu, iar drama  părintelui – cunoscută personalitate – Bogdan Petriceicu Hasdeu – a zguduit societatea românească, a făcut ca preocupările științifice ale acestuia să abordeze  aspecte noi, ce am numi noi astăzi paranormal. În ceea ce privește originalitate gândirii Iuliei, eu aș pune accent mai mult pe intuiția ei, pe capacitatea de a-și depăși limitele vârstei, sunt multe aspecte cărora nu li s-a dat suficientă atenție, nu au fost puse în evidență (mă refer la meditații și cugetări), cititorii cunoscând numai poeziile Iuliei din volumele publicate de B.P. Hasdeu. Iulia era încă în perioada de formare, a fost sub influența marilor poeți și să nu uităm că totul se grefa pe setea ei de cunoștințe, pe lecturile în original din poeții Antichității, dar și din scriitorii contemporani. Mottourile la poeziile ei atestă accesul și preluarea  temelor romantice.

Tudor PETCU:  Atâta vreme cât discutăm despre personalitatea Iuliei Hasdeu, trebuie să luăm în considerare automat și personalitatea tatălui ei, Bogdan Petriceicu Hasdeu, care dincolo de tată a fost și mentorul ei. Cum vă raportați dvs. din punct de vedere cultural la Bogdan Petriceicu Hasdeu și care considerați că a fost influența sa cea mai importantă asupra gândirii și operei Iuliei Hasdeu?

Crina BOCȘAN-DECUSARĂ: Totdeauna când am vorbit despre Iulia Hasdeu am subliniat că sunt impresionată de legătura spirituală dintre tată și fiică, în pofida faptului că aceea care a vegheat asupra fiicei în imediata  apropiere a fost mama. Iulia (născută Faliciu) este cea care a însoțit-o pe Lilica la Paris în perioada studiilor, ea era aceea care se îngrijea ca locuința să fie aproape de Colegiu și apoi de Sorbona, camerele să fie luminoase, ea era cea care – după ce se consulta cu soțul rămas la București – alegea profesorii cu care Iulia lua lecții particular, ea o însoțea la cursuri, mergând atât de departe, încât a solicitat decanatului să-i permită să o însoțească pe fiica sa audiind cursuri la facultate. Iulia a crescut într-o casă în care pereții erau căptușiți cu rafturi de bibliotecă – mă refer la clădirea de pe dealul Mihai Vodă, unde erau Arhivele Statului și unde Hasdeu ca director avea locuința de serviciu. În sufragerie veneau colaboratorii lui Hasdeu și se purtau discuții despre cuprinsul articolelor din ziare, cronici și dezbateri.

Rolul de mentor al lui B.P. Hasdeu a fost asumat din perioada în care Lilica se pregătea particular cu prieteni și studenți ai săi pentru examenele de curs primar ce avea să le susțină la Colegiu Sf. Sava cu dispensă de vârstă, odată cu clasele de băieți (școli de stat pentru fete nu erau). Povestirile, poeziile, piesele de teatru scrise de Lilica în acea perioadă sunt reflectarea preocupărilor copilei sub influența spectacolelor de la Cișmeaua Roșie vizionate cu familia, a evenimentelor culturale la care participa familia Hasdeu. Este suficient să amintim poeziile Oaselor lui Țepeș Vodă  și drama în versuri Soldatul venit din bătălie  ori Amorul e scânteie.

Sosite la Paris cele două Iulii – cum le numește Bogdan în scrisori – mama se informează în legătură cu statutul profesorilor cu care va studia fiica, ia contact cu cei mai cunoscuți savanți, le oferă din partea lui Hasdeu lucrările prin care acesta era deja cunoscut în Europa, se bucură de protecția din partea ambasadei și a ambasadorului României la Paris, Vasile Alecsandri, personal. Sunt invitate la seratele private unde chiar vor fi interpretate compoziții de-ale Iuliei Hasdeu. După cum reiese din corespondența tată-fiică, tatăl va fi la curent (fără să influențeze formal și direct) cu alegerea temei de doctorat (el afirmă, în legătură cu alegerea facultății, că va fi după indiferent ce își va dori  Iulia  îi solicită explicații).

Este cert efectul educației în spirit patriotic, de demnitate și mândrie cu neamul căruia îi aparține, după cum B.P. Hasdeu îi scria: Să nu uiți niciodată că te cheamă Hasdeu și numele familiei noastre înseamnă patrie, cinste, onoare. Titlul tezei de doctorat al româncei studente la Sorbona a fost Teodiceea poporului român, lucrare în care se referea la istoria, obiceiurile și datinile noastre. Interesul manifestat de fiica lui Hasdeu pentru folclorul nostru este evident în culegerea de poezii populare ce intenționa să o alcătuiască spre a traduce în franceză, dintre care câteva sunt în volumul Œuvres posthumes par Julie Hasdeu editat de B.P. Hasdeu în 1889: Feuille verte de chene, Feuille verte de noyer, Les perles și altele, precum și ariile personajelor din dramaturgia Iuliei Hasdeu Les Heiduques, Soldatul venit din bătălie ș.a. Credințele, superstițiile, obiceiurile noastre sunt surprinse realist în L’ami de Trajan  și Idylle moldave, iar pentru acestea Iulia îl consultă pe tatăl său, se interesează de denumirea exactă a diferitelor piese din costumul popular, ce semnificație au unii termeni (v. Corespondența). În nuvelele Sanda, Țiganca sunt descrise amănunțit descântecele și blestemele în lumea satului. Chiar și în poveștile și povestirile pentru copii adresate Celor de o seamă cu mine cum sunt La flûte en os și Trandafirul Moșului sunt folosite motive, zicale și proverbe românești.

Tudor PETCU:   În ce curent ar putea fi încadrată opera Iuliei Hasdeu? Nu în ultimul rând, v-aş ruga să ne vorbiți și despre principalele motive literare din opera Iuliei Hasdeu care vă atrag atenția în mod deosebit.

Crina BOCȘAN-DECUSARĂ: Trebuie să afirmăm (nu să recunoaștem!) că opera literară a Iuliei Hasdeu este poezia anilor de formare, autoarea fiind încă ucenică și sub influența marilor nume, pe care le idolatriza. Mottourile poeziilor din ciclurile Fantaisies et rêves și Chevalerie mărturisesc izvoarele de inspirație, vibrația comună cu cea din versurile lui Victor Hugo, Lamartine, Schiller, Heine. Ele trădează bogăția cunoștințelor Iuliei, ale studentei care citea în original operele titanilor culturii, căci sunt citate și în greacă, în latină și în spaniolă și în portugheză și germană, ca de pildă la Hebe (grecește), în La femme (latină), în Roumanie (nemțește) ș.a.m.d. Însă mereu apare nota subiectivă când asfințitul lui Lamartine este adus pe meleagurile unde se aude tulnicul nostru, când în saloanele de bal apare matroana ce cochetează ca pe malurile Dâmboviței. Sunt trăiri ale altora, cu experiență vastă în viața sentimentală pe care adolescenta și le asumă răpită de muzicalitatea propriilor versuri. Din Petrarca, Iulia Hasdeu preia aspirația spre perfecțiune, căci tânăra caută în iubire împlinirea în ideal, asemeni dragostei lui Petrarca pentru Laura. Adolescenta însăși nu a trăit iubirea – se simte regretul ei subiectiv – și ea nu scrie o poezie erotică, ci doar insinuează înnobilarea spirituală. În ultima perioadă de creație influențele livrești se estompează, Iulia Hasdeu abordează tema primordialității spiritului, iar intuirea apropierii morții determină orientarea către însingurare, înțelegerea implacabilității fenomenelor din natura înconjurătoare. Firea lucrurilor este necruțătoare și Iulia oscilează între înțelegere, acceptare, supunere și sfâșietorul regret că nu și-a împlinit misiunea.

    În ceea ce privește tematica lucrărilor literare ale Iuliei  Hasdeu, am fost tentată să intitulez o monografie despre adolescenta genială  Iubirile Iuliei Hasdeu   nu spre a atrage pe cititori, ci pentru că opera ei este o carte deschisă, ceea ce m-a și determinat ca în edițiile succesive  îngrijite de subsemnata să nu respect  ordinea în care a publicat textele Bogdan Petriceicu Hasdeu, ci cronologic. Astfel poate fi urmărită evoluția atât a  trăirilor autoarei, a evoluției  pe findalul cunoștințelor dobândite, cât și desprinderea tinerei inspirate de modelele preluate.A iubit natura, de la foșnetul ierbii pe malul lacului Geneva până la zgomotul tălăngilor pe ulițele satului.  A iubit  și a cunoscut bine istoria neamului , aspect ilustrat frecvent de la poezia Chanson Dace până la  drama istorică  L ami de Trajan. A îndrăgit  poezia populară și motivele din folclorul nostru, scriind versuri pe teme din folclor cum sunt  Foaie verde..,.Aubade…orecum și  partituri din piese ca Les Heiduques au fost interpretate de către profesorul ei de canto, tenorul de succes Lawers. I- a îndrăgit pe copii și copilăria (la vârste diferite) pentru care a scris povești, povestiri, romane și piese de teatru în română și franceză., intenționând să le grupeze sub titlul Pentru cei de-o seamă cu mine.  Acum sunt mai potrivite ca oricând aprecierea făcută de  către G.I.Ionescu Gion Când toate operele ei vor fi publicate, când toate poeziile și cugetările vor fi strânse în volum, oricine va putea să vadă că unica plăcere   a acestui suflet ales era Frumosul ideal. (1988). Acest moment se pare că a venit, întrucât edițiior princeps ale lui B.P.Hasdeu le-au urmat până în prezent ediții complete în ed. Minerva, ed. Eminescu, ed. Asociației Iulia Hasdeu și ed. Vestala. Scrierile Iuliei Hasdeu au tentă meditativă  trădând firea romantică a tinerei și influențele livrești se estompează treptat. Ea abordează tema primordialității spiritului sau a materiei, a echilibrului între viață și moarte, a supranaturalului și a capacității umane Aș mai adăuga că idealizarea unui trecut intangibil conduce către și accentuează  starea depresivă. Din ce în ce mai mult intuirea apropierii morții se asociază în versurile Iuliei cu înclinarea spre însingurare și reculegere. Zadarnic caută identitate în dinamica implacabilă a Firii și culminează în atitudinea de resemnare, de împăcare cu realitatea neiertătoare.

 Tudor PETCU:   Am auzit deseori spunându-se că Iulia Hasdeu ar putea fi considerată promotorul noii spiritualităţi, concept despre care vorbește pe larg în zilele noastre Dumitru Constantin Dulcan. Sunteți de acord cu această afirmație sau o considerați eronată?

Crina BOCȘAN-DECUSARĂ: Eu consider că Iulia Hasdeu a avut premoniții extraordinare. În afară de ceea ce se cunoaște, respectiv faptul că și-a intitulat volumul de versuri Bourgeons d’Avril, decriptarea fiind dezvăluită de Angelo de Gubernatis care i-a asemuit destinul cu cel al  mugurilor de aprilie răpuși de crivățul întârziat precum tuberculoza care a ucis-o pe tănăra de 19 ani neînmpliniți, și felul în care și-a pregătit volumele grupând  poeziile gata de editare, însemnările pe câmpul caietelor de școală dovedesc cum stdenta făcea salturi în timp. Tema cursului/lecției la care asista  îi oferea posibilitatea de a se transpune în epoca istorică respectivă și Iulia desena personajele și scria replicile acestora. Caietele ei sunt pline de dialoguri, scene întregi ale viitoarelor piese de teatru. Dar și mai interesante ca ilustare a afirmațiilor de mai sus sunt însemnările referitoare la  existența personajului Camille Armand – pseudonimul ales și mărturisit în scrisorile tatălui  său. Puse cap la cap aceste însemnări alcătuiesc Jurnalul fantezist , mai corect intitulat Jurnalul vizionar , care începe cu însemnări datate fantezist cu data plecării Iuliei Hasdeu din lumea noastră. Este  romanul ascensiunii și recunoașterii unei scriitoare  și pictorițe realizate, paralel cu al unei femei din apropierea regelui României. Însemnările în diferite registre – autobiografic, al criticilor literari, al croncilor din ziarele vremii ș.a. – sunt consemnări din anii 1888-1925 ( ! ) și în multe cazuri relatează evenimente care chiar au avut loc, cum ar fi prezența reginei pe front, serbările de la Alba Iulia, duelul între cei doi fii ai regelui Ferdinand, sau din viața culturală pariziană, de pildă destinul unei actrițe răpuse în tinerețe de tuberculoză, ea nemărturisind celor din jur despre boala ei.

Continue reading „Tudor PETCU în dialog cu prof. univ.dr Crina Bocșan Decusară despre personalitatea spirituală și literară a Iuliei Hasdeu” →

Olimpia MUREȘAN: Romanul „Ticăloșii” scris de Ioan Astaluș, apărut în 2006

Ansid -Târgu Mureș/la editura Arcada, Asociația Interculturală ARS LONGA, Nurberg, Germania-cu sprijinul spiritual al Despărțământului ASTRA Mureș are ca dedicație următoarele cuvinte: „Dedic această carte satului care mi-a legănat copilăria” iar ca motto un citat din Petre Țuțea din„ Între Dumnezeu și neamul meu”: „Propovăduitorii dispariției popoarelor aparțin unor neamuri inconștiente, unor neamuri obosite sau egoiste și lacome, a căror expansiune și poftă de stăpânire nu pot fi satisfăcute fără descompunerea altora.”

Înainte de a puncta câteva idei ale romanului eseu-roman scris de un om în sufletul căruia pulsează sentimentul iubirii de țară și de neam, vreau să prezint coperta cărții care mi de pare că e o lume de cuvinte; grafica e semnată de Aniela Astalus/Doru Mureșan și prezintă în prim plan un craniu de cal care se găsește în mâinile a doi oameni care apar în centru dar și în planul al doilea. În basmele noastre populare calul reprezenta forța, libertatea și vigoarea, locuitorii satelor spun că pe cal l-a făcut Dumnezeu ca să slujească gândului omului, el simte puterea răului, soarta lui e asemănătoare cu a omului, în general ne sugerează ideea de energie! Dar, aici în imagine e doar un craniu și nu splendoarea unui animal energetic; acest craniu are ceva putere  magică  de vreme ce e în prim planul imaginii!

În planul doi al imaginii apar un bărbat și o femeie ce semnifică omenirea sau cel puțin un popor; ei se uită la craniu, adică la niște puteri moarte-care au fost cândva în puterea lor; oamenii se uită lung  cu ochii spălați, aproape inexistenți- la acea putere care era cândva și acum nu se vede; cei doi oameni nu au urechi, ele sunt acoperite de oasele craniului-sugerând că omul a ajuns să fie așa –ca să nu mai fie capabil să înțeleagă lucrurile; urechile sunt acoperite de craniu, nu mai are nici pe cine să asculte, nici ce să asculte- și dacă ar fi cineva –ei, oamenii-nu sunt capabili să asculte; dezordinea în lume e așa de mare încât nu se mai poate auzi nimic!!

În planul al treilea în stânga sus se poate observa o bufniță care supraveghează noaptea prada, dar și pe cei care vor deveni prădați!

Totuși-lumina de un albastru infinit pe un fundal negru al paginii de copertă, lumina palidă a lumânării dintre cei doi oameni o pană-sugerând scrierea, dar și lumina intuitivă din dreapta imaginii sculpturale a femeii-par să ne spună că mai există o fărâmă de speranță în poporul ce vreme de secole a fost obidit, pana de scris și lumânarea, la fel -fețele celor doi și mai ales craniul calului sunt scăldate în lumina binefăcătoare a adevărului!

Cineva trebuie să vorbească în numele celorlalți, dacă îi iubim, să nu se piardă în negura istoriei faptele de vitejie, viața și mai ales faptele martirilor-ce-au iubit țara mai presus de sine! Ca o concluzie referitor la copertă trebuie să spun că artele sunt create pentru a vorbi oamenilor!-în cazul acesta grafica copertei.

Ultima copertă îl are în medalion pe autorul cărții scriitorul, sculptorul și patriotul mureșean Ioan Astaluș- secondat pe toată pagina de imaginea duhului marelui moț-luptător pentru drepturile și libertățile moților-Horea-cel viteaz, cel ce-a fost tras pe roată; de fapt peste-cele zece capitole ale cărții plutește duhul lui Horea; despre el vorbește în fața tinerilor învățăcei, dar și a părinților- marele Șincai, Grigore-răzvrătitul, gândurile tânărului  ce-l însoțise pe Horea la Viena etc

Și acum rămâne să vedem citind cartea cine sunt „ticăloșii” din titlu-cei ce-au secătuit țara și poporul îndelung răbdător!

Câteva cuvinte despre autorul Ioan Astalus: artist târgumureșean care cioplește chipurile strămoșilor noștri daci în boabe de orez, fasole sau castane, cel ce-a expus lucrările sale în Polonia, Franța, Maroc, cel ce-a sculptat chipul lui Eminescu într-un bob de orez; cel ce-a dat viață proiectului care a constat în realizarea  a 12 statui(busturi) de o importanță culturală și istorică deosebită,  formate din soclu și bust,  amplasate în curtea „Mănăstirii Sfântul Ștefan cel Mare, Sfântul Mina și Nașterea Maicii Domnului”-Tabere pentru tineret- din orașul Sărmașu, județul Mureș etc.

Ioan Astaluș-cel ce-a scris și „Comoara Marelui Învățat”-ne duce la descoperirea prin descrierea întâmplărilor în lumea satului din Munții Apuseni ; un loc central îl ocupă cel ce alături de Petru Maior, Samuel Micu Klein a contribuit la renașterea națională-e vorba de memoria colectivă care-l păstrează pe Gheorghe Șincai-mare cărturar iluminist, reprezentant de seamă al Școlii Ardelene, scriitor român transilvănean(1754-1816)-ctitor la peste 300 de școli, model de cărturar dedicat națiunii-căruia i se mai spunea și „Marele Învățat”.

Capitolul întâi îl aduce-n prim plan pe Grigore-răzvrătitul, un om care credea cu tărie că va putea schimba ceva în țară dacă ar fi uniți cu toții și dacă ar lupta alături de răsculați, dar, el a fost singurul care s-a dus la luptă și așa cum a mers- așa s-a și întors! Pentru prima dată se folosește cuvântul „ticălos”-atunci când Grigore îi descrie pe concitadinii săi: „S-au născut cu curajul înfrânt, dreptatea era mereu a celor puternici și ei, ca să fie puternici, aveau nevoie mai întâi de dreptate. Lor le-a fost cumpărată dreptatea c-o palmă de pământ, numai de ajuns pentru un mormânt.  Se mulțumeau și cu atât-cu libertatea că puteau să plece-dar unde să plece-că peste tot erau aceeași stăpâni, așa că au rămas și s-au mulțumit cu cât au avut, degeaba îi făcea Grigore și lași și netrebnici și fricoși și ticăloși-nu l-au urmat.”

Se descrie încercarea de arestare a părintelui Ilarie pe motivul că s-ar opune legilor și ar ridica lumea la răscoală, că ar avea acasă cărți românești care-s periculoase, nu e arestat deoarece fuge din fața jandarmilor la preotul Moga-unde află că de fapt se vrea ca el și credincioșii să treacă de partea uniților; „ticăloșii” erau de data aceasta cei care voiau să-și trădeze credința strămoșească.

Ca-într-un amfiteatru sau o arenă romană-personajele principale Ghe. Șincai, , Oana, Ion-primesc din partea scriitorului un discurs imaginar sau imaginat de autor din care aflăm o sumedenie de întâmplări din trecut, dar și din prezentul mai apropiat; astfel aflăm cum Marele Învățat ia pe una din fetele preotului Ilarie-pe Florina(a măritat-o cu Ion și i-a dat o zestre mare) ca să pună la rânduială cancelaria, distinsul oaspete vorbește despre „corabia cunoașterii noului din om și societate-„părinții voștri n-au putut urca pe corabia aceasta, dar voi puteți”… obiceiurile românilor păstrate de la romani(închină cu vin în sănătatea oaspeților, strângerea de mâini la o întâlnire), gândurile țăranului român Grigore care vede nedreptățile sociale, întâmplarea cu câinele Cezar care o scapă pe împărăteasă de colții mistrețului-având ca urmare primirea de pământ în posesie de către oamenii din Gâmbuț;  Moga avea moară și  gater care prelucra materialul lemnos pentru școala ce se va construi, poveștile lui Moga care-i țineau treji pe săteni, dragostea lui Grigore pentru pământ seamănă cu cea a lui Ion a Glanetașului din romanul cu același titlu a lui Rebreanu, povestea fântânarului despre  crăiasa păsărilor aceea ce stă ascunsă în izvor și așteaptă din adâncuri să fie scoasă la lumină; găsirea apei pe timp de secetă de către Grigore; poveștile bătrânului Filon despre rodnicia pământului în anul răscoalei; imaginile românilor prigoniți sunt înspăimântătoare-„nu mai erau legi pe pământ, Dumnezeu și-a întors fașa de la cei osândiți, armata imperială, husarii și cetele nemeșești îi vânau pe români ca pe sălbăticiuni, imaginea celor împușcați duminica în fața bisericii românești i-a rămas lui Filon întipărită în minte …zidurile bisericii din cetatea de la Alba Iulia erau stropite de sânge de parcă cineva ar fi vrut să picteze rănile Mântuitorului cu sângele poporului român-sute de ani stăpânirea ungurească, turcească și imperială ne-au ținut în întuneric, am fost sclavii și slugile lor, românii au avut soarta sclavilor din Roma antică…dar, spuneau gânditorii iluminiști: „prin puterea  armelor am încercat, dar e timpul să încercăm prin puterea minții și suntem convinși că vom  izbândi.” Marele Învățat spunea că „Unirea bisericii strămoșești cu biserica Romei nu va aduce scuturarea jugului, ci unul în plus, Marele Învățat a murit sărac și în pribegie, dar cuvintele lui vor dăinui!”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Romanul „Ticăloșii” scris de Ioan Astaluș, apărut în 2006” →

Alexandru CETĂȚEANU: Pe ZOOM, din Montreal – activităţi culturale în timpuri grele

Oare ştia cineva că această nenorocire planetară numită Covid, va lua o aşa amploare şi că va dura atât de mult? Nu cred, aşa cum nu ştie nimeni cât timp ne va mai tortura acest invizibil duşman al civilizaţiei umane. Trebuie să-l întrebăm pe Nostradamus!? Dar… în lumea anglofonă se zice că „every bad thing has a good side” (Fiecare lucru rău, are o parte bună). Fără discuţie, aşa este. Covidul a redus drastic poluarea cu CO2, a redus cazurile şi mortalitatea de la gripă, a ţinut oamenii acasă – în familie,  a depopulat oraşele supraaglomerate,  s-au redescoperit bucuriile vieţii la ţară, în natură, a redus „poluarea sonoră” – zgomotul de la traficul aerian etc.

Pentru domeniul cultural, în special pentru cei care au vrut „să supravieţuiască prin cultură” (fomulă din timpul comunismului) a fost benefic, a fost…terapeutic. În cazul nostru, al Asociaţiei Scriitorilor Români din America de Nord (ASRAN) putem spune la fel. Prin revista „Destine Literare” (scoasă sub egida UZPR) şi prin  cenaclul cu acelaşi nume, am  „supravieţuit”, ba chiar am „înflorit”. Începând cu luna martie, am recurs la această „minune” a comunicării (numită ZOOM) şi am avut 14 (paisprezece) fructuoase dialoguri culturale, cu personalităţi din 4 continente (!). Nu ne-am mai întâlnit la cenaclu între patru pereţi, ca în luna februarie 2020, presaţi să eliberăm sala după 3 ore, ci ne-am deschis orizonturile spre toate punctele cardinale, fără restricții. Cum la mulţi participanţi aproape că nu le mai venea să plece din „sala Zoom”, nu a existat cenaclu să se termine în mai puţin de 5 ore, ba chiar s-a întins şi până la 7 ore, de cele mai multe ori (ora două dimineaţa în România!). Cred că am bătut orice record – în total am depăşit 75 de ore de cenaclu, în numai aproximativ șapte luni!

Iată, foarte pe scurt,  cum a decurs acest al 15-lea „episod” (al 14-lea pe Zoom): Vedeţi și Invitaţia ataşată – care dovedeşte că „niciodată socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. De exemplu, distinsul nostru invitat de onoare, scriitorul şi ziaristul Roni Căciularu, nu a putut să se conecteze pe Zoom şi ne-a lipsit mult („in absentia” am prezentat ce au scris despre opera lui R.C. personalități precum – Răzvan Voncu, Ion Cristofor și Zoltan Terner). La fel și prof. dr. Nicholas Dima, mare personalitate (l-am prezentat putin, am fi dorit sa ne vorbească, dar a dispărut din sală – apărea  cu capul în jos!) și nici dragul nostru coleg, maestrul Sergiu Cioiu nu s-a putut conecta.  Ce mult i-am simțit lipsa !   Am avut cu noi tot timpul, pe poetul Cezar Ivănescu și tărmul fluviului Saint Laurent, care ne-au privit cu drag.

Dar să încep cu…începutul. La ora 11:45 EST (ora estului continentului – nu se poate spune „ora Canadei” deoarece Canada are 6 zone de timp!),  participanţii au început să intre în „sala Zoom”; discuţii libere –  ce mai faci X, Y, cum este vremea acolo, ce bine arăţi etc. După „sfertul academic” (mai exact la ora 12:15 aici, ora 19:15 în România) am început cenaclul cu o binecuvântare dată de părintele poet Dumitru Ichim, pe care îl iubim şi apreciem foarte mult, aşa cum am apreciat-o pe regretata scriitoare, preoteasa Florica Bațu Ichim.  Apoi… am început programul cu poezii de toamnă, citite de autor, distinsul scriitor Al Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Romani şi coleg cu mai mulţi dintre noi în UZPR. Am simțit toamna din locurile mele natale, Al Florin fiind și el tot de la Drăgășani la origini.

În continuare, scriitoarea şi ziarista Milena Munteanu ne-a citit un superb eseu care ne-a trezit dorul de România. Felicitările nu s-au lăsat aşteptate – acad. prof. dr. şi scriitor Liviu Pendefunda fiind primul care a dat „tonul” aprecierilor.

Cum poetul Jacob Isaac nu apărea, a luat cuvântul prof. univ. dr. Anca Sîrghie, care ne-a prezentat pe poetul sibian Victor Albu, prezent în „sală” pentru a doua oară.

În fine, a apărut Invitatul nostru, poetul dr. Jacob Isaac din statul Kerala, India, unul dintre organizatorii celui de-al 39-lea Congres Mondial al Poeţilor (alături de renumitul prof. dr. Achyuta Samanta, de poetul dr. R.K. Das și alții), ţinut în noiembrie 2019 în Bhubaneswar, statul Odisha; a fost cea mai mare „întâlnire” a poeţilor din toate timpurile – greu de imaginat – aprox. 1300 de poeţi din 86 de ţări, iar răsunetul pe care l-a avut acel eveniment poetic în India, ne-a depăşit toate aşteptările! Nu credeam că atâta mass-media, atâtea personalităţi politice, ba chiar şi vicepreşedintele Indiei Venkaiah Naidu vor fi alături de poeţi (citiţi reportajele din numărul din decembrie 2019 al „Destinelor Literare” la site-ul  www.destine-literare.com). Am arătat 3 cărţi ale lui Jacob care „au trecut Oceanul”, Jacob ne-a citit poezii în engleză, apoi Liviu Pendefunda i-a/ne-a  citit 3 poezii pe care le-a tradus în română şi le-a publicat î revista Contact international (înfrăţită cu Destine Literare).  A urmat poetul Mircea Ştefan, care a citit alte poezii ale lui Jacob, traduse de el din engleză în română şi care au fost publicate în revista ASRAN – „Destine Literare”. Prof. univ. Dr. Eveline Băeşu din California, originară din Slătioara/Vâlcea – sora unui drag coleg al meu de liceu la Craiova (la Colegiul „Carol I”), regretatul Ieronim (Coco) Băeşu, ne-a citit în engleză poezii minunate – mai ştim profesori universitari de matematici superioare (contemporani) şi buni poeţi – de exemplu Florentin Smarandache, care ne-a lipsit.

În sfârşit, distinsa noastră colegă, dr. Dana Opriță, pe care o vedeam pe Zoom, dar nu o auzeam (problemă tehnică…) s-a conectat prin WhatsApp, i-a mulţumit lui Jacob pentru primirea caldă pe care ne-a făcut-o în India şi ne-a citit poeme din creaţia ei, în engleză, în cinstea invitatului nostru. 

Impresionant a fost momentul când  dr. Julia Deaconu (fostă medic psihiatru în RSR şi medic de urgențe şi de familie în Canada – soţia mea gorjeancă)  a salutat-o pe Evelina, cu  bucuria de a o revedea, mulțumită cenaclului, după aproape 36 (!) de ani, când actuala profesoară și poetă, era studentă în primii ani de facultate la București.

Redutabilul anglist Adrian Săhlean ne-a impresionat – inclusiv pe Jacob, recitând cu o dicție de actor, poezia La steaua, pe care a tradus-o profesional din română în engleză.  Venind vorba de tradiţia prieteniei dintre români şi indieni, exemplul cel mai cunoscut fiind povestea de dragoste dintre Mircea Eliade şi Maytrei Devi – Evelina Băeşu ne-a relatat cum un profesor originar din India, când a auzit că este româncă, i-a mărturisit că a cunoscut-o personal pe Maytrei, de care însă nu avea o părere prea bună. Oricum, impresionantă marturisire… ce mică este lumea!

În continuare, scriitorul Victor Albu ne-a citit poezii şi un eseu; Ilia Manole, din Chişinău, prezentă la aproape toate întâlnirile Zoom, ne-a citit din suflet poezii minunate cu accent basarabean şi ne-a asigurat că ne iubeşte – şi noi o admirăm şi o iubim mult.

Apoi a venit vorba de cenaclul „Mircea Eliade” din Denver/Colorado (cenaclu înfrăţit cu cenaclul nostru) care va avea loc pe 24 octombrie. Istoricul Sebastian Doreanu (sebitrocar@yahoo.com – puteţi să-i scrieţi dacă doriţi să participaţi) şi Adrian Săhlean ne-au vorbit despre o temă care va fi dezbătută cu această ocazie, aceea a traducerilor de poezie. Opt traducători profesionişti, printre care Cristi Stoileanu, Ştefan Stoenescu, Cristian Shenk şi Horia Ion Groza, vor fi prezenţi pe Zoom la „o milă altitudine”.

În continuare, simpaticul poet şi compozitor Marin Voican ne-a înveselit cu versuri satirice, urmat de scriitorul şi arheologul Liviu Lungu din Constanța, care ne-a vorbit pe scurt despre un roman al său – Minorama, dedicat frumoasei şi înţeleptei profesoare americane Băeşu Eveline şi altul dedicat lui Ovidiu, cu ocazia a două mii de ani de la naştere. 

Apoi, a urmat prietenul nostru, avocatul Dorin Nădrău, cu o prezentare impresionantă despre un mare român, uitat pe nedrept şi anume istoricul şi criticul literar  Basil Munteanu (9 nov. 1897-1 iulie 1972).  Fapt inedit – a cunoscut-o pe nepoata lui Basil, pe nume Ruxandra Shelden. După această excelentă evocare, a revenit marele nostru prieten, gorjeanul Marin Voican cu alte poezii şi în plus, ne-a făcut bucuria de a ne trimite două arii din opera TRAVIATA, de Verdi (SEMPRE LIBERA şi BRINDISI), interpretate de cunoscuta soprană Rodica Gabriela Anghelescu. În plus, Marin ne-a citit un comentariu elogios al lui Constantin Arvinte, despre soprana Rodica  G. Anghelescu, soția sa. Aș fi dorit să o aduc în „sala Zoom” pe diva Virginia Zeani, dar nu a fost posibil. O sa-i mai iau un interviu cu altă ocazie.

Profesorul Ion Dur ne-a sugerat ca ar fi fost bine sa începem cenaclul cu această muzică înălțătoare și să-l terminăm tot cu muzică. În plus, a avut cuvinte de laudă pentru întâlnirile noastre . Ne-a mai vorbit despre corespondența lui Basil Munteanu cu Vasile Băncilă, despre care a scos recent o carte. Ne-a mai sugerat sa revenim asupra acestui mare om de cultură român, idee pe care a sustinut-o și Anca Sîrghie și așa vom face. De la o frumoasă metaforă a profesorului (picnic poetic) a venit vorba de cățelușa frumoasă a avocatei scriitoare, Victoria Necula, pe care ne-a prezentat-o și despre care am aflat ca se numește Dora și are un an și trei luni. Mai înainte, am prezentat o insectă canadiană telegenică, de marimea unui licurici, cu  dungi roșii  pe extremitățile aripilor  și pe care niciunul din vecinii mei născuți în Canada, nu au recunoscut ce este, cum se numește. Nu-i așa ca Zoom-ul are avantajele lui de a cunoaște lucruri noi? Ce frumusețe de insectă!

 

A urmat Gheorghe Cărbunescu, un alt gorjean de vază, poet, compozitor și interpret de romanțe, foarte îndrăgit de participanți, care ne-a recitat minunate catrene umoristice şi ne-a oferit minunata romanţă Am iubit doi ochi albaştri. Dorul de România ne-a copleșit.

A urmat un alt moment emoţionant, despre viaţa şi opera lui Nicolae Batzaria (20 nov. 1874-28 ian. 1952), scriitorul copilăriei distinsei noastre colege Melania Rusu Caragioiu şi al copiilor din România, între războaie. A murit martir în închisorile comuniste. Și-a dat ultima suflare  în braţele marelui meu prieten din Florida, regretatul prof. dr. Claudiu Matasa, fost coleg de facultate şi prieten cu generalul Mihai Pacepa. Ce coincidenţă – când Melania ne-a propus această minunată şi necesară comemorare, nu mi-am dat seama imediat despre cine era vorba. Excelentă prezentarea făcută de vicepreședinta ASRAN (cu emoţii vizibile) care ne-a mers la inimă.

Am urmat eu, cu o prezentare, despre un alt scriitor aproape uitat – Virgil Gheorghiu (15 sept. 1916, Războieni – 22 iunie 1992, Paris), care a fost cel mai cunoscut scriitor român în Occident, după 1949, în urma publicării celebrei cărţi A 25-a oră, tradusă în peste 40 de limbi(!). A publicat peste 30 de cărţi, iar abia în perioada 1990-2019, i-au fost traduse în limba română şi publicate în ţara lui natală, însă numai 10 cărţi. Am arătat (m-am lăudat) cu cele 4 cărţi ale lui în franceză, din biblioteca mea. Aşa cum era programat, istoricul Sebastian Doreanu ne-a arătat vreo 7 cărti de Virgil Gheorghiu din biblioteca lui și ne-a vorbit cu multă competență (ca de obicei) despre „scandalul” de la Paris, generat de Monica Lovinescu, cea care i-a tradus cartea A 25-a oră din română în franceză, nemulţumită că nu a fost plătită suficient. S-au aflat lucruri noi, foarte interesante şi s-au făcut intervenţii deosebite (Marian Costache, Gheorghe Cărbunescu). Controversa legăturii dintre valoarea operei şi caracterul autorului, a rămas nelămurită. Continue reading „Alexandru CETĂȚEANU: Pe ZOOM, din Montreal – activităţi culturale în timpuri grele” →