Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare selectă

Era o dimineață de toamnă târzie care picta pădurea așa cum nici un pictor nu a reușit vreodată ca să-i redea naturalețea și asta deoarece, asemenea nuanțe de culori cum le realiza toamna nu ajunseseră niciodată prin tuburile lor cu fel de fel de paste colorate. Ca urmare, în lipsă de altceva mai acceptabil, stăteam la balconul casei bătrânești unde mi-am petrecut adolescența și visând pădurea, încercam să savurez priveliștile de basm oferite de copacii înșiruiți în lungul străzii care se terminau în zona Teatrului de Vară edificat însă din anul 1953 pe marginea fostului Parc denumit ”23 August” iar cândva, fostă ”Groapa Vergului”. De la înălțimea nu prea mare a balconului mi se oferea cu dărnicie o priveliște tare greu de descris ori de reprodus, însă de neuitat.

În timp ce mă delectam cu această minunăție, am fost trezit din visare de palma grea ce mi-a fost lăsată pe umăr de Nea Nelu, vărul mamei mele de la Bălenii Români din Târgoviște de unde era mama de fel și care, potrivit frumosului său obicei de maestru de vânătoare, ori de câte ori avea vreo treabă prin București făcea ce făcea și reușea ca să ne viziteze și pe noi, măcar și în fugă, atâta cât îi era necesar ca să savureze în grabă o dulceață de prune altoite ori de afine culese de mine din pădure și însoțite de un pahar cu apă de la gheața din frigider astfel cumpărată tot de mine în fiecare dimineață din Bariera Vergului unde se aduceau zilnic blocuri de gheață pe care ghețarul le tăia fie în jumătate fie pe sfert după cum solicitau cumpărătorii.

– Ce faci măi, Țiți – m-a luat el la întrebări zâmbindu-mi fericit că m-a găsit acasă deoarece, la acea dată eram în ultimul al Școlii de Ofițeri MAI Nr. 2 și destul de rar reușeam ca să beneficiez de vreo învoire ori timp liber când să-mi pot vizita rudele ori prietenii – Ce făceai în balcon ? Sau mi s-a părut mie că ațipiseși și te-am cam speriat ? Ai ?! Hai, fii sincer, că nu mai spun la nimeni!

După ce s-au amuzat de întâmplare, tatăl meu mi-a luat apărarea scuzându-mă:

– Nelule, … de câte ori trece pe acasă, își curăță bine arma de vânătoare apoi oftând de ni se rupe inima de mila lui, îl vedem cum o încuie la loc în dulapul de fier și o mângâie cu mâinile tremurânde.

– Păi bine măi nepoate, de ce nu dai pe la noi ca să ne însoțești la vânătoare dacă ți-e așa de drag de ea ? Mai adineauri când te-am trezit nu cumva priveai pomii oftând de dorul pădurii ?

– Ce să fac, măi Nea Nelule, am cârmit-o și eu pentru câteva clipe pe la ai mei ca să-i mai văd și aruncasem doar o privire pe deasupra pomilor pentru că, până la urmă, după ce termin sesiunea de examene tot o voi rupe eu și scap măcar o zi sau două când … pădure mă va chema !

– Așa să faci, dragul meu, să nu te lași doborât de nimeni și de nimic. Uite acum, eu trebuie să mă văd cu Premierul care știi bine că este un mare vânător și împreună urmează să o punem de-o vânătoare peste vreo două săptămâni la care va participa și Președintele Țării.

Auzind aceasta, atât eu cât și părinții mei am înlemnit iar Nea Nelu a continuat remarcând imediat surpriza noastră.:

– Și atunci, deoarece Premierul ține foarte mult la mine și mă apreciază pentru cum le organizez eu vânătorile, sunt sigur că nu mă va refuza când îi voi cere permisiunea ca să te invit la o vânătoare organizată de mine iar astfel, amintindu-i de tine care, în afară că ești vânător mai ești și nepotul meu iar pe deasupra în curând vei fi locotenent de miliție!

Sunt sigur că mă albisem la față de surprindere așa că, mângâindu-mi obrazul cu palma lui bătucită de muncă a continuat:

– Am să te anunț eu din timp cum procedăm așa că, te învoiești și tu pentru vreo două zile iar dacă este cazul le spui despre ce este vorba precizându-le că, pentru asta voi deține aprobarea necesară pentru tine deoarece participă cam toți miniștri și membri CC-ului în frunte cu Premierul și însuși Președintele.

Deși bănuiam ceva, acum lucrurile deveniseră extrem de clare iar împreună cu părinții mei amuțisem complet.

După ce a savurat surpriza, Nea Nelu mi-a lăsat iar palma lui grea pe umăr și făcându-mi cu ochiul șăgalnic m-a instruit:

– Când te-ori anunța, nu va fi nevoie ca să te speli, să te parfumezi și alte chestii d-astea ci numai să te bărbierești. Atât. Iar arma o poți lua cu tine deși nu cred că ți se va oferi ocazia ca să împuști ceva. Clar ?

După care, consultându-și ceasul de la mână s-a ridicat sprinten și s-a îndreptat spre ușă din pragul căreia ne-a făcut un semn larg cu mâna a despărțire și a plecat.

Zilele s-au scurs rapid fiind extrem de ocupat cu sesiunea de examene și mai ales, cu inevitabila instrucție și activitățile zilnice specifice oricărei școli de ofițeri iar pentru a nu intra în criză de timp, am profitat de o ocazie favorabilă și m-am înființat la Nea Sava șeful magazinului de arme și muniții de vânătoare care, la acea dată se afla la Lido de unde intenționam ca să-mi cumpăr muniția necesară:

– Păi, dacă nu-mi spui la ce se va trage, eu n-am cum să știu ce muniție să-ți recomand – mi-a replicat Nea Sava evident dezorientat.

– Păi, … cred că la fazani ori poate și la iepuri ori mistreți …- i-am răspuns eu cum nu se putea mai confuz încurcându-l și mai rău așa că, mi-a pus pe tejghea o cutie cu alice de 2 mm, una cu alice de 4 mm și una cu breneke-uri ridicând din umeri.

– Deci, le iau cu mine acolo, mă voi descurca eu în vreun fel, nu-i așa ?

În fața unei asemenea întrebări bietul Nea Sava a amuțit și cu destulă dificultate a bâiguit o explicație:

– Păi,… cu alea de doi jumătate dai la fazani, cu cele de patru milimetri tragi la iepuri și la vulpe iar cu breneke-urile, adică cu dopurile astea de plumb dai la mistreți. Te-ai prins ?

Deoarece casiera magazinului nu reușise ca să audă șoaptele noastre se apropiase discret însă când m-am îndreptat de casa de marcaj ca să plătesc marfa, s-a apropiat în fugă cercetându-mă curioasă dar fără să priceapă prea mult.

Deci, urma doar să fiu anunțat când avea lor vânătoarea așa că, cu gândul mai mult la aceasta aproape că nici nu mai știam ordinea examenelor care s-au succedat și ele cu destulă rapiditate iar într-o după amiază, pe când beneficiam de un program de voie, m-am pomenit chemat la ofițerul de serviciu cu care eram în relații destul de apropiate care mi-a întins un plic cercetându-mă foarte intrigat:

– După adresa expeditorului nu cred că-i de la vreo tipă ! – mi-a spus el străduindu-se ca să-și mascheze curiozitatea.

Cum din primul moment am recunoscut adresa Silvicului de la Târgoviște m-a traversat iute un fior de surprindere apoi i-am răspuns cât am putut eu de indiferent:

– Ai ghicit, … nici nu este ! E ziua bunică-mii și mă invită pe la ea ca să o petrecem – i-am răspuns eu în doi peri și am înghesuit imediat plicul în buzunarul vestonului îndepărtându-mă.

Cert este că, n-am dormit toată noaptea zvârcolindu-mă de emoție și mai ales de teamă în încercarea de a intui reacția comandanților mei la invitația oficială pe care mi-o trimisese Nea Nelu iar de-abia la prima oră a dimineții când am ieșit la raportul comandantului de companie i-am întins plicul cu mâna tremurândă:

– Vă raportez că l-am primit ieri după amiază și astfel, așa cum scrie și în scrisoare, cei de la Târgoviște vă solicită ca să-mi aprobați o învoire pentru ziua respectivă.

– Mda, … – a căzut pe gânduri comandantul meu după care a lăsat compania în repaus și m-a chemat la o discuție între patru ochi – Ia explică-mi și mie ce vrea să însemne treaba asta ?! Dar fără șmecherii !

– Păi, … cel care a scris invitația este unchiul meu și răspunde de organizarea vânătorilor celor din CC iar asta de care amintește e ceva mai specială deoarece participă atât Președintele Țării cât și Premierul. Deci, la solicitarea unchiului meu, el a obținut aprobarea oficială a participării mele ca invitat la această vânătoare. Acum, dumneavoastră rămâne să decideți.

– Hm, … și dacă nu-ți aprob învoirea ?

– Păi, … nu-mi aprobați și gata ! O să le comunice ălora că nu mi s-a permis ca să dau curs invitației lor și … asta e !

– Bravo mă, deci mă bagi pe mine în gura CC-ului și a ălora mari?! Ce să-ți mai spun, … exact de asta mai aveam și eu nevoie acum în pragul pensionării, să mi-i pun tocmai pe ăștia în cap?? De ce mă bagi tu pe mine în asemenea porcărie ?!

După ce face câțiva pași apăsați în stânga și în dreapta bombănind vânăt de furie, comandantul se proțăpește furios în fața mea și îmi comunică printre dinții strânși:

– Fii atent că, o asemenea plăcintă n-am mai avut plăcerea s-o primesc până acum dar fii sigur că, pe tine n-am să te uit așa, cu una, cu două !! Am să ți-o coc eu de ai să mă ții minte câte zile vei avea ! – după care, s-a răsucit pe loc ordonându-le camarazilor mei – Luați repaus până mă întorc !

Nu știu nici astăzi de unde, pe ce cale și de la cine s-a divulgat conținutul plicului însă îmi amintesc cu mare satisfacție privirile pline de invidie pe care mi le aruncau toți camarazii mei din ultimul an de școală, ba chiar și unii din anii inferiori care mă cercetau ca pe un adevărat erou.

Cert este că, mai înainte să sune deșteptarea, m-am pomenit lângă pat cu sergentul de serviciu care mi-a șoptit grăbit:

– Hai repede, îmbracă-te și vino pe platou că te așteaptă mașina școlii!

– De ce mă ? Ce naiba am mai făcut ?! – l-am întrebat eu surprins. Ori mă duce la arest ?

– Habar n-am – Eu am primit ordin să te trimit la mașină și l-am executat, ce-i mai apoi … pe mine nu mă privește – mi-a răspuns camaradul meu ridicând din umeri și ieșind grăbit din dormitor.

In timp ce tremuram de emoție m-am îmbrăcat rapid și am ieșit din dormitor iar primul lucru pe care l-am zărit a fost mașina șefului școlii care era oprită în fața dormitorului iar când Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: O vânătoare selectă” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: O lume a noastră…sau fiecare-n lumea lui?

Îmi răsfir gândurile și-n minte îmi stăruie aceeași și aceeași repetabilă întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Cu siguranță într-o lume departe de lumea imaginară a lui Platon, Aristotel și Socrate. S-au schimbat vremurile sau noi ne-am schimbat? Putem oare schimba lumea sau lumea ne-a schimbat pe noi? Încă din vechi timpuri, lumea nu a fost o plăsmuire angelică, istoria de altfel ne-o mărturisește de-a lungul veacurilor! Dar cine-i oare de vină? De ce când ne-am trezit pe-acest sfânt pământ, încă de la origini, am încetat să prețuim ceea ce ni s-a dat, murdărind lumea cu faptele noastre?

Să ne imaginăm că ne-am născut într-o peșteră adâncă din care se vede doar o fărâmă de cer, o dâră de lumină la care să ridicăm ochii; acolo trăim, obișnuiți că asta e lumea noastră, precum învață peștele în acvariu și el trăind în lumea lui, neînțelegând ce-i dincolo de peretele de sticlă! Firește, am vrea să aflăm mai multe, peștera asta ne pare mică și încercăm să ne îndreptăm spre lumină și cu cât înaintăm, cu-atât cerul devine mai mare, dăm de soare, de lună, de stele, suntem fermecați dar, totodată, ne simțim atât de mici, slabiși neputincioși, realizând că tot ceea ce știam până acum e-așa de puțin, nesemnificativ în comparație cu lumea de-afară, ce pare infinită. Încet prindem curaj, vrem să cunoaștem cât mai multe, ba chiar credem că suntem în stare să decodificăm tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, din dorința aprinsă de-a afla adevărul, limitând dimensiunile lumii la dimensiunile propriului nostru orizont. Cu timpul ni se nasc idei de-a pune mâna pe această lume, de-a ne-o însuși bucată cu bucată, cu falsa iluzie că ne aparține, ca a fost făcută doar pentru noi și, mai târziu, doar numai pentru UNII dintre noi, mai puternici, destoinici și mai înzestrați chipurile, această iluzie devenind confuzie, pentru că ceea ce credem, de obicei se abate de la realitate. Confundăm multe lucruri diferite, începând de la situații simple până la probleme complexe și-așa ajungem la ziua de azi… unde nimeni nu este fără vină de realitatea ce-am construit cu propiile noastre minți și mâini, toți laolaltă contribuind prin fapte sau nefapte, la a o preface într-o lume dură, ce nu cunoaște nici iubire, nici milă, nici altruism, nici iertare…

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume hidoasă, în care totul pare de-a-ndoaselea făcut, în care incoerentul, absurdul pe locul rațiunii, anormalul pe-al normalului, minciuna pe-al adevărului, perfidia-n locul iubirii, îndoiala pe-al credinței, lăcomia pe-al altruismului, indiferența pe-al milei, păcatul pe-al virtuții și virtutea pe-al păcatului, șmecheria și prostia pe-al inteligenței, snobismul pe-al calităților adevărate, vanitatea pe-al modestiei, înfumurarea pe-al smereniei, ostilitatea pe-al bunătății, necredința pe-al credinței și-am putea continua… într-un cuvânt, o lume unde domnește mediocritatea, unde nulitatea este ridicată în slăvi, este suspusă la rang de cinste, strivind orice personalitate-i cade-n cale, unde valorile devin nonvalori, date la o parte, date uitării, chiar și condamnării. Trăim intr-o lume neprietenoasă, austeră, strictă și rece, fără milă, plină de ură, de disperare, de neîncredere, de teamă, plină de durere, suferințe și lacrimi ascunse sub măști zâmbitoare, chinuite sub fard și poleială, cu oameni răniți fizic și psihic, o lume ciudată cu doi poli, plină de decoruri strălucitoare, abundență, fațade și pancarte pe de o parte și pe de alta, sărăcie, mizerie, boală, foamete, razboaie… Trăim într-o lume schizoidă, fără esență, în care se mucește până la uitarea de sine, până ce simți că nu-ți mai rămâne timp să trăiești, să respiri, să te bucuri de existență, de familie, de proprii copii dacă apuci să-i aduci pe lume, ritmurile vieții fiind extenuante; nu ajung orele, zilele, într-o continuă goană, angoasa punând stăpânire pe suflete, pierzând treptat tot ce-i frumos și meriți pe-această lume în care ai venit cu un alt scop! Încetul cu încetul ne pierdem omenia, devenim roboți, paiațe, nevolnice păpuși trase de sfori de fiecare din Păpușarii vremii, pentru a îndeplini anumite scopuri și-a juca diverse roluri pe sceneta lumii.

Oamenii mereu se schimbă, ne cuprinde lăcomia, condițiile de viață, cerințele-s din ce în ce mai mari, o fugă continuă ca să ajungi undeva, să razbați, unii doar pentru supraviețuire, alții cățărându-se pe umerii celorlalți ca să ajungă până-n vârful piramidei sociale, pentru cât mai multă agonisire de averi, putere, orbiți și nesătui de fast, călcând sub talpă și strivind trupuri și suflete, jucându-se cu soarta lor după bunul plac, socotind cine trebuie să trăiască, cine să moara, câți și cum, „caii” bătrâni, bolnavii de orice vârstă devenind carcinoamele societății! Dar și noi, cei mai jos în ierarhie, ne schimbăm vrem-nu vrem, prinși intr-un mecanism, un mobil care mereu accelerează pentru a fi storși mai mult, dar și pentru a ne găsi, cât de cât, vreun loc mai cald și moale, vreun os cu măduvă sub umbra sistemului, punând în practică vorba ceea: „capul plecat, sabia nu taie”! Păi, cine-i de vină atunci, dacă nu fiecare dintre noi în măsura în care ne privește? Și ne întrebăm apoi cum de s-a schimbat lumea asta? De ce nu putem pune frână spunând STOP? Dar, vine la fiecare un moment în viață unde te oprești vrând-nevrând și tragi o linie făcându-ți suma celor realizate, dând socoteală feței din oglindă ce te privește nedumerită cerându-ți răspunsuri la întrebări: de ce? Cum așa? Unde am ajuns? Cine-i de vină? Eu ce-am făcut? Cum și cât am contribuit la distrugerea lumii? Cum de-am ajuns de-abia la ceasu-al doisprezecelea ca sa ne întrebăm? Cum de n-am înțeles nimic? Cum de n-am văzut semnele ce Timpul mi le arăta? Greu de găsit răspunsuri atâta timp cât conștiința noastra nu-i învățată să discearnă, greu să-ți găsești vina sau, poate nici nu vrem prea mult s-o căutăm, n-avem curajul sau poate-i prea târziu pentru noi de pentru remușcări, învinovățiri, lăsând pe umerii altora, a urmașilor să scoata castanele din foc și-așa ajungem din nou la aceeași întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Răspunsul este cât se poate de clar, doar noi nu vrem să-l scoatem din gură: ESTE EXACT LUMEA CE-AM CREAT! Este rezultatul faptelor și nefaptelor noastre, adormind am creat un MONSTRU! De ce însă nu ne-am întrebat la timp, atunci când încă se mai puteau îndrepta poate lucrurile? TOȚI SUNTEM VINOVAȚI, fiecare ca unitate începând! Suntem vinovați că am creat sau am lăsat să se creeze o lume de coșmar care nu ne place și cum ne-ar putea oare? Trăim într-o lume dominată de lăcomie, intrigi, perfidie, frustrări și neajunsuri, de încă războaie de acaparare și dominație, încă având tendințe fasciste, încă de-a forma dacă nu sclavi ca altă dată, supuși moderni, o lume-n decadență progresivă, plină de vicii, prietenii false si relații eșuate, o lume violentă, de supunere fizică și psihică, o lume în care noaptea astupă mizeria și gurile cerânde de ajutor: guri de copii flamânzi și guri de femei maltratate, guri de bătrâni lăsați în soarta lor, guri gemânde ale celor fără acoperiș, guri bolnave incurabil din lipsă de tratamente, neajutați de nici măcar Dumnezeu pe lumea asta!

Puțini sunt acei oameni care încă se mai pot bucura de ce există-n lume. Ei nu cer multe, nu-și doresc luna de pe cer, și-au orânduit viața în așa fel încât se mulțumesc cu strictul necesar, nu aleargă după mijloace de trai efemere conștientizând că pe acest pămând sunt doar chiriași, nimic nu pot lua cu ei dincolo; pentru ce aceasta vânătoare își zic? Prețuiesc că sunt sănătoși, că și-au format o familie frumoasă, nu invidiază pe cei ce au mai mult, pe prieteni sau oamenii din jur și sunt într-un cuvânt FERICIȚI. Știm că lumea asta este diferită, că nu toți putem gândi la fel și nu putem avea pretenția ca ceilalți să gândească precum noi. Fiecare OM are diversitatea și idiosincrazia lui, modul personal de gândire, educația și conștiința lui și bineînțeles nu avem dreptul de-ai cere să se conformeze cu modul de gândire și atitudinile noastre față de viață, căci în final cine am fi noi? Avem o părere despre toate? Suntem atât de siguri de corectitudinea ei încât să nu permitem contraziceri sau alte păreri? Credem cumva că suntem Trimișii pe acest pământ? De ce îi acuzăm pe alții care-și promovează propriile interese? Facem exact același lucru ca și ei într-o masură, dar pentru că interesele sunt ale noastre, că poate posibilitățile sunt mai mici, credem că suntem mai puțin vinovați sau deloc. Important este să ne vedem lungul nasului, să ne cunoaștem fiecare locul, capacitățile, să nu ne atribuim calități ce nu deținem și asta n-o spun pentru a accepta orice de la oricine, pentru a coborî fruntea lăsându-ne conduși ca marionete fără propria-ne gândire și reacție, nu pentru a fi de acord cu orice ni se servește ci, pentru a înțelege că există lucruri dincolo de noi și de MICROCOSMUL nostru, care poate ne depășesc, nefiind cu toții în măsură educațional să înțelegem. Lucruri pe care nu le controlăm este bine de știut că ele există și sunt și alții mai în măsură să le cunoască. Tot așa de important este să nu trăim închistați în propria noastră bulă, cu jaluzele trase și căști la urechi, să nu vedem, să nu auzim, crezând că doar noi avem dreptul de-a avea dreptate și nimeni altcineva! Vi se pare ciudat cele scrise? Oare nu am depistat prin toate mijoacele ce ne oferă azi mass-media, cât de mulți având cunoștințe, dar în special unii neavându-le suficiente și plini de confuzii își dau cu părerea, care mai de care, soluționând chipurile toate problemele posibile ce ne preocupă? Pentru criza economică, scandalurile financiare, drepturile de muncă, sistemele de învățământ și cel sanitar, precare, mediul în care trăim, pandemii, pentru cum trebuie să trăim, cum să mâncăm și ce și cât, cum să respirăm, să iubim, să, să… atât de multe „să”, de parcă ne-am pierdut starea de sine și trebuie toți să ne încadrăm în turma, bine condusă la păscut, pentru a nu vedea-n zare abatorul ce ne așteaptă! Ăsta e marele pericol ce se întrezărește, de-a fi conduși fără să reacționăm acceptând fără cârteală tot ce ni se sevește! Răul apare când începem să credem că părerea ce-o avem este neapărat cea mai bună, singura capabilă de-a soluționa. Ridiculizăm, blamăm pe oricine crede diferit, nelăsând nimănui posibilitatea de-a exprima vreo altă părere, pentru că lumea noastră ar trebui să fie doar a noastră (zic EI!) și nu lumea tuturor. Și totuși câți dintre noi nu ne lăsăm pradă unei astfel de păcătuiri? Hai să vedem, cine va fi primul care va arunca piatra?

ÎN CE LUME TRĂIM? Păi, în aceea pe care noi toți și fiecare la rând am plăsmuit-o! Cum? Ia uită-te pe fereastră să vezi câte sau ce mașină luxoasă te așteaptă să conduci? Privește-ți casa în care trăiești și cum! Deschide-ți frigiderul plin cu de toate, de nu mai știi cu ce să începi! Deschide-ți dulapul, cu rufe scumpe, înghesuite de nu mai încap, nu știi ce să alegi, ce genți de marcă sonoră, ce încălțăminte adecvată, cum sa le asortezi pe toate! Mare chin! „Zilnic e-o problemă și-asta, care cu cce merge, precum ne învață emisiunile de modă! Până și mâncatul e o problemă, uff, cântarul ăsta… rețete de dezumflare bruscă ( dacă se poate mâncând!), date de care mai de care specialist! Dar și zodiacul ăsta ce ne zice pe azi la programul de astrologie, ne va merge bine ziua, ne cade vreun câștig, vreun nou amor? Problimatizări serioase cu care să-ți începi ziua (D-zeule și toți Sfinții, ajutoor!)

ÎN CE LUME TRĂIM? Ceea ce odată numeam iubire, dragoste, altruism, caritate, modestie, cumpătare, înțelepciune, indulgență, conștiintă etc. azi, încet-încet pălesc, dispar din limbaj și atitudine dând loc la altele dure, fără suflet. Trăim într-o lume virtuală, în care suntem doar cifre pe computer, domnind o rațiune rece și seacă, plasată ca fiind mentalitatea noastră, modernă, trăgându-se o linie la tot ceea ce ne-a legat de trecut, ștergând din memorie tot ce de preț s-a câștigat până acum, istoria, independența, identitatea și etnitatea, obiceiuri, civilizația acumulată de vremi, toate aduse la un numitor comun, pentru că așa se crede de cuviință că trebuie; ne alăturăm altora asteptându-le confirmarea, împărțind intre noi responsabilități, vinovății, știindu-se că-n comun eșecul este mai puțin dureros, dispar remușcările, liniștea și pasivitatea ne guvernează și conștiința devine din ce în ce mai transparentă și friabilă. Ce gândiri să ne mai rămână, la cei sărmani ce mor cu zile de sărăcie, de foamete, ce-și aleg hrana din gunoaie, singurul acoperiș fiindu-le cerul, pentru că au pierdut locurile de muncă și bancile le-au luat casele, la cei cu boli incurabile, ronțăiți de cancere, fără bani de tratament, știința ancorată stagnează voit descoperirea metodelor de înfruntare ale bolii cumplite ce macină omenirea de amar de ani, de faptul că învățământul este precar și analfabetismul în floare, că aerul ce respirăm, apa ce-o bem sunt otrăvite de substante radioactive și metale grele, că mediul înconjurător devine tot mai advers provocând malformații congenitale și-un număr crescut de boli autoimune și cancere, că ceea ce ni se oferă spre consum sunt alimente artificiale, plastice, cu mutații genetice, că pădurile se defrișează și-n locul „ plămânilor de oxigen” cimentul întră tot mai mult în viața noastra și câte ar mai fi de enumerat… Cui îi pasă de toate astea? Noua cât ne pasă? Să căutăm alte lumi, pe alte planete? Considerați că-i monolog de om pesimist? Considerați că exagerez?

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume a fabricilor de armament, a companiilor de medicamente, (nu toate în slujba omenirii exact), o lume a războaielor de cotropire, de exercitare a influienței și dominație, o lume a narcoticelor, a pederastiei și-a prostituției de voie sau de nevoie. Trăim într-o lume falsă, a excitării emoționale, a unei anume ”libertăți” pe care aș numi-o mai degrabă anarhie, a încarcerării psihicului uman în mijlocul barbariei, în care ne place să facem caz de DEMOCRAȚIE, un cuvânt ce azi și-a pierdut esența dată de filozoful și om de știință grec Demokritos, cuvânt ce place tare mult în a se face gargară în pompoasele discursuri ale politicienilor și politrucilor de doi bani și trei parale, demagogi de tot felul, plătiți și vânduți. O lume ce urmărește GLOBALIZAREA, CONTROLUL și pierderea în masă a omenirii prin fel de fel de metode, în care omul este supus experimentelor pentru a face față apoi NOII ORDINI MONDIALE. Trăim într-o lume cu frica zilei de mâine, cu instabilitate, nesiguranță și goliciune psihică, lipsind speranța, bucuria, recunoștința, dragostea, încrederea și credința adevărată nu fanfaronada, respectul, recunoașterea adevăratelor calități și capacități, loc făcându-și egoismul, superficialitatea, mediocritatea, autoritatea! Ducându-ne viața de zi cu zi, suntem prinși într-o luptă continuă, ca granaj între altele granaje încercând să razbim, cu dorința realizării de sine, a găsirii unui ideal, unui crez și-a unui loc potrivit pentru fiecare dintre noi.

Astea-s gândurile și convingerile mele și tare aș vrea să fie și alții gânditori ca mine, trezând rezonanțe în cât mai multe conștiinte, precum atunci când arunci o pietricică în apă și devine din aproape în aproape val puternic, tsounami. Trebuie să supraviețuim, trebuie să reacționăm, avem dreptul la viață, pe acest Pamânt pe care ni l-a lăsat bunul Dumnezeu și nu sub el, avem dreptul să aducem copii pe lume, sănătoși, să-i creștem frumos, să ne bucurăm de ei și ei de urmașii lor, să-i lăsăm pe cei ostili în lumea lor de ură și ferocitate! Noi, oameni iubitori, să făurim lumea noastra plină de iubire, de pace și armonie, în care să învățăm să trăim viața simplu și frumos, că numai una avem, bucurându-ne de toate, de la cele mai mărunte, așa ca la începuturi, când lumea ne era mai mică și totuși încăpeam, fiecare să aibă locul și rolul lui, în care iar să credem, să îndrăznim, să sperăm, să visăm, să iubim și să alinăm… O LUME A NOASTRA…

***

TE SALUT, LUME NEBUNĂ…

Te salut Lume, nebună, nebună de legat…

Sosit-am gâfâind și eu, la bal mascat de seară…

Tu, ce omenire-ai împărțit-o, în castă de bogat

Și-n alta, ca să slugărească pe prima, de argat,

Făcând să credem, că se mănâncă tot ce zboară,

Ne-ai înșfăcat în gheară…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: O lume a noastră…sau fiecare-n lumea lui?” →

Victor ROȘIANU: Fructuos schimb de experiență între filialele Cluj și Iași ale Ligii Scriitorilor Români

În dimineața zilei de 20 septembrie a.c. în ambianța modernă a cinematografului “Mărăști “din Cluj-Napoca, a avut loc o bogată activitate culturală realizată de scriitorii filialelor Iași și Cluj ai Ligii Scriitorilor Români.

Manifestarea a fost deschisă de scriitorul Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, care le-a urat bun venit pe meleagurile lui Blaga celor sosiți din capitala Moldovei, unde se mai aud pașii lui Eminescu..Prezentatorul, a subliniat faptul că suntem presați de timp datorită programului încărcat, exmplificând cu un aforism de Sfântul Augustin”Ce este deci timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu ce este. Dacă cineva mă întreabă, nu știu ce să-i răspund. “ A mulțumit domnului dr.Ionuț Țene, șeful biroului Învățământ, Cultură și Culte, din cadrul Primăriei clujene pentru prezența sa la manifestarea noastră.Apoi, într-un medalion literar, a făcut o scurtă prezentare biografică celebrului actor și poet Dorel Vișan, prezent pe scena cinematografului alături de Al.Florin Țene, care în scurta sa prezentare a dat glas unui citate din Hamlet către Polonius: “Domnul meu,te vei asigura că actorii sunt bine tratați? Ascultă, să nu le lipsească nimic, căci ei sunt adevărații cronicari ai vremurilor noastre. E de ales un epitaph defăimător după ce mori , decât să fii bârfit de ei cât încă ești în viață.“

În continuare a vorbit actorul Dorel Vișan despre epidemia prin care trece omenirea, a făcut o amplă incursiune în amintirile dânsului despre călătoriile pe care le-a făcut în alte țări, vorbind despre tradițiile, obiceiurile și etnologia altor popoare din Asia.La rugămintea domnulu președinte al Ligii Scriitorilor poetul Dorel Vișan a vorbit și despre cartea sa “Cântece pentru glas și toacă.“Recitând un poem.S-au făcut schimburi de cărți cu autografe.

În acest context, Al.Florin Țene a înmânat Diploma “Virtutea Literară “ scriitoarei Corina Matei Gherman și “ Diploma” pentru volumul premiat, pe anul 2019 al scriitorului Calistrat Robu.

În partea a doua, coordonarea ședinței a fost preluată de Dan Teodorescu, președintele filialei Iași al Ligii Scriitorilor și de Corina Matei Gherman, secretar general al filialei Iași. Aceștia au oferit “Diplome” pentru activitatea depusă în slujba culturii române următorilor scriitori: Lucia Elena Locusteanu, Maria Someșean, Gavril Moisa, Antonia Bodea, Titina Nica Țene, Ruxandra Benea și Al.Florin Țene.

În continuare, Dan Teodorescu a lansat voluminosul volum de publicistică „Ieșiți din casă! „,apoi a invitat să vorbească despre cărțile lor pe următorii scriitori ieșeni:Ilie Serediuc, Corina Matei-Gherman, Maria Lupu, Anastasia Gârneață, Ioan Hodaș, Silvia Hodaș, Romeo Romila, Dan Teodorescu, Ioan Mugurela Sasu și Ioan Vârlan care a și filmat întreaga acțiune.Remarcăm epigramele lui Ioan Hodaș, viu aplaudate de cei prezenți.

În partea a treia a programului au vorbit despre cărțile lor scriitorii clujeni: Lucia-Elena Locusteanu, Maria Someșan și Al.Florin Țene.Iar Gavril Moisa a susținut un micro-recital de epigrame mult gustate de auditoriu.

Istoricul și scriitorul dr.Ionuț Țene a mulțumit din partea Primăriei Cluj pentru interesanta activitate culturală, remarcând cartea monografică a domnului Ilie Serediuc, despre activitățile inginerilor și muncitorilor români în Irak. A recomandat ca astfel de schimburi culturale să se organizeze și cu alte filiale din Timișoara, Baia Mare, Rm.Vâlcea, Brașov etc.

În încheiere, președintele național al Ligii Scriitorilor le-a mulțumit celor prezenți pentru activitatea lor în slujba culturii române, spunând că o carte bună îți lungește existența, iar o carte proastă te face să meditezi la acest lucru.

În continuare membrii Filialei Iași au plecat să viziteze Mănăstirea Nicula și să aducă un pios omagiu poetului Ioan Alexandru la mormântul acestuia, apoi s-au întors la Cluj, vizitând obiectivele istorice și muzeistice din Capitala Ardealului.

———————–

Victor Roșianu

Cluj-Napoca, septembrie 2020

Alexandru NEMOIANU: Amintiri despre un luptător

(Bunicul lui Sorin Grindeanu)

Condiția de om liber este probabil una dintre cele mai fragile condiții omenești. Ea durează doar atâta vreme cât libertatea este simțită ca necesitate, că o condiție vitală și care dă sens și rost existenței.

Pentru ca libertatea să existe este necesară înțelegerea faptului că libertatea nu este obținută pe gratis, că obținerea ei înseamnă vigilența necontenită, că este o condiție care trăiește în lungul multor generații și că ea se câștigă prin sacrificiu. Iar sacrificiu înseamnă a dobândi un lucru pentru cei din jur cu prețul de a pierde acea izbândă, roadele ei, pentru ține. Cei care înțeleg acest lucru sunt luptătorii și eroii.

Țara Almăjului a trăit și existat sub semnul libertății, al neatârnării.

În Evul Mediu această libertate a fost dobândită de către locuitorii care au stat mereu sub arme, păzind vadul Dunării și vetrele lor. Mai apoi, în vremea otomană, această libertate s-a păstrat prin cei care sub pavăză pădurii, au stat că oameni liberi, nesupușii altcuiva decât propriei conștiințe, au stat că “lotrii”. Mai apoi aceiași Almajeni și-au păstrat libertatea cu preț de sânge, că “grăniceri”, ”catane negre”.

Setea de libertate a Almăjenilor nu s-a stins și ea s-a manifestat glorios și eroic în anii în care România a intrat sub stăpânire comunistă.

Oameni din Almăj, țărani și intelectuali, s-au tras în munți și, într-o încleștare de forțe în care erau copleșiți, au luptat, au căzut și au spus că sunt liberi și că pentru libertatea lor sunt gata să lupte și sa moară.

Cei care stăteau în munți cu arma în mâna au putut să o facă fiind ajutați de oamenii din sate:cu alimente, cu informație su solidaritate. Cei care îi ajutau pe oamenii sub arme se expuneau la pericole enorme: arestări, torturi, pierderea familiilor și a bunurilor. Dar totuși destui Almajeni au făcut acest lucru cu fruntea sus.

Între ei a fost și Mihai Imbrescu (Zamela) din Borlovenii-Vechi.

Casa lui se află chiar la ieșirea din sat spre lunca și spre Prigor.

Era o casă solidă, grănicerească și îmi aduc aminte că lipit de casă era, în anii 50 ai veacului trecut, o batoză. Semn al prosperității și bunei gospodăriri, a înțelegerii că progresul tehnic trebuie adoptat.

Mihai Imbrescu (și soția lui) au suferit arestări, iar el condamnare, tortură și prigoană ca urmare a faptului că a ajutat pe fugarii si luptatorii din munți.

În acea vreme aceste informații se transmiteau în șoaptă și în ascuns. Opresorii voiau să stingă și amintirea luptei pentru libertate. Totuși în 1969 am aflat despre acest luptător.

În acel an unchiul meu Vasile Valusescu (care a luptat ca partizan și apoi a stat patrusprezece ani în închisoare) a făcut un drum la Semenic și m-a luat cu el. (Era primul drum pe care l-am făcut pe Semenic.)

Un camion forestier din Prigor urmă să ne ducă până spre “Poiana Begului”. Acel camion urmă să ne ia la intrarea drumului de la Prigor în Borloveni, deci lângă casă lui Mihai(Milă) Imbrescu.

Vasile Valusescu a mers la ușa și a fost primit cu enormă ospitalitate și dragoste. A fost primul lucru care m-a surprins. Almajenii sunt politicoși dar nu sunt entuziaști, sunt mai degrabă reținuți, sobrii.

Pegang, pe scaunul pe care l-au poftit, au pus o cergă și l-au îmbiat la o gustare. Nu era vreme de așa ceva și deci au vorbit doar câteva minute, până la venirea camionului. Am reținut o “vorbă “ lui Milă Imbrescu; ”o să treceți pe acolo?” Habar nu aveam ce va fi putut însemna acest “acolo”.

Urcând spre munte,dincolo de Balta Verde,unchiul Vasile Valusescu mi-a arătat un soi de grotă. Apoi mi-a spus că acolo a stat ascuns ca partizan vreme de aproape un an. Mi-a spus că a putut supraviețui datorită ajutorului pe care I l-a dat Milă Imbrescu. De fapt acela nu a fost “ajutor”, a fost diferența dintre viață și moarte.

Apoi am aflat despre chinurile prin care toată familia lui Milă Imbrescu a trecut: tortură, prigoane, închisoare. Și prin toate a trecut cu fruntea sus. A crescut copii vrednici, nepoți fruntași, a alcătuit o gospodărie prosperă și s-a stins în pace.

Acest luptător era un om obișnuit dar în care vibra conștiința unui trecut de om și oameni liberi și conștiința că sub nici o formă nu trebuie să uităm ceea ce datorăm strămoșilor.

După închisoare viața lui a mers în cercuri și extinderi tot mai largi, timpul devenea tot mai uniform și în final acel timp a intrat în prezentul continuu, în acel “acum” care este vremea lui Dumnezeu.

Sunt convins că fost primit acolo cu bucurie.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amintiri despre un luptător” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 429(1 –15 Septembrie)

Dragii mei enoriași!

Proprietate, proprietar, beneficiar. În Evanghelia din Duminica a XIII-a de după Rusalii întâlnim un caz deosebit, care privește atât istoria mântuirii neamului omenesc, cât și câteva aspecte de drept cutumiar, adică obișnuielnic. Să le luăm pe rând:

Evanghelia din duminica menționată este o pildă sau parabolă spusă de Mântuitorul. Ea ne prezintă pe un om bogat, care a sădit vie, a împrejmuit-o. a zidit într-însa teasc și a încredințat-o unor muncitori ca să i-o întrețină. A stabilit cu aceștia care sunt îndatoririle și drepturile lor, adică ce trebuie să facă ei și ce recompensă trebuie să primească de la stăpânul viei. Înțelegem din text că plata urma să se facă în natură, adică în produse, în struguri. Nu ni se spune procentul ce urmau să-l ia lucrătorii și ce procent stăpânul, dar, de obicei acesta era de 50%, iar în alte cazuri procentele erau altele. N-are asta importanță aici;
Istorioara este o povestire cu tâlc. Întâlnim multe astfel de pilde sau parabole în Sfânta Scriptură. Ele erau ușor de reținut chiar și de ascultătorii cei mai simpli, de oamenii fără carte, puteau fi transmise mai departe prin viu grai; ele cuprindeau în mod cifrat, tainic, adevăruri adânci, pe care le înțelegeau cei învățați. Uneori o pildă de câteva cuvinte cuprindea rezumatul unei învățături adânci, care ar fi necesitat tratate mari de teorie;
Pilda în discuție o putem socoti un adevărat rezumat al Vechiului Testament. Stăpânul viei nu era altul decât Via era lumea, creația și proprietatea lui Dumnezeu. Lucrătorii tocmiți să lucreze via erau evreii, adică poporul lui Israel, ales de Dumnezeu ca să mențină trează credința în Dumnezeu cel adevărat, creatorul cerului și al pământului. Poporul acesta se depărtase de multe ori de la menirea sa, îmbrățișase adesea religiile popoarelor cu care intrase în contact, părăsise credința în Dumnezeu. Stăpânul ,,viei” le-a trimis mai mulți slujitori devotați ai săi, adică profeți sau prooroci, care să le trezească conștiința, să le arate greșeala ce-au făcut-o, să-i întoarcă la Dumnezeu cel adevărat și la credința adevărată. De la unii din aceștia ne-au rămas cărți, care se regăsesc în Vechiul Testament, adică în prima parte a Bibliei, de alții doar aflăm câte ceva din Sfânta Scriptură. Pe majoritatea unor astfel de trimiși evreii i-au ucis în cele mai sălbatice moduri. În final Dumnezeu a trimis pe Însuși Fiul Său, adică pe Mântuitorul Iisus Hristos. Nu numai că nu s-au rușinat de Fiul lui Dumnezeu, dar L-au batjocorit, l-au torturat și l-au răstignit, după cum bine știm. Fără îndoială, că Dumnezeu nu se va lăsa batjocorit și nu va lăsa nepedepsiți pe cei care s-au purtat în felul acesta față de trimișii Lui și față de Fiul Lui. Iată cum această povestioară de câteva rânduri spune lucruri foarte profunde, ne descoperă o adevărată teologie;
Pilda în discuție ne pune în fața unei probleme de drept. La început a fost vorba de Drept cutumiar, adică de drept obișnuielnic, care a existat la toate popoarele înainte de a exista dreptul scris, dar și de drept civil, care a diferit de la un popor la altul. Înțelegerea dintre stăpânul viei și lucrători se făcea pe baza unui Drept cutumiar, adică bazat pe obiceiul pământului, obiceiul moștenit din moși-strămoși, obiceiul nescris în legi și coduri de legi. Unul era proprietarul, alții muncitorii. Aceștia își vindeau munca proprietarului, iar acesta le-o plătea, dându-le un anumit procent, conform înțelegerii dintre ei, din produsul muncii, respectiv din struguri. După ce se termina munca, stăpânul hotăra dacă mai ține muncitorii respectivi în via sa ori îi trimite acasă. Muncitorii din pildă au o strămutare de conștiință. Ei își depășesc rolul în mod voit, cu bună știință. Ei nu se mai socotesc beneficiari, angajați, ci stăpâni deplini asupra pământului. Nu mai înțeleg că este normal și legal să-i dea stăpânului dijma de pe terenul respectiv, ci, în mod violent, își impun voința, acaparează proprietatea stăpânului. Pentru aceasta recurg la crime abominabile, ucigând slujitorii și pe însuși Fiul Stăpânului, în speranța că astfel vor rămâne proprietari de fapt și de drept. La nici un popor nu a existat o lege care să consfințească o asemenea ,,împroprietărire” prin forță, prin jaf și prin ucidere. Sentința se întrevede din cuvintele Sfintei Evanghelii: ,,pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care-i vor da partea sa!”
Raportăm împrejurările din Sfânta Evanghelie la mentalitatea poporului român. Vom fi uimiți, când vom înțelege câtă bună-cuviință și câtă înțelepciune se păstrează în sufletul, în mentalitatea lui. Românul nu a pretins niciodată că este stăpânul cu adevărat al pământului. Pentru el pământul a fost al lui Dumnezeu, Marele Proprietar, al domnului țării, ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Pe cel ce a deținut pământ l-a socotit ca fiind un administrator, un lucrător, dar nu stăpân absolut. Avem în vedere o cunoscută zicală românească: ,,Mare e grădina lui Dumnezeu!” și vom zăbovi puțin asupra ei.

Zicala o întâlnim adesea în vorbirea obişnuită. Ea se referă la cazuri izolate, în care cel vizat deviază de la gândirea, vorbirea sau activitatea normală, cuviincioasă, raţională.

Omul din popor, bazat pe o concepţie clară, creştinească, despre lume şi viaţă, filtrează întreaga realitate socială prin prisma gândirii sale, calificând-o ca atare. El are un cod moral, un criteriu de referinţă bine conturat şi, în funcţie de aceasta, analizează faptele sale şi ale altora, alege între bine şi rău. Tot ceea ce nu este conform cu mentalitatea sa este un fals, un atentat la bunele moravuri, la credinţă, la convieţuirea socială. E firesc să fie aşa. Noi avem o tradiţie şi o civilizaţie multimilenară, în cadrul cărora s-au cristalizat cutume, legi nescrise, de la care nu putem să ne abatem fără să fim sancţionaţi de societate.

Câteva exemple concrete de folosire a expresiei în discuţie sunt edificatoare: când un ateu vorbeşte unui grup despre nonexistenţa lui Dumnezeu sau când un sectar spune că nu trebuie să cinstim pe Maica Domnului, sfinţii, Sfânta Cruce, Sfânta Biserică, Sfintele Taine, omul din popor priveşte la cel în cauză ca la un rătăcit mintal, clatină din cap, se îndepărtează şi spune pentru sine şi pentru ceilalţi: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ Tot aşa se întâmplă când românul asistă la acte de bravadă, de circ, când cineva vrea cu tot dinadinsul să impresioneze prin acte neobişnuite. Tot aşa se spune la vederea unor beţivi, unor hoţi şi criminali. Acesta este un înțeles al expresiei.

Expresia are un conţinut profund teologic, este originală şi tocmai de aceea merită toată atenţia. În Sfânta Scriptură o întâlnim în forma: „În casa tatălui Meu multe lăcaşuri sunt“ (Ioan, XIV, 2). Cuvintele aparţineau însă Mântuitorului şi omul din popor, credinciosul, nu-şi putea permite să le rostească aşa, oriunde şi oricum. Erau cuvinte sfinte. El le-a tradus „pre limba sa“. Şi i-a reuşit de minune! În Sfânta Scriptură „grădină a lui Dumnezeu“ este numit raiul, Edenul: „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden“ (Fac., II, 8): „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului“ (Fac., II, 15); „El va face pustia lui ca un Rai…, ca o grădină a Domnului“ (Is., LI, 3) ş.a. După cum se poate observa, românul nu se limitează la rai, ci extinde noţiunea de grădină asupra întregii creaţii. Sesizăm parcă un ecou din Mioriţa: „Pe-un picior de plai, / Pe-o gură de rai“. Alăturarea celor două noţiuni, în cazul de faţă, mi se pare extraordinară: cadrul natural de existenţă este definit drept „grădină a lui Dumnezeu“, iar „Grădina lui Dumnezeu“, în Sfânta Scriptură este raiul. Dar omul este „gonit“ din rai, un pedepsit. Iată cum românul se consideră un „reabilitat“ în contextul existenţei. Şi, şi-a zis românul, atunci natura de ce nu ar fi „grădina“ lui Dumnezeu, raiul? Dar omul e nevoit să muncească din greu pentru a-şi câştiga existenţa, ceea ce în raiul originar nu se întâmplă. Ei aş! De muncă să se vaite el?! Dar munca nu a fost socotită de român ca un blestem, ca un chin, ci ca o binecuvântare, ca o bucurie a vieţii. În muncă şi-a găsit împlinirea, idealul vieţii, aşa că numai pentru atât nu trebuie socotit că natura înconjurătoare, lumea cu toate ale sale, nu poate fi „grădina lui Dumnezeu“.

Existenţa unei grădini presupune imediat existenţa grădinarului, proprietarului. Vorba lui Voltaire: „Universul mă încântă şi nici pot gândi măcar,/ Că poate exista ceasul fără un ceasornicar“. Just. Grădina românului adevărat, a ţăranului român este un loc lucrat cu grijă, cu multă migală, un loc îngrădit, păzit, ocrotit. Este un loc „al grădinarului“, al proprietarului, al gospodarului, nu al oricui, în ea nu poate intra oricine, decât cel pe care-l acceptă stăpânul. Altfel, musafirul ar fi un intrus, un hoţ. În grădină nu poate creşte orice plantă, orice buruiană. Ochiul grădinarului veghează, mâna lui pliveşte, uneltele nu pregetă să lucreze şi să scoată buruienile nefolositoare, dăunătoare, din rădăcină. Grădinarul cultivă multe feluri de plante în grădina sa, iar din acestea mai multe soiuri. Vom întâlni pomi, vie, legume, zarzavaturi, condimente, plante medicinale etc. Ştie grădinarul ce-i trebuie pentru casa domniei-sale, ştie şi ce se caută pe piaţă!

Grădina de care vorbeşte zicala noastră nu-i o grădină oarecare, ci e „grădina lui Dumnezeu“. Pentru cel neiniţiat, deruta e aproape. Se va întreba de îndată: unde se află această grădină? A doua întrebare decurge în mod logic: cum de se află în grădina lui Dumnezeu asemenea specimene? Românul zâmbeşte cu înţelegere şi răbdare. Ştie el ce ştie! Şi nu e rău aşa! Pentru el „grădina lui Dumnezeu“ este însăşi creaţia în totalitatea ei. Este lumea văzută şi nevăzută. Dumnezeu a făcut-o, o conduce, o ocroteşte, o îngrijeşte. Fără El, toate s-ar usca. Nimic nu există fără ştirea şi fără voia lui Dumnezeu. Chiar şi buruienile, aparent nefolositoare sau dăunătoare, sunt zidite de grădinar şi lăsate să crească. De ce? Ştie Dumnezeu de ce! E grădina Lui şi nu-L putem noi obliga să ne dea socoteală ce cultivă în grădină. Tot aşa este şi cu oamenii. Toţi suntem din grădina lui Dumnezeu, buni sau răi. Toţi suntem creaţia Lui. Noi nu suntem îndreptăţiţi să judecăm lumea şi semenii, decât doar dacă avem un mandat special pentru aceasta. Nu avem dreptul să plivim, să distrugem semenii care ni se par nouă că nu sunt „de soi“. Este treaba lui Dumnezeu. Noi avem datoria să ne străduim a-i îndrepta, a-i readuce pe calea cea bună, a credinţei, a omeniei, a bunei-cuviinţe. Dacă nu putem, să-L lăsăm pe Dumnezeu să împlinească cele ce ne sunt cu neputinţă nouă. Românul autentic nu dispreţuieşte pe fratele decăzut din punct de vedere moral, intelectual. Chiar şi despre nebuni el spune acelaşi lucru: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ Expresia denotă o exemplară modestie şi bună-cuviinţă. Omul din popor acceptă existenţa, aşa cum îi este dată, nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, nu-L acuză că e nedrept sau nepăsător, că nu poate răbda atâţia „trăsniţi“. Românul respectă proprietatea fiecăruia. Ar putea fi altfel faţă de Dumnezeu? Bineînţeles că nu. Cum ar putea să-L hulească pe Dumnezeu sau creaţia Lui? Ar fi un „amestec în treburile interne“ şi aceasta nu e în firea noastră. Chiar şi cel rău are un rost al lui în lume şi Dumnezeu este singurul care i-l cunoaşte. Iuda a fost un apostol şi a sfârşit prin a fi un trădător şi un sinucigaş, tâlharul de pe cruce s-a mântuit, Maria Magdalena dintr-o femeie de moravuri uşoare a devenit o sfântă. Poate tocmai „buruienile“, care ni se par nouă nefolositoare sau dăunătoare, sunt plante medicinale, menite să trateze boli socotite incurabile. Grădinarul, Marele Grădinar, ştie ce şi cum. În grădina Lui, în marea Lui grădină, suntem şi noi un firicel. Atât şi nimic mai mult. Să dăm slavă lui Dumnezeu Cel ce ţine şi ocroteşte grădina Sa, iar de cei despre care spunem, dând din cap cu compătimire: „Mare-i grădina lui Dumnezeu!“ să ne ferim cu prudenţă.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală. Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi Anul XX(2020), nr. 429(1 –15 Septembrie)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: O plimbare în zori

Bună dimineața

Stimată Doamnă

A venit vremea iubirilor de toamnă

și așa de goi ne-a prins pe amândoi în patul viselor aseară

că am uitat și de nevoi

și de tot

ce ne înconjoară

hai

să facem o plimbare în zori pe malul mării

prin pădurile de afară

să vedem

marea cum se pregătește să primească toamna

și ce se întîmplă prin păduri

după ce vara

a plecat din diminețile tîrzii

ne om ține strîns de mînă

și cînd ajungem în poiană

ne vom iubi din nou în prima zi de toamnă

privind cum marea se uită liniștită înspre noi

și nici că-i pasă

că ne vede așa goi

și nici geloasă nu-i

pe freamătul pădurii de sub noi

Ce farmec au iubirile de dimineață

cînd fără de griji

și fără de nevoi

doar te iubești pe malul mării

la început de toamnă

într-o pădure de mesteceni

pe-un pat de ierburi și de frunze

căzute pradă dorințelor

din noi

DOAMNA ANOTIMPURILOR

(din vol. Cuantice iubiri)

Când vine vremea iubirilor de toamnă

tot universul meu se întoarnă în văzduhuri

și port în mine atâtea spicuri

amestecate cu dorințile din vară

și atunci îmi iau în brațe scumpa doamnă

și o dezbrac de fostele nimicuri

ce îmi ascund privirilor

splendorile care le poartă

acoperite în borangicuri

și în mătăsuri

țesute într-o ogradă

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: O plimbare în zori” →

Marian MALCIU: Sonete și Rondeluri în oglindă

Sonetul plângerii… Te cheamă!

Privește, Doamne! Tot pământul plânge,

Iar Cerul Tău, ascuns de ceață, lasă

Zidirea Ta sub lacrimi mari ce-apasă

Poporu-ntreg ce-ncet acum se frânge

Sub greu potop ce rupe gard și casă

Și drum și pod în calea sa distruge,

Iar vieți cu mii prin virus pier în sânge

Și lasă-n urmă doar săracă masă…

Permis-ai celui rău s-aleagă calea

Prin care toți pierduți de-a Ta credință

Să plâng-acum, cuprinși de toată jalea.

Iertați să fie toți cu-a Ta sentință,

De s-au smerit și plâng pe toată valea

Spre a-și spăla trădarea prin căință!

Rondelul tristei veri

Se pleacă-adânc către pământ

Tulpini de flori și lan de grâu,

Ce-și plâng frumosul lor veșmânt

Căzut spre poale de sub brâu.

Par despletite în frământ

De parcă-ar fi în plin desfrâu.

Așa se pleacă la pământ

Tulpini de flori și lan de grâu…

Le-apasă grindina-n mormânt

Și vânt le rupe, n-are frâu,

Iar ploaia le tot duce-n râu,

Puhoi de apă greu de-nfrânt…

Ce-mbibă-n goană sfânt pământ.

Sonetul iertării

De-atâtea ori promis-am să alung

Anume triste gânduri ce mă dor,

Să nu mai cad uitat în umbra lor,

Să simt durerea surdă când mă-mpung.

Mă tot târăsc greoi când vreau să zbor

Și mă sucesc prin vise îndelung,

Încerc să scriu și-atunci mă simt că-s ciung

Ori pana-mi e închisă sub zăvor…

Mi-am îndreptat privirea către cer

Și mi-am adus aminte c-am uitat

Să merg cu gând smerit la EL să cer

Iertare, sprijin, cum mereu mi-a dat.

O, Doamne, iartă-mi, vin la Tine, sper

Să ștergi pe cât Te rog și-acest păcat!

Rondel de iertare, Maicii Domnului

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!

Treci cu vederea ale noastre greșeli,

Căci multe păcate ne împresoară

Și în suflet purtăm prea multe-ndoieli!

Darurile tale, sfântă comoară,

Să le primim, ne spală tu de sminteli!

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară,

Treci cu vederea ale noastre greșeli!

Nu ne lăsa îndoiți de povară,

Lipsiți de credință și-n gânduri rebeli,

Ne iartă de-a noastre mulțimi de țicneli

Și slavă-ți cântăm din zori până-n seară,

Născătoare de Dumnezeu, Fecioară!

Sonetul speranței

O țara mea bogată, prea săracă,

Cu bravi oșteni trecuți în mii morminte,

La fel și Domni viteji, cu braț și minte,

Mai poți ierta dușmani ce dur te-atacă?

Prin vorbe mari și false rău cuvinte

Rostite prin tribune doar să placă,

Ei mult condamnă, corbi cu minte-opacă,

Te vând mereu, n-au milă, dar au ținte!

Robiți de bani, vânduți la diavol, lașii

Nici nu-și mai văd părinți ori frați sau nașii

Și nu trec prag spre cele sfinte taine,

Dar vor onor, măriri și scumpe haine!

Doar Domnul poate lor s-arate pașii,

Să-ndrume minți, să ierte toți vrăjmașii…

Rondel pandemic

Ne mor bunici, părinți și frați

E Țara în degringoladă,

Cu virus suntem atacați

Și-avem Guvern în debandadă…

Suntem cu toții-mpovărați

Și grav loviți sub escaladă,

Ne mor bunici, părinți și frați

E Țara în degringoladă…

În case stăm, suntem forțați

Prin Ordonanțe la grămadă,

Iar ei, ”aleși”, nu vor să vadă

Că și la măști suntem furați,

Că mor bunici, părinți și frați…

Iulia MÜLLER: Ploaie de stele (poezii)

Tu iartă-mă, Iisuse

Ascultă-mă, Iisuse, ascult-a mea tăcere,
O lacrimă ascunde adânc a mea durere,
Durerea Ți se-nchină, tot mai mult se coboară,
Iar sufletul sfios și blând Te înconjoară.

Ascultă-mă, Iisuse, eu sunt mereu cu Tine,
Și lacrima ce plânge e sufletul din mine,
O plec în palma Ta, cerând din nou iertare,
Știind că doar Tu, Doamne, doar Tu ești Cel mai mare.

Când sufletul se-nalță, spre Tine se închină
Și lacrima-i curată mai mult, mai mult suspină,
Suspină în tăcere, tăcerea se înalță,
Privind a ei durere, lumină și speranță.

Ascultă-mă, Iisuse, și iartă-mi gândul rău,
M-aplec, mă-nchin la Tine și văd iar chipul Tău,
Iubire și credință, lumina împlinită,
Tu iartă-mă, Iisuse, iubind, sunt mult iubită.

Cerul se deschide

Cerul se deschide,
Un dor mă cuprinde
De Fiu și de Tată,
Și de mine-fată.

Merg și văd un munte
C-un sărut pe frunte,
Sărut de izvor,
Curge al meu dor.

Jos, o poieniță
Cu o copiliță,
Glasul cristalin,
De iubire plin.

Blana lui mărgăritar,
De la Dumnezeu un dar,
Un miel care tace,
Cartea vieții o desface.

Un sfânt ce-l privește
Parcă îi vorbește,
Dar mielul curat
Nu ar sta la sfat.

Îngeri albi ce zboară
În jur se coboară,
Mai mult strălucesc
Când mielul privesc.

Muntele se-nalță,
Parcă prinde viață,
C-o lumină mare,
Mult strălucitoare.

Râuri cristaline
Curg încet și line,
Știu, lumina muntelui
Este cea a Domnului.

Din alt cer coboară
Stele ce măsoară
Lacrima curată
Ce-i de mult uitată.

Dar lumina vieții,
Lacrima tristeții,
Este bucurie
Pentru veșnicie.

Îngerii-n cântare
Se coboară-n mare,
Sfântul se închină
Cu fruntea-i senină.

Mielul nu mai tace,
Liniște și pace,
Când lumina sfântă
Parcă îl alintă.

Iar draga fetiță,
Cu-a ei coroniță,
Cântă cu iubire
Și desăvârșire.

Toți într-o cântare,
Munte, râuri, mare,
Îngeri, sfinți curați,
Spre noi aplecați.

Pe Domnul cinstesc
Și cu drag privesc,
Lumina curată
Peste toți se-arată.

Cânt și eu cu ei,
În ochi am scântei,
Muntele privesc
Și mai mult iubesc.

Cerul mă cuprinde,
Alte vieți deschide…

Aș vrea să-ți spun, dragă măicuță

Aș vrea să-ți spun, dragă măicuță,
Că nu mai sunt o copiliță
Și-aș vrea să-ți spun că Dumnezeu
Veghează în sufletul meu.

Și-atunci când îmi e dor de tine,
Când plânge lacrima din mine,
Ridic iar capul către cer,
Să te zăresc, eu tot mai sper.

Te văd acum pe-un nor curat
Și tu parcă te-ai aplecat,
Te-ai aplecat și mi-ai zâmbit,
Când chipul tu mi l-ai zărit.

Să te cobori parcă ai vrea,
Iar eu să mă înalț în stea
Și să dansăm în altă lume,
Să pot să-i dau, aș vrea, un nume.

Și al meu suflet, bucurie,
E cu al tău în armonie,
Se bucură și se unește,
E Dumnezeu, Ce ne iubește.

Tu te cobori și ne zâmbim,
Pe-acest pământ iar ne unim,
Tu ești bunică, eu- fetiță,
Privești și râzi, dragă măicuță.

Pe frunte mă săruți ușor,
Mă mângâi cald, cu drag și dor,
Eu tac, zâmbesc, nimic nu spun,
Iubirea toată ți-o adun.

Și cerului nu te mai dau,
În brațele tale azi stau,
Bine-ai venit din nou acasă,
Măicuța mea dragă, frumoasă.

Dacă steaua căzătoare

Dacă steaua căzătoare,
Ea, s-ar transforma în floare,
Aș putea să mă cobor
Între lacrimă și dor.

Și eu, cu a mea rochiță,
Petrecută-n copiliță,
M-aș apropia de ea,
Aș vorbi cu floarea mea.

Apoi, ca o adiere,
Aș privi-o în tăcere,
Gând purtat de dor și pace,
Floarea încet se desface.

Stele mii și colorate,
Pe rochiță adunate,
Floarea, lacrimă curată,
Ce nu moare niciodată.

Și steluțe, mii și mii,
Zboară lin spre alți copii,
Gândul să-l înveselească,
Viață bună să vestească.

Dacă steaua căzătoare,
Ea, s-ar transforma în floare,
Între lacrimă și dor,
Eu aș vrea să mă cobor.

Hai-hui

Parcă și timpul s-a oprit
Când băiețelul fericit,
Vioi, micuț și frumușel
Se joacă el cu un cățel.

Pe pajiștea de floricele,
Râzând în hohot printre ele,
Aleargă, sare și zâmbește,
Pitit, cățelul urmărește.

Cățelul, el- al nimănui
Și toată ziua tot hai-hui,
O coadă lungă și stufoasă,
El peste tot este acasă.

Un nor ce pare supărat
Peste cei doi s-a aplecat,
Când lacrimi reci el tot strecoară,
În poieniță se coboară.

Băiatul acum a fugit
Și cu cățelul s-a pitit
Sub frunza codrului bogat
Și norul, tot mai supărat.

Trimite ploaia-n ropoteală,
Pădurea toată el o spală,
Copilul, parcă tot mai mic,
Ține în brațe un botic.

Dar soarele pe cer apare
Și norul supărat dispare
Când razele ce strălucesc
Ziua mai bună o vestesc.

Băiatul prin poiană fuge,
Cățelul el în brațe strânge
Și toată ziua ei hai-hui,
De parcă sunt ai nimănui.

Cerbul de aur

Cerbul de aur ce se coboară,
Ce se rotește și-nalță iară,
Cuprinde cerul, aduce viață
Și bucurie, și o speranță.

Are și aripi, dar și picioare,
În zborul lui, ca-ntr-o chemare,
Se-nalță lin peste o lume,
Cerbul de aur, cel fără nume.

Ochii- albastru întunecat,
De mare el s-a apropiat,
Un val se sparge, spuma cuprinde
Nisipul fin ce se întinde.

Cu un picior parcă lovește,
Marea spumoasă el o privește,
În frunte are un singur corn,
Este un cerb sau unicorn?

Ascultă valul care dispare,
Când se retrage și iar apare,
Se-apropie mai mult în zbor,
Misterul mării este un dor.

Intrând în apă, șoapte culege,
Privind adânc, el înțelege
Că-n mare este puterea lui,
Viața frumoasă a cerbului.

Dar un copil c-un chip curat,
Privind, el s-a apropiat,
Cu ochii mari tace, zâmbește,
Cerbul de aur când îl privește.

Cerbul se-ntoarce încet din mare
Și uită el a lui chemare,
Se-nalță iar, în zbor plutește,
Copilul râde, un nor oprește.

Și amândoi, în zborul lor,
Privesc ei marea cu drag și dor.

Marin BEȘCUCĂ: Doamne ni-l binecuvântează pe Mnieru, Profesorul de Prețiozități!

20 se septembrie

„HANUL RĂZEȘILOR”-Letopisețiul lui Marin Beșcucă

302.- 20 de septembrie, a lui 2020

…urăște-mă pân’ai simți că mă iubești!

strig asta către Aproapele…

tot ce înseamnă viață, înseamnă Aproapele,

ieșit din condiție nu mai esti OM!

te-au făcut ansamblu de relații și cum te-au mai făcut,

dar tu suflet pribeab, tu alergi de colo-colo uitând că est condiția

fundamentală a Creației:

Chipul și Asemănarea!

de aici, în loc să prețuiască Darul acesta al Frumuseții în ființă și Spirit

cu DUMNEZEU, s-au aruncat în filozofii, munți de biblioteci care înțeapă

în cerurile care știu doar de INGINERUL Marii Alcătuiri…

sigur Doamne că Ți-am auzit Foșnetul prelingându-mi Pasul Tău prin

smirna timpanul stâng,

și parcă auzul meu ruginit de acolo, chiar a prins un alt șuvoi,

Îți mulțumesc!

dar, Doamne,

somn-nesomnul meu mi-a povestit, cu mâna pe inimă!,

cum simte buzele mele fremătându-Ți Numele Tău Cel Sfânt,

fără de ostenire și-n fiece fibră sângele poartă acest frământ,

fiece fibră să mi Te simtă că I Te ești neîncetat…

Doamne,

iartă-mă pe mine păcătosul și mă miluiește cu Mila Ta Cea Mare și Sfântă,

de DUMNEZEU, Tatăl nostru…

Doamne,

cum altceva să-Ți întorc eu, din OARBA MEA CREDINȚĂ!,

decât stăruiul rugii și mă stărui în curgere firească…

Doamne!

plec în fiece costișă a vieții și a vremii purtându-mi-Te gând,

purtându-mi-Te respir și freamăt, până-n talpă!,

ce-mi duce năzuințele acolo unde mă lumină Lumina Ta, Cea Sfântă,

convins de Cărarea Împărăției care-mi deschide visul de azi,

iar ziua nu mi se mai pare atât de lungă… visul e Visul!

Doamne,

iartă gândul meu greșit și greșelile ce azi voi săvârși,

cum de cele din ieri m-am eliberat iertându-mi-le TU prin Foșnetu-Ți

din peste noapte,

ce blânzi deodată cocoșii!

Doamne,

plec genunchii, fruntea și sărutu-mi-suspin în țărâna de calcă Tălpile Tale

și-mi voi lăsa neliniștile acolo…

mă iartă TU, Doamne,

iubesc nebun, iubesc IUBIREA-IUBIRE!

Doamne!

TU esti Lumina, Tu ai Puterea, numai a Ta este Împărăția,

acum și-n pururi!

iartă-mă Doamne,

Binecuvântează-ne Doamne nouă această zi !

Frați Răzeși,

numai DUMNEZEU e totdeauna bun!

ce ne-am face fără de EL?

haideți odată cu mine:

Nimic și Niciodată fără DUMNEZEU!!

ilumină-mă Lumină întru LUMINĂ!

Doamne dar…

Doamne!

Pașii Tăi mi-au călcat neliniștile,

Pașii Tăi, mi-au desfăcut încordul,

Pașii Tăi, mi-au strivit nodurile din creieri și năzbâtiile minții,

Doamne,

respirul îmi pomenește despre Ceasul de se-ngâna cu cocoșii și cum i-ai dat

Mângâiul Tău lui, să mă lunece mai ușor în intrându-mi pieptul,

Doamne,

sângele,

ah, Doamne ce povestitor sângele…

cum mi Te-a dus în fiece corpuscul din eu, Doamne, cum se știe prin mine

despre Tine,

TU!

eu nu mai sunt Doamne, e DUMNEZEU în tot ce sunt!

DUMNEZEU!

Care Te milui de păcătosul Marin și-l sălășluiești în mine,

Doamne,

ce strigăt aduc din TĂCERE,

Doamne,

am aruncat tristul în lac

să se stea de unul singur ziceam,

dar deja Spiritul Annei este consfințirea de Săldăbagiu de Munte al Iubirii…

nimeni de acolo să nu-l vrea!

„ANNA-Scrisoare către DUMNEZEU” ne cere rotundul,

a auzit-o Mărțișor!

și dimpreună cu profesorul IC, au pus sânge de lacrimă pe prima cărămidă!

acolo stă de priveghi tăcerilor Domnul Nixon Cel Negru ca dimpreună să-i

primenească descălecat în noapte Annei…

în fiece noapte!, parcă-mi foșnește glasul lui Domnul Nixon,

iar tristului i s-a făcut rușine și nu mai cuteză să mi se întoarcă,

Doamne,

mi Te strig!

Ilumină Spiritul Annei, întru LUMINĂ,

ni s-ar fi mai lesne să ne-o primim în Pragul 188!

dă-mi răbdarea, dă-mi puterea să-mi cred în încercări…

Doamne,

dă-mi întru mereu înțeles Șoapte Tale și mi Te voi duce-n Poem sus-sus,

la parapete…!

sunt un biet om Doamne, iartă TU și miluiește-mi păcătosul din mine!

că TU ești Tatăl nostru,

Cinstite care mă citești, Frate Răzeș, să-I mulțumim lui DUMNEZEU!

oo-da,

DUMNEZEU e totdeauna bun, numai DUMNEZEU!

suntem într-un moment de frumusețe și să ne plecăm ziua aceasta de Duminică, 20 de septembrie a lui 2020 cu Dumitru Mnerie!

aaa, Mnieru-Profesorul meu de Prețiozități!, păi tocmai eu, Sreaua Polară,

cea care simțeam cum penița torcea trăirile Poetului…

tiatra mnerie!

este legendă unde te-ai învârti printre ceruri

și nu e cer să nu se fi bucurat la bucuria lui Mnieru când coletul descăleca după atâtea emoții pe Tibrului 19…

venită de mână cu TIMIȘOARA-Acolade peste timp, o carte care fără Mnieru nu ar fi văzut în veci tiparul pe carnea ei,

au avut încercările făcute cu extremă dăruire de Universitarul de Timișoara,

dar lumea…!?

chiar și la Timișoara e… ca lumea!

și dacă noi toți astfel la ce ne-am mai mira vâzându-ne cum vremurile se vremuie de vremuitorii fără de simț românesc pe toate planurile,

cozile de topor…

și Mnieru a fost în marile prefaceri din Decembrie,

ei acolo au răscolit vulcanul,

dar văzându-se afară, vulcanul s-a vândut!

vânzându-ne și pe noi cu obârșie cu neam din Neamul Cel Românesc,

și ce cântam peste tot că:

nu piere!

iată pierit până la rușinea de a nu ne mai fi rușine,

nici ,măcar șchiop Punctul 8!

poate dacă era 7, sau nouă, sau 99, nu știu, zic…

am fost printre revoluționari și am văzut aceeași condiție în concepția de a ne fi ai…

acestui tim!

atunci… bea Gligore aghiasmă!

Mnieru s-a dedicat să propagăm Acoladele deschis, dar timpul tot timp,

a frânt din nou Punctul 8!

pesemne că ce ne e scris…

sunt atâtea că deși am dat în val cu PODUL DE INIMI,

nici aici nu vine Răzeșul!

n-am pretenții la împestrițați, iar că ne-au dat pantalonii jos nu e op problemă…

undeva, cică mai câtva timp în urmă în biserică au venit subt Lumina lui

DUMNEZEU doi ortodocși cu nași gigolo la pătrat!

păi nene ne sfidați chiar în halul acesta?

preotul acela doarme liniștit?

pângărim ideea de DUMNEZEU?

urăște-mă pân’ai să simți că mă iubești!

dar dați-o dracu de treabă nu vă pișați pe neamu’nost’!

dărâmăm bisericile dacă nu ne mai servesc sufletele,

Bastilia stă de martor că lumea a pus-o la pământ cu brațele…

Zidul Berlinului cioplit cu dalta cât mai mulți să prindă de amintiri!

pe când Marele Zid Poetule?, Zir-îs!

bă nu vă prostiți, nu dați idei!

îu!

dar de ce săr eu Mnierule la Bastilia?

am pus România la pământ pentru a duce Nana în familia lui,

iar fizicianul acum înghesuie ce a mai rămas în… șase saci?!

niciun circulus in demonstrandum, Universitarule de Politehnică,

ne fură până ne vom măsura nanometric?

dar dăm votul!

ne uităm, fără scrupule cum ne trădează trădătorii, ne uităm,

dar dăm votul!

și votul iese din tact,

totul e așezat infomatic, dar el va sări niște paradigme

ale științei și va insemina în conștiința socială furtul,

atunci cum informatic?

stăpânii tabletelor nu sunt și stăpânii rezultatelor?

cum să furi când totul este orchestrat legii?

nu prostul e la tabletă!

nu troglodul, nu cypyckoydul…

atunci cum să fure cel ce are capul plin de carte?

ce știință și fizica!

să alergi pe ultimul strat și să nu ții cont de centrifugă!

ce râs pe-nfundat centripeta…

se știu deja rezultatele,

atunci de ce dăm votul?

marii tâlhari au determinat minciuna să fure masa regelui,

doar că regele nu a rămas sărac,

sărac e poporul care stă să pice mereu…

dar nu mai e părul!

dar ce ai cu mine Poetule, eu sunt aci, cap al corpului de oaste, Părul!

da, Mnierule, sunt vii în mine fulgurațiile din Dacia, dar momentul s-a făcut

pe minți care au preluat mai greu mesajul poetic,

apoi sus, ceasurile au fost decrepite,

puținii oameni l-au lăsat pe doctorul în filologie să mă ciupă de talant…

furați bă!, că vă furați pe voi frecându-vă mâinile că mi-ați schilodit munca

și numele, dar Poemul, nu e rișca!

și nu v-am cerut să mă trageți prin oraș cu ricșa…

nici nu m-am urcat în telegondola de la Piatra!

de ici și până colea, Mnierule, Profesorul meu de Prețiozități, am acceptat!

am pus în practică și bine am făcut, dar Cozia m-a scos din mine!

mințile s-au desculțat și roua vine la masa mea de lucru, cumva cu emfază!,

să-mi spună că te știe, Nașule,

că te știe cum mă ambiționai pe Acolade, cum te ambiționai plămădind

Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Doamne ni-l binecuvântează pe Mnieru, Profesorul de Prețiozități!” →

Daniel LUCA: Mini enciclopedie

A treia carte a lui Daniel Mariş (după două volume de versuri) este dificil de încadrat într-un anumit gen, fiind rodul unei munci asidue de ani de zile. Practic, este o mini enciclopedie, cuprinzând citate pe diverse teme, file din viața unor personalități din varii domenii de activitate, unele comentate, altele doar consemnate, însă slujind unui scop nobil: memorabilitatea.

Fiecare paragraf este un grăunte de înțelepciune, provenit din experiența altora. De multe ori ajungem să ne identificăm cu cei în cauză. Dumitru Augustin Doman afirmă despre cartea de față că „patria lui Daniel Mariș pare a fi Biblioteca”. Perfect adevărat, dar dincolo de bibliotecă se află viața cu multipelele-i fațete.

Chiar dacă nu întotdeauna citatele notate aici sunt comentate, ochiul lui Daniel Mariș este vizibil, totul fiind filtrat prin prisma sa, lectura având un impact atât de puternic asupră-i încât a simțit nevoia să o împărtășească și altora.

Sfântul Ioan Scăraru afirmă: „Căci scara te învață înlănțuirea virtuților… a celor trei virtuți de pe pământ care sunt: credința, nădejdea și dreptatea, iar dragostea este cea mai mare” (p. 178), aceste virtuți regăsindu-se cu asupra de măsură și în cuprinsul cărții de față, înrâurirea lor asupra sufletului omenesc devenind decisivă.

Adeseori, iubirea nu cunoaște împlinirea, cauza fiind enunțată de Cesare Pavese: „De ce aproape toți oamenii au suferit o deziluzie în dragoste? Pentru că tocmai amorul în care s-au aruncat cu patimă trebuie să-i trădeze – potrivit legii că se obține numai ceea ce este cerut cu indiferență” (p. 173).

Pe de altă parte, iubirea poate fi atât de mare încât să ucidă, după cum mărturisește Irinel Liciu, care se sinucide după moartea soțului său, Ștefan Augustin Doinaș: „Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide” (p. 144).

Scrisul este văzut de mulți scriitori ca o cale de a se salva ei înșiși, nefiind altceva decât niște martiri, după cum constată Ernesto Sabato: „Sunt martori, deci martiri ai unei epoci” (p. 42). Totodată, ei dau viață chiar și cititorilor lor: „Scrisul nu este altceva decât o transfuzie de sânge, fiindcă dau cititorului cel mai prețios lucru pe care îl au, lucrul cel mai dătător de viață” (Mihail Șișkin, p. 31). De altfel, creația, de orice natură ar fi, trebuie luată la modul cel mai serios cu putință: „Creează ca un Dumnezeu, poruncește ca un rege, muncește ca un sclav” (Constantin Brâncuși, p. 13).

Chiar și societatea în ansamblul său este luată în vizor de autor, patriotismul, iubirea de neam și țară fiind de nezdruncinat: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te Continue reading „Daniel LUCA: Mini enciclopedie” →